Gând către surorile lui Shakespeare: „O cameră doar a ta”

o-camera-1

Pentru femeia din tine. Poate fi chiar a Virginiei Woolf. A Marianei Cămărășan. A Adinei Suciu. A oricăreia și a tuturor femeilor care te-au inspirat și te inspiră. Să fii, să te bucuri că ești sau că vei deveni femeie. Și să vorbești și să scrii despre asta.

A Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Sau a unteatru, pentru scurt timp, oteatru. Camera ta intimă din această mică familie mare de pe Sfinții Apostoli, în care viața merită totul. Chiar și pentru câteva zile. Camera asta care se îngrijește să arunce din când în când un lemn în sobă, pentru ca tu să-ți lași tâmpla legănată ușor în poala ei și să-i asculți o nouă poveste.

De data asta una adusă de la Piatra Neamț. Povestea unei scriitoare. „O cameră doar a ta”, după Virginia Woolf, în regia Marianei Cămărășan, primul spectacol din cadrul programului Blind Date de la Teatrul Tineretului (care pune față în față un regizor și un actor care nu s-au cunoscut în prealabil). Și unul dintre cele trei spectacole din cadrul evenimentului „Viața merită totul!” (alături de „Cinci ore cu Mario” și „Amalia respiră adânc”)găzduite de unteatru în preajma zilei de 8 martie și dedicate memoriei mamei Marianei Cămărășan, regizoarea celor trei spectacole. Trei mari iubiri sau trei declarații de iubire în trei monoloage cu trei femei, mari prietene ale sufletului ei.

One-woman-show-ul „O cameră doar a ta” cu actrița Adina Suciu de la Teatrul Tineretului e o incursiune inteligentă și apăsătoare în cea mai adâncă intimitate, absolut esențială pentru condiția ei, a unei scriitoare care, acum un secol, demonstra în paginile unui excelent eseu feminist că, pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă un venit constant și o cameră doar a ei. O cameră în care să-și păstreze vremelnic gândurile, ca să nu le afle nimeni. Până când ele sunt pregătite să iasă în lume și să dărâme zidurile. De îndoială. De neputință. De neîncredere. De intoleranță. De prejudecăți. De deznădejde. De respingere. Zidurile astea înalte care au crescut în jurul ei de-a lungul secolelor, cărămidă după cărămidă, fără nicio ușă care să o lase să facă un pas în afară. Doar cu niște ferestre mari, veșnic închise, undeva sus, în vârful turnului în care a rămas ferecată, prin care a admirat frumusețile și urâtul din lume, aruncând către ea jinduiri după viață și speranțe că, într-o zi, măcar ferestrele i se vor deschide și-i vor umple cu aer proaspăt plămânii. Numai ca să poată striga lumii cum a reușit să construiască o fascinantă cameră, doar a ei, căreia i-a zgâlțâit într-o zi cercevelele și i-a tras generos perdelele la o parte pentru a ne lăsa și pe noi să aruncăm o privire înăntru… Cât să ne dea curaj să mai spargem și noi niște cărămizi și să-i scobim într-o zi o ușă…  Dar și  camera din care Virginia Woolf nu a putut să scape decât luându-și zborul din fereastră…

Seducător construit acest discurs implicit despre condiția artistului-femeie, despre colivia care îi strânge sufletul și granița asta, totuși atât de necesară, între marginile ei și marginile lumii. Între gândurile ei și gândurile lumii. Pentru ca ele să se poată ciocni într-o zi și poate chiar să stea serios de vorbă și să renegocieze codul vamal pentru a redimensiona spațiul nimănui și al fiecăruia.

Intimitatea.

Atât de râvnită și atât de des neglijată, care nu poate fi ușor nici construită, nici cucerită, și, cu atât mai greu, descrisă. La care a lucrat cu multă migală Mariana Cămărășan pentru a ne face să trăim, o oră și ceva de spectacol, doar din aerul expirat de o excelentă Adina Suciu în chip de Virginia Woolf. Într-un spațiu iscusit edificat pentru a ne simți cu toții Înăuntru. Un stâlp înconjurat de rafturi de bibliotecă înțesate cu cărți desparte masa de lucru (un secretaire ce se va transforma în pupitrul tribunei de la care scriitoarea revoltată își va cere, cu ton înalt, drepturile) de spațiul în care eroina noastră își cultivă încet și sigur gândurile despre lume și viață (cel de meditație și lectură, folosit și el uneori ca spațiu public, întru argumentare) și cel în care se pregătește să dea piept cu lumea, asortându-și în fiecare zi ideile, în fața oglinzii, cu pardesiul, pălăria și vremea de afară.

Un iatac cu provizii pentru sentimente și gânduri dintre cele mai alese, un budoar pentru emoții și idei îndrăznețe sau rușinoase, pe care actrița Adina Suciu reușește să le transmită într-un fascinant exercițiu de confesiune, când ingenuă, nevinovată și candidă, aproape plutind prin spațiul scenic ori sărind într-un picior și oprindu-se vinovată, ca o fetiță îmbujorată prinsă fără batistă la inspectarea normelor de igienă, când impunătoare, fermă, plină de nuanțe, cu intransigențe de discurs, rostiri răstite și inflexibilități corporale prin care reușește să-și arate revolta și încleștarea ce o mână în lupta cu neajunsurile lumii ăsteia, înarmată doar cu un scut de foi galbene și tăișul nemilos al unui instrument de scris, cu care sigur are să o doboare… Cu nehotărâri, neclintiri ori ghidușii programate sau brusc dezvelite, cu multă candoare, emoție și adevăr, cu energie, umor, autoironie, sarcasm, alint  și luciditate, toate în doze optime pentru a fluctua minuțios între echilibru și depresie, ca o pasăre cu aripile demult tăiate, rămasă neputincioasă în colivie chiar și după ce ușa ei i-a deschis larg promisiunea libertății, pentru că trupul a uitat să mai zboare în timp ce sufletul zburdă demult prin înalturi…

Și mintea…

o-camera-5

Mariana Cămărășan face împreună cu Adina Suciu o incursiune succintă, fascinantă și elocventă prin istoria timidă a scrisului la genul feminin și a perceperii lui, vorbind pertinent despre neajunsurile manifestării talentului cu care Dumnezeu le-a dăruit pe scriitoare, traversând și punctând esențial problemele femeilor-artist până în secolul XX, al modernismului literar. În care Virginia Woolf (scriitoarea diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă, care a sfârșit prin a se sinucide după mai multe tentative suicidale) a militat pentru redimensionarea rolurilor femeii, redusă la a fi iubită, soţie, mamă, fiică  sau soră (excelent exploatat motivul surorii ficţionale a lui Shakespeare, de același calibru artistic ca al fratele său, care, femeie fiind, nu a putut niciodată să îşi publice operele…). Impunându-se imperativ în istoria literaturii ca reper esențial pentru mișcările de emancipare, educație și autonomie a femeii de mai bine de un veac.

Simbol al femeilor singure (aruncate în vârtejul unei societăți încă impenetrabilă și mereu vulnerabilă) care refuză să rămână în întuneric, orizontale și inerte. Și ies azi cu capul sus prin lume, înfruntând cu privirea îndrăzneață străzile, biblioteca și lumea academică din Oxbridge, societatea literară din Londra sau mulțimile mai mici sau mai mari, mai simple sau mai sofisticate de oriunde altundeva din lumea largă.

Poate chiar dintr-un târg ca Piatra Neamț sau dintr-un București emancipat de început de secol XXI, ascunse totuși bine împreună de privirile bănuitoare și pline de prejudecăți ce-i mai bântuie încă străzile într-un fost spațiu industrial în care astăzi se poate respira aer dramatic adevărat…

„O cameră doar a ta”. O demonstrație. O forță. Actoricească, regizorală, teatrală.

Da. Cred că Viața merită Totul, oteatru. Azi la feminin.

La mulți ani!

Semnat: o soră a lui Shakespeare.

 

Afis_O_camera

„O cameră doar a ta” după Virginia Woolf, Traducere: Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

Adaptare text: Mariana Cămărășan și Adina Suciu

Regia: Mariana Cămărășan

Cu: Adina Suciu

Video: Vlad Lăzărescu

Pregătire canto: Gabriela Pipelea

 

Durata spectacolului: 1h 15 min

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 12 ani

Pionieri în grădina jocului de-a viața și de-a moartea: „Beginners” la Naționalul bucureștean

Beginners - foto Andrei Gindac_49

În orice sfârșit e un început. Și în orice început deja un sfârșit. În care se vede încolțind începutul, din care va înflori sigur sfârșitul unui alt nou început aducător de sfârșit. Până când nu vom mai ști în ce ordine s-au întâmplat toate în grădina asta cu începuturi de sfârșit și sfârșituri de început.

Așa arată grădina lui Bobi Pricop pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean.

„Beginners”, spectacolul după textul lui Tim Crouch (nu foarte ofertant, dar un pretext bun și bine exploatat pentru metaforă) tradus de Silvia Năstasie și Andrei Marinescu, e un joc cu desene de cretă prin sufletele noastre de tablă-palimpsest, ștearsă iar și din nou așternută pentru povestit peste o altă poveste care încă se mai tălmăcește, mereu aceeași și întotdeauna alta sau a altcuiva, pe care Bobi Pricop țopăie prin ploaia vieții de mână cu desenatorul Dan Basu, când pe un picior când pe altul, lovind împreună pietricica… Mișcându-se prin șotronul pus cu dibăcie la cale întru joc de scenograful bulgar Nikola Tomarov (premiat de UNITER în 2012 pentru „Vizita bătrânei doamne” la TNB, aflat acum la a treia colaborare cu Bobi Pricop, după spectacolele „Teroare” de Ferdinand von Schirach la Teatrul Național Târgu-Mureș  și „Radio” de Eric Bogossian la Teatrul Național Craiova). Picurând încet începuturi și sfârșituri în fiecare figură desenată cu cretă pe pământ și prin sufletele oamenilor, alb/negru sau în culori, cât să putem suporta călătoria abruptă prin copilărie către maturitate, în zilele fără soare, în care copiii e musai să devină peste noapte adulții ăștia înspăimântători, care complică totul: și viața, și moartea, și jocul și vacanțele noastre…

Ageamii în ale vieții, cinci adulți se trezesc prinși în capcana unui joc copilăresc de-a maturitatea în vacanță. Omoară albinele sau doar le lasă să moară pentru că ei sunt prea ocupați ca să le mai pese de albinele ce trebuie să polenizeze grădina. Pentru ca începuturile începătorilor să crească mari și să dea rod. Și dacă ei nu sunt decât niște copii (sau chiar animale!), captive în derma unor adulți neîndemânatici? Care îi țin mereu în întuneric? Care nu vor fi avut avut priceperea, timpul, curajul, curiozitatea ori răbdarea necesare să le privească prin suflete? Să învețe din nou să se joace? Ca să-i ajute să înțeleagă? Să poată? Să exploreze fără teamă pierderile? Și tranzițiile de la „cu” la „fără”?

Ce e viața? Când se termină moartea? Cum e boala? Cine e cancerul? De unde vine divorțul? Cum se împleticesc pașii celor ieșiți din cârciumă? La ce se gândește câinele? De ce refuză mama și tata să crească? Cum o să avem grijă de noi? Și de grădină? Și de continuare?…

Începătorii și doar câteva din întrebările lor, copii-adulți și adulți-copii care se desenează încet pe scenă, căutându-și răspunsuri într-un ludic ademenitor și mereu surprinzător, sub privirile pline de suspiciune ale spectatorilor. Urcați fiecare pe câte un căluț în caruselul care le învârte necontenit gândurile și emoțiile, într-un sus-jos de predare/primire de ștafetă. De responsabilitate. De adevăr. De curaj. Într-un joc de-a joaca de-a viața și de-a teatrul.

Beginners - foto Andrei Gindac_38

Un joc incredibil de candid. Pe care-l reușesc în primul rând actorii. Ăștia, mari, ai Naționalului, niște tovarăși de joc și de joacă de nădejde: Raluca Aprodu (fermecătoarea balerină Lucy, mereu într-un freamăt suav de mișcare și rostire copilăroasă, plutind ca un fulg pe toată scena și fugind întruna de responsabilitate), Istvan Téglás (intrusul care încearcă să se adapteze la grup, spumosul olandez metalist Bartholomeus, ghiduș și alunecos, absolut delicios), Ada Galeș (minunat revoltata Joy, „omul cu cel mai nepotrivit nume din lume”, inteligentă și aparent rece, cu un soi de violență asumată ce răzbate de sub un interesant strat de candoare, ascunsă cu vigilență, înarmată cu un pistol îndreptat amenințător spre tâmpla lumii ăsteia greșite), Alexandru Potocean (excelent în sarcasticul și energicul Nigel, imaginatul medic de emoții și de suflete, fin observator și reparator de gesturi și comportamente reprobabile ori doar greșite ale adulților pe care-i imită și îi ironizează cu mult umor) și Ciprian Nicula (surprinzătorul și savurosul personaj Sandy, absolut minunat în monologul încântător despre ale teatrului cu care-și însoțește simpatica scenă a reamenajării spațiului de joc). Care pregătesc cu multă migală (și replici sarcastice, aruncate zeflemitor și autoironic teatrului) terenul de joc alter ego-urilor lor, însoțiți cu duioșie în ritmuri de cretă colorată de Eduard Gabia (responsabil cu muzica și mișcarea scenică).

Dar și daimonii lor, mai micii parteneri de scenă care preiau și amplifică rolul și misia lor actoricească (copiii Chloe Basu, Eva-Ilinca Crudu, Maria Moustache, Rareș Gheorghe, Victor Vasilescu, Maria Luana Colica, Erica Mihaela Tanasov, Radu Anghelina și Ștefan Popa). Care preiau și ei iscusit ștafeta de actori adevărați, bine ghidați pe drumul între mimetic și construcție de rol de sine stătător, autori ai unor mici momente remarcabile de teatru în teatru, unii poate consemnând azi în jurnal debutul în cariera lor de viitori actori.

Beginners - foto Andrei Gindac_86

Copiii se substituie adulților, la vârsta pentru care viața și mai ales perplexitățile ei nu au reușit să pregătească pe nimeni, nici pe copiii care au fost, nici pe adulții care vor deveni (poate doar Beatles sau Darth Vader să-i mai salveze). La vârsta iresponsabilităților asumate, schimbărilor radicale de rol și revoluțiilor (tocmai de aceea) posibile. Debutanți cu toții în bucurie, în responsabilitate, în suferință, împrumutând mimetic unii de la alții, aparent fără niciun fel de discernământ, manipulând care cum se pricepe mai bine consecințele acțiunilor ne- sau prea puțin cugetate, fiecare se descurcă aici cum poate. Elev silitor în școala asta elementară de rațiune și emoții, în care notele nu sunt trecute decât în catalogul unor conștiințe de mâine, la care nu prea avem acces. Iar nota la purtare nu poate fi scăzută decât tot undeva în viitor, poate când adulții vor redeveni copii…

Cu toții doar niște desene în cretă pe tabla vieții, o metaforă pe care o spală cu grijă o ploaie agasantă de începuturi de sfârșit ce nu mai contenește, care caută să curețe întregul. Și, în mare, reușește. Afară doar de un gând, rămas cumva neterminat (încă din textul lui Tim Crouch), cu care te ridici de la masă, rușinat că ai lăsat ceva în farfurie, deși parcă ai fi vrut să mănânci tot (te-ar fi apostrofat oricum, dacă te-ar fi prins, toți adulții-copii de pe scenă!), dar nu ai avut (sau doar nu te-ai priceput să folosești) tacâmurile potrivite pentru toate cele care ți-au fost servite pe tavă… Proaspăt culese din grădina temerarilor…

Ca orice începători care se respectă, ei își propun să aranjeze din nou și din nou masa pentru festinul ăsta fără sfârșit. Nu mai contează că într-o cabană de munte într-o vacanță sau pe un munte de paturi gata pregătite pentru pacienții-jucători (pe care-i tratează în ospiciul vieții tocmai de viață), căutători pricepuți de tămăduire sufletească într-un perpetuum de gesturi greșite și mereu repetate ale unor adulți blazați, complăcuți în tradiții în care nu se mai încred demult, vânători de recognoscibil și plauzibil, exploratori previzibili de frici, nedumeriri și vină, sau într-un final de spectacol cu și pentru copii, cel pentru care ne-am pregătit sufletește cu toții în acest experiment teatral, peste care plouă cu apă și cu cretă colorată…

Doar pentru a desena, din nou, același tablou: copilul din noi… Însoțit mereu de un câine, măcar imaginar, care să latre la frica noastră și să muște din lașitatea adulților care ne însoțesc sau care am devenit…

(Sigur-sigur pe 22 martie, 9 aprilie și 3 mai, la Sala Atelier a Naționalului începând cu orele 19.30).

Afis_Beginners_bun

 

„Beginners” de Tim Crouch, Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

 

Distribuție:

Joy: Ada Galeș

Bart: Istvan Téglás

Lucy: Raluca Aprodu

Nigel: Alexandru Potocean

Sandy: Ciprian Nicula

Joy copil: Chloe Basu / Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache

Bart copil: Rareș Gheorghe / Victor Vasilescu

Lucy copil: Maria Luana Colica / Erica Mihaela Tanasov

Nigel copil: Radu Anghelina / Ștefan Popa

Data premierei: 03.03.2020

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Foto credit: Andrei Gîndac, Ioana Teodora Raicu, Cătălin Asanache

 

 

 

O Europă, două Europe, trei Europe… O singură speranță: „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”

Itineraire016-Small-1

Europa, piesă în trei acte și o concluzie din 2019.

Un act, două acte, și, în sfârșit… Actul III…

Trăim un perpetuu act III. Greu. Foarte greu de parcurs și de dus către un capăt dezirabil. Pentru toată lumea. E momentul ăla în care trebuie să hotărâm cum folosim lama, pușca, ștreangul ori otrava  cu care ne-am trezit încuiați în actul I, fiecare în compartimentul lui. În același vagon sau în vagoane diferite, într-un tren care ne va purta prin Europa către noi înșine, pe un  traseu propus de Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh. Altfel ne ratăm propria poveste. Noi, toți ăștia condamnați să orbecăim fără sens prin noaptea neagră pe care o traversează bătrânul nostru continent, încercând să găsească o lumină vigilentă în lumea asta nebună care sforăie cu zgomot și își trăiește coșmarul cu ochii larg deschiși la acest început de mileniu. Cu ceafa mereu amenințată sub tăișul unei săbii ce stă la pândă, aceeași și totuși mereu alta, și bărbia bine ascunsă în piept, printre lacrimi de deznădejde și de disperare…

Arătați cu degetul. Hărțuiți. Judecați. Respinși. Rușinați. Zvârcolindu-ne neputincioși, îngroziți de propria identitate sau blestemați să jonglăm între multele identități posibile pe care ceilalți le pretind de la noi, până când ne dispărem nouă înșine. Încrezători că „într-o zi, lumea se va schimba”. O speranță. O confesiune. O constatare. O povară. Sau doar o minciună necesară. Într-o joacă neasumată de-a diversitatea…

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, coproducția teatrală internațională realizată de ARCUB  și Compagnie des Ogres, inclusă în programul Sezonului România-Franța 2019,pusă în scenă de Eugen Jebeleanu, după un text și o adaptare de Yann Verburgh, aduce pe aceeași scenă actori români și francezi într-un eveniment multicultural și multilingv ce interoghează valorile Europei și statutul teatrului în contextul schimbărilor sociale și politice de astăzi.

Un spectacol despre frontiere. Politice, economice, geografice, psihologice, identitare, culturale. Absolut teatrale. Proprii sau colective. O succesiune de crâmpeie de viață din realitatea imediată (inclusiv testimoniale ale actorilor din distribuție, români și francezi) a unor europeni, artiști și cetățeni revoltați de limitele proprii și îngrădirile pe care le impune socialul în care trăiesc, într-o confruntare multiculturală și multilingvistică în spațiul unui patologic social-teatral de secol XXI. Traduse și îmbinate ingenios printr-o fabulă-metaforă despre o familie de pinguini, nevoită să părăsească Țara-Ghețurilor pentru a găsi un trai mai bun… Ea rătăcește acum pe meleaguri străine, patinând (pentru că nu a învățat încă să pășească) pe gheața subțire a unui continent lovit de migrație, de corupție, de xenofobie, rasism, misoginism și intoleranțe de toate felurile, în timp ce calota glaciară din Groenlanda se topește încet, punând în pericol viața pinguinilor și a celor pe care-i întâlnesc deopotrivă, întărindu-le fiecăruia teama și ostilitatea față de tot ceea ce le este străin… Zgomotos, așa cum se derulează acest secol în cugetul nostru. Și totuși atât de tăcut, aproape mut pe alocuri, ca un trup obosit în care se stinge încet sufletul ce nu poate să țină pasul cu mintea lui alergând chinuită…

E greu când un actor bun îți mărturisește cu lacrimi în ochi că vrea să plece departe de țara asta pentru că nu mai găsește nicio motivație. Ca și alți colegi de scenă. Și pe tine cui te lasă?… Cine va mai fi spectator?… Al cui?… Excelentă Ilinca Manolache, personajul-cheie al puternicului strigăt de disperare al teatrului (european), într-un monolog exploziv, complex și emoționant, într-un crescendo fascinant de idei despre posibilele funeralii ale teatrului (cu relații, cu emoții, cu personaje) ca artă, care poate nu mai are puterea să schimbe lumea deja în dezastru și nici să-i îndulcească iminentul naufragiu… Un teatru murind într-o Europă-fortăreață, muzeu în aer liber pentru străinii bogați… Și un strigăt de ajutor al omului Ilinca Manolache, spectator alături de noi, al spectacolului sinistru al intoleranței. Și al neputințelor neamului nostru, care-și deschid tot mai mult granițele … Încercând să ne învețe să ridicăm capul…

Din nou bravo, Ilinca Manolache! Doar una dintre vocile orchestrei de pe acest Titanic-feribot care se încăpățânează să ne îndulcească puțin melodia și să evite să ne cânte Prohodul!… La celelalte instrumente, parteneri de scenă pe măsură: o articulată Ioana Bugarin, o harpă #metoo (se pare că nu singura de pe scenă) la ai cărei sâni dezgoliți de actriță tânără și frumoasă cântă regizorii din spațiul teatral (încă patriarhal) românesc; un superb Nicholas Cațianis, o balalaică care a crescut cu stigmatul nonmasculinității dovedite, ale cărei coarde produc astăzi sunete încântătoare (excelent în scenele de dans oriental-manelesc, consistente și relaxante ale spectacolului, mai ales cel executat împotriva muzicii, dar și în monologul automărturisirii, în care urmărește să-și facă coming-out-ul heterosexual), un energic Radouan Leflahi (francez de origine marocană, care nu se simte nici francez nici marocan), ca o trompetă revoltată a temei diversității, o Clémence Laboureau asumată, claviatură a sărăciei și inechităților sociale  pe care nu are cum să nu le observe și să le înfiereze (provenind dintr-o familie săracă, ea e rușinată de privilegiile acordate artiștilor în fostele colonii franceze, extrem de sărace, unde joacă în turneu Marivaux) și o Claire Puygrenier limpede, o vioară tristă care a crescut fără arcuș la doi pași de scaunul lăsat liber de tatăl-violoncel (poate de aceea foarte bună în rolul mamei, deși vorbește într-o limbă pe care n-o cunoaște – berberă). Pe sub orchestră, pe bandă, se aude Alex Călin (voce din off și video), care vine să completeze marșul aproape funebru al acestui spectacol. Poate mai reușesc să ne facă să ne mai mințim puțin, poate scăpăm de psihopații aclamați, cocoțați în fruntea navei, poate totuși nu ne scufundăm…

Din vagonul-restaurant al trenului în care am fost urcați cu toții pe feribot, circulă mereu străbătând compartimentele o tavă pe care tronează o Europă-culturală-șaormă-cu-de-toate (live-uri tv din România și din Franța, de azi și de ieri, entertainment, film documentar, musical, muzică clasică, manele, colinde), dar mai ales cu mult teatru-pretext: Cehov, Shakespeare, Marivaux, Mihail Sebastian, cu toții în actul III (!) al unei piese ce se vede nevoită a fi retradusă azi pre limba diferitelor limbi și culturi care o accesează – nu doar română și franceză (putem încerca să amestecăm și germana, sună mai bine – excelentă scena din „Trei surori” și visul lor, „nach Moskau zurückkehren”). Avertizând agresiv asupra schimbării de climă căreia trebuie să-i facem față, cu toții străini printre mai străinii de lângă noi, întrebându-ne obsesiv ce e aia diversitate (foarte pertinent Radouan Leflahi în turul de forță printre spectatorii-etalon pentru toate formele de diversitate). Ca din întâmplare, primim la un moment dat pe tavă și o mostră de Act I („Tatăl” lui Strindberg), care lansează dilema asupra viitorului tinerilor (cărora toți cei din jur le prevedem un altfel de soartă și ne luptăm între noi ca chiorii pentru a controla procesul de educație în direcții diferite…). Lamă, pușcă, ștreang, otravă… Trebuie să hotărâm. Ce e, cum și mai ales cum să nu folosim…

Printre zgomote puternice, melodii pertinente cu mesaje usturătoare, replici-ghilotină, un încăpățânat și sarcastic „Stille Nacht” și înregistrări de la revoluție urlate din ecranul televizorului, spectacolul își găsește candoarea și emoția mărturisirilor sincere, pline de blândețe și calm, într-un climat sortit oricum unui fel de pieire puternic sugerată scenografic de Velica Panduru (un living-închisoare ce trebuie să străbată spațiul și timpul care arată ori curge diferit pentru cei ce se folosesc de el vremelnic, în care surprizele frigiderului-suport de lucru pentru diferite scene din spectacol se țin lanț, cât or mai ține resursele pe care le mai ascunde, în timp ce ușa se poate fereca oricând, pierdută printre lambriurile care-i îmbracă pereții).

Se termină… Trenul e coborât de pe feribot, nu se știe dacă ai ajuns sau vei ajunge undeva… Simți un gust sărat. Poate de la lacrimile pe care încerci să le înghiți sau de la sângele care a țâșnit din tine la fiecare lovitură încasată de pe scenă în plină figură, fără nicio șansă de a pregăti un minim gest de autoapărare. Încerci doar să-ți ții echilibrul într-un tren care încă nu s-a oprit și se așează cu greu pe șine și pe sine. Și căruia macazul i se poate schimba surprinzător oricând. Un spectacol ca o sârmă ghimpată, pe care ai fost invitat să-ți așezi de bunăvoie gâtlejul, scos afară pe geamul trenului în timpul mersului… O rană urâtă. Grea. Adâncă. Un manifest pe marginea condiției artistului și reprezentarea lui în raport cu limba, națiunea, continentul și lumea din care este parte. Pentru ca arta lui să reziste și poate chiar să vindece. Cine știe când vom mai putea circula în afara granițelor noastre?… Cât vom mai avea dreptul?… Sau mijloacele?… Oare facem parte din diversitate?…

Poate totuși nu sunt decât niște crâmpeie din viața unor oameni… Și ei doar niște călători…

Și dacă totuși, într-o zi, lumea nu se va schimba?…

Europa, capăt de linie, 2020. Gara Brexit.

Odă bucuriei.

itinerarii 84720140_3350157451677965_5330455602936152064_o

P.S. Spectacolul este realizat în coproducție cu Maison de la Culture d’Amiens, Le Phénix Scène nationale Valenciennes, Théâtre de Choisy-le-Roi, Le Gallia Théâtre, La Comédie de Béthune și Centre Dramatique National du Nord-Pas-de-Calais, cu sprijinul Centrului Național de Scriere pentru spectacole La Chartreuse din Villeneuve-les-Avignon, al SPEDIDAM și al Fondului de donații POROSUS și se înscrie în seria de evenimente organizate cu prilejul Sezonului ROMÂNIA-FRANȚA 2019, bucurându-se de susținerea Institutului Francez și a Comitetului de Mecenat al Sezonul România-Franța 2019, prezidat de Frédéric Oudéa, director general al Grupului Société Générale.

afis itinerarii0

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, textul și adaptarea: Yann Verburgh

ARCUB  și Compagnie des Ogres

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Sound creation: Rémi Billardon

Light design: Marine Le Vey & Alexandru Macrinici

Video design: Ioana Bodale & Vlad Lăzărescu

Asistent regie: Ugo Léonard

Asistenți scenografie: Ana Ienașcu & Nina Tanné

Construcție decor: Tukuma Works

Supratitrare live: Monica Zârna (Panthea)

Foto credit: Adi Bulboacă

Cu: Ioana Bugarin, Nicholas CațianisClémence LaboureauRadouan Leflahi, Ilinca ManolacheClaire Puygrenier,  Alex Călin

Durata spectacolului: 150 min.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta de peste 18 ani.

Cronică în două capitole: „Vinovat. Nevinovat.”. La Teatrul Mic.

Vinovat 2

Capitolul I: „VINOVAT.”

„Vinovat!”. Un verdict posibil. Poate chiar ușor de dat. La care poți ajunge doar plecând de la prezumpțiuni de nevinovăție, în timp ce așezi pașii corect, unul după altul. Dinspre mic spre mare. Dinspre superficial spre esență. Dinspre subiectivism spre luciditate. Dinspre absurd spre logic. Dinspre aparențe spre realitatea obiectivă. Dinspre constrângeri spre libertate. Dinspre prea puțin spre prea mult. Dar, mai ales, dinspre prea devreme spre prea târziu…

„Vinovat. Nevinovat.”, cea mai nouă producție a Teatrului Mic, se face vinovată de două ore de teatru de bună calitate, livrat spectatorilor dintre cutiile de carton din arhiva subsolului unui imaginar Palat de Justiție din România, asortat la o inventată Curte de Jurați (ce nu există în dreptul românesc), care așteaptă o decizie unanimă pentru a desăvârși un nou act de justiție.

Pe un text excelent adaptat la realitatea românească și hățișurile justiției ei, atât de răscolite în ultimii ani ai democrației noastre fragile, Gelu Colceag a construit un spectacol solid (mai ales din punct de vedere actoricesc, punând foarte bine în valoare o mare parte din trupa teatrului Mic) despre incoerența care caracterizează social, politic și cultural societatea noastră după treizeci de ani de căutări prin libertate. Greu să căutăm dreptate într-un astfel de climat. Și mai greu s-o găsim. Iar când totuși planetele se aliniază și reușim, poate nu mai e nevoie de ea…

O sală mică și prietenoasă (Sala Mare a Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB) devine pentru două ceasuri un loc de judecată, semănat cu semne de întrebare, ipoteze, mărturii, concluzii, reconstituiri, dezbateri aprinse în care spectatorul se face complice la stabilirea unui verdict. Trebuie să decidem împreună soarta unui băiat tânăr, judecat pentru patricid. Împreună cu doisprezece jurați. Care trebuie să ajungă la aceeași concluzie. Altfel nu pleacă nimeni acasă.

Drumul de la decizie la responsabilitate, cel mai greu de străbătut…

Douăsprezece minți. Douăsprezece suflete. Douăsprezece experiențe de viață. Din interacțiunile lor, infinite posibilități. În care binele și răul se răstoarnă cu zgomot unul pe altul. Și sunt la fel de plauzibile. Cum se poate ajunge la unanimitate?…

Vinovați de o interesantă explorare a minții și sufletului uman, pentru a le pune inteligent împreună în slujba unui act de justiție corect, la masa juraților se așează pe rând doisprezece actori (din cei douăzeci care joacă în cele două distribuții, dintre care doar trei rămân neschimbați: Vlad Logigan – Inginerul, Vlad Corbeanu – Actorul și Vitalie Bantaș – Poștașul), care vor reuși să transforme procesul de justiție în unul de conștiință. Foarte bine ghidați, ei sondează cu pricepere în tipologiile personajelor ce le-au fost încredințate, cu toții eroi recognoscibili ai zilelor noastre, cu partituri destul de egale, special și atent construite pentru ca fiecare nu doar să-și justifice prezența în Curtea Juraților, ci și să acopere prin reprezentare păturile societății (social, educațional, cultural), cu scopul de a invita spectatorul la propriul proces de conștiință (în legătură cu deciziile pe care trebuie să le ia în fiecare zi), pentru  ca fiecare să se simtă direct implicat. Și reușesc cu mare succes.

Cel mai vinovat este Vlad Logigan. Cu un firesc demn de invidiat, el reușește să-i imprime inginerului pe care-l interpretează, juratul numărul 2, o revoltă plină de nuanțe (inteligență, moralitate, precauții, răbdare, supunere) pentru a-și atinge scopul: acela de a ne face pe toți să analizăm încă o dată probele de la dosar. Ca voce (uneori ridicată, alteori stinsă, excelent alternate și însoțite de gestica și mimica necesare pentru a extrage maximum de emoție) care se ridică împotriva tuturor, el reușește să umple prin învăluire spațiul scenic și să relaționeze foarte bine cu fiecare dintre partenerii de scenă pe măsură ce aceștia apar în lumina reflectorului (foarte bun în scena reconstituirii, dar minunat în monologul în care-și prezintă povestea) împreună cu toate fricile, obsesiile, prejudecățile, stângăciile, suspiciunile și îndoielile personajelor lor, foarte diferite unele de altele. Foarte buni și Vlad Corbeanu, care e și coautor al textului „Vinovat. Nevinovat.” împreună cu regizorul Gelu Colceag (Actorul, autor al unui savuros eseu autoironic despre profesiunea de actor pe parcursul spectacolului, minunat în scena de teatru în teatru – momentul reconstituirii),  și Vitalie Bantaș (Poștașul, un evreu impregnat cu mai vechi convenții teatrale pe care le recunoaște spectatorul, cum e tărăgănatul vocii, fără să știrbească în vreun fel din farmecul personajului ori suspiciunea de cotidian în care se află în 2020).

În rolurile duble, vinovatul Gelu Colceag a ales să distribuie actori complementari în stilul de interpretare, ceea ce face foarte interesant și exercițiul de regie și pe cele de actorie, pentru că au rezultat două spectacole, foarte diferite ca energie și totuși perfect funcționale, fiecare în felul lui. Cu excepția cuplului Toma Cuzin / Marin Grigore, interșanjabili în rolul Muncitorului (absolut minunați amândoi în rolul scris poate cu cel mai mult umor), celelalte roluri primesc amprenta personală a actorului care le interpretează, unul în cheie energică, celălalt intenționat reținut. Este cazul Taximetristului  (senzațional Doru Ana, energic, băgăcios, răutăcios, supărăcios, românul care le știe pe toate, că doar bate toată ziua drumurile cu toată lumea – în timp ce monologul despre fata lui ne arată o altă față a actorului –, căruia i se opune un Ovidiu Niculescu mult mai cuminte, aproape fragil pe alocuri), Patroanei (o Dana Dembinski Medeleanu înfiptă și mai necioplită, versus o Mihaela Rădescu mai stilată și mai elegantă), Medicului (foarte bun și meticulos îngrijindu-se de personaj Alexandru Voicu, poate cel mai atent actor din scenă, împreună cu Vlad Logigan, la momentele în afara reflectorului; el joacă pe dublu rol cu Andrei Seuşan, mai reținut, mult mai bun în rolul cu care smulge hohote de râs la fiecare nas scos din rebus în cealaltă distribuție, Antreprenorul căruia i-a asortat o interesantă mișcare necontrolată de umăr, rol pe care-l împarte cu un  altfel de Viorel Cojanu, varianta mai abținută, mai rece și mai vicleană a prestatorului de servicii de pompe funebre), Arhitectei (plină de energie, ca de obicei, Ilinca Manolache, conduce excelent jocul reconstituirii, versus o Irina Velcescu destul de potolită și punctuală în interpretare), Vedetei TV (Manuela Hărăbor în rolul unei femei extrem de superficiale, zăpăcită, îngâmfată și zgomotoasă, versus o Ruxandra Enescu care duce totul în zona unei naivități mult mai puțin stridentă, absolut delicioasă) și Educatoarei (o Gabriela Iacob punctuală, mai blândă și mai așezată în singurătatea ei, versus o Valentina Popa în varianta neliniștită, cu accente de isterie a aceleiași femei singure). Deși am văzut spectacolul în ambele distribuții, rolul Profesorului a fost jucat în ambele cazuri de Tudor Aaron Istodor (precis, plat, intenționat imberb, fără mari inflexiuni), iar cel al Aprodului de un simpatic Petre Moraru, care punctează la fiecare intrare în scenă (așa e și din scriitură) și destinde publicul.

Fiecare rotiță din acest mecanism, de oriunde ai privi-o într-o seară sau alta de teatru, se învârte precis ca să miște angrenajul complicat al procesului de discernere între bine și rău, plin de contradicții și surprize de tot felul (inclusiv  scenografic, în pofida austerității!), cu răsturnări de situație și momente de mare sensibilitate emoțională, inserate între scene pline de încărcătură psihologică, atent detensionată de glume, ironii și sarcasm presărate la tot pasul.

Despre noi, românii, și continua noastră incapacitate de a ne face bine. Ascunzându-ne mereu după deget, după vișini, după fustele mamei sau ce găsim mai repede la îndemână.

„Vinovat.”!

Capitolul II: „NEVINOVAT.”

De pe afișul Teatrului Mic cred că lipsesc trei nume: Nikita Mihalkov, Aleksandr Novototskiy-Vlasov și Vladimir Moiseenko. În dreptul textului adaptat, „12”. Aici aș scrie inițial pe bilețel „vinovat”. Textul este traducerea și mai ales adaptarea scenariului după care Nikita Mihalkov a făcut filmul „12” în 2007 (după plot-ul din „12 bărbați furioși”, semnat de Reginald Rose, după care Sidney Lumet a făcut un celebru film în 1957, iar scenariul lui a fost dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii). Lucru pe care autorii îl recunosc ca sursă, dar nu cred că îl menționează corespunzător. În cazul piesei „Vinovat. Nevinovat.”, părți ale poveștii seamănă cam mult cu scenariul mai noului film rusesc. Cred că e păcat să așezi o astfel de pată pe reverul unui spectacol de teatru bun al unui teatru atât de bun. Poate fi doar o chestiune de scos o prepoziție de pe afiș. Sau de introdus un substantiv articulat cu articol nehotărât înainte.

Constrâns însă să-și ducă existența pe unde poate, Teatrul Mic și una dintre cele mai bune și mai tinere trupe de teatru pe care le are țara asta în acest moment,  e obligat să inventeze soluții cât se poate de ingenioase (administrative și financiare) ca să supraviețuiască crizei de a nu avea spații adecvate în care să-și desfășoare activitatea (încă din anul 2017, din cauza încadrării în clasa I de risc seismic, a fost nevoit să-și închidă Sala Mare și Sala Teatrului Foarte Mic, de atunci încoace spectacolele jucându-se fără întrerupere în cele două săli de tip studio, Sala Atelier și Sala Studio, inaugurată în anul 2018, precum și în sălile altor teatre partenere), obligat să joace pe la ARCUB, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie şi Centrul Cultural Ion Manu Otopeni, în cadrul unor parteneriate culturale menite să-i susţină continuitatea…

Cum să acuzi un spectacol care rulează inteligent, cu resurse limitate, jumătate de trupă (probabil de aici și rațiunea inventării rolurilor feminine)?… Până la urmă aș putea să schimb verdictul, fără să fie nevoie să se schimbe și afișul: „Nevinovat.”!

„De” nu este de altfel decât o prepoziție. Nu „de”-aia se face Teatrul Mic mare…

afis-litera-tipar-1-page-001-1200x1680

„Vinovat. Nevinovat.” un spectacol de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Teatrul Mic, Sala Arcub Gabroveni

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografie: Ioana Pascha

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuția:

Profesorul: Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul: Toma Cuzin / Marin Grigore

Patroana: Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul: Vlad Logigan

Medicul: Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul: Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul: Vlad Corbeanu

Educatoarea: Gabriela Iacob  / Valentina Popa

Vedeta TV: Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul: Vitalie Bantaș

Taximetristul: Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta: Ilinca Manolache / Irina Velcescu

Aprodul: Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu

Durata: 2 ore

Înăuntru, aproape, la Comedie: despre „Afară, departe, pe câmp”

afara departe 1

O bijuterie teatrală, alexandrudabijească și cătălinștefănească. Absolut avangardească.

E bine când oamenii care mai știu azi să numere literar îndărăt până la Unu (în țara în care până și ciorba de burtă se face din cap, gât și picioare) se hotărăsc să iasă la joc și la joacă. Cu cei mai frumoși, tineri și talentați actori ai Comediei. Pentru care să trăiască în patria în care Unu a fost odată nume de revistă e o mare șansă. Încep pricepuți  numărătoarea de acolo și ajung, ca prin farmec, până la Douămiidouăzeci, în doar o oră și jumătate de spectacol. Fără să schimbe rețeta care le-a fost încredințată. Poate doar să-i mai adauge muștar, lămâie sau apă fiartă, după caz. Pentru ca preparatul să iasă delicios și să nu știe nimeni cât s-a muncit la dres.

Se ia avangarda românească, se decupează precis câteva texte (Urmuz, Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Grigore Cugler, Sașa Pană și Benjamin Fundoianu) și se aruncă într-un butoi de melancolie. Apoi se aduce Cătălin Ștefănescu, să scoată pe rând hârtii cu texte la-ne’ntâmplare, din care face bărcuțe și le lansează pe apele  regizorului Alexandru Dabija (pe ape merg doar textele). El le adună cu grijă din secolul pe care l-au traversat și le asamblează teatral cu mare talent într-un submarin cu care explorează carpato-danubiano-ponticul cotidian. Spațiul ăsta unde lucrurile se blochează la un moment dat ca o maioneză care se taie. Și așteaptă să fie reparată.

Restul e energie. Vie.

Într-un superb și amețitor joc de-a românii, de-a cuvintele, de-a sistemele noastre, de-a prejudecățile și intoleranțele mioritice, de-a istoria și de-a psihologia neaoșă de-atunci, de-acum și dintotdeauna, de-a sensul, locul și rostul nostru în lume de ieri și de azi, excelent exploatate și livrate întru ajutor pentru înțelegere publicului, încă mirat de potpuriul ce ne fredonează prin vene și ne bruiază mereu melodia imnului național…

afara departe 2

Dorina Chiriac, Ilona Brezoianu, Andreea Samson, Liviu Pintileasa, Anghel Damian, Dan Rădulescu, Bogdan Cotleț și Dragoș Huluba. În ordinea asta (feminin-masculină), în ordine alfabetică sau în orice altă ordine. Nu importă că ești Algazy ori Grummer, un Arhitect, un preot sau un rabin, un scriitor sau o scriitoare, un povestitor, o asistentă, o femeie de pe plajă sau un comisar. Că sigur ți s-a rezervat un loc precis în rețeta acestui festin teatral. Și s-a lucrat desăvârșit la pieile personajelor pe care le îmbraci, mai precis la fiecare strat, dinspre înăuntru (respirație, privire, gând) spre afară (gest, mișcare scenică, rostire), până la costumele cu care ele își găsesc perfect locul și rostul în spațiul scenic, inteligent și ingenios folosit și luminat pe toată suprafața lui și pe toată durata spectacolului, prin convenții simple, funcționale și pertinent întipărite vizual în mintea celui care privește înăuntru, de după colțul minții, multă vreme după ce părăsește sala de spectacol… În care și-a lăsat, firesc, hohotele de râs, păstrând o rezervă bună care să stârnească altele pentru mai târziu, să-l însoțească o vreme prin încrâncenarea românească pe care are să o înfrunte zi de zi…

Mă bucur de bucuria personală a Dorinei Chiriac. Nu numai pentru că știu că are toată bucuria când altcineva se bucură de bucuria ei personală, dar și pentru că știe să dreagă orice maioneză. Chiar și când nu e tăiată. Cu bătăi sigure, aproape circulare și totuși mereu în ascensiune, ca un sfredel prin orice, fie el și prin litera „d”, bătătorind spumos „Drumul dragostei” (creat de autorul lui Apunake și a altor fenomene Afară-de-Unu-Singur, Grigore Cugler) împreună cu fermecătorul ei partener de scenă, domnul Damian (Anghel, zic), mai șugubățul coleg Grummer al minunatului Algazy al lui Dan Rădulescu înhămat la roabă, împreună cu care caută să întrețină și să calibreze corect echipamentul de stropit, pentru că Vermorel-ul nu e pentru oricine și tre’ să fii atent ce pui în el – ca să-i dezinfectezi, zic – (cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus)… Asta când fiecare dintre ei nu sunt ocupați cu altceva pe scenă, firește… Acolo unde un grup de tineri săraci din Dorohoi se pune pe dărâmat literatura și scornește ideea revistei Unu (excelentă Ilona Brezoianu care – cu prolog și confirmări dese, da?! – ne învață să plecăm cu gândul de unde trebuie, de la sadismul adevărului, ce-i face pe oameni să vibreze până le înnoadă mințile și sufletele, dar și Andreea Samson, savuroasa scriitoare Bambi care ne avertizează că vine istoria peste noi dacă stăm și scriem cuminți în casa noastră, atent strunite și acompaniate în delirul lor de Dorina Chiriac și Bogdan Cotleț), în timp ce Popescu (senzațional Liviu Pintileasa, ca dealtfel și în rolul Arhitectului, de la care nu pleacă nimeni fără o casă bine asortată la un zâmbet în buzunar) şi Ionescu (Dan Rădulescu) scormonesc caragialește prin rahatul autohton, în proximitatea femeii cu tranzistor care se unge cu nămol pe încheieturi (Andreea Samson), iar un viitor evreu din Moineşti (Tristan Tzara al unui șarmant Bogdan Cotleţ) caută să se dezbrace de tot ce e românesc și să fugă afară, departe, poate chiar pe câmp…

Sunt multe de spus (de bine!) despre actorii acestui spectacol (am uitat să precizez: pe Dragoș Huluba nu are cum să-l recunoască nimeni de pe unde l-a învățat, de pe la televiziunea națională sau din alte spectacole de pe scenă; e complet altcineva decât obișnuiește în hainele povestitorului cu har și multe nuanțe al acestui spectacol, dar mai ales demn de Sacâz – un alter ego al lui Urmuz, întru bun și viu dialog între personaje -), însă nu pot fi consemnate fără să-i dau cumva de gol, așa că mai bine să se dea singuri, că e spectacol musai de văzut! Cu toții captivi în personaje de care înșiși autorii lor s-au descotorosit ca de ceva în care nici ei nu au îndrăznit să creadă până la capăt, așteptându-se poate chiar să sfârșească rezidual la groapa de gunoi a istoriei și literaturii noastre, ca o notă de subsol prin care astăzi scormonim cu toții curioși, surprinși de atâta bogăție aruncată drept maculatură de regimurile cărora acești suprarealiști ai noștri s-au încăpățânat să le spună NU.

DA-DA, chiar așa.

E cu !!!OVARB ERAM (se citește de la coadă spre cap) pentru toată lumea! Au Maulin de Hartza Partza!…

Pentru un pacient care s-a născut poate mort. Sau doar s-a transformat într-un gândac. Perpelit la foc mic, frecându-și atent palmele pe lângă flăcările textelor ce iau foc în cazanul Comediei și ne mistuie încet cugetul, încercând să încălzească trupul nostru literar și teatral, amorțit de urgiile vremii. Cu puțină obedienţă nietzscheană și un nod asortat în gât, care coboară precis până în stomac, înghițit dimpreună cu lacrimile ce-i însoțesc răsu’-plânsu’ și-și caută drum către afară, ca să nu riscăm vreunul vreo indigestie… Artistică, teatrală, morală… Hrăniți cu resturi de poeme după ce tot ce a rămas bun în literatură a fost consumat şi digerat…

Mă gândesc că nu a sosit încă momentul să avertizez spectatoarele că ar putea fi trase de țâțe. Că poate degeaba vin la ușa lui feministele din Tzara asta tristă, care privește neclintită în ochii Holocaustului și nu vede niciun pogrom…  Pentru că spectacolul ăsta se va juca multă vreme cu casa închisă. Și când o fi să ne dorim să fugim, știm. Valizele sunt la Comedie…

Cobor încet din centrul vechi și mă gândesc la ce voi scrie despre acest spectacol. Tre’ să fie cu curaj, fără frică, să dinamitez tot. Ca să vină toată lumea. Ce căcat e și cronica de teatru?… Niște cuvinte, dă-le dracului… Oamenii obișnuiți nu trebuie să-nțeleagă, ci să vibreze…

Plouă mărunt și miroase a rahat. O fi trecut vreun bulgar. Ori poate un român de-al nostru. Sau doar o sută de ani de când ne zbatem într-un pântec în care fermenţii băşicii înghiţite au început să trezească fiorii literaturii viitorului, convinși că tot ce i se oferea este prea puţin şi învechit…

Ploaia spală și ea ce poate. Unde să fugim de iarba neverde de acasă?…

Simplu: afară, departe, pe câmp…

afis afara

„Afară, departe, pe câmp” de Cătălin Ștefănescu

Teatrul de Comedie, Sala Studio

Regia: Alexandru Dabija

Asistent regie: Dorina Chiriac

Scenografia: Alexandru Dabija

Distribuție:

Dorinel, O scriitoare: Dorina Chiriac

Sister of Charity, O scriitoare, Fiica: Ilona Brezoianu

Asistenta, Bambi – o scriitoare, Femeia de pe plajă, Mama: Andreea Samson

Un scriitor, Fiul: Bogdan Cotleț

Un rabin, Popescu, Tata, Algazy: Dan Rădulescu

Povestitorul, Sacâz: Dragoș Huluba

Doctorul, Arhitectul, Ionescu, Comisarul: Liviu Pintileasa

Un preot ortodox, Damian, Grummer: Anghel Damian

Foto: Mihnea Irimia

Durata spectacolului: 1h 35 min

Soții Grosu și marea întrebare, strigată de la Sibiu: Cui i-e frică de Virginia Woolf?

VW 1

Mie, George, mie, Martha. Și ție. Și tatei. Și musafirilor noștri. Și creatorului nostru, Edward.

Și Ofeliei, și lui Marius, și Cezarei și lui Horia. Și Andreei și lui Andrei. Și lui Vladimir. Și rucsacului cu care am plecat în spinare prin țară. Și spectatorilor noștri. De până acum și de acum încolo. Și replicilor ce lasă sala fără cuvinte…

Nouă tuturor…

Ăstora care ne încredem în iubire. Și ăstora care nu mai nădăjduim. Sau care încă nu am apucat. Ori care nu am crezut sau nu vom crede niciodată. Ăstora care am împlinit o vârstă. Și ăstora care nu am ajuns-o încă. Ăstora care ne-am căsătorit demult. Sau de-abia. Ori care nu ne-am luat. Sau nu ne vom oficializa nicicând relația. Ăstora care am făcut copii. Sau doar ne prefacem. Și ăstora care încă nu am făcut. Sau care nu avem de gând să facem cândva.

Ăstora care nu au văzut încă spectacolul de la Sibiu sau poate nu vor avea ocazia să-l vadă vreodată. Dar mai ales nouă, ăstora care l-am văzut ori urmează să-l vedem. Chiar și mai târziu…

La asta cred că e bun „Manifest pentru dialog” (un turneu național aflat în al cincilea an de proiect, implementat de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, în parteneriat cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Departamentul de Artă Teatrală din cadrul ULBS, cu sprijinul BRD – Groupe Société Générale), care plimbă luna asta  celebra întrebare în șase orașe din România. Să ne ajute să recunoaștem.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, întrebarea atent ticluită și exploatată de Andrei și Andreea Grosu împreună cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, a fost fredonată din nou, aseară, pe scena Sălii „Liviu Ciulei” a teatrului Bulandra.

După această piesă, excelent scrisă și publicată în 1962 (care l-a făcut celebru în toată lumea după ecranizarea din 1966 în regia lui lui Mike Nichols, cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton, ce a obţinut cinci premii Oscar), Edward Albee a fost de trei ori recompensat cu premiul Pulitzer pentru fiecare dintre operele „Echilibru instabil” (1967), „Peisaj marin” (1975) și „Trei femei înalte” (1991). Deși celebrul dramaturg își scrisese deja capodopera, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o radiografie a familialului, poate cea mai seducătoare din câte s-au făcut vreodată, într-un joc inteligent, sarcastic, cutremurător de tranșant și înfricoșător de plauzibil… Un eseu teatral despre noi toți, incredibil de lucid și premonitoriu pentru boala pe care a dezvoltat-o temeinic omenirea de atunci încoace: obsesia pentru familia perfectă… Cu toți demonii ei, care mușcă încet din fiecare gest cu care credem că suntem datori celuilalt. Și, împreună, lumii…

Prin razele X ale lui Edward Albee a trecut (acum 60 de ani!) toată frica ce i-a fost rezervată sufletului omului numai ca să demonstreze social. Pentru ca Andrei și Andreea Grosu să-i citească azi clișeele cu maximum de atenție și să-i tălmăcească teatral înțelesurile pe limba secolului XXI, pe un text excelent tradus de Ionuț Grama. Într-un spectacol de emoții teatrale de cea mai bună calitate, adunate de-a lungul anilor într-o căsnicie, turnate cu grijă dintr-o sticlă de viață cu brandy, pentru orbirea minţii, pacea inimii şi moartea ficatului… Și înghițite cu noduri printre lacrimile sărate, înghețate și servite acum în cuburi, ce se sparg nemilos într-un pahar de vorbă întru destăinuire și se învârt ca un sfredel pe gâtlejul ars de alcool întru sinceritate…

Pentru că, dacă e să acuzi serios de ceva acest spectacol, acest ceva este adevărul. În primul rând actoricesc. Livrat cu maximum de credibilitate de o excelentă Ofelia Popii (Martha) și un senzațional Marius Turdeanu (George), acompaniați de ingenua Cezara Crețu (Honey) și precisul Horia Fedorca (Nick). Patru actori care și-au asumat cu pricepere profilele intelectualilor ce le-au fost încredințate fiecăruia (profesori colegi într-un colegiu), pentru ca joaca de-a iluzia, de-a destăinuirea și de-a exorcizarea să fie posibilă în această noapte valpurgică pe care o traversăm cu toții, prizonieri în casa și în căsnicia soților Martha și George, spectatori și complici ai mai tinerilor lor vizitatori, Nick și Honey.

Ofelia Popii construiește ireproșabil o tulburătoare Martha, dinamică, seducătoare, inteligent vulgară și abandonată viciului, plină de nuanțe pe care le extrage iscusit dintr-o efervescentă mișcare scenică pe care i-a imprimat-o, acoperind cu pricepere întreaga scenă, însoțită, în firescul pe care-l imprimă personajului, de gesturi atent studiate, priviri convingătoare (excelentă mimica feței pe tot parcursul spectacolului, chiar și în scenele de „pauză”), dar mai ales de o rostire impecabilă, într-o joacă teribilă de-a realitatea și imaginația, cu treceri fine și partituri consistente de deslușire și livrare complexă a subtextelor din text (absolut minunată în monologul isteric de exorcizare cu care deschide actul III). O femeie nefericită care-și joacă mereu fericirea, dominată de ambiții niciodată împlinite și de frici înăbușite în tăceri sinistre, care-și urlă ecoul de pe fundul sticlelor și paharelor din care a sorbit de-a lungul vremii, odată băuturi dintre cele mai fine și mai sofisticate, azi doar spirtoase cu multe grade, un acompaniament trist al unei noi vârste a sufletului ei, devorat de vină, de inerție, de neputință…

Marius Turdeanu nu doar o însoțește abil într-un George șarmant și carismatic, soțul fragil, puternic și viclean deopotrivă (și el dovedind excelente abilități de mișcare, împlinind cu succes imaginea pentru care a fost ales partener de inima sofisticată a Marthei, dar mai ales de rostire, prin care captează și întreține mereu atenția publicului cu umor, energie, sarcasm și autoironie), ci o înlocuiește cu succes în varianta masculină a uneia și aceleiași frici-personaj (și mecanismelor de apărare pe care e nevoie să le dezvolte), preluând inteligent ștafeta de la Ofelia Popii și predând-o la fel, într-o cursă în care echipa nu are cum să nu termine învingătoare, ba chiar să-și bată de fiecare dată recordul…

Cuplul ideal auto-distructiv, plin de pasiune și de ură deopotrivă, cu istorii personale oribile și straturi importante de rutină, plictis și blazaj intelectual și afectiv, care-și hrănește inerția într-un joc sado-masochist la ambele capete, doar pentru a-și păstra vie inteligența care încă le mai șterge fiecăruia de praf curiozitatea, dorința și glamour-ul social.

Într-un exercițiu didactic și pedagogic în ale vieții pentru mai tinerii lor colegi de la Universitatea condusă de tatăl Marthei (încântătoare naiva și exuberanta Cezara Crețu în rolul Honey, care face deliciul publicului aproape la fiecare replică, dar și Horia Fedorca, folosit cu precizie în rolul lui Nick, destul de șarmant deși dezbrăcat regizoral de macho-ul cu care îl construise Albee, reduși amândoi în personaje-suport pentru a nu duce în ridicol comportamentul deplasat al Marthei și reacțiile reprobabile ale lui George sau invers).

Dar și în ale teatrului, pentru că Andrei și Andreea Grosu mizează (și câștigă din nou) pe actori și pe relațiile pe care reușesc să le construiască pe scenă, fără să lege clișee pe un ecran, bibilind însă atent și folosind chibzuit spațiul propus (minimal construit și totuși foarte iscusit exploatat în complicitate cu Vladimir Turturică), împlinind cerințele unui cadru prietenos pentru o lecție, sinceră și totuși nedemonstrativă cu care te duci gata învățată acasă, despre relații (familiale și profesionale) dezvoltate între datorie și absurd, cu toate comportamentele umane asortate (doar greșite, ori numai prost înțelese)… Testându-ne fiecare limită, așezându-ne în fața oglinzii, cu rușinea la vedere, sub candelabrul caustic care-i luminează batjocoritor urâtul și-i bate clopotele fatidicului…

O confruntare cruntă cu cea mai puternică frică a noastră: teama de adevăr. Cea pe care s-a construit, aproape firesc, mitul „familiei perfecte”. Nu ne-am născut cu frica asta. Am învățat-o. Sau am fost siliți să o învățăm. Să o jucăm în fața lumii, așa cum am văzut că trebuie și am fost împinși să o facem. Și să ne mințim cu toții, rătăciți undeva pe drumul între suferință, boală și patologic, fără să găsim un teren comun pe care să ne întâlnim de-adevăratelea, noi cu noi și cu celălalt, un „no man’s land” fără vămi sufletești și taxe inutile ori prea mari pentru adevăr, pe care nu am mai fost în stare să ni-l inventăm ca să ne jucăm în voie, obosiți după atâta efort și risipă de imaginație doar pentru a supraviețui social iluziei în care trăim…

N-are cum să nu ne fie frică de Virginia Woolf. Pentru că ne e frică de noi.

P.S.

Turneul național „Manifest pentru dialog”, început în 16 februarie 2020 la Târgu Jiu, care a poposit ieri în București, își vede în continuare de drum prin Brăila (20 februarie 2020), Galați (21 februarie 2020), Târgu Mureș (25 februarie 2020), Cluj-Napoca (27 februarie 2020) și se va încheia cu o ultimă reprezentație susținută la Sibiu, în data de 8 martie 2020.

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.

afis VW

 

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, Traducere: Ionuț Grama

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Manager proiect: Claudia Maior

 

Distribuție:

Martha: Ofelia Popii

George: Marius Turdeanu

Honey: Cezara Crețu

Nick: Horia Fedorca

 

Durata: 1 h 50 min (fără pauză)

Ședință de teatroterapie sau Nervul din „Există nervi” la Teatrul Dramaturgilor

exista nervi 2

Suntem nervoși?… Hai să vedem de ce.  Așezați pe canapea, într-o incursiune în nervul românesc al ființei noastre și în anatomia dramatică autohtonă, afectată de maladii mai vechi și mai noi. Într-un tren imaginar, un vehicul generos pentru emoții de ieri și de azi, în care suntem invitați să urcăm cu toții, cu nevrozele noastre cu tot.

Cu spectacolul „Există nervi” de la Teatrul Dramaturgilor, Felix Alexa ne invită să exploatăm corpul nostru cultural, mai ales teatral, al cărui sistem nervos central este (încă) nostalgia. Sau lipsa ei, în funcție de vârsta spectatorului, pentru că fiecare se va raporta altfel la această propunere interesantă. Asta în timp ce sistemul nervos periferic se bazează pe livresc. Aici lucrurile sunt poate ceva mai clare: să se abstractizeze primesc, dar să nu se schimbe realul, ori să nu se abstractizeze primesc, dar atunci să se schimbe realul, pe ici pe colo, prin punctele esențiale… Așa arată o convenție dramatică supusă la o dublă autocenzură la mai bine de jumătate de secol după Sorescu. Abordată prin metoda re-reducerii la absurd. Ambiguizare și dezambiguizare lingvistică, după caz.

„Există nervi”, prima tatonare dramatică a unui poet, o comedie a lui Marin Sorescu din 1968 într-un singur act și patru personaje (rescrisă de Sorescu în două acte și cinci personaje pentru Liviu Ciulei, care urma să monteze după acea versiune, combinată cu piesa Paracliserul, un spectacol pe care regimul comunist a reușit  să-l împiedice să iasă la rampă), declarată la începutul anilor ‘80 de cenzură piesă antistatală și plină de venin (la a treia încercare de punere în scenă – Mircea Cornișteanu, Craiova, 1982 – spectacol care a murit încă de la vizionare prin amabilitatea prim-secretarului de partid pe județ de atunci, Miu Dobrescu), este o piesă fascinantă, cu mult subtext, care-ți gâdilă mereu inteligența făcând apel la memorie mentală și afect deopotrivă.

Un subversiv servit de Felix Alexa cu mare plăcere publicului care a citit literatură și a vizionat spectacole în comunism, obișnuit cu șopârlismul ca formă supremă de răzbunare intelectuală pe un regim căruia nu-și permitea să-i opună rezistență. Suspiciunea, îndoiala asta mocnită în care a trăit neamul nostru decenii bune și care a fost picurată în generațiile de azi de generațiile de ieri, asta s-a diluat puțin, însă nu și-a pierdut valoarea în timp. Pentru că presupune o doză serioasă de creativitate și este un excelent motor pentru comedie.

Deși cu efect de vitrină, privirea asta către înăuntru (printre imaginare mileuri, pahare groase din sticlă, farfurii cu margine aurită și cești cu coada spartă care n-au mai încăput în dulapul crem cu margini verzi care tronează cu siguranță în bucătăria ce lipsește, numai din motive de abordare a spațiului locuit, acestui spectacol), imaginată de Marin Sorescu într-o ședință de terapie la domiciliul nesupusului, menită să-i aducă locatarul pe calea cea bună, este exploatată scenografic de Andrada Chiriac printr-o convenție simplă pentru spectatorul de azi: camera ticsită de obiecte de-a valma a unui intelectual (predomină cărțile, împrăștiate în tot decorul), o garsonieră recognoscibilă într-un bloc comunist, fără bucătărie, cu restricții la apă și căldură, cu balcon străjuit de sticle de lapte în care apa adunată în orarul stabilit așteaptă cuminte să hrănească plantele înghesuite și ele pe unde se poate. Cu instalații improvizate pentru supraviețuire, asortate la costumele, vorbele, gesturile și sufletele celor ce o vor locui vremelnic și vor folosi nevroza ca pretext sau consecință firească a vremurilor în care au fost inventați sau pe care sunt siliți să le trăiască. Pentru că regizorul mizează totul pe talentul lor.

Felix Alexa își urcă actorii atent și extrem de firesc în același compartiment în vagonul unui tren ideatic, lăsându-i să se lovească unii de alții când se mai schimbă macazul sau îi mai frânează mecanicul Sorescu intenționat avântul, fără însă să-i lase vreo clipă să deraieze. Comicul pus pe șinele acestui tren este în primul rând de limbaj, atent servit de actorii cărora le-a fost încredințat, dar și de relaționare, într-un ciudat complot al supunerii voluntare în fața unei situații absurde. Într-un mod simplu, cum se poate prezenta orice nevroză care se respectă într-un regim în care nu ai voie să vorbești despre ea. Spațiul de intimitate al cetățeanului cuminte, locatarul resemnat, mereu mirat, vag revoltat și mai tot timpul pus pe răzgândeală pentru că trebuie să-și calculeze și recalculeze întruna fiecare gest, foarte bine pus în valoare de Gabriel Răuță și minunat acompaniat de Alexandru Conovaru, prietenul care-l vizitează, îl înțelege și încearcă, la rândul lui timid și  speriat, să-l consoleze, este invadat și terfelit de profesorul iluzoriu, astăzi nesecurist dar cu siguranță spion, al unui excelent Răzvan Vasilescu, care umple scena la propriu și la figurat și nu-i lasă niciun loc de întors, într-un interogatoriu construit cu grijă și mare miigală dintr-o poziție de forță, cu o  conduită infailibilă și un joc actoricesc pe măsura rolului, care-i vine mănușă. „Există nervi” se bazează mult pe felul în care Răzvan Vasilescu a înțeles și livrează adevărurile (și mai ales neadevărurile pe care le conțin, cu multele lor nuanțe) așa cum erau spuse în epocă, traducând și asumând propria memorie afectivă. Și făcând posibilă drama faptelor pe care trebuie să le săvârșească aceste personaje, cu toate prinse în ițele întortocheate ale unui metalimbaj și metacomportament pe care sunt nevoite să le construiască și să le respecte, captive în incredibil, în ilogic, în reprobabil și inadmisibil, pendulând mereu între real și fantasmagoric, într-un joc absurd în care calmul nu are cum să nu fie substituit de nervi, care trebuie să fie îmbrăcați înapoi în calmul din care vor exploda necontrolat, și tot așa, până când individul își schimbă percepțiile, admite, se convinge… Poate exact din acest motiv este nevoie și de Femeia necesară (la obiect și fermecătoare Amelia Ursu), cum a numit-o autorul, victimă a indiferenţei dar și a unor farfurii cu linguri zburătoare…

Puși să vorbească atât de firesc cum a propus dramaturgul și a acceptat să livreze regizorul, oamenii își revelează pe rând gândurile, frământările obsesiile și, în cele din urmă identitatea. „Dacă vorbele sunt făcute spre a ascunde gândurile, cum se zice, ele sunt poate, din greșeală, apte și pentru a le dezvălui. Eroii mei – niște oameni care se pândesc. Acțiunea ar fi așadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalități, de speranțe, mizerii, înălțări și tot ce formează fondul nostru cel adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coșmar și demență. Vorbele lor sunt în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism.scria Marin Sorescu despre „Există nervi”. Un text suficient de bine scris, încât, dezbrăcat de sensurile la care spectatorii trecuți de patruzeci de ani nu au cum să nu zâmbească de câte două ori, funcționează încă după cincizeci de ani și smulge hohote de râs celor mult mai tineri, prinși și ei într-un spațiu în care, e drept, nu mai bate nimeni în calorifer sau în podea… Locuit de niște suflete încremenite în loc și în timp până decid să iasă din inerție…

Felix Alexa creează atmosfera necesară și lasă totul să se întâmple în mintea spectatorului. E un joc al nervilor. Carevasăzică trebuie folosite cu maximum de atenție fiecare axon, dendrită și sinapsă, pentru a înțelege un proces complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare a emoției autentic românești, ca unitate de măsură pentru funcționarea unui sistem nervos de atunci, de a cărui dezvoltare și asumare depinde facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale creierului și sufletului nostru de acum. Reglate prin procesele de memorie, stocare și prelucrarea a unor informații despre noi înșine pe care ne suntem datori să le cunoaștem, dacă vrem să funcționăm ca nație la maximum de capacitate cognitivă, motorie și intelectuală. Marele merit al spectacolului este că scutură de praf unul dintre textele dramaturgiei românești pe care publicul nu o prea cunoaște și totuși deja începe să o uite…

„Există nervi” e o călătorie în fantezie, cu trenul, printr-o sufragerie, într-un proces de judecată de prejudecată. O călătorie nervoasă în absurdul existenței noastre, într-o eră deja trecută și totuși atât de palpabilă și de vie, în care absurdul distruge tot, începând cu flora noastră intestinală. Cum să digeri ce ți se propune fără să suferi? Și dacă, brusc, intră cineva pe ușa locuinței tale și se comportă ca și cum s-ar urca într-un tren? În care tu nu ești decât un călător oarecare?… Printre oameni încremeniți într-o complicitate naivă a fricii, pe care secolul XXI nu și-a îngăduit să-i tragă după el întocmai, dar pe care îi mai îngăduie câteva decenii?­…

Leacul se poate administra cu lingura, potrivit afișului. Până la urmă e doar un ceas și ceva despre cum să mai supraviețuim puțin acestui secol și cum să-i digerăm abisurile, mai ales noi, ăștia cu flora intestinală deja distrusă de secolul trecut…

Sala de teatru e una dintre soluții.

 

Afiș-EXISTĂ-NERVI-723x1024 c

Există nervi de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

Adaptare scenică, ilustraţie muzicală, lighting-design: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţia:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu

 

1h 10 (fără pauză)

Spectacolul este supratitrat în limba engleză.

 

Sfaturile Rodicăi Mandache sau Cetățean în Republica Melania la Odeon

melania 1

O Melanie străvezie la o vârstă târzie în republica ei de hârtie. Poezie.

Prin obrazul ei subțire și palid străbat decenii de istorii vesele și triste, care i-au trasat, rid după rid, reperele pe harta unei vieți pline, din care mai păstrează acum doar contururi și siluete de oameni și obiecte care au locuit-o de-a lungul anilor. Iar în privirea ei, atât de vie și de prezentă în confesiunea sinceră și plină de modestie, se văd clar luminile ce-i străjuiesc lunga cărare pe care a parcurs-o până aici.

Rodica Mandache.

Eroina spectacolului „Republica Melania” a Teatrului Odeon, regizat de Gelu Colceag pe textul „Sfaturile Melaniei” al Irinei Nechit.  Un nume care vinde biletele la spectacol cum vinde un brutar celebru pâinea caldă (pentru că nu apucă niciodată să se răcească) într-o brutărie de prestigiu. Am mai încercat să bat la poarta republicii ei și era ocupat. Însă mă bucur că s-a întâmplat după o săptămână de „Vorbă (lungă) de cultură” cu Atila Vizauer în Republica actriței.

Un profesionist pentru care Scena e sfântă. Și se comportă într-adevăr pe ea ca-ntr-un altar în care a fost privilegiată să intre, după ce s-a pregătit serios în naos. Când trage catapeteasma, toate cele lumești sunt lăsate afară. Nu, nu de tot. Aduce cu ea pe scenă esențe din toate experiențele ei de viață și profesionale, frânturi de suflete, de fapte, de gânduri și emoții culese cu grijă din sălile de clasă la ale căror catedre s-a așezat și din sălile de spectacol pe care le-a vizitat sau le-a umplut până acum, după caz.

Pescar și vânzător iscusit de inefabil ea reușește, pe un text foarte bine stăpânit în simplitate, fără artificii și afectări semantice ori lingvistice inutile, să construiască dintr-o bătrână simplă și modestă uitată într-o râpă din Băxani (un cătun izolat din Basarabia) o adevărată Republică. Fără stridențe. Fără demonstrații ieftine. Fără senzațional. Doar cu talent, tehnici bine stăpânite, mult adevăr, răbdare, credință și înțelepciune.

Însă numai pentru oamenii dispuși să o primească. Care mai au curaj să-și dea tumultul vieții ăsteia nebune la sonor minim ca să se lase locuiți, măcar vreme de un ceas și ceva, de o șoaptă. Nu e o șoaptă oarecare. E o mângâiere cu îngăduință pentru nepriceperea noastră în ale vieții și pentru nepriceperea țării ăsteia în ale istoriei. E o palmă peste ceafă pentru generațiile care aleg să uite, pentru că le e mai ușor. E un strigăt de disperare către noi toți, cei care ne facem vinovați că ne părăsim republicile, fie ele surori, mame, bunici sau locuri natale, fără să ne mai preocupăm să păstrăm legătura sfântă cu ele. Uitând că nu suntem cu toții decât Melanie lângă Melanie, cu toate republici din care se pot făuri imperii…

Melania, o femeie trecută de optzeci de ani, trăiește singură de aproape un deceniu în colțul ei izolat din Basarabia (prin zona Sorocii), după ce soțul ei a murit și copiii au plecat la muncă în străinătate, ca toți tinerii acestor locuri. Împreună cu familia ei a supraviețuit anexării Basarabiei la URSS, celui de-al doilea război mondial, foametei din 1947, represiunilor staliniste, colectivizării, „stagnării” brejneviste, prăbușirii Uniunii Sovietice și lungii perioade de tranziție care a urmat și care i-a pustiit zona de toate vlăstarele tinere care ar putea să o ducă mai departe.

„Melania are credință și speranță, chiar dacă nu e în întregime sigură ce înseamnă credința ei sau la ce e bună speranța ei. Melania pentru mine e o șansă de mântuire.”, declară autoarea textului, Irina Nechit. Care alege să lase povestea de viață a Melaniei să ne vorbească despre toate, fără să ne scoată ochii. Iar Gelu Colceag i-o încredințează Rodicăi Mandache, care-i împlinește menirea și-i desăvârșește mesajul.

Într-un spațiu alb, imaculat, ca un palat fermecat construit de Adrian Damian din hârtia paginilor cărții vieții ei, Melania se povestește nouă în timp ce se deapănă ei. Ca o solniță de hârtie din copilărie, din ale cărei îndoituri consecutive se revelau, pe rând, opincile, iile, catrința și  ițarii personajelor despre care se depăna povestea, care petreceau în cele din urmă la masa de hârtie ce se așternea la final, unde aflai, uimit, sfârșitul poveștii…

Așa se dezvăluie Melania după ce gândurile ei au petrecut multă vreme singure între patru pereți albi, curați,  pe care lumina se revarsă cu duioșie, mângâind-o cu răbdare și umplând-o de sensuri, în timp ce ea vorbește întruna, singură, cu Timofte sau cu noi, doar ca să-și audă gândurile și să-și aline singurătatea. Depănând firul unei vieți, pe care a umplut-o trudind fără încetare la colhoz și prin jurul casei, fără să știe ce înseamnă odihna, citind, rugându-se, răsfoind evenimente și consemnând faptele în catastiful toponimiei republicii ei personale, pe care au locuit-o atâția oameni…

Nimic nu mai clintește acum lumea Melaniei… Nici mult-așteptatul telefon de la copii. Sau de la oameni pe care-I cunoaște de o viață, puținii care au mai rămas prin părțile locului. Nici măcar oaspeții necunoscuți pe care-i așteaptă cu atâta emoție. Doar un intrus (un necunoscut cu care se trezește în casă, interpretat de Emanuel Varga, pe care-l alungă urgent) e folosit simbolic pentru scurtă vreme ca exemplu al posibilelor ei legături cu lumea, dar și ca semn că nu e loc de poveștile altora în această poveste, ca dovadă că nu încape nicio pată neagră în universul alb, imaculat, al republicii ei, care se întinde între firul telefonului ce-o mai ține pe aici și securea care îi taie orice legătură cu lumea.

Doar cocostârcii au însoțit-o în aventura vieții ei. S-au mutat de pe rochia croită de mama în adolescență pe cerurile pe care le-a privit de-a lungul anilor și apoi pe mesele de lucru pe care a început să-i împăieze… Și azi îi mai pot aduce puținul social de care s-ar mai putea bucura. Dacă și vremea de afară ar permite asta…

Restul vă povestește, pe viu, Melania, ce încă ne mai poate fi soră (pentru puțină vreme) unora dintre noi, mamă ori bunică altora, dar și o fată îndrăgostită ca la carte, după regulile oricărei republici sufletești… Ea nu e doar republica istoriei triste a Republicii Moldova. E republica amintirilor noastre, pe care le-am părăsit, undeva într-o râpă, când nu ne-au mai fost de folos.

Rodica Mandache vă așteaptă în Sala Studio a Odeonului în casa ei plină de amintiri împăiate (după reguli precise ale unei taxidermii de emoții numai de ea știută) din „Republica Melania” cu o melodramă deloc tânguitoare despre singurătate și așteptare. Dar și despre însingurare și așteptări. Despre o viață de om, cu toate darurile și remușcările ei, cu toate împlinirle și eșecurile ei, cu toate iubirile și disperările pe care le poate cuprinde și toate suferințele și speranțele ei de ameliorare.

Curat, cu duioșie, cu autoironie, cu egoism, cu furii, supărări și răbufniri, dar și cu sentimentul datoriei împlinite,  sincer, în șoaptă, ca pentru sine.

Puteți să încercați:

– Alo, Republica?…

(Ssst!… Vă spun, în șoaptă: s-ar putea să răspundă la telefon mâine seară, după ora 19.30, în Sala Studio a Odeonului!… Sau nu, e dreptul ei… Vorba lu’ conu’ Leonida a lu’ nenea Iancu: „când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.”…)

afis_republica_melania_print

Republica Melania” după Irina Nechit

Teatrul Odeon București, Sala Studio

 

Regia: Gelu Colceag

Scenografia: Adrian Damian

Asistent regie: Alexandru Bogdan

Light Design: Cristian Niculescu

Video: Luca Achim

Distribuţia:

Melania: Rodica Mandache

Vasile: Emanuel Varga

 

Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)

Spectacol cu traducere în limba engleză

În ghearele vulturilor, prizonieri în casa cu suricate a lui Afrim

suricate 1

Are you dreaming?

Da. Cel mai probabil am un coșmar. Îmi apasă pieptul. Îmi înăbușă gândurile. Mă sufocă.

Ce pot să fac azvârlită, fără drept de apel, într-un hău? Într-un cuib de oameni-mangustă condamnați la o deloc simplă supraviețuire în jungla cotidiană, demnă de toată mila, în așteptarea unui atac serios al vreunui posibil prădător, care să opereze sanitar asupra acestui abis și să salveze (prin omitere) exemplarele meritorii?… Și cu ele, poate, specia?…

Ce să-mi doresc mai bine, total nepregătită pentru lumea de afară? Să mă cocoț în vârful patului cu poala plină de dulciuri și carbohidrați și o telecomandă în mână, abandonând orice proiect de viață? Să rămân departe de lume și să-mi cresc mari fricile de oameni, de aer și de soare sau să ies din casă și să mă lovesc de ispitele din heleșteul ei, numai pentru ca apoi să mă întorc în cuib umilită, trădată, abandonată?… Să țin ușa deschisă pentru străinii dispuși să întoarcă oricând casa cu susul în jos? Sau pentru fantomele care-i bântuie, amenințător, paraginile dinăuntrul și din afara zidurilor și timpului?!…

„Casa cu suricate” (celelalte Treisuroriafrimiene de anul trecut), ridicată de Radu Afrim pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova după o piesă a dramaturgului ceh David Drábek, este un spectacol extrem despre vulnerabilitate și decadență în deja celebrul stil afrimian, cel care l-a consacrat și care se dezvoltă în paralel cu toate căutările poetice și romantice ale maturității asumate (la nivel vizual și lingvistic) și împlinite artistic cu care ne-a obișnuit regizorul în ultima vreme. O provocare din cealaltă maturitate pe care a atins-o, cea a ludicului grotesc, a jocului sprințar cu ce e mai hâd și mai urât fascinant în noi, cu fricile noastre cel mai bine ascunse și sentimentele cel mai greu de recunoscut. Însoțită de curajul de a privi în ochi, într-o manieră burlescă,  omul rămas în sufletul gol, despuiat de orice fel de sofisticărie sau trendy cool contemporan, guvernat de kitsch și de șabloane mentale, lingvistice și comportamentale, înconjurat de obiecte lucioase ori vopsite în culori stridente, uitat în fața televizorului și îndopat cu glucide și speranțe ieftine…

Îți trebuie multă bunăvoință (mai precis răbdare) ca să te lași în voia ritmului pe care îl impune spectacolul și maximă disponibilitate sufletească să treci peste (inițial obositor) eclecticul scenic și să escaladezi repulsia atent diriguită (în complicitate abilă cu scenografa Irina Moscu) sub redundanța simbolică și emoțională pentru a declama. Și a șoca.

Dacă treci testul, riști să te îmbogățești într-un mod surprinzător și ciudat. Descoperi straturi de o sensibilitate incredibilă într-o casă cu trei surori trecute și fără de vreo Moscovă. Orfane de vârstă mijlocie și încă încremenite în proiect la un an după pierderea tatălui, asistate doar de fantomele părinților și de duhul Buddha Boy, demult scăpat din lampa fermecată a memoriei locului (probabil când tocmai era ștearsă de praf, unul dinainte de cel ridicat de buldozere când s-a construit casa, pe locul unui vechi parc, și pe care nimeni nu s-a priceput să-l bage la loc), captiv și el în acest spațiu bizar al suricatelor, martor fără voie și povestitor bizar al unor întâmplări petrecute între aceste ziduri de-a lungul istoriei casei. Trei surori al căror univers e străpuns de un vegetal sordid (un fel de spirit al naturii revoltate după ce a fost distrusă), care a urcat în casă din galeriile cârtițelor, le-a cuprins pereții și le-a invadat încetul cu încetul interiorul, bucătăria, dormitoarele, gândurile și sufletele, ca o molimă ce s-a întins și și-a cățărat ghimpii, lianele uscate și fructele putregăite pe mobile și mai apoi pe oameni, înghițând în cele din urmă tot, sub privirea vigilentă a vulturilor care se învârt amenințător deasupra cuibului lor iluminându-le iminentul sfârșit…

În patul care a prins și el rădăcini, transformat acum într-un cuib imens în mijlocul dormitorului din dreapta scenei, tronează sora obeză, Rozica, excelent interpretată de Raluca Păun. Mare consumatoare de ciocolată, de Juliette Binoche (în „Chocolat”-ul lui Lasse Hallström) și de orice altceva cu indice caloric cât se poate de ridicat sau care conține măcar promisiunea vreunei energii de natură alimentară, ea întruchipează femeia plictisită, fără ocupație și cu prea puține preocupări, căzută pradă inactivității, poftelor de neoprit și consumului compulsiv ideatic și pseudocultural, fără niciun fel de discernământ, cu care încearcă să-și umple golurile existențiale și care i-au adus imobilizarea la pat mult prea devreme.

Rozica este centrul universului scenic, sufletul vitreg și neajutorat al familiei și punctul de reper în jurul căruia gravitează toată casa, un lait-motiv al acestui spectacol, omul abrutizat și anulat social, transformat în consumator ideal, redus la plăcerile vinovate ale acestui secol și vocea prin care Afrim își transmite unul dintre binecunoscut infiltratele mesaje militantiste în spectacolelor lui – de data asta un statement despre arta cinematografică, despre filmele trash, de multiplex, care promovează falsul uman, într-un excelent monolog al actriței despre rostul artei -.

Rozica este și un bun pretext pentru sora agorafobă, neprihănita Valerica a iscusitei și copilăroasei Iulia  Lazăr, autoerijată în sufletul acestei case, de a-și justifica propria lipsă de mobilitate. Într-un pact etern cu fantoma mamei, fidelă de ani de zile acestei însoțeli stranii care o țin departe de lume și de orice explorare de sine, mereu de aceeași parte a pragului casei și a pragului unei autodecise lipse de maturizare. Îngrijindu-se mereu de o cârtiță moartă, de suricate vii (!), împăiate sau decupate, ea va trebui să se ocupe de acum și de moștenirea (un costum de supererou, cu toate îndemnurile aferente) lăsată prin testament de tată (Constantin Cicort)… În timp ce fantoma mamei (o Romanița Ionescu credibilă în rolul mamei-umbră, nevrotică și insidioasă), când nu-i aține calea proptindu-se în cadrul ușii, coase mereu la mașină, poate posibile veșminte pentru posibile evenimente în posibile vremuri sociale, ori poate doar povești trecute sau viitoare, căutând să fixeze firul narativ care sare mereu din ac… În timp ce „se îmbracă pentru vară și se dezbracă pentru iarnă”…

Nutzi (Ramona Drăgulescu, articulată și asumată), e singura legătură a surorilor cu exteriorul casei, pe care-l explorează cu oarece precauții și unde se prezintă mereu neglijent (cu veșminte tocite de vreme și dresurile rupte), convinsă că nu-i poate aparține și că look-ul ei nu merită vreun efort stilistic, doar ca să lucreze cu niște copii cu deficienţe de auz pentru a-și întreține casa și surorile care s-au închis pe dinăuntru…

Din culcușul trist pe care și l-au construit cu atâta migală ca un scut de apărare împotriva intruziunii oricărui fel de afară, abandonate de orice ambiții personale și colective, orfane de un tată erou și de o mamă nebună, ale căror fantome încă le mai bântuie și le mai taie din aripi, cele trei surori se căznesc să reziste, complăcându-se patologic în captivitatea de care s-au atașat, fără însă să opună rezistență serioasă când se lovesc de primii intruși…

Viețile lor sunt încurcate vremelnic de trei bărbați: Ion (care-și mai spune și Giovanni, gigolo-ul ratat al unui fermecător Alex Calangiu, sexi și rebel, acompaniat de câini imaginari pe care-i plimbă și cu care conversează mereu) o prinde în mrejele lui pe Nutzi, Lentziu (asistentul social eșuat al simpaticului Claudiu Mihail, „atingerea divină“ mult ridiculizată de ceilalți) o seduce pe imobilizata Rozica, și Samuel (sinucigașul credibil și delicios al lui Vlad Udrescu, nesigur pe propria sexualitate, un travestit în rochie sexy, un marginal fără leac, obsedat să pună punct acestei vieți ce nu merită osteneala, mereu salvat de o providență sarcastică de la gestul suprem) o silește pe Valerica…

Apariţia masculilor va suci pentru scurtă vreme mințile, igiena personală, preocupările și obiceiurile surorilor, dar și rostul casei, înviorând-o oltenește cu nițel puls în vene și nițică speranță de salvare, peste tot fatidicul imposibiei evadări. În care sunt înțepeniți cu toții, fete și băieți, forme diferite ale nefericirii căutată, multiplicată și reinterpretată prin fiecare personaj, într-o complementaritate care dezvăluie o dezordine contemporană absolută a minții, a fizicului, psihicului și sufletescului, a sexualității și socialului cu care-și sunt datori față de ei înșiși și unii altora, resemnați în fața predestinatei degradări până la a respinge tot ce mai poate fi uman în ei…

În timp ce Buddha Boy (Cătălin Miculeasa), cea mai veche făptură din casă, fratele celor trei surori și obiectul de cult cam incult care le deapănă poveștile de viață și veghează asupra relațiilor lor de sus, dintre vulturi, gata oricând de atac… Declamând că pentru el cronologia nu s-a inventat încă și patronând sarcastic un univers dens, distructiv, extrem de franc, descompus în glumițe lesnicioase, versuri derizorii și dialoguri intenționat facile cu iz oltenesc-englezesc-țățesc al personajelor care-l populează, construite să le distragă din când în când atenția de la nefericirea în care se scaldă, pentru  a-și regăsi apoi (în  oglinda neprietenoasă ce le-a fost pusă în față, pe care au tot ignorat-o și în care suntem acum siliți să privim, transfigurați cu toții, și cei de pe scenă și cei din sală) emulgatorul care ne-a ținut, separat, împreună: alienarea, singurul iad uman cunoscut.

Un spectacol despre singurătate și însingurare, în toate formele spre care lipsa de iubire le poate dirija, ca un reality-show plin de penibil, vulgar, scârbos, macabru și trivial despre tot ce e mai curat, mai candid, mai delicat, mai gingaș, mai cald și mai tandru în noi. Despre decadență. Despre pericolele lumii de azi și izolarea la care suntem condamnați, în feluri diferite, fiecare dintre noi. Despre incapacitatea de adaptare. Despre bolile sociale și lungile convalescențe pe care le impun întru ameliorare și tratament.

Un pop-art vizual și teatral, oscilând mereu între artă și viață cotidiană frustă, din care se desprind și se însuflețesc obiecte, oameni, frici și repulsii recognoscibile. Parcă-l auzi pe Radu Afrim spunându-i Irinei Moscu: „Vreau urât!”. Și scenografa, după legi studiate ale nepotrivirii lor estetice, înghesuie mobile și obiecte care de care mai ciudate în casa suricatelor, care să ne vorbească nu doar despre haos și kitsch, despre prostul gust dezvoltat în lipsa crasă de educație și cultură vizuală, ci și despre frica oamenilor de a se detașa de obiectele și sentimentele inutile din viața lor. Totul este ridicol, disproporționat, dezgustător, strident, respingător, prea mult. Ca un coșmar al minții și sufletului invadate de descompunere. Parazitând universul plastic încă înainte de a se materializa în obiecte de recuzită și decor, kitsch-ul este o stare de spirit a casei (consolidată de prezența acestui fake Buddha și de costumele actorilor) care îți induc mereu sentimentul idiot că e atât de urât încât trebuie să-ți acoperi fața cu mâinile, într-o încercare disperată de a nu-ți lovi cumva pupila de hâdul și vulgarul revelat. Dar depărtând mereu degetele pentru a trage, fascinat, cu ochiul, în timp ce urechea își gâdilă fericită timpanul cu sunete seducătoare…

Așa arată coșmarurile unui artist care dinamitează convenția, banalul și rutina pe scena românească, construindu-și  meticulos para-esteticul pentru a pune umărul la a ușura tranziția de la o mentalitate kitsch la una sănătoasă într-o societate eminamente bolnavă, asumându-și marele risc de a nu se face înțeles (invocându-l pe Hieronymus Bosch, el încearcă să transmită mesaje despre decăderea umană unei lumi ignorante, plină de karatekizi pentru care Bosch nu e decât o bormașină… Poate ca măcar sfântul Google să le aprindă gustul pentru o altă lume, cine știe…).

E bine că nu ai cum să-l aperi pe Radu Afrim de el însuși. Așa ai acces la un artist complet, care-și asumă pe deplin responsabilitatea că poate stârni în tine un strop de iubire. Să simți și tu că aparții de ceva, de cineva. Omul-meteorit care poate oricând să cadă din cer ca să schimbe climatul și să distrugă barajele suferinței, crezând cu tărie în puterea lumii de a se schimba. În timp ce el încearcă (din nou) să blocheze roata norocului cât e încă sus, înainte să se învârtă și să-l strivească, noi ne putem delecta în voie construind soluții de a ieși, separat și împreună, din gloata de manguste, pe care doar uriașa pasăre neagră (frica supremă) și vigilența cu care ne-a urmărit fiecare mișcare poate să o mai înghită, poate când toate lucrurile de desenat se vor fi terminat…

Frumos tot acest urât. Nu știu cum s-ar traduce exact în dialectul afrimian „it made sense”. Dar știu precis că de data asta verbul e la perfectul simplu: făcu!…

afsi_CASA_CU_SURICATE

Casa cu suricate”  de David Drábek, traducere: Mircea Dan Duță

Teatrul Național Marin Sorescu Craiova

Regie: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Asistent regie: Cătălin Miculeasa

Univers sonor: Radu Afrim

Sound design: Călin Țopa

Afiș: Cosmin Florea

Consultanță limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru

Regia tehnică: Cristi Petec

Light design: Dodu Ispas, Ștefăniță Rezeanu

Make-up artist: Minela Popa, Mihaela Guran

Sunet: George Udrea, Marius Marciu

 

Distribuția:

Rozica: Raluca Păun

Valerica: Iulia Lazăr

Nutzi: Ramona Drăgulescu

Ion: Alex Calangiu

Lentziu: Claudiu Mihail

Samuel/a: Vlad Udrescu

Buddha Boy: Cătălin Miculeasa

Mama: Romanița Ionescu

Tata: Constantin Cicort

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Vindecarea prin tăcere sau rolul rolurilor în viață, pe scenă și în vis: „Persona”, metamorfozele unor conștiințe la Odeon

foto-ioana-bodale

Curajul de a fi tu însuți. Dar și cutezanța de a te lăsa transformat de cei care chiar contează pentru tine. Desfăcuți fiecare în zeci de bucăți de puzzle care trebuie ținute laolaltă cu o mână de fier și pe care trebuie să le mai și faci să se potrivească. Recompunând o imagine în care nu mai știi exact unde începi tu și unde se termină celălalt.  Asta este, pe scurt, „Persona” lui Radu Nica, noua producție a Odeonului bucureștean, decriptată din cinema-ul lui Ingmar Bergman și adaptată teatrului și vremurilor, care a avut premiera alaltăseară la Sala Studio.

Un eseu-delir despre ambiguizare și dezambiguizare prin artă, o metaforă a parcursului actorul-spectator și spectator-actor în slujba mai-binelui. Uman, social, teatral. Un spectacol fascinant cu și despre lumea dinăuntrul nostru, care se-nfiripă, crește și se statornicește pe măsură ce nu mai suntem în stare să ducem lumea de afară. O explorare inteligentă a psihicului dar și a sufletului uman, o poveste despre percepție și asumare, despre consonanța și disonanța cognitivă și emoțională, despre dedublare și transfer, despre cum devenim celălalt și cum celălalt devine noi, într-o încercare disperată de a avea fiecare ceea ce credem că ne dorim.

Pe unul dintre cele mai încărcate texte psihologice din scenaristica cinematografică mondială (bine tălmăcit de Mircea Sorin Rusu), Radu Nica reușește să întrețină vie curiozitatea spectatorilor regizorului de geniu suedez după mai bine de jumătate de secol prin incertitudinile de mare forță plastică pe care le cultivă precis gândurilor celor două femei, Elisabet Vogler și Alma, tălmăcite de Bergman într-un soi de album de fotografii de cinema și răstălmăcite acum în excelente tablouri teatrale. Minunat susținute scenografic și puse în valoare de decorul lui Tudor Prodan și costumele Cristinei Milea, ajutate vizual de luminile lui Andrei Délczeg și proiecțiile Ioanei Bodale. Și admirabil îmbogățite sonor de Vlaicu Golcea, cel ce semnează muzica și sound design-ul acestui spectacol.

Patologic. Asta imprimă puternic „Personei” această echipă.

O lume care respiră a boală. Agonizantă. Boala tăcerii. Abținute sau declamate. Tăcerea/mască, confortabilă, mutuală, transmisibilă, apăsătoare, poate chiar vindecătoare. Dublată prin reflexie în oglinzi deformate pe pereții și podelele inundate de lumină rece, de neon, pe care toți încearcă să o spele într-un mediu anti-septic, intenționat ultra-dimensionat fonic, de care toți încearcă să se scuture și să se vindece, ascunzând-o cât pot de bine sub cearșaful bine tras peste delirul cuvântului rostit.

Un ambient claustrant și sufocant în care te trezești pacient. O convenție care te întâmpină încă de la intrarea în sala de spectacol, în care percepi apropierea de scenă (foarte îngustă inițial) aproape ca pe un viol al intimității celor ce vor urca pe ea. Gazdă pentru o intuită tăcere densă, aproape tangibilă, de ospiciu. Doar jaluzelele verticale promit să deschidă o altă lume, poate o insulă Fårö în Marea Baltică (pe care s-a filmat celebrul film), o posibilă speranță de vindecare. Și o deschid. O lume interioară cu ferestrele deschise vraiște pentru a ne lăsa să aruncăm o privire înuntru. Un spațiu deschis tulburărilor, fantasmelor și rătăcirilor de orice fel, cu un auster foarte bine gândit, multiplicat și deformat inteligent, imprimat de un soi de fragilitate care ajută incredibil demersului psihologic al textului, care va ține spectatorul captiv, fără să-l plictisească, să-l lege fedeleș în cămașa de forță sau să-i bage degetele amenințător ori demonstrativ în ochi, deși îi mai scapă, așa, ca din întâmplare, câte una peste ceafă, sau mai pornește, fără vreun  avertisment, câte un duș cu apă rece…

Un spațiu care se umple. De mister, de profunzimi, de probleme de viață și de artă și de exerciții de psihanaliză aplicată, fără amenințarea vreunui fatidic, cu destul de mult imprevizibil (sau chiar meticulos surprinzător), într-un ritm lent, care-i permite să-și dezvăluie straturile poetice. Și în privința diagnosticului și în privința pacienților. Al lui Bergman însuși (care considera acest film, scris pe patul spitalului în care se trata de pneumonie, o poezie a situației personale), al lui Elisabet Vogler, actrița căzută în muțenie care-și folosește harul cu care a fost dăruită să joace perfect acest rol de tăcută, și al Almei, sora medicală căreia îi este încredințată spre îngrijire.

Ce frapează la propunerea lui Radu Nica este  contrastul dintre personajele principale (nu a mers pe vreo asemănare fizică în alegerea actrițelor) și mai ales adaptarea gândurilor lor la un prezent al nostru, recognoscibil și emoționant după mai bine de jumătate de secol, în care patologicul e mai rege ca oricând. Dar nu un patologic medical, psihiatric, ci unul social, relațional (întreținut redundant de știri proiectate nevrotic pentru a sublinia contextul), o anamneză a unei boli necunoscute – sau mai degrabă tot mai îndârjit nerecunoscute – a noului secol, infinit mai zgomotos, un fel de studiu al transformărilor anatomice intervenite în structura țesuturilor și a organelor corpului nostru social, dar și ale trupului nostru artistic, sub influența unei boli nemiloase de care aproape nimeni nu mai e conștient azi: vacarmul.

Spre deosebire de epoca lui Bergman, tema identității sociale (inclusiv sexuale) și artistice are azi alte conotații, de aceea tăcerea doamnei Vogler, turuielile Almei și sentimentele care le leagă capătă înțelesuri și mai profunde. Pe care Radu Nica le-a intuit și le-a exploatat corespunzător, reinterpretare prin care a argumentat solid reluarea acestor teme (semnalând nevoia de a le repune pe tapet) și a dat valoare teatrală consistentă acestui text din 1965.

Cât sens mai are arta? Mai poate fi șocant că între realitate și iluzoriu individul în general și artistul în special ar alege azi iluzia? Mai contează de ce? Cum mai poate protesta față de ce se întâmplă? Mai e posibilă o revoluție prin tăcere?

Mizând totul pe transferurile de emoție între pacient și vindecător și metamorfozele pe care le poate împlini această stare de psihopatologie generală, Radu Nica lucrează precis și pertinent cu actrițele cărora le-a încredințat rolurile. Oana Ștefănescu reușește o Elisabet Vogler puternică, o artistă care are ceva solar dar și ceva parșiv totodată, un personaj cu gesturi calculate și tăceri chibzuite și nuanțate, cu o fascinantă mimică a feței și o robustă expresivitate corporală, prin care transmite mereu rețineri și abținere, dar și complicități de toate felurile, cu regizorul, cu medicul curant, cu partenerii de scenă, cu mesajul filmului lui Bergman, cu personajele și temele propuse, de la care fură ori împrumută sau, dimpotrivă, spre care oferă cu generozitate din tot zbuciumul ei interior. O mamă reală ascunsă sub paravanul Clitemnestrei în teatru. Care, aparent, nu-și mai poate duce niciunul dintre roluri și le îmbracă în boală cuminte. Și reușește să creeze, tocmai printr-o incredibilă lipsă de contorsionare, bine ghidată și controlată, o imagine poetică a frământărilor sufletești, a neliniștilor ei de femeie și a neastâmpărului ei artistic. Obține această poezie și pentru că o are parteneră de scenă pe energica și ludica Anda Saltelechi, o actriță foarte stăpână și pe rostire și pe mișcare, foarte bine pusă în valoare prin contrast. Alma ei are autentic, are îndoieli serioase, mirări veritabile, rușini nescornite dar și indecențe pertinente, umple scena cu mișcare și vibrații, dar și cu toate descoperirile ei de sine și de alții, comunică mereu cu publicul și taie în carne vie în chestiuni primejdioase (foarte asumată în maniera în care prezintă aspirațiile ei de femeie – emoționant momentul în care dă citire scrisorii domnului Vogler –, dar și pe cele maternale, însoțite și accentuate de vina unei întreruperi de sarcină), are erotic, senzual, pasional (chiar magnetism sexual, excelentă în scena în care povestește cum a făcut dragoste pe plajă cu niște necunoscuți), are mișcări hazardate și scăpări la limita patologicului în toate dimensiunile (rostire, mișcare, gestică), ca o bombă cu ceas care stă să explodeze mereu trăirile proprii dar și gândurile nerostite ale Elisabetei, de la care caută cu îndârjire să smulgă mereu o reacție, nu doar aprobiul unui om bolnav de care se-ngrijește…

Foarte interesant asigură Radu Nica inversarea de roluri între personaje și foarte bine asumat acest demers de cele două actrițe, care reușesc să se abțină doar însoțindu-se protector și să iasă în față de câte ori este cazul, pasând inteligent atenția spectatorului de la una la cealaltă, completându-se, amestecându-se, identificându-se încetul cu încetul (emoționantă scena în care se mișcă complementar de sub rochiile identice din elastic, preluând mișcările și emoțiile celeilalte).

Bine punctat aspectul și în contribuțiile personajelor secundare. Doamna doctor (sarcastica Ioana Bugarin) care-i pune doamnei Vogler, încă de la început, diagnosticul „perfect sănătoasă, fericită și cu picioarele pe pământ”, dar îi și pune la dispoziție întru răsfăț, după trei luni de spitalizare, casa ei de vacanță, pentru ca apoi să-și dezvăluie emoționant și latura empatică, scoțând la iveală suferințele ei de femeie hrănită conștient dintr-un vis inutil, cu fals, minciună și trădare, confruntând rolurile și măștile posibile cu cele ale actriței intenționat amuțite…

Tulburătoarea apariție a domnului Vogler al lui Alexandru Papadopol (foarte bun în monologul lui de soț și tată îngrijorat și autist deopotrivă, izvor de truisme și filosofii ieftine de viață) punctează momentul metamorfozei totale, în care transferul se produce la toate nivelurile (și în rol, și în acțiune și în joc) și scoate în evidență patologicul din percepțiile tuturor personajelor.

Bine-rău, iubire-ură, atracție-respingere, onorabil-reprobabil, auxiliar-primplan, doar niște puncte, perfect supuse unei schimbări bruște pe sau de axă. Prin toate se subliniază drama personală a fiecăreia dintre cele două femei, nevoia de schimbare și de depășire a condiției și limitelor lor, privite de la un capăt și de la celălalt al adevărurilor supuse analizei. Despre feminitate. Despre maternitate. despre căsnicie. Despre emancipare. Despre rutină și nevoia de aventură. Despre succes și prețul lui. Despre împlinire, în general. Despre cum ne dorim să fim tot ceea ce nu suntem. Și cât suntem de dispuși să provocăm și să implementăm schimbarea.

Un amestec de dramă psihologică, horror fantastic și cabaret SF, cum o descrie regizorul, „Persona” este un spectacol pertinent despre ce ne lipsește atunci când pare că avem totul și despre eșecul care vine când nu trebuie, pe nepusă masă și fără avertismente. Despre cum e să fii mereu privit până în adâncurile ființei tale. Despre spaima de moarte (în acest caz artistică) și de iubire, în toate formele în care o cunoaștem. Și despre puterea îndoielii. O confruntare binevenită cu Eros și Thanatos, priviți cu mult curaj în ochi pentru a căuta să ne înțelegem, să ne  acceptăm și să ne împăcăm cu noi înșine și abia apoi să iubim și să murim cum se cuvine.

Când vorbim despre lucruri atât de serioase, poate că cel mai bine e să ne purtăm copilărește. Vorba doamnei doctor: „Nu te întreabă nimeni ce e autentic și ce nu, dacă spui adevărul sau dacă minți.  Întrebările astea sunt importante doar la teatru. Și, chiar și acolo, doar câteodată…”.

Următoarele serii de întrebări pe 29 decembrie 2019, 5, 11 și 18 ianuarie 2020

80130741_2824082304308748_5427782452376502272_o

Persona” de Ingmar Bergman, traducerea: Mircea Sorin Rusu

Teatrul Odeon,  Sala Studio

Regia: Radu Alexandru Nica

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Distribuție:

Elisabet Vogler: Oana Ștefănescu

Alma: Anda Saltelechi

Doamna doctor: Ioana Bugarin

Domnul Vogler: Alexandru Papadopol

Data premierei: 20 decembrie 2019

Durata spectacolului: 1h 25′