De-a curmezișul afrimian: „Repetiție pentru o lume mai bună”. La flaut și la violoncel.

Globul de sticlă s-a dărâmaaat, a ieșit corbul și l-a luaaat!…

Au mai rămas din el doar câteva din cioburile unei vieți trăite în încremenire, între tot felul de frici negru-Addams care i-au colorat vremelnic proximitatea. Și cântecul neterminat al podului de piatră promis să-l treacă în siguranță pe celălalt mal. Și umbra pereților înalți care continuă să se apropie amenințător unul de altul și să reducă din posibilități. Și copilul ținut multă vreme înăuntru, în compania păsării negre, cu patru picioare, care i-a ciugulit necontenit identitatea și i-a păzit vigilent secretele de-a lungul celor cinci decenii de conviețuire în semiobscur. Dimpreună cu nevoia de a rămâne în lumină, chiar și la colț, unde a fost trimis, până când singura variantă care-i va rămâne va fi să se oprească el însuși din respirat.

Knockout Afrim-Moscu la prima răsuflare. Cât ridici nasul din afiș și îți cocoți privirea pe scenă.

Și știi oricum că n-are să se termine bine. Ai citit romanul lui Mihai Radu, te năpădesc toate nesoluțiile lui zgomotoase, ești avizat, îi mai și iubești dintotdeauna pe nebunii ăștia doi care au pus stăpânire pe scenă, ai tot văzut fotografii și filmulețe din repetiții, ți-ai făcut deja mental câteva scenarii dramatice și le-ai sigilat în plicuri imaginare ca să-ți dovedești arogant după spectacol că ai anticipat corect. Ești cel puțin sigur că vei primi ceea ce crezi că ai venit să vezi.

Nimic mai greșit.

Ca orice vizionar care se respectă, Radu Afrim te șochează din nou, oricât de pregătit te-ai simți. Ajutat îndeaproape de scenografa Irina Moscu, el reușește o nouă și incredibilă poezie a contrastelor discursive, dramatice și vizuale într-un teatral sublim, un spectacol-vernisaj al celor mai noi tablouri dramatice care-i poartă inconfundabila semnătură și care-ți vor rămâne multă vreme pe retina sufletului, găsindu-și locul precis în sălile pline de culoare ale muzeului afrimian pe care știi precis că-l ai deja înăuntru. Și căruia te tot străduiești să nu-i inventezi vreo galerie principală, pentru că opera lui e în plină efervescență. Radu Afrim nu mai e demult doar un copil teribil al teatrului românesc. Sălășluiesc prin odăile muzeului ăsta, chiar și prin cele pe care nu le-ai mai vizitat demult, tablouri incredibile în care se regăsesc toate frământările și căutările lui artistice, mai ales prin familialul românesc al ultimei jumătăți de secol, ajunse acum la vârsta maturității, care-i permite să-și imprime recognoscibilul și să-și perfecteze continuu identitatea creatoare asupra spectacolelor lui în cele mai mici detalii.

„Repetiție pentru o lume mai bună”. Cea mai nouă premieră Radu Afrim pe scena Sălii „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean. Sau multe focuri îndreptate precis din doar câteva apăsări pe trăgaci către țintele cele mai importante ale spectacolului banal al vieții, pentru care se repetă asiduu, traumă după traumă. Ca și romanul lui Mihai Radu (pe care regizorul a avut inspirația să-l invite în procesul de dramatizare a textului, alături de un tot mai important condei dramatic, Ionuț Sociu, și actorii din distribuție, cu care a operat modificări esențiale, ce servesc excelent teatralului propus) montarea nu este un basm terapeutic în căutare de soluții, ci un eseu pertinent despre damnarea la singurătate. Despre singurătățile ce-și execută docile uneori dansul sincron în bazinul nefericirilor lumii. Despre nefirescul unui doi care nu ar trebui forțat împotriva Universului. Pentru ca el să se facă trei sau mai mult. Despre absurdul unor contracte sufletești pe termen mult prea lung ca să poată fi respectate în alt registru decât cel al unei fatidice nefericiri. Despre căutători de diamante prin rahatul de sub preș ori printre cioburile farfuriilor sparte în cele mai apăsate momente de argumentare conjugală, în speranța că rutina are să șlefuiască piatra prețioasă a nesingurătăților amăgitoare dinăuntru, convinși că avem multe de povestit unii cu alții. În timp ce trecem sub tăcere violența, abuzul, crima.

Ne-am născut la un moment dat și iată-ne ajunși aici. Împreună. Despărțiți împreună. Jocuri, traume, întâlniri, traume, iubiri, traume, familii, traume, destrămări, traume. Despărțiri după despărțiri după despărțiri. Harta unei lumi plină de singurătate, cu ochi fotografiați de la înălțime rostogolindu-se precis în abisul căutărilor lor. Ochi care privesc în alți ochi și-n alți ochi și-n alți ochi, după priviri ce cată să treacă de propria piele la care nu mai au acces pe măsură ce sunt tot mai adânc împinși în ei înșiși. Încercând să vadă prin atingerea pielii celuilalt, bătând vremelnic cu degetele la poarta trupurilor lor ce se freacă frenetic unele de altele căznindu-se să scoată toată grația din ele. În speranța că-și vor ascunde mai bine singurătatea de ochii curioșilor, oameni orbi plimbând câini orbi prin ceața neagră dintre corpuri…

Doamne, câtă singurătate e-năuntru!…

Exact ca în globul de sticlă din universul promis de afișul spectacolului.

Scăpat dintre cioburile lui, Paul, bărbatul de vârstă mijlocie  al inconfundabilului Marius Manole, rămâne o umbră mică, tremurândă, proiectată pe marele ecran al lumii ce caută să-i ațâțe pofta de nefiit cu nurii întunericului ludic, ademenitor, gata să se mărturisească. Să repete împreună cu noi, la lumină, pentru o lume mai bună, până când ne va reuși fiecăruia, pe rând, rolul perfect. Căruia doar mortul știe să-i joace putrezirea în spectacolul lumii. Deocamdată e doar o repetiție, vom avea la dispoziție un muribund, tatăl lui…

Excelent asumat Marius Manole, și el la vârsta maturității artistice, un talent îndelung șlefuit aflat în punctul de maximă efervescență a carierei, o bucurie pentru simțuri, desăvârșit deja la toate nivelurile (rostire, gestică, mișcare, introspecție și relații scenice), ceea ce-i conferă siguranță, luciditate, empatie, fragilitate și spontaneitate deopotrivă, din care-și construiește necontenit adevărul ce-i asigură personajului firescul atât de necesar pentru înțelegerea demersului regizoral. Cel prin care Afrim controlează și ghidonează prin labirintul afectiv tremurul pe care ni-l provoacă încă de la început înăuntru, prin spațiul nu tocmai salubru al familialului și familiarului carpato-danubiano-pontic ce ne va zgudui din temelii emoționalul la care face atent apel, cotrobăind prin el, ca din întâmplare, exact prin cotloanele esențiale cu ajutorul acestui magician al interpretării ce-i împlinește destinul în scenă.

Începe aproape șoptit, într-o confesiune glacială a copilului interior care strigă înăbușit către adultul căcăcios, împachetat în minciuni, ce amenință să-i invadeze cuibul cu jucăriile lui stricate în momentul în care totul începe să se destrame. Cel în care alunecă, cel mai probabil, și prima lacrimă de pe obrazul tău, când hăul negru se lasă înghițit de umbra blocurilor comuniste dintr-o lume aproape uitată, poate chiar lumea nerăbdătoare a epigramei românești ce se hrănește cu mame dezorientate, fine cunoscătoare ale articulațiilor lumii, ce-și trag cu trudă după ele viața, nefericirile, gospodăria…

Excelentă scena în care mama (Natalia Călin, un mare bravo!) aduce spectaculos în scenă locuibilul familiei Negrescu, mărginit pe peretele exterior de imaginea copilăriei (ce trimite la coperta romanului lui Mihai Radu, acum în desene în cretă, alb pe negru, poate primele de pe tabla vieții ce urmează a fi reconstituită emoțional), o nouă bijuterie scenografică a Irinei Moscu ce-și va impune, ca de obicei, vizualul și funcționalul într-un nou album afrimian de fotografii dramatice. O desfășurare metaforică orizontală ce permite interpretări multiple ale spațiului în care fiecare se va regăsi, negreșit, într-un chip sau altul. Un spațial de tip sfredel, ca o mașină uriașă de tocat carne care-și pregătește prospăturile în dormitorul din stânga și le trece prin malaxor în livingul și în bucătăria vieții ce le conduce, inevitabil, către baia din dreapta. Ca să tragă apa după ele. După ce vor zăbovi puțin și pe aici, pe rând, gata tocate și digerate, toate rămășițele din amintirile oaselor descărnate ce se cer spălate, întru veșnicire, de relaționalul cunoscut, disecat domestic, într-o desfășurare orizontală a arborelui genealogic al comportamentelor învățate ce le-au marcat, implacabil, destinul.

O secțiune locuibilă a suferinței dintr-un pom răsturnat al vieții, cu rădăcini aeriene ce-i străbat ferestrele animate de nostalgii diverse, care-i alimentează trista supraviețure și care permite suprapunerile singurătăților (adeseori personajele performează în paralel, completând tabloul alienării în spații diferite, excelent delimitate vizual în încăperile locuinței), ca într-o Matrioska în care durerea mai mică e mereu înghițită de una mai mare.

Acum un salon alb pentru rănile lungi și lucioase ale unuia și aceluiași pacient al vieții, mereu muribund, cu tăișurile ascuțite pe ambele muchii, sângerânde, încrucișate într-un duel absurd pentru supremația suferințelor, fără pretenția vreunei vindecări de lanțul energotrofic, în care fiecare victimă își primește resemnată energofagul anume pregătit de Univers spre a-și învăța lecțiile karmice ce i-au fost desemnate. Și care se lasă învârtite amețitor de centrifuga pregătită să usuce personajele jilave, mustind de aspirații la fericire, gata-gata să-și zvânte la vedere singurătățile, dimpreună cu jumătatea de greșeală rămasă până acum nerecunoscută spre a fi, în sfârșit, pe deplin iertată. Doar așa, ca să se potrivească perfect într-un album de familie părăsit de propriile fotografii, fugite și ele pe-afară după amintiri mai noi, mai bune, mai cosmetizate (excelentă scena mall-ului, și narativ și scenografic!), care să-i asigure un final mai de Doamne-ajută.

În photoshop -ul ăsta emoțional e antrenată, cu maximum de eficiență, o echipă de actori minunați, excelent condusă și pregătită pentru a asigura o sufletografie coerentă a alienării, într-un puzzle ale cărui bucăți au fost decupate atent cât să li se vadă marginile ce vor permite corecta reconstrucție a imaginii. Este un joc dublu în care primează relațiile scenice, ce  definesc complementar individualitățile fiecărui personaj în parte, cu toate rotițe importante în mecanismul greoi al familialului autohton ce se regăsește mai apoi într-un social perfect asortat la traumele acestuia.

O lume ce se învârte pretextual narativ în jurul tatălui bolnav, mai apoi muribund, al tatălui lui Paul. Mircea Negrescu al unui surprinzător Marius Bodochi, un bătrân-copil incredibil de docil în mâinile lui Radu Afrim, rol care i se potrivește foarte bine în toată lipsa de stridențe de interpretare pe care o presupune, cu toate răbufnirile păstrate pentru un interior care clocotește de revoltă, neputință, neacceptare și nostalgii muribunde, din care va rămâne, după jumătatea spectacolului doar respirația greoaie, aproape artificială, atent picurată chinezește în universul sonor afrimian, ce-i va asigura prezența în viețile celorlalte personaje ca martor de neneglijat al iminenței trecerii.

În timp ce mama unei excelente Natalia Călin (ce va marca decisiv, la polul opus, și în celălalt rol pe care-l joacă în spectacol, savuroasa Primăriță din Gostinu) veghează grijulie chiar și în absență din amintirile intercalate inteligent în video mapping-ul asigurat de Andrei Cozlac (prin ripple effect aplicat imaginilor filmate live cu cei care nu mai sunt de față decât în umbre, integrate excelent în vizualul proiectat ce augmentează esteticul multor scene, o componentă importantă a afectivului vizual al spectacolului, care întregește emoționalul dur împlinindu-i fabulos lirismul).

Ambii aflați cumva (ca de altfel toate personajele ce vor trece prin scenă) sub atenta supraveghere a Tamirei, asistenta de la Conacul Speranței care îl îngrijește pe Mircea Negrescu și după ce e adus acasă, în ultimele zile de viață. O Raluca Aprodu minunat antrenată nu numai pentru rolul ei de tămăduitor de suferințe, în care se mișcă sigur și vindecător în scenă printre sufletele rănite în varii feluri pe care le adăpostește disciplinat în infinita ei bunătate, chiar și în momentele în care alții și-ar putea pierde cumpătul, dar și pentru tipul de singurătate pe care-l reprezintă personajul ei, senzațional ghidată coregrafic de Flavia Giurgiu și dezlănțuită în fermecătorul dans furibund, senzual și trist în egală măsură, din toiul nopții, în care contemporanul instrumental semnat svaneborg kardyb (blik) face o incredibilă reverență ancestralului autohton într-un nou mix neașteptat, marcă afrimiană, cu o doină răscolitoare interpretată pe o voce  tulburătoare din folclorul românesc, Domnica Trop (Radu Afrim nu e la prima abatere de genul ăsta, m-a trimis emoțional direct în deschiderea „Pădurii spânzuraților”, vizionarismul lui a luat mereu în calcul aducerea în prim plan și în actual a valorilor autentice românești, aici strecurate abil printre citate culturale universale, cinematografice, ce le potențează importanța). Un dans lucid, din străfundurile sihăstriei unui suflet frumos și curat, născut să absoarbă durerea celorlalți doar ca să fie ciopârțit și dat de mâncare suferinței și profitorilor (până la superba-i răstignire din fereastră!).

Poate chiar cei din familii precum aceasta, de al cărei nucleu mai amintesc azi doar convorbirile video, tot mai rare, cu cei ce au locuit odată sub acest acoperiș (Mara, sora lui Paul plecată în Australia, încredințată Irinei Movilă într-o apariție video punctuală, articulată, într-un moment de răsuflare tăiată) sau care și-au luat zborul din cuibul lărgit al adulților damnați și și-au operat un altfel de dezrădăcinare (Lavinia, fiica lui Paul, care trăiește în nordul Europei și se pregătește să plece în China, o Cătălina Mihai simpatică și pertinentă în cealaltă apariție video, în care portretul de familie se completează cu nepoata).

Astea ar fi personajele prin care se exploatează clar tema trecerii, a datoriei față de înaintași, a respectului față de tradiție și valorile familiei, oricât de împovărătoare ar fi ele, construite în jurul unor mituri false din anii unei mimate copilării fără griji, plătită apoi cu vârf și îndesat prin traumele ce i-au marcat lui Paul, ca de altfel nouă tuturor, tinerețea și mai apoi maturitatea, plimbate haotic printre tinerețile și maturizările altora cu destine de schimnici, frânte și ele în ambițiile altor familii cu soartă asemănătoare, cu care încearcă, fără rezultate încurajatoare, să dea naștere unor noi celule sociale, cu nefericirile gata pecetluite.

Este cazul Mădălinei, fosta soție a lui Paul și mama Laviniei, adusă la viață într-o prestație solidă și convingătoare deMirela Oprișor, încă o alegere extrem de inspirată a lui Radu Afrim. Puternică și asumată, de o energie debordantă, pe care reușește să o țină extrem de sus pe tot parcursul spectacolului și să o pună inteligent în slujba tuturor scenelor cărora le dă viață, Mirela Oprișor construiește și dărâmă întruna funcționalul și dezamăgirile familiei, fără teama de a-i ține la vedere calitățile și defectele deopotrivă, șarjând în plus pe panta negativă a relaționalului, pe potriva personajului ei. O femeie obosită și nefericită, marcată de instabilitate emoțională, frici și vine pe care caută să le spele într-o sală de dans, în compania eșecurilor îndelung exersate la violoncel încă din copilărie, când s-a  împrietenit cu obiectele și cu orele de singurătate în lungile ședințe de repetiții muzicale, învățată să-și poarte în spinare, către groapă, instrumentul, talentul și vanitatea părinților, oprindu-se o clipă doar pentru a condamna la viață încă un suflet.

Părăsită a nu știu câta oară de fostul soț, s-a aruncat în brațele lui Dinu flautistul, un efervescentIstván Téglás, simpatic și ingenuu, plin de energie pozitivă și grație neprefăcută puse în serviciul inocenței specifice chemării lui vocaționale, genul care ține-n el și-și incinerează noaptea în somn durerile în cuptorul anume inventat în acest scop în capul pieptului, a cărui singură refulare pentru nedreptatea cu care pare să-l fi tratat Mădălina este să-i țină sechestrat câinele în urma despărțirii, drept pedeapsă, până să se convingă că a sosit momentul să facă pace cu trecutul și să înlocuiască sacoșele mari, încărcate cu de-ale gurii la Penny, cu o pungă elegantă de lenjerie  de la Victoria’s Secret (!).

Într-o cheie complementară, asortată la superficialul vremurilor, evoluează la superlativ personajele care asigură oxigen emoțional pentru a putea respira mai bine moștenirea familialului greoi ce se agață de plămânii condamnați la asfixie. În primul rând deliciosul cuplu Slavic/Gelu, prietenii lui Paul prezenți mereu la pachet, de care Emilian Oprea și Ciprian Nicula se achită impecabil, îmbrăcându-le inteligent stridențele și derapajele, expediate angajat în ludic, limbaj colorat și minunate dansuri sincron în care înfășoară abil silogismele amărăciunilor de conviețuire și supraviețuire cărora le dau glas până în zona bufă (savuros Ciprian Nicula!), cu importante refulări în gestual, mai mult decât aluziv sexuale însă neincomode pentru privirile mai pudibonde (cum mai obișnuiește Afrim), și smulg precis hohote de râs, dar cărora regizorul le asigură și consistență în afectivul general (asupra colegului Slavic a transferat o traumă importantă a lui Paul din roman, întâlnirea cu soții Ceaușescu, excelent rezumată de Emilian Oprea într-un cu totul alt registru în care-și etalează pe deplin calitățile de interpretare), de care se folosește deștept pentru a face demonstrația hilarelor noastre moșteniri comportamentale pe care continuăm să le perpetuăm fără nicio jenă. Așa cum rezultă din negocierile cu un trio comic, primărița din Gostinu, Natalia Călin, și nepoții ei, Carmenuța (Crina Semciuc) și Bogdănel (Ștefan Iancu, minunat și în celălalt rol comic, câinele lui Dinu), un comentariu acid-comic, savuros dramatic, asupra personajelor care populează și compromit ideile și proiectele întru progres în spațiul mioritic.

În tot poemul ăsta al degradării, dublat de imagini tulburătoare cu protagoniștii filmați în exterior în jurul teatrului (din nou spiritul de observație afrimian, care a stors poezie curată în cele câteva zile de ninsoare în București în timpul repetițiilor) pe care o cunoaște fiecare în felul său și care mușcă pe rând, mai cu tristețe mai cu umor, din sufletul hăituit al lui Paul, bucată cu bucată, rămâne doar scheletul unui emoțional ofilit, a cărui singură consolare se mai poate găsi uneori în brațele tristei lui amante Patricia, încredințată Crinei Semciuc, pe care regizorul a ales să o dezbrace de pasiune autentică și de vreo bucurie a întâlnirilor amoroase promise în fotografiile din repetiții (se asigură de asta și în bagatelizatele  interacțiuni  cu un Paul aproape dezinteresat) exploatând eroticul de care este capabilă și pe care nu se sfiește să ni-l dezvăluie într-un mod aproape glacial-moralizator, doar pentru a ne atârna tuturor poftele în cui.

Doar domnul Cordoș, prietenul lui Mircea Negrescu, al unui excepțional Emilian Mârnea (eroul unui emoționant monolog despre îmbătrânire și un foarte plăcut partener de scenă pentru toată lumea, în timp ce caută să-l alunge fiecare, mereu pe un ton fals malițios), un personaj împrumutat dintr-o frază a romanului și extrem de inspirat dezvoltat dramatic într-o prezență complexă, continuă și neobosită în scenă, din nou de tip afrimian, bărbatul fugit de la azil și ajuns aici după aragazul promis de muribund și uitat de Dumnezeu prin odăile locuinței, cu dulce vorbă ardelenească și accent maghiar, caută să se extragă mereu din toate conflictele cărora le atenuează priceput tensiunea și le întrerupe amenințările tragice.

Numai pentru a putea suporta mai bine lovitura de grație pe care Paul (din nou senzațional Marius Manole) o are pregătită pentru un cutremurător final.

Mă opresc doar pentru că știu că e deja prea mult, desi vă asigur că e foarte puțin. Asta numai în ideea că se mai poate face ceva pentru o lume mai bună. Mai repetăm.

Felicitări maxime tuturor, mă-nclin, domnule Afrim!

„Repetiție pentru o lume mai bună”, dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala „Ion Caramitru”

Regie: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent regie: Ina Mădălina Ciupitu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu

Asistent lighting design: Miruna Croitoru

Regia tehnică: Adrian Ionescu

foto afrim

---

DISTRIBUȚIA:

Paul Negrescu: Marius Manole

Mircea Negrescu, bătrânul pe moarte / tatăl lui Paul: Marius Bodochi

Mădălina, fosta soție a lui Paul: Mirela Oprișor

Dinu, flautistul, actualul iubit al Mădălinei:István Téglás

Tamira, asistenta care îl îngrijește pe Mircea Negrescu: Raluca Aprodu

Cordoș, bărbatul fugit de la azil / prieten cu Mircea Negrescu: Emilian Mârnea

Slavic, prietenul lui Paul și partenerul lui în proiecte: Emilian Oprea

Gelu, prieten cu Paul și Slavic: Ciprian Nicula

Mama / Primărița din Gostinu: Natalia Călin

Carmenuța, nepoata primăriței / Patricia: Crina Semciuc

Bogdănel, nepotul primăriței / Câinele: Ștefan Iancu

Mara, sora lui Paul (aflată în Australia – apariție video): Irina Movilă

Lavinia (apariție video): Cătălina Mihai

De sub promisiunea unei izbăviri: „DANSUL MORȚII” la capătul Paradisului Pierdut de la Teatrul Apropo

Fericiți cei însurați, că aceia nu vor îmbătrâni… singuri!…

Infernul.

Un ins relaxat, tolănit pe canapeaua unui cabaret în așteptarea spectacolului vieții. Care ne va purta, cel mai probabil, către flăcările iadului. În lumina lor roșiatică, primele frici își încolțesc deja gândurile, parcă deja auzite de maestrul de ceremonii ce începe să le dea glas.

Infernul există. Doar că nu știm sigur dacă trăim în el chiar acum sau îl vom cunoaște după ce ne încheiem socotelile cu această viață. O fi aici, pândește la fiecare colț, ne așteaptă la vreun capăt de lume sau de tunel, ori numai de gând sau de rând, așternute, citite ori dramatizate anume ca să-l întâlnești într-un moment precis, poate și doar să-ți poți pune toate întrebările cu care te vei confrunta precis preț de un ceas și jumătate.

„Dansul morții” după August Strindberg, montat de Radu Crăciun pe scena Teatrului Apropo. Un spectacol de teatru ideatic dens, în care dramaticul se împletește armonios cu muzicalul spre a-i asigura digerabilul, undeva aproape de zona de cabaret (frivol sau desuet, nu vom ști niciodată sigur!, care a și fost intenția inițială a regizorului), deschis de un maestru de ceremonii (un foarte simpatic Tudor Morar) ce ne introduce direct în atmosfera intrigantă a rătăcirilor noastre emoționale cele mai intime, de aici sau din vis, de noi înșine și de alții, presărate mereu în căutările mai mult sau mai puțin mărturisite ale unei mult râvnite fericiri. Care se va dovedi și un amfitrion al spectacolului din spatele documentării pentru acest spectacol (el este însărcinat și cu o atentă prezentare a lui Strindberg pe înțelesul publicului care nu este familiar cu opera acestuia, pe un foarte plăcut ton didactico-pedagogic, susținut cu umor de acest personaj-legătură căzut deștept în sarcina Santinelei).

Cabaret Inferno.

Probabil locul ideal pentru a vorbi despre infernul conjugal.

Considerat un precursor al expresionismului, inițial un scriitor progresist, care a traversat naturalismul către supranaturalism (ideile lui literare s-au dezvoltat – sau deteriorat? – firesc odată cu adâncirea angoaselor și anxietăților ce au însoțit maladia lui mentală, la limita între schizofrenie și paranoia, și consecințele cancerului gastric, pe care-l trata cu alcool și substanțe psihotrope), Strindberg a fost (sau s-a purtat ca) unul dintre cei mai mari cinici, agorafobi și mizantropi scriitori din istoria literară universală  a secolului trecut.

După textele de sorginte autobiografică „Jurnal ocult” și „Inferno”, în care se ia foarte în serios, Strindberg semnează una dintre primele comedii negre din istoria dramaturgiei, chiar la început de secol XX, „Dansul morții”, inspirată cel mai probabil tot din perioada crizei personale pe care a traversat-o înainte să o cunoască pe foarte tânăra actriță Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie (perioadă în care şi-a restrâns drastic socialul, dedicând timp generos studierii scrierilor misticului Emanuel Swedenborg, supranumit de către Balzac „Buddha al Nordului”, dar și alchimiei și experimentelor oculte, perioadă stropită abundent cu absint, ce-i asigura  intrarea în stări de transă, şi încununată de o tentativă de sinucidere, perioadă în care și-a conștientizat suferinţa obsesivă, pe care s-a considerat dator să o  exploreze și să o aprofundeze, consemnată și în romanul parţial autobiografic „Inferno. Legende”).

„Dansul morții” surprinde savuros relațiile dintre soți și relațiile cuplului cu restul lumii, într-o ecuație complicată de refuz al realității în urma unei tragedii familiale (regizorul a optat chiar pentru o soluție mai drastică decât textul dramatic, respectiv lipsa totală de soluții!), combătută cu licorile și substanțele necesare să-i asigure uitarea și estomparea durerii pierderii, dar și  să ofere câte o clipă de sens unei căsnicii care-și trăiește poate punctul culminant al nonsensului, sub semnul unei fatalități de destin și a unui altfel de frică de moarte.

Radu Crăciun a reușit să scoată din „Dansul morții” esența lui autoironică, la limita sarcasmului, jonglând inteligent cu un uman complex, perfect valabil și astăzi (chiar actualizat prin intermediul bucăților muzicale, în care atacă inclusiv episodul pandemic pe care tocmai l-am traversat), concentrat pe iadul relațiilor umane, din care extrage anume infernul conjugal, pe care are grijă să-l așeze undeva la limita realului cu fantezia, mizând inspirat pe răsturnarea de situație care-i asigură deopotrivă recognoscibilul și ambiguitatea, necesare pentru a evita verdicte tranșante și a lăsa spectatorului nealterată nevoia soluției proprii.

E un dans inteligent de-a dragostea și ura, pe care Răzvan Răduță (căpitanul  de  artilerie  de fortificaţii Edgar) și Maria Costeschi (mult mai tânăra lui soţie Alice, fostă actriţă) îl stăpânesc și îl execută asumat, ca doi parteneri ce-și cunosc și își recunosc unul altuia cât se poate de bine punctele forte și mai ales slăbiciunile, pe care niciunul dintre ei nu se mai satură să le folosească, cu nedisimulată plăcere, împotriva celuilalt.

Răzvan Răduță stăpânește cu autoritate scena, trăiește cu fiecare por ambivalența personajului Edgar, marcat de siguranțe și vulnerabilități la fel de zgomotoase, alternate inteligent într-un joc fascinant al extremelor, așa cum o cer anxietățile și tulburările personajului său, ale cărui stări sunt asumate și chiar somatizate într-o încrâncenare fizică permanentă, excelent susținută în privirea atent controlată, la limita patologicului, explodată în încleștări și descărcări spasmotice în scenele de convulsii ale lui Edgar.

Regizorul a reușit să așeze în personajul lui foarte mult Strindberg, pentru că Răzvan Răduță a cuprins minunat în Edgar esența relațiilor scriitorului, de-a lungul vieții sale, cu femeia, față de care nu s-a sfiit să-și declare ura (i-a fost chiar intentat un proces, sub acuza de blasfemie la adresa femeii, în urma publicării cărţii „Întâmplări cu însurătoarea”, dar a fost declarat nevinovat). El se opunea emancipării femeii, adorând, la nivel declarativ, femeia tradiţională, maternă, dedicată soţului, căsniciei şi casei, în timp ce iubitele şi soţiile lui au fost femei independente și sofisticate (Siri von Essen şi Hariett Bosse actrițe, Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă), care i-au permis, printr-un joc al inteligenței cu care a ales mereu să se însoțească, dezvoltarea unor relații duale, de adoraţie-ură. Extrem de ofertantă teatral, pe care Răzvan Răduță o atacă în acest caz din toate unghiurile, beneficiind de complicitatea creativă a partenerei lui de scenă, un „adversar” pe măsura gândurilor, răzgândirilor, trăirilor și acțiunilor lui amețitoare.

Cu răbdare, forță și senzualitate, abil împletite într-o aură care-i conferă o însemnată doză de mister (o ajută foarte mult să-l releveze bucățile muzicale, care-i articulează pertinent portretul), Maria Costeschi o îmbracă pe Alice cu o cruzime angelică, absolut fascinantă, provenită dintr-o dublă durere a pierderii de sens din rolurile pe care le-a primit în viața ei de femeie (artistă și mamă), pe care actrița o descompune răspicat și-i urmărește apoi cioburile pas cu pas, în fiecare gest și interpretare  muzicală, mișcându-se abil între suferință, reproș și autocompătimire, fără să lase loc pateticului să se strecoare între ele. O ajută mult calitățile fizice și vocale (e un oarece contrast, cred, aici, nu e tocmai de anticipat o voce puternică, în registru grav pe alocuri, sub acest chip angelic, adăpostit de un trup atât de fragil, contrast care-i aduce un nou strat de sensibilitate unui personaj deja încărcat emoțional la nivel narativ), pe care regizorul le pune în valoare și de care actrița nu se sfiește să se folosească la maximum ca să incite, să bulverseze, să excite, fără stridențe inutile, păstrând-o pe Alice într-o zonă pasională nonvulgară, ceea ce aduce un mare plus spectacolului. Împlinind cu succes atât nevoile de cabaret ale  regizorului, cât și dimensiunea esențială din originile personajului ei plin de profunzime (în corespondența lui Strindberg cu Hariett Bosse acesta se mărturisea că dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia).

Un cuplu de actori care funcționează foarte bine în acest tandem de codependență emoțională, dezvoltat melodramatic, la limita vodevilului, complici și inamici deopotrivă într-o farsă umană atât de familiară care este jocul vieții, într-un comentariu acid la adresa conjugalului, a luptelor pentru supremație în interiorul cuplului și a singurătății la care suntem, inevitabil, condamnați. Chiar și împreună.

Într-o scenografie simplă și funcțională semnată de Ioana Șomănescu (o canapeluță, două fotolii și o mică servantă, mărginite de covorașe în zig-zaguri alb-negru, bun suport pentru proiecțiile luminilor roșii ale infernului), aduse parcă împreună numai pentru a marca noul domestic al acestei relații, al cărui element central este servirea absintului (cu toate cele necesare preparării băuturii în mijlocul spațiului de joc, inclusiv laudanum), ce definește pertinent relația dintre Alice și Edgar. Care nu mai poate funcționa fără stimularea imaginației, fără răscolirea sau măcar încercarea de adăugare a unui al șaselea simț și încercările disperate de anihilare a durerii și combaterii plictisului (poate chiar și austerului în care sunt nevoiți să trăiască din încăpățânarea lui Edgar), amenințate de orice prezență străină ce le-ar putea invada intimitatea acestui spațiu de izolare de restul lumii (fostă închisoare a insulei) și le-ar compromite mișcările deja exersate (împreună cu Vlad Pelin) pentru dansul morții.

Și elementul străin apare în haina personajului Kurt, directorul spitalului  de  carantină delegat de curând aici, un prieten cu care nu s-au mai văzut de zece ani, interpretat cuminte de Mihai Niță, venit să tulbure bunul mers al nemersului lucrurilor în această casă.

Simpatic în rolul celui de-al doilea MC al spectacolului (Maestrul de Carantină, gardian desăvârșit pentru tifos, variolă, ebola, malarie, ciumă, holeră și multe alte surprize, așa că rămâneți alături de noi!), empatic, confident ideal pentru fiecare dintre aceste suflete izolate de lume, Mihai Niță este păstrat ca un element docil, care nu  va fi în stare să zguduie echilibrul acesta fragil în ciuda tuturor datelor necesare ce i-ar permite acest lucru. Asupra lui sunt proiectate dorințe, dureri, judecăți și frustrări ale cuplului, dar și ale fiecăruia dintre soți, care încearcă să stabilească individual complicități neașteptate (în special în denigrarea celuilalt) cu intrusul, ce le-ar putea permite o nesperată libertate individuală.

O evadare din spațiul ăsta claustrofob, marcat muzical de Filip Mureșan și Maria Grosu, din atmosfera tragi-comică, din cinismul și răceala pereților goliți de poveste și de sens, îmbibați de perspectiva iminentă a morții, de mirosul de cadavre și otravă emanat de podele, de toată ura, acumulată de-a lungul anilor, în care simți că te sufoci, atenuate inteligent de un dezinvolt Tudor Morar, Santinela (personaj mut în piesa lui Strindberg) care sparge intensitatea momentelor de maximă tensiune cu bancuri seci (foarte interesantă opțiune), păstrate într-o zonă cinică însă folosite adecvat pentru a destinde atmosfera între gândurile cele mai negre ce te-ar putea cuprinde.

La ușa sobei unor altfel de povești, pline de macabru, la căpătâiul sicriului ce așteaptă cuminte omul dinaintea cuptorului uriaș, în care și-a aruncat dinainte disperarea și rușinea unei vieți care n-a fost decât o farsă, inventată de natură numai ca oamenii să se înmulțească și să moară, condamnați să se tortureze unul pe altul până vor arde în flăcările iadului.

Poate că odată cu dansul morții începe adevărata viață.

Sau poate încă nu ne-am torturat destul.

„Dansul morții” după August Strindberg

Teatrul Apropo

Regie: Radu Crăciun

Scenograf: Ioana Șomănescu

Muzică: Filip Mureșan, Maria Grosu

Coregrafie: Vlad Pelin

---

Distribuție:

EDGAR,  căpitan  de  artilerie  de fortificaţii: Răzvan Răduță

ALICE soţia sa, fostă actriţă: Maria Costeschi

KURT directorul spitalului  de  carantină: Mihai Niță

Santinela / Strindberg: Tudor Morar

Durata: 1 oră 30 min.

Corbul din Turn către Toffee la Teatrul Act: Touch the screen! „EA ȘI NUMAI EA”. Conversație cu străinul de lângă noi.

Țara de Nicăieri. Cel mai bun adăpost pentru singurătățile de ieri și de azi. Acum pe ecrane.

O să ne vedem aici în fiecare zi și-o să ne scriem. O să fim fericiți împreună. Dacă-mi arăți Neverland-ul tău, îți arăt și eu Neverland-ul meu!… Arată-mi! (Să nu mă înțelegi greșit, io n-o iau la labă când mă uit la poze. Nu iubim pe nimeni. Și în general viața noastră e de căcat. Hai să ne vedem aici din nou. Mâine, la aceeași oră.)

Sper că m-am făcut înțeleasă. Urmează un comentariu fără false pudori despre un spectacol despre viață fără false pudori. Pe un text care urlă de contemporan și postcontemporan.

Dacă nu ai un duș cu apă rece, să-ți cumperi.

Bilet la „Ea și numai ea”, zic. Teatrul Act. Spectacol în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, după textul bielorusului Andrei Ivanov. Lansat, ca un făcut, exact înainte de pandemie și reluat după. Andreea Bibiri și Vlad Lință.

Brici. Perfect ascuțit pentru tot răspărul pe care are să-l întâmpine. Cel în care e luat cel mai profund adevăr dintr-o dramă personală, ascuns cât se poate de bine după lacrimi, după suspine, după furie, după amăgiri, după vise. Pe tăișul fiecăruia dintre cele două capete ale spațiului intim, definit pertinent de Alexandru Mâzgăreanu la intersecția dintre cele două intimități ce-și confruntă violent teritoriile și punctele de vedere, încercând să-și  păstreze obrazul curat.

La un capăt este legată fedeleșAndreea Bibiri. Puternică, sigură pe sine, cu tot arsenalul ei actoricesc (și feminin) foarte bogat, excelent pus în valoare la toate nivelurile, într-o nouă performanță actoricească pe o partitură foarte generoasă (după cea din one-woman-show-ul „O femeie singură” de la Teatrul de Artă), perfect versatilă, pregătită să joace la două extreme (mamă și adolescentă) pe care le stăpânește și le abordează cu aceeași lejeritate, ce vine negreșit din forța talentului cu care a fost înzestrată. Rar de văzut grimase atât de diferite pe același chip, înlocuite uluitor, într-o fracțiune de secundă, mutând urgent umanul dintr-un registru în altul, cu privirea și energia perfect acordate la notele impuse de melodia sufletului fiecărui personaj, ascunzându-și fiecare cu pricepere vulnerabilitățile sub o mască de autoritate respectiv naivitate care îmbracă alternativ una și aceeași durere, ce nu părăsește privirea pătrunzătoare și tulburătoare a actriței.

La celălalt capăt, Vlad Lință răsucește priceput straturile personajului său suferind către spațiul de intersecție cu intimitatea Ei, unde revoltele lui izbucnesc zgomotos de fiecare dată, țâșnind în cascade de furie, injurii, amenințări și gesturi necontrolate, întreținute de încleștări relaționale punctuale, metafizice, principiale, hormonale și emoționale deopotrivă, pe care actorul le construiește meticulos și le stăpânește abil pe tot parcursul spectacolului, în două registre diferite, în funcție de acea Ea cu care relaționează. Și la Vlad Lință transformarea este vizibilă, deși presupune schimbări mai puțin radicale, ceea ce-i dă însă actorului posibilitatea să aducă nuanțe importante personajului său, oferindu-i complexitate exact în felul în care are nevoie pentru un parcurs comportamental complementar, la limita dintre inițiatic și fragil, pe drumul de la dependență către autonomie, marcat (și creator totodată) de traume, atât de specific adolescenței.

Între cei doi, zgomotul pașilor apăsați pe un hol rece care le amenință mereu, fiecăruia, bruma de intimitate de care au nevoie să se poarte, cum știu ei mai bine, către înainte. Câteodată pașii de dor pentru cel care nu mai va să năvălească vreodată în odăile și viețile lor. Soțul și tatăl pierdut, cu toată amintirea pașilor lui sparți în ecouri ce nu-și mai potolesc durerea, adăpostită cu cioburi tremurânde în fricile înfipte diferit în două inimi sângerânde care-l vor purta în bătăile lor pentru totdeauna. Altă dată pașii amenințători ce se apropie ori se învârt iscoditori dincolo de o ușă sau de cealaltă, terfelindu-le fiecăruia spațiul privat, în care ar trebui să poată fiecare să-și plângă în liniște durerea, să-și redeseneze speranțele ori să-și pregătească aripile pentru zbor, fără amenințarea gratiilor coliviei sau a vântului ce poate să le spulbere avântul în afara lor. Când și când, holul e străbătut de pașii înapoi către o fericire care pare că nu mai poate fi reconstituită vreodată, ori, în sens invers, de pașii timizi către singurătatea celuilalt, pe care nici unul nu o înțelege, nu o înfruntă, nu o tolerează.

Și pașii ăștia din urmă merită parcă un mers mai apăsat, mai asumat, mai generos, o însoțire, cât de timidă, înainte să-și piardă definitiv urma unii de ceilalți, în direcții diferite, în încercări ce nu vor mai putea fi decât disperate, în regrete și remușcări viitoare. Poate chiar trebuie să ne cunoaștem copiii, oricât de târziu. Poate chiar au să ne învețe multe lucuri. Dacă nu se poate altfel, coborând în lumea lor, împrumutând o altă identitate cu care să se simtă confortabil.

Cum ar fi să dăm drumul la disperare chiar acum? Dacă toată lipsa asta de comunicare are o soluție magică? Dacă durerea și deriva la care sunt condamnați fiecare pe insula lui îi va putea aduce cumva la țărmul aceluiași continent, poate chiar în același port?

Fie el și un port digital, un reconector al soft-urilor lor atât de diferite care rulează independent pe același hardware de pe aceeași placă de bază de care s-au îndepărtat amândoi atât de tare. Un serial pentru dispozitivele astea ciudate în care s-au trezit încapsulați emoțional pe care trebuie să le învețe din nou să comunice bidirecțional cu sistemul-rădăcină.

Dacă urletul sfâșietor al mamei care scutură disperat colivia (excelentă Andreea Bibiri în scena cu pricina) se poate transforma brusc într-un hohot de râs? Și dacă sare capacul de pe cazanul plin de resentimente al băiatului (și Vlad Lință începe de foarte sus spectacolul, ba chiar reușește să rămână acolo până la capăt), lăsând să se vadă sub clocot timidele încercări lirice din intimitatea lui impregnată de poezia acestor vremuri?

Dacă monologurile astea în duet (excelentă propunerea dramatică de suprapunere, ce permite mereu descompunerea tablorilor teatrale din perspectiva lui și din perspectiva ei, definind direct și conflictul, impecabil susținut la nivel de rostire și gestică de cei doi actori) pot fi salvate de „ai prea multă libertate și nu știi cum s-o folosești!” sau „gata, ajunge cu râsul!”? Dacă le dăm fix libertate și râs, ce vor face oare cu ele?

Pentru că exact asta se va întâmpa între Kostea și mama lui când locurile lor vor fi brusc ocupate de Corbul din Turn și Toffee, împrieteniți brusc pe facebook, două personaje noi, apărute din cenușa scormonită a costumului unui personaj ce nu-și mai găsește locul în povestea lor, renăscut ca o pasăre Phoenix în noi posibilități pe care tehnologia de azi le face posibile. Pe care amândoi caută să le exploreze cu toată curiozitatea spre care-i împinge furia cotidianului și nevoia fiecăruia de evadare și de validare a propriilor emoții și sentimente, în încercarea nemărturisită de a-l înțelege pe celălalt (minunată scena vibratorului, cred că cea mai puternică din spectacol).

Într-un exercițiu pertinent de taxidermie sentimentală, care le umple rafturile emoționalului cu vise și idealuri împăiate, așezate cu grijă în fabrica părăsită ce servește drept adăpost bestiarului ce-i înnoadă brusc în același ghem emoțional, foarte bine înfășurat în jurul unor consistente doze de umor și autoironie, un regal de manipulare emoțională, despre care nu ai cum să nu te întrebi dacă e sănătos sau nu, la limita dintre oedipian și sindrom Peter Pan, cred că pe cea mai scurtă și abruptă cale de împrietent Linkin Park cu Tori Amos (!).

Într-un fusion teatral nü-metal, un dramatic de tip rock alternativ, un grunge ce alunecă deștept pe corzile chitarei electrice între candidul poveștilor de altădată și distorsiunile cu care-și îmbibă azi acustica nostalgiilor, într-o piesă de o intensitate sonoră tulburătoare, greu de smuls dintre metalele grele care-i definesc afectivul, mutat deștept din off- în on-line, întru vindecare.

Într-un cadru creat anume pentru transformare simplă, o trecere fină din 3D în 5D (venită să curețe, să schimbe, să crească), excelent susținută vizual de scenografia simplă și pertinentă a Danei Petre (ea merge pe o înșiruire deloc întâmplătoare de obiecte, prin care delimitează deștept spațiul de bucătărie de cel de living, separându-le împreună, printr-o altă soluție deșteaptă – benzile luminoase – de virtualul care țâșnește în semiîntuneric din spatele relațiilor găzduite de ecrane, supravegheat atent de paletele ventilatorului uriaș din plafon, luminat în așa fel încât să vânture, să amestece ori să alunge, după caz, visele și amintirile personajelor) și muzica fermecătoare (a unui nesfârșit zbucium, atent dezvoltat de la o scenă la alta) semnată de Alexandru Suciu, care frazează complementar dramaticul, descompunându-l în scene cu încărcătură de sine stătătoare, ce-și aduc diferit aportul la momentele importante ale spectacolului, lăsat dinadins pe alocuri în întuneric și în liniște, cât să ne mai tragem cu toții sufletele.

Împreună și separat, fiecare dintre noi, băieți și fete de vârste diferite care riscăm să ne pierdem cu toții în Țara de Nicăieri, cu probleme venite de nicăieri ce par să ne poarte uneori către nicăieri. Conflicte între generații și între genuri, între alb și negru, între atunci și acum, între aici și acolo, între cine suntem și cine am putea fi. Între toate dilemele astea care nu prididesc să delimiteze spații din care ne tot revendicăm, căznindu-ne să le respingem sau căutând să le aparținem, conștienți că suntem mereu înăuntru și afară exact în același timp.

Cu toții refuzăm să creștem. Să acceptăm. Să mergem mai departe. Peter Pan-ul din noi ne învață să ne inventăm insule pe care visele noastre să plutească nestingherite, dacă se poate chiar împreună cu noi. Fără să știm că vom purta către ele și toate traumele pe care le-am trăit până atunci ori cărora urmează să le dăm viață tocmai cătând să ne ferim.  Acum și digital.

Până la urmă ca-n orice poveste dintre „el și numai el” cu „ea și numai ea”. Singurătate lângă singurătate, așezate cuminți împreună în realități tot mai posibile pentru ficționalul din fiecare dintre noi, adăpostit în fiecare tânjeală după măștile purtate abil peste tot atâtea vise spulberate, strivite nemilos de verdicte pe care încercăm mereu să le amânăm.

Pierdute aici dinadins în praful magic al poveștilor aproape adevărate, sfărâmate de ventilatorul ce-și întinde amenințător umbra paletelor peste firmiturile de bomboane Toffee ciugulite precis de Corbul din Turn.

O să ne vedem aici în fiecare zi și-o să ne scriem.

O să fim fericiți împreună!

„Ea și numai ea” de Andrei Ivanov, Traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Act

Regie: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografie: Dana Petre

Muzica: Alexandru Suciu

Versiune scenică: Alexandru Mâzgăreanu

---

Distribuție:

Mama: Andreea Bibiri

Fiul: Vlad Lință

Uneori e greu să privești Cerul și să nu crezi în el: Dreptate și vulnerabilitate pe „Bolta cerească” la TNB

Douăsprezece femei furioase sub bolta cerească.

Dimpreună cu toate frustrările și constrângerile lor de femeie, în așteptarea promisiunii de mai bine cu care va fi traversată de cometa Halley, ce are să le lumineze și lor poate pentru o clipă mințile, înghesuite pe eșafodul unui 1759 rural, britanic, chiar lângă ștreangul care așteaptă să se înfășoare precis în jurul gâtului lui Sally Poppy. O tânără femeie, acuzată (în baza mărturiei soţului ei încornorat) că a complotat la uciderea unei fetițe de 11 ani, după ce complicele ei a fost deja judecat și spânzurat.

9 martie 1759.

Un tribunal din Regatul Marii Britanii covoacă Juriul Matroanelor într-un cătun englezesc. Douăsprezece  femei, luate pe sus de la treburile gospodăreşti și îndatoririle lor zilnice pentru a stabili dacă acuzata e însărcinată (ceea ce ar permite preschimbarea sentinței din condamnare la moarte prin spânzurare în exilare și deportare).

Priviri juridice, gravitaționale și emoționale către feminin dinspre secolul nostru de lupte împotriva discriminărilor de orice fel către era mult mai timidă care a precedat modernitatea și promisiunile ei de mai bine în emanciparea femeii. Prin ochii a douăsprezece femei de condiții diferite, adunate de prin sat, convocate de urgență în juriul ce trebuie să stabilească integritatea acuzatei, spre a se putea stabili dacă e eligibilă pentru comutarea pedepsei și scăpată astfel de ștreang.

La doi ani după ce a montat la Teatrul Mic „Vinovat. Nevinovat.”, un spectacol având drept punct de plecare lunga dezbatere procesuală din celebrul „12 bărbați furioși” (scenariul semnat de Reginald Rose, dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii, scris pentru Sidney Lumet care a turnat în 1957 celebrul film omonim, după care Nikita Mihalkov a semnat, la jumătate de secol distanță, filmul rusesc „12” din 2007), Gelu Colceag vine pe scena Sălii Atelier a Naționalului cu un alt proces dramatic judecat la duzină, din  piesa lui Lucy Kirkwood (care a avut premiera în UK în 2020) „The Welkin”, tradusă pentru această montare sub titlul „Bolta cerească”.

Autoarea contemporană, care alege să plaseze acțiunea piesei ei în secolul al XVIII-lea, se învârte în jurul unui verdict, de această dată sută la sută feminin, pentru a putea scotoci mai bine în socialul și legislativul epocii după geneza zorilor unei dreptăți de gen privind egalitatea de șanse, nu doar în fața justiției. Cotrobăind prin istorie după mistificări intenționate pe principiul că avem nevoie să ne revendicăm de undeva anume, textul, mult mai puțin ofertant din punct de vedere dramatic însă mai profund ideatic, oferă ocazia jonglării creative cu un alt tip de teatru, de care mai toată lumea caută să se îndepărteze, vechi, prăfuit, plin de nostalgii altfel foarte funcționale, aș spune chiar deloc preocupat de vreo actualizare, pentru că permite în sine o propunere consistentă din punct de vedere uman și teatral. Și se dovedește un prilej bun de a chestiona la feminin trupa Naționalului, din care au fost precis extrase și bine puse în valoare actrițele care dau viață acestor personaje.

Într-un echilibru bine identificat și exploatat dintre profund tradițional și actual vulnerabil, fiecare dintre ele (și mai ales împreună, ca un cor al dreptății pe mai multe voci) reușește să descompună inteligent scenic nevoia de destăinuiri dintre cele mai intime ale feminității lor, dând glas vocilor înăbușite de-a lungul anilor (uneori chiar și la propriu!), fricilor, sentimentelor și emoțiilor de tot felul trecute sub tăcere în numele binelui familial și social, care le-au măcinat sufletele și le-au netezit calea către acceptarea oricărui compromis, lăsând întregul lor spațiu afectiv, comunicatiiv și relațional acaparat aproape în întregime de masculin. Mai precis, între ele fie vorba, unor bărbați pe care i-ar fi putut alege altfel și numai după lungimea nasului, un criteriu la fel de bun ca oricare altul pentru a căpăta un companion de viață.

Deschide povestea Domnul Coombes (un simpatic Marius Rizea, cald, împăciutor și serviabil până la proba contrarie, care va avea curând clipele lui de glorie în spectacol, pierdute dinadins printre multele de cumpănă ce-l așteaptă negreșit în acest univers feminin, căruia trebuie să-i facă față concesie după concesie, spre deliciul publicului), aprodul care le anunță femeilor ieșite dintre sârmele cu albituri întinse la uscat pe toată scena decizia convocării de urgență în Juriul Matroanelor.

Deși autoarea propune în deschidere surprinderea juratelor în câte o trebăluială casnică, Gelu Colceag optează pentru prezentarea lor pe scurt, în fața publicului (pe care l-a cooptat abil în sala de judecată, trimițând în spatele lui judecătorul – un punctual, ferm și răspicat Daniel Hara în distribuția în care l-am văzut eu, interpretat de Mihai Munteniță în cealaltă distribuție –, vocea din ceafă care desenează spațiul ipotetic al tribunalului în care vom rămâne cu toții în așteptarea sentinței și care-și va face simțită prezența până la sfârșit) și întru supunere dreptei – și mai ales propriei – lui judecăți asupra faptelor narative și dramatice, ceea ce facilitează o acomodare mult mai rapidă cu personajele și aportul lor la poveste, permițând actrițelor să prezinte și cheia în care-și vor interpreta personajele (pe care o vor urmări cu strictețe și o vor dezvolta asumat și recognoscibil după această primă frază teatrală).

Toate juratele beneficiază de partituri generoase și, deși au un loc cât de cât precis în ierarhia socială a comunității din care au fost extrase, de unde și o aparentă dominare a scenei a unora dintre ele (spun aparentă pentru că scenele de forță din monologurile lor au fost inteligent intercalate cu adăugiri și comentarii interpretative ce desenează, încetul cu încetul, portretele celorlalte personaje, asigurându-le fiecăruia în parte o complexitate umană distinctă, din a căror alăturare se obține un portret dezvoltat al femeii epocii, geograficului și statutului social propus, pentru că, în ciuda diferențelor care le separă, reușesc să fie surprinse în toată splendoarea numitorului lor comun). Cumva mâna asta de actrițe, care au fiecare un ceva anume ce le poate trimite fără greș în vremurile cu pricina, inteligent strecurate în costumele Lilianei Cenean, se învârt cu dezinvoltură atent studiată (dans scenic Roxana Colceag) în spațiul precis desenat (excelentă ideea descoperirii scenei dindărătul rufelor întinse la uscat, care devine uriașa sală de deliberare a tribunalului, cu ferestre generoase deschise în tavan către bolta cerească pentru visare sau ștreang, cum i-o fi norocul femeii judecate) printre obiectele de decor plantate atent de Ştefan Caragiu, fără niciun fel de stridențe, care-i imprimă epocii firescul necesar, întreținut pertinent de lighting design (mi-a plăcut mult lumina – Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache), ecourile și scârțâitul unor vremuri anume (sound design Călin Grigoriu) ce se răsucesc în memorie sub semnul neputințelor.

Autoerijată în poziția de matroană șefă, singura jurată din afara parohiei și, se pare, cea cu rangul social cel mai înalt dintre toate, Charlotte Cary a Ilincăi Goia (care se prezintă soție a colonelului Samuel Cary, aflată în vizită în localitate și sosită la tribunal să-și mai omoare din timpul pe care trebuie să-l petreacă aici), invadează meticulos scena, ca o femeie puternică ce se află, elegantă, organizată și aparent superioară tuturor la toate capitolele. Este și cea mai vehementă voce ridicată împotriva prizonierei (se vor dezvălui până la urmă și motivele reale), pe care o consideră dinainte de orice deliberare o criminală (un animal ce nu mai poate fi ajutat aici pe pământ, căruia nu i-a rămas decât să-și înalțe privirea către bolta cerească după ajutor) sugerând sau mai bine zis insistând continuu să influențeze părerea tuturor juratelor în acest sens, fiind nevoie de unanimitate pentru pronunțarea verdictului (majoritatea nefiind de ajuns). Ea își dispută supremația asupra grupului cu inconfundabila Mirela Oprișor, o spumoasă și arțăgoasă Emma Jenkins, nici ea vreo susținătoare a lui Sally Poppy, pe care o disprețuiește cu toată ființa sa și de care o leagă o destul de lungă istorie resentimentară, bazată pe mici greșeli nevinovate. Doamna Jenkins se dovedește o bună cunoscătoare a vieții și mersului comunității (pe care o deservește cu toate cele necesare din băcănia deschisă aici cu soțul ei William), conștientă de rolul ei mereu important în societate (excelent își marchează Mirela Oprișor teritoriul, dezvoltând în același timp foarte bune relații cu partenerele de scenă, cărora le servește întruna mingi la fileu, doar pentru a marca apoi tot în favoarea ei) fericită mereu că poate  să-și facă datoria față de parohie, singura jurată venită la judecată din proprie voință (și cu un istoric de jurat de invidiat în viața ei londoneză de până să ajungă aici), care-i va castra, încetul cu încetul, superioritatea Charlottei Cary, deopotrivă zeflemitor și curtenitor, câștigându-i și disprețul și admirația, ce o validează și ele, în proporții egale, într-o poziție morală superioară.

Cele două caută să-și proiecteze argumentat convingerile asupra celorlalte, aflate mai toate sub fascinația sau influența directă (prin natura ocupației), consimțite sau nu, a omniprezentei moașe Elizabeth (Lizzy) Luke a unei impozante Tania Popa, smulsă cu greu de aprod dintre rufele pe care nu contenește să le albească și pe care nu a catadicsit inițial să le părăsească, femeia dintr-o bucată, puternică și curajoasă cât toate celelalte laolaltă, responsabilă cu aducerea pe și trimiterea cuviincioasă din această lume a sufletelor comunității. Dornică de păstrarea echilibrului (tună și fulgeră mereu împotriva nedreptăților și abuzurilor tolerate de-a lungul anilor familiei Wax, acum îndoliată, responsabilă cu frângerea multor destine de pe-aici) ea speră de la început în comutarea pedepsei, luându-i chiar brutal apărarea lui Sally împotriva tuturor, din motive doar de ea știute. Umple scena cu mânecile mereu suflecate pentru contabilizarea și rezolvarea problemelor cele mai delicate  dar și pentru manevrarea secretelor, atent mutate de colo colo de sub ochii lumii, cu toată vigilența de care dă mereu dovadă în relațiile cu fiecare dintre celelalte jurate, asupra cărora a manifestat întotdeauna o fascinantă autoritate informală.

O savuroasă Mary Midlleton a energicei Victoria Dicu, o femeie neobosită și guralivă, cu casa amenințată de un ulcior bântuit și părțile mai nevăzute cuprinse de năbădăi pe care caută  să le ostoiască din când în când (în ciuda pornirilor bărbatului ei, care pare oricum a se descurca în orice situație!) cu alifii și ulei de sânziene de la moașă, pentru a mai câștiga timp și a se ocupa cum se cuvine de plantația ei de praz (!). Victoria Dicu își va îmbrăca personajul, ce-și poartă demn povara sărăciei, cu surprinzătoare straturi de emoțional, ce vor exploda în cel mai intens monolog, aparent banal, în care va reuși o definiție simplificată până la esență a războiului, cu care-și va amuți audiența.

O inhibată Helen Ludlow a unei candide Ana Ciontea, soție de negustor de postavuri, stearpa grupului (în opt ani a pierdut douăsprezece sarcini și a născut un singur copil, și acela mort) și ținta ironiilor tuturor, care-și caută alinare în colecțiile ei pasionale de carpete și macrameuri. La început de partea acuzatei, vorbește poticnit și afectat despre datoria lor dureroasă, considerând nepotrivit să se trezească dintr-o dată cu atâta putere asupra vieții unui om (căruia trebuie să-i țină cineva și apărarea, chiar dacă se mai smiorcăie, pentru că se va dovedi în stare să identifice și să susțină pertinent argumente logice în de/favoarea cazului).

O revoltată și autoironică Ann Lavender a Lamiei Beligan, care subliniază trist că numele ei a rămas fără „e” la sfârșit, deși îl avea la botez, dintr-un capriciu al soțului la fel de dureros ca gestul prin care îl taie și ea cu mâna în aer când povestește resemnată despre asta. S-a mutat aici ca să-și crească frumos cele patru fete, considerând că la țară lumea e mai cinstită și bazându-se pe ajutorul promis de soț, care pare să-și fi uitat între timp îndatorirea. Ea o compătimește sincer pe Sally, considerând-o una dintre fetele care nu știu să se apere și pe care nici juratele nu prea o pot salva de ștreang, declarându-se revoltată de sarcina proaspăt primită de a-și da cu presupusul despre o știință pe care nu au învățat-o la școală.

O prolifică Sarah Smith a Erikăi Băieşu (care a avut douăzeci și unu de copii cu trei soți, toți trei satisfăcători!), octogenara cu pântec neobosit, furnizoare de forță de muncă și continuitate pentru comunitate, care n-a pus pasul în afara acestor meleaguri, fiind la curent cu toate mișcările și istoriile locului, femeia care nu vrea să rateze (preventiv!) cometa pentru că știe precis că viitorul începe când se termină cu trecutul, adică acum (!).

O surprinzătoare Margaret Carter (i se spune Peg) a unei răbdătoare Brânduşa Mircea în rol de soție (mai mult decât inimoasă!) a grădinarului nobilei familii Wax (mai mult  decât generoasă, mai ales lordul!), o femeie trecută prin multe care a căutat să-și întrețină reputația familială câștigând mici competiții locale cu care și-a ridicat și întreținut stima de sine și valoarea în ochii celorlalți.

O efervescentă Kitty Givens a excelentei Rodica Ionescu, care nu-i prea place pe englezi, și ea ajunsă prin părțile locului tocmai din Scoția, mamă a șase copii din care au supraviețuit doar patru, simpatică și empatică, mereu prezentă în discuții și ajutor de nădejde pentru cei din jur, o femeie cu imaginație chiar mai bogată decât gura ei neobosită (excelentă în scena în care face presupunerea privind posibilul impact al cometei, prin care inima ei mare caută să absolve de vină orice suflet ce s-ar putea face vinovat de o asemenea oroare precum uciderea unei fete).

O abruptă Judith Brewer a unei fermecătoare Magda Catone (în cealaltă distribuție Raluca Petra), volubilă, pofticioasă și nesățioasă, care nu se sfiește să-și recunoască admirația către prăjiturile de Crăciun dintr-un galantar pe același ton entuziast cu care dă glas bârfelor dintr-o tăietură de ziar sau cu care clevetește despre neajunsurile menopauzei, istoria sângerărilor personale ori visele ei sălbatice în brațele vreunui fugar cu cămașa pierdută în furtună.

O misterioasă Sarah Hollis a Medeei Marinescu, femeia rămasă mută în urmă cu 20 de ani, după o naștere în condiții ciudate în pădure, din al cărei piept țâșnește brusc, într-un monolog de forță bine înșurubat în abținerile controlate de care a dat dovadă până acum, toată furia și groaza înăbușite de-a lungul anilor de rugăciune, toată  reprimarea de care a crezut că este nevoie din partea ei pentru ca universul să fie indulgent cu soarta copilului, înfășurat în lacrimi și tăceri menite să-l protejeze de răul ce i-ar fi fost, cel mai probabil, prescris la naștere.

O zgubilitică, dulce și intrigantă Hannah Rusted a unei visătoare Carmen Ungureanu în rolul cumnatei aprodului, responsabilă de rime și alăturări neașteptate de frânturi de idei și cuvinte ce-i traversează din când în când mintea, o femeie cu gândurile mereu rătăcite aiurea prin imaginația ei bogată, fericită de rezoluțiile pe care le primește prin intermediul viselor și pe care caută să le proiecteze asupra realității plină de neajunsuri într-o nevoie disperată de a-i găsi o ameliorare cât de mică pentru a o face suportabilă.

Douăsprezece femei pierdute printre nevoi, dorințe, fantasme, bârfe, superstiții, credințe stranii, ritualuri și influențe esoterice, lupte de clasă și nevoi sociale dintre cele mai diverse, ce se trezesc brusc legate de simpla lor condiție de femeie (complex inventarul de simptome de care-și aduc cu nostalgie aminte de pe vremea când au rămas grele – rău, acreală, vărsături, sete, transpirații, fierbințeli, friguri, cufureală sau pofte ciudate – ori povești despre nașteri, care le leagă indestructibil emoționalul în nevoia lor de sacrificiu și acceptare a jertfelor pentru cea mai nobilă cauză cu care le-a însărcinat divinitatea), redusă la tăcere, abuzată și stoarsă de vlagă pentru a-și întreține cum poate soțul, copiii, casa, ovarele, mintea și sufletul, sperând în mântuire și salvare.

Douăsprezece femei care-și măsoară unu la unu forțele și libertățile individuale în încercarea de a stabili un verdict unanim, fiecare străduindu-se să participe decisiv la deliberări, punând pe masa dezbaterii tot ce are mai bun și căutând să-și țină cât mai departe secretele cele mai nebănuite de acest public curios și necruțător (căruia-i vor ceda, firesc, pe rând), cu speranța că se va întoarce cât mai curând la treburile de la care a fost smulsă și care o așteaptă cuminți să fie duse la bun sfârșit, imediat ce va decide soarta lui Sally Poppy.

Prizoniera furioasă și chinuită, o excelentă Aylin Cadîr (abia aștept să o văd și pe Alexandra Sălceanucare o joacă pe Sally în cealaltă distribuție) dezlănțuită în toată puterea personajului ei, încolțit și incitat la fiece mișcare de fiecare dintre jurate, umilită și amenințată, apostrofată și judecată și pentru ce-a făcut și pentru ce nu a făcut, o fată cu care destinul nu a fost tocmai generos, părăsită, aruncată, abandonată și abuzată de multe ori și în multe feluri de cei din jur în scurta și trista ei istorie de viață. Sălbatică și visătoare, o combinație fascinantă între duritate și infinită gingășie, Aylin Cadîr își impregnează personajul hăituit și prigonit de lume cu cele mai diverse straturi de candid și ingenuu (o ajută foarte mult și calitățile fizice), fără să-l scape însă nicio clipă în vulnerabil, nici măcar în cele mai intense monologuri-pledoarie de autoapărare, în care se vede și se simte prin toți porii că suferă sincer alături de Sally, pe care se străduiește să o țină în picioare cu toată ființa ei, smulgând priceput lacrimi din ochii tremurați ce o studiază atent în semiîntunericul din sala de teatru și de judecată când își înalță senzual sufletul în cele mai râvnite fantasme erotice cu care stârnește Invidia juratelor ori când își răcnește deznădăjduită  durerea către bolta cerească. Într-un urlet șoptit ce-și împlinește sensul ecourilor discrete în sufletele-martor ori doar o șoaptă șuierătoare care taie priceput tăcerile irespirabile din pauzele zgomotoase cu care nedreptatea se vede nevoită să-și îmbrace încleștarea, la ceasul când nici nu mai contează către ce deznodământ se îndreaptă.

Atent cercetată de matroane (deloc științific) de la înălțimea statutului lor de mame și soții prin părțile intime, pentru a pronunța un verdict ce va veni în cele din urmă, pe cale medicală, de la un bărbat (!) în urma consultului  ginecologic (savuroasă intervenția  domnul Willis, un Mihai Calotă elegant, enigmatic și șugubăț, angajat destoinic al aparatului reproducător al femeii, căruia chiar i-a inventat un instrument de cotrobăială, și doctor în filosofia ovarelor invadatoare și nemiloase, ce înghit fără să mestece harta emoțiilor și rațiunii femeii doar  ca s-o scuipe mai pe urmă în răspăr în vreun icnet scurt de plăcere cu consecințe pe viață) Sally Poppy e un simbol pertinent al luptei femeii cu ea însăși, pe mai multe voci, în căutarea unui loc mai bun într-o lume dominată de bărbați.

Deznodământul tragic al poveștii încununează tulburător drama argumentelor pro și contra rolului femeii în societate, câștigat cu greu, în ani de luptă crâncenă, cu râuri de sudoare și sânge în care și-a înmuiat mai apoi penelul spre a-și zugrăvi adevărul, cu mâna rămasă liberă în timp ce cealaltă va fi mereu ocupată cu îngrijirea celor din ogradă.

Un tablou colorat al femeii agățat pe zidul istoriei, fie ea și dramatică, ce va putea fi admirat peste decenii, întru încurajare, de niște femei ce-și vor găsi dreptate numai pentru că alte femei înaintea lor au reușit să schimbe ceva în bine, când s-a ivit ocazia, în propriul lor regat, pictat acum în culorile pline de speranță cu care cometele le traversează, tot mai puțin stingherite, bolta cerească.

„Bolta cerească” de Lucy Kirkwood, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Atelier

Regie: Gelu Colceag

Asistent regie: Magda Catone

Costume: Liliana Cenean

Decor: Ştefan Caragiu

Sound design: Călin Grigoriu

Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache

Dans scenic: Roxana Colceag

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

---

DISTRIBUȚIA:

Sally Poppy: Aylin Cadîr / Alexandra Sălceanu

Elizabeth (Lizzy) Luke: Tania Popa

Charlotte Cary: Ilinca Goia

Emma Jenkins: Mirela Oprișor

Sarah Smith: Erika Băieşu

Sarah Hollis: Medeea Marinescu

Judith Brewer: Raluca Petra / Magda Catone

Helen Ludlow: Ana Ciontea

Kitty Givens: Rodica Ionescu

Hannah Rusted: Carmen Ungureanu

Peg Carter: Brânduşa Mircea

Mary Midlleton: Victoria Dicu

Ann Lavender: Lamia Beligan

Domnul Coombes: Marius Rizea

Domnul Willis: Mihai Calotă

Judecătorul: Daniel Hara / Mihai Munteniță

Lady Wax: Marcela Mateescu

---

Durata: 2 h / Pauză: Nu

Toată marea din noi sau cum să ne iubim sărat: „SEASIDE STORIES“, povești cu toartă Afrim pentru toți cerceii din Vamă

Nicio liniște.

Un vânt șuieră aproape șoptit în lumina ca de lună ce se revarsă rece din cele șase ecrane de pe fundalul scenei, trecând prevestitor prin sufletele mirate ce-și așteaptă cuminți, pe două laturi, porția de soare dramatic promisă la picioarele trupurilor pregătite în spatele costumelor de baie colorate, întinse în semiîntuneric pe plajă. Străjuite în stânga de cabinele în care își vor ascunde vremelnic pudorile și din care-și vor revărsa apoi dezinhibițiile. Râsul sarcastic al pecărușului Relu (excelent Theodor Șoptelea, chiar și cu nume predestinat!) confirmă repede că a sosit momentul să-ți scoți nisipul de pe unde ți-a intrat deja. Înainte de orice, pare că se aude ecoul anticipat al unor clopote ca de catedrală, trase solemn în clipele sfinte în care vom învăța cum să ne iubim neiubindu-ne, aruncați după noi înșine în valuri după un amor pasional cu un om frumos ca moartea unui suflet drag. Poate chiar al nostru.

E destulă mare în fiecare pentru orice aruncare. Ne vom privi pielea încă netedă și nestrăvezie (înainte să învețe ordinea, disciplina, împachetatul și despachetatul ideal, la momentul  oportun) de pe mâna ce caută să se agațe de apă pentru a nu ne înghiți trupul doldora de dorinți, ori doar ne mângâie vremelnic, întru plăcere, părțile mai tinere și mai nevăzute de soare, cu calota încă netedă ori cu mușchii circulari încă fermi și antrenați, înainte să cunoască orice flasc, în amintirea extazelor celor mai vinovate din fiecare „va fi fost“ ce ne așteaptă, negreșit, la sfârșitul Marelui Sezon.

„Seaside Stories“. Teatrul de Stat din Constanţa. Foarte Radu Afrim.

Eclecticul unui suflet aplecat peste alte suflete, suflecate anume să-și depene poveștile de viață literară, prinse și încâlcite fără speranță în năvodul prozei scurte contemporane românești, aruncat pe plajă la risc, doar-doar își vor salva narativul de tot autohtonul ce le va invada, iremediabil, nostalgiile. De data asta dramatic. Prinse în piuneze colorate pe harta memoriilor lor litorale, la limita dintre banal și foarte personal, suficient cât să înțepe priceput unele piepturi gonflate necontrolat de respirațiile neîndrăznite ale emoționalului, ce-și lasă uneori aerul să-și sloboadă șuierător icnetele, în timp ce plutesc în derivă prin spațiul verilor de altădată, înainte să-și arunce în nisip derma descuamată de pe tinerețile lor eruptive și contagioase.

Doare. Doare ca o bucată de scoică înfiptă cu un țipăt ascuțit în talpa ce s-a agitat vinovată pe nisipul încins la soare să scape de durerea cu care o înțepa până acum numai fierbintele. Poate chiar din vremea când a iubit și cineva a uitat s-o mai iubească înapoi, deși a sărutat-o așa, sărată și plină de nisip, direct pe șchioapăt. Și despre care tot scriu autorii noștri de literatură contemporană, pe care Radu Afrim continuă să-i viziteze cu aceeași curiozitate dramatică pe care a afișat-o în ultimii ani, cătând să le extragă seva autohtonă care-i leagă și să le găsească teatralul potrivit. Atât de greu de vândut în astfel de cazuri multelor tipuri de public cu care cel mai probabil se va întâlni. Pentru că e, din nou, destul de chitit generațional. N-aș zice musai că li se adresează, dar este sigur integral înțeles doar de cei care-au ajuns la Nirvana, Omul cu Șobolani sau Direcția 5 trecând prin ABBA, Nana Mouskouri, Margareta Pâslaru, Al Bano și Romina Power. Adică au prins vremurile trecerii litoralului din comunism către capitalism, majoritatea referințelor (muzicale, vizuale, narative) putând fi lejer revendicate  de oamenii care au acum în jur de cincizeci de ani (aș risca să afirm că e mereu destul de multă vervă și contemporan în scenă ca să satisfacă și publicul mult mai tânăr și mai deschis la acest tip de eclectic pe care-l propune montarea afrimiană).

Sigur că la toate astea te vei gândi mult după ce Lili Aroganta va declara deschis sezonul estival. Cum care Lili Aroganta? Liliana Ghiță, într-un rol de profesoară de amor carnal de litoral, mâna de fier cu care sunt ținuți bețivii locali în oarece armonie cu vilegiaturiștii sezonieri, amfitrioana perfectă pentru cele mai triste povești estivale, fostă BeTeTistă, care face umbră plajei de cu mult înainte să se fi născut ăștia direct pe ignoranță, când toți morții era tineri și doar ea știa unde e robinetul prin care curge apa sărată la Techirghiol (!). S-a adaptat și la capitalism, imediat te face cu-n hot dog crăpat și-un whisky cu gheață de Groenlanda, numai bune de trecut în caiețel (dacă vrei să-ți deschidă și berea cu ochiu’, plătești 15 lei în plus).

Își împarte adesea tejgheaua cu Cătălin Bucur, MC la Radio Seaside Stories, iar în jurul ei se învârt Ștefan Mihai (ajutorul  Pegas) și Theodor Șoptelea (piscărușul), o pasăre populară, plină de sarcasme, care știe și să cocacolească pe pescărușește (!). Asta în scenele în care „la Aroganta“ e personaj principal de poveste (firma ei luminoasă rămâne mereu în scenă, să nu carecumva să uităm unde ne aflăm!), pentru că cei trei se mută lejer în alte roluri în care apare (sau se impune) nevoia de ei.

Liliana Ghiță a reușit să construiască acel tip de personaj care sfințește locul, recognoscibil în peisajul nostru turistic, respingător și atractiv deopotrivă, transferabil de la o generație la alta, responsabil cu întreținerea poveștilor de ieri și de azi cât să le imprime memorialului colectiv, cu emoțional personal cu tot. Împrumutată din povestirea „O împreunare de vis“ a lui Dan Alexe (dezvoltată teatral într-o scenă de sine stătătoare), ea și coșmelia ei rămân în scenă să lege cu fir narativ poveștile foarte diferite atrase pe nisipul acestui colț de plajă. Din tot primitivismul personajului ei repulsiv de care căutăm să ne dezicem, se extrag precis  și toate cele necesare pentru a sublinia, prin comparație, forța textelor mai greu de dus (nicio surpriză aici, semnate de condeiele feminine Lavinica Mitu, Simona Goșu și Nicoleta Dabija), intercalate abil, prin treceri afrimiene în care li se caută echilibrul, printre partiturile de scriitură sută la sută masculină, semnate deTudor Ganea, Dan Alexe și, mai ales, de Marius Chivu (prezent aici cu trei din cele unsprezece povestiri din „Sfârșit de sezon“).

Afrim echilibrează repede balanța cu un  taler ridicat mult prea sus (după ce Aroganta s-a lăsat în deschidere, cu toată greutatea personajului ei, pe cel acum jos), trimițându-i pe plajă pe personajul Bitălz (Marian Adochiței) și la microfon pe tânăra Ezma (foarte energica și dulce-naiva Cătălina Mihai), pentru a scoate în evidență lumea foarte nouă, fără prea multe repere, cu educație puțină și așteptări pe măsură, diagnosticată urgent și de nebunia care cuprinde fetele de pe plajă (Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Miha și Cristiana Luca,fanele lui Bitălz care își aduc consistent aportul), puse față în față cu nostalgii muzicale scormonite prin nisipul așezat peste ele în ultimele decenii.

Așa devine bucata asta de plajă, atent construită și minuțios detaliată de scenograful Theodor Cristian Niculae, locul numai bun de depănat povești de ieri și de azi, locale sau sezoniere, un confesional funcțional, plin de excese, în care fiecare își găsește bucata de ceva al lui, ca o scormoneală nu foarte atentă la suprafața nisipului, măturat întruna de perdeaua de apa sărată a lacrimilor din tot felul de amintiri ce scuipă afară cochilii de scoici de toate formele, culorile și dimensiunile, potrivite pentru colecții private și ele foarte diferite unele de altele. Traume cu părinți și copii captivi în relații familiale disfuncționale, mereu aceleași, rezistenți la stimuli și la schimbare, legați prin frici și angoase din toată istoria anxiogenă românească, servite cu anxioliticele dramatice potrivite pentru a combate caricaturi și stereotipii din adolescențe și tinereți presărate cu violență, vulgar, promiscuu, drame și tragedii, care se străduiesc să se strecoare printre promisiunile vreunui mai bine, căutând acceptare, validare, admirație și mângâiiere, în timp ce-și oțelesc carcasele viitoarei maturizări cu toate respingerile, refuzurile, disprețul, dinții și pumnii încleștați ai concurențelor neloiale, care-și revendică și ele propriile frici emoționale.  Dar și vremurile celor mai puternice bucurii și explozii de fericire, atât de căutate și de stimulate de-a lungul anilor tinereții în spațiul magic al vacanțelor de pe litoral, care și-au pus definitiv amprenta pe sufletul și psihicul nostru. Senzații noi și totuși atât de vechi și de bine înfipte în tot emoționalul cunoscut încât nu ai cum să nu cazi pradă amestecului lor ciudat, care te invită la respingere și fascinație deopotrivă. Un tablou estival plin de tablouri teatrale cu mize, dimensiuni, estetici și grade de impact diferite, din care te revendici și tu, precedat de o fotografie de familie cu colacul umflat în jurul mijlocului, purtată de valuri prin  albumul de amintiri anuale, mult înainte de prima bere, prima țigară, prima beție, prima bătaie sau prima iubire de la mare.

„Seaside Stories“ . Toți cerceii din vamă și alte povești de neiarnă. O tarabă cu gablonzuri epice de Vama Veche, de sub care țâșnesc uneori la suprafață surprinzătoare bijuterii cu pietre discursive prețioase, împachetate în frust și visceral, coborâte în colocvial sau chiar mai jos, în funcție de nevoile de retorică, pentru a împăca pe toată lumea.

Nouă povești survolate cu drone teatrale plimbate între decenii peste malul Mării Negre, coborâte abrupt pe masa de operații dramatice sub bisturiul atent al chirurgului Radu Afrim, ce taie și coase țesuturi în cazurile mai complicate de suferință estivală, anticipând bolile cele mai importante ale viitorului ori doar lungile convalescențe postmarine ale celor autoimune.

Povești locale ale adolescenților naivi, visători și plini de hormoni, aflați în căutarea dezvirginării înainte de majorat  (puternic cuplul Tudorel-Cătălin, respectiv Ștefan Mihai – Theodor Șoptelea), smulși dintre dorințele cele mai intime, întreținute cu lecții de chitară și filmulețe pornografice, trimise la agățat pe plajă direct de sub dramele lor de familie, dintre depresiile părinților trecuți prin boală și pe lângă moarte ori plecați pentru totdeauna din viețile lor încă anoste, care caută să se adăpostească de frig în brațele sirenei de pe dig. Cu care le e imposibil să impresioneze fetele de pe plajă, experte în Nirvana și prinse iremediabil în mrejele lui Bitălz, greu de învins doar aspirând la un tricou cu Nirvana de la rușii cu tarabele întinse în piața Gorbaciov, în timp ce pe drumul lor inițiatic, în lumina lunii, se înghesuie tăcerile tatei, care aleargă frumos, cu genunchii la piept.

Poate chiar pe lângă fata dintr-o altă poveste (Cristiana Luca) care studiază și admiră atent mâinile pricepute ale mamei (Nina Udrescu) în „Fragil“ (după Simona Goșu), degetele ei neobosite care robotesc pricepute în toate ale plajei cu aceeași răbdare și cunoaștere cu care le mânuiesc pe toate ale vieții, cu toată grija de a avea grijă de alții, ocupate mereu să strângă, să așeze, să ordoneze toată copilăria și adolescența fetei, îmbrăcate în toată nevoia de vacanță perfectă a mamei, de a cărei vigilență scapă tocmai esențialul. Foarte bună Cristiana Luca în toți pașii ei afară, de pe cearșaf și de sub scutul protector, cu care-și poartă personajul prin frica și amenințarea valurilor, cu toată dezordinea sufletului, trupului și minții ei, amenințate toate de un pericol greu de înfruntat prin care se vede nevoită să treacă numai pentru a privi cu mai multă atenție la limitele de tot felul ce ne desenează atente granițele dintre noi și noi, întru maturizare.

Fără șanse să se tranforme vreodată în Aroganta (aceeași Liliana Ghiță) lui Dan Alexe din „O împreunare de vis“, curtată de fermecătorul Remus Archip în rolul Bărbatului-filosof, curios și totuși chibzuit, cu strategia de curtoazie mereu pregătită și îndelung restudiată, dispus să-i demonstreze oricând valabilitatea prin exercițiul truismelor evoluate și comparațiilor postfacile, un tip cu autodeclarate mecanisme de supravieţuire afectivă superbe, coborât din pâcla lui cerebrală către glezna adulată a femeii, musai arogantă, aleasă anume pentru a-și păstra intact statutul de profesionist în ale curtoaziei.

Care nu are testul de personalitate la zi, poate pentru că nu a încăput încă pe mâinile mai jucăușe ale vreunei iubite tinere și entuziaste (foarte simpatică aici Cătălina Mihai), dispusă să răsfoiască ghiduș paginile revistelor mondene pentru a se pune la curent cu bunul mers al omenirii, forma potrivită a unghiilor, noile colecții de lenjerie intimă și alinierea planetelor, de unde-și extrage precis charisma, puterea și dezinvoltura cu care va cuceri negreșit bărbații. Lăsând neglijent spațiu suficient iubitului ei (simpaticul și nevinovatul Theodor Șoptelea) să se lase purtat de chemarea celor două dulci cuvinte italienești, strigate ademenitor de undeva de deasupra sânilor ce se mișcă în cadență pe plajă aplecați după scoici, purtându-i visele în lesă, către valuri, unde marea-i va aștepta tăcută meduza ultimei fantezii erotice. Și toată lumea va fi fericită.

Înainte să se facă târziu, înainte ca acoperișul să-și retragă brusc numărul finit de țigle de sub pașii tăi te somnambul, ce te poartă către marginea prăpastiei fiecărei relații eșuate. Excelenți Ea și El (Mihaela Velicu și Marian Adochiței) în scena cea mai complexă a spectacolului, după părerea mea („Toți cerceii din vamă“ după textul Lavinicăi Mitu), un tablou teatral pertinent îmbibat cu emoții puternice de ieri și de azi (dezvoltată deștept, prin paralele și intruziuni sentimentale, de cuplurile-suport ale poveștii, Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai), care urmărește discret trecerea iubirii într-un alt registru, după ce a fost tăvălită bine de rutină, plictiseală, tradiții, cuveneli și nespontaneități ticluite, de când hanoracul decolorat nu mai poate fi scos din casă iar banii nu mai pot fi numărați în berici… Un dialog surd între două suflete care se iubeau altădată cu patimă pe nisipul fierbinte, privind și lăsându-se priviți, amestecând iubirea lor cu iubirea altora, mișcați împreună de valurile unei muzici doar de ei auzită, cărora marea nu mai poate să le repare tot ce a stricat orașul de acasă în anii scurși de atunci, două suflete care merită o scenă de final după tot teatrul ieftin pe care-l joacă de atâta timp, unite azi doar de inerție, ascunse fiecare cum poate sub un impenetrabil „asta i-aș spune dacă“ („Cineva să ne aducă vara înapoi“, OCS!)…

Înainte ca lucrurile să scape neputincios de sub orice control în vreo altă direcție (poate chiar 5!), în vreo fatalitate de sezon, specifică vârstei, statutului și locului, strivite de pumni și picioare străine în timp ce trupul agresat așteaptă pe cineva să-i spună ce trebuie să simtă și să mintă ca să fie bine. O coregrafie fascinantă a violenței gratuite, dezvoltată intens de golanii Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea și Remus Archip împotriva unui excelent Andrei Bibire, eroul principal al agresiunii „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ (după povestirea lui Marius Chivu) în cel mai puternic și alert episod estival, care cade cu zgomot peste melcii pârâind în iarbă sub greutatea corpului prăvălit, purtat de greieri într-un bolero fără castaniete pe câmpul măturat de farurile mașinilor ce-i caută sens cerului încă negru al nopții.

Dau 2ouă beri goale pentru una plină, cine se combină, OCS?!…

E doar o tristețe. Încă una printre atâtea altele ascultate și înghițite de valuri. Amintiri de suflete plecate, purtate cu grijă în bagaje și aduse la malul mării doar ca să-și aducă aminte și să fie din nou visate. De oameni dragi, cu inima moale și sângerândă ce-și încetinește mirată bătăile în palma întinsă a eroineiLanei Moscaliuc (într-un emoționant tur de forță în cel mai lung și mai complex monolog, pe care-l susține cu fiecare por din înaltul cruzimii celei mai adânci sensibilități, ori din șoapta caldă a  celei mai dure încrâncenări), proaspăt smulsă la datorie din pieptul căscat de durerea pierderii, pe care caută s-o aline în brațele unui bărbat cu ochi verzi și părul negru, „Frumos ca moartea surorii mele“ (din textul Nicoletei Dabija), căruia i se dăruiește cu toată ființa, legată iremediabil între sforile ce țin laolaltă geamandurile pe nisip, fără să mai poată preveni plecarea în larg, către câmpuri de galben, a dorului translucid, străveziu ca în Paradis (trimis emoționant într-un personaj colectiv îndoliat, al cărui portret emoțional e susținut salvator de Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali și Mihaela Velicu), trezită din reverie doar de răcoarea mării. Marea promisă sufletelor care au plecat, marea mutată de la locul ei, poate fugită de unde era noaptea trecută ori doar rămasă puțin în urmă, fără niciun cuvânt, sufletelor-amestec de zeiță și fetiță cuminte, frumoase ca un poem, pe care ploaia  ar face bine să nu le prindă, ca să nu le strivească.

Fetițe cuminți, în scaune cu rotile care nu le amputează bucuria și visele(minunată candida Anaïs Agi-Ali în scena„Wyoming“ după Marius Chivu), legate de sforile cu care-și înalță speranțele la Zmeiadă, peste care dau năvală minionii (!) doar ca să-i însoțească vesel conversația de sfârșit de vacanță cu un turist de pe plajă, Cezar Dumitrescu (un altfel de Cătălin Bucur, blând, înțelept, delicat, vesel, grijuliu și pasional deopotrivă), care n-a reușit să se lase pierdut printre obiectele din și de lângă cortul lui, toate în miniatură (augmentate doar de obiectivul camerei care le filmează și le proiectează pe ecran, simpatică ideea!), condamnate la insignifiant după ce au intrat la apă în urma unei ploi torențiale, doar așa, de dragul conversației cu o fată din Băile Tușnad în acordurile eminamente estivale ale celor de la Beach Boys. De sfârșit de sezon.

Căruia Lili Aroganta ar fi putut (și s-a abținut cu greu!) să-i ofere un Grand Finale înainte să-i stingă ecranele pline de soare, nisip și mare (care acompaniază pertinent spectacolul, cu excelente filmări-suport ale actorilor în și pe malul mării) ca să mai spele puțin din rușinea poveștilor ce ar putea fi suspectate de vreo banalitate, înainte ca plaja să fie lăsată în grija oamenilor cu adevărat interesanți, ce se vor arăta aici doar din octombrie încolo, să-și plimbe iubirile terminate, în liniște, în pustiul  cețurilor plajei pe care au făcut altădată dragoste sărată, la marginea mării plină de cicatrici, martoră pentru totdeauna rănilor lor, pe care caută să le spele și să le vindece fără încetare.

Poate chiar numai într-un spectacol de teatru. Pe malul mării, aceeași din amintirile lor, marea care depărtează și separă, marea spectacol în aer liber peste care cade iar cortina, alunecând precis de pe brațele tuturor înotătorilor din versurile Ninei Cassian (recitate de Nina Udrescu), ca o pelerină căzută din neatenție de pe umerii îndrăgostiților, dezbrăcați de ispite și emoții.

Unde să fi plecat?… De ce-ar mai fi rămas?!…

„Seaside Stories“ după texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija

Teatrul de Stat Constanța, Sala Studio

Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim

Scenografia: Theodor Cristian Niculae

Asistent regie: Mara Oprea

Lighting design: Cristian Niculescu

Video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiţei, Radu Afrim

Asistent scenografie: Paula Rusu

Montaj: Andrei Dermengiu

Make-up artist: Arina Cocoș

Premiera: 26 octombrie 2022

Durata: 3h, o pauză

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

---

DISTRIBUȚIA:

1. „Alerga frumos cu genunchii la piept“ de Tudor Ganea

Tudorel – Ștefan Mihai

Mama – Laura Iordan

Tatăl – Iulian Enache

Cătălin – Theodor Șoptelea

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Bitălz – Marian Adochiței

Golanii – Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Cătălin Bucur

Rockeritzele – Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc, Alina Manțu, Cristiana Luca

2.  „Fragil“ de Simona Goșu

Fata – Cristiana Luca

Mama – Nina Udrescu

3. „O împreunare de vis“ de Dan Alexe

Bărbatul – Remus Archip

Femeia arogantă – Liliana Ghiță

Pegas, Patroana, Farmacista, Bunicul – Ștefan Mihai

4. „Vieni qua“ de Marius Chivu

Ea – Cătălina Mihai / Cristiana Luca

El – Theodor Șoptelea

Paco – Ștefan Mihai

Monica – Liliana Cazan

5. „Toți cerceii din vamă“ de Lavinica Mitu

Ea – Mihaela Velicu

El – Marian Adochiței

Cupluri: Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai

6. „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ de Marius Chivu

Băiatul – Andrei Bibire

Golanii – Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Remus Archip

7. „Frumos ca moartea surorii mele“ de Nicoleta Dabija

Ea – Lana Moscaliuc

Ele: Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc

8. „Wyoming“ de Marius Chivu

Cezar Dumitrescu – Cătălin Bucur

Mama – Liliana Cazan

Fata – Anaïs Agi-Ali

Minionii – Mihaela Velicu, Cătălina Mihai, Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Theodor Șoptelea, Cristiana Luca, Ștefan Mihai

9. Poemul „Te îndepărtezi“ de Nina Cassian

Nina Udrescu

Alte texte de Radu Afrim:

MC Seaside Stories – Cătălin Bucur

Pegas – Ștefan Mihai

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Fanele lui Bitălz – Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Mihai, Cristiana Luca

Golanul – Cătălin Bucur

Monica – Liliana Cazan

L-ați văzut? L-ați văzut? L-ați văzut? „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. La Teatrul Act.

Un studiu teatral și uman pentru un celebru tablou istoric desprins dramatic direct din baroc, cum o cere și denumirea, bizar și inutil de complicat pentru epoca lui. Deasupra gulerelor albe scrobite ce se apropie apăsat din colțurile sălii către mijlocul scenei, trei perechi de ochi iscoditori sfredelesc cu atenție privirile publicului, pregătindu-le curiozitatea și vigilența pentru a-și primi, în următoarele cinci sferturi de oră, binemeritata răsplată a participării și validării actului de judecată. Legală, morală, artistică, dramatică, teatrală.

Într-un gest ceremonios, ele deschid lada de zestre a istoriei neuitate în care au stat ascunse, preț de câteva secole,  paginile îngălbenite de vreme pe care au fost consemnate dovezile (in)contestabile ale primei victorii feminine răsunătoare într-o sală de judecată. Pe care o vor reconstitui acum anume pentru noi.

Urmează clipe de excelență, într-unul dintre cele mai neașteptate spectacole ale acestei stagiuni.

O poveste feministă de anvergură din Italia începutului de secol al XVII-lea: procesul de viol intentat în 1612 de pictorița barocă  Artemisia Gentileschi pictorului Agostino Tassi, profesorul ei de perspectivă, bun prieten al tatălui ei (pictorul Orazio Gentileschi), fost artist în serviciul ducelui la Florența și un apropiat al Papei după ce a ajuns la Roma.

Montat acum pentru prima oară în România la Teatrul Act, textul „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”, semnat de Breach Theatre și pus în scenă în 2018, este o dramatizare fascinantă a transcrierilor din procesul juridic care s-a desfășurat pe parcursul a șapte luni, primul proces de abuz sexual intentat de o femeie unui bărbat cu notorietate și relații importante în socialul vremii, proces câștigat după o lungă bătălie în instanță în care argumentele și dovezile au fost deopotrivă fizice și artistice, victoria Artemisiei Gentileschi marcând istoric intrarea oficială a femeilor epocii în lumea artistică,

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.

De trei ori excelent, pentru fiecare dintre cele trei actrițe: Emilia Bebu, Florentina Țilea, Mihaela Teleoacă.

E și mai adevărat: regizorul Alexandru Mâzgăreanu. Încă o dată excelent pentru o surprinzătoare propunere masculină de a tălmăci o poveste feministă cu atât de multe mize și nuanțe și astăzi. Cuvântul unei femei împotriva cuvântului unui bărbat. Descompuse pertinent într-o ecuație cu multe cunoscute, mult prea vag schimbată în cele patru secole ce s-au scurs de atunci, într-o „poveste emoționantă care vorbește despre nedreptate, abuz, misoginism, artă, istorie și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului. Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”. Întrebare pe care Alexandru Mâzgăreanu o lansează asumat către publicul românesc, căruia opera pictoriței îi este destul de străină însă abordarea temei injustițiilor de gen îi este atât de familiară, reușind să-i prezinte atent toate unghiurile cărora piesa celor de la Breach Theatre le permite scrutarea, găsind un drum nu foarte umblat către cotidian, de care se folosește abil și pentru a prezenta dramatic povestea artistică a unor tablouri, atrăgând iscusit atenția asupra epocii baroce.

Punctul forte al montării e prestația impecabilă a celor trei actrițe, care rămân în imaginarul colectiv cele trei personaje principale ale poveștii (Emilia Bebu este Artemisia,  Florentina Țilea este senior Tassi, iar Mihaela Teleoacă este donna Tuzia), personaje din care evadează și în care revin sublim, cu foarte mare ușurință, repliindu-se grabnic după câte un tur de forță și demonstrând, toate trei, o excelentă putere de concentrare și abilități importante de alternare, într-un ritm foarte alert, a calităților lor fizice și artistice, exersându-și la potențial maxim versatilul în crearea și recrearea relațiilor în scenă și asigurând fără încetare coerența poveștii, pe care o umple fiecare abil cu alte și alte personaje, în funcție de nevoile narative.

Optând pentru aceste trei figuri feminine extrem de puternice, distincte și foarte diferite una de alta, care asigură, complementar, portretul femeii și al feminismului privite din toate colțurile lor, Alexandru Mâzgăreanu reușește să transmită mesajele în toată complexitatea lor, îngrijindu-se abil, pe un ton uneori ironic, alteori chiar sarcastic, de buna lor trececere dintr-un gen în altul, bazându-se pe minunatele lor calități artistice.

Florentina Țilea este acuzatul perfect, toată energia ei debordantă și forța fizică absolut fascinantă aici fiind foarte inteligent puse în slujba construirii damnabilului personaj Tassi, pervers și lunecos, crud și autoritar, curtenitor și sigur pe sine, coleric și libidinos pe alocuri, pe care aproape te face să-l iubești în multe dintre momentele în care nu ai cum să nu te lași fascinat de farmecul actriței, a cărei putere de transformare este dublată abil de straturi de ironie de gen cu care-și îmbracă personajul fără să-i îngroașe în vreun fel trăsăturile, ba chiar îndulcindu-le în momentele cheie (cele de abuz fizic și sexual) exact atât cât e nevoie pentru a obține un repulsiv absolut ademenitor. Este cea mai energică prezență din scenă, excelând la capitolele gestică și mișcare, cu care-și însoțește mereu, până la cel mai mic detaliu, rostirea ghidușă, și ea plină de nuanțe, a lui  Tassi, trecând direct la limba ascuțită, rigidă și imparțială a judecătorului de câte ori e nevoie, cu stăpânire vocală și control absolut al tonurilor pe care nu prididește să le alterneze.

Jocul ei o ține mereu în gardă pe eleganta și ingenua Emilia Bebu, care-și succedează la rândul ei liniștile și tăcerile intenționate cu veritabile episoade de forță cu care e nevoită să-și apere personajul principal, Artemisia Gentileschi, tânăra pictoriță abuzată, parcă desprinsă din propriul tablou (excelentă scena!), o femeie deopotrivă fragilă și puternică, ce n-ar putea rezista acestui Tassi închipuit de Florentina Țilea, precum nici pradă nu-i i-e tocmai ușor să-i cadă. Cele două actrițe dezvoltă o excelentă relație de atracție-respingere, cu care sunt foarte atente deopotrivă, mai ales că episoadele adevărurilor faptice sunt alternate mereu cu mărturii și declarații în instanță, unde raportul de forțe trebuie mereu schimbat. Emilia Bebu se asigură să-i confere Artemisiei detașarea de care are nevoie pentru a scoate la suprafață toată revolta reprimată pe parcursul unui an de abuzuri sexuale, folosită inteligent mai ales în explicarea gândurilor ce au stat în spatele celor două picturi prezentate în cadrul procesului, fără să nege posibila îndrăgostire de călăul și mentorul ei, atrăgând atent privirea asupra unei fâstâceli candide cu care și-a poleit strigătele de indignare și de deznădejde.

Forța feminină absolută, brută, în toată splendoarea ei, poate fi admirată la Mihaela Teleoacă în rolul donnei Tuzia (un fel de tutore al Artemisiei în lipsa mamei, prăpădită după o naștere), un taifun de rostire și gestică în care-și ascunde inteligent fricile, un tanc de voluptate și intransigențe primare, atât de potrivite cu simplitatea personajului ei, femeia obervator, fals șovăielnică, dispusă la alianțe temporare care să-i asigure cea mai bună variantă de existență, doar aparent umilă și supusă forței universului masculin, pe care-l domină lejer pentru că l-a studiat cu maximum de atenție și-i exploatează atent slăbiciunile, fiind folosită de regizor de multe ori drept contrapunct, jocul ei aducând echilibru scenelor intense în care emoționalul alunecă prea repede către o parte sau alta.

Cele trei actrițe reușesc împreună să dea forță acestui nou tip de femeie cu care epoca în cauză nu apucase să se întâlnească până în sala de judecată, femeia nevictimă în fața unora și acelorași călăi de atunci și de acum (educația, religia, societatea), femeia agresată (din „Suzana și bătrânii”) și femeia răzbunată (din „Judith decapitând-l pe Holofernes”, tablou care i-a și fost furat, prin falsificarea semnăturii, de Tassi) cărora le dau viață tălmăcind poveștile biblice ce au stat în spatele tablourilor Artemisei Gentileschi și care au  fost obiect de studiu pentru  mulți pictori bărbați ai vremii, îmbogățind perspectivele și deschizându-i astfel noi orizonturi artistice și juridice spre a-și dovedi importanța în așternerea adevărului și consemnarea lui în conștientul colectiv.

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. Și e important să se știe că e adevărat.

O lecție de istorie (inclusiv a artei) care înfierează misoginismul fără să cadă în păcatul tezismului, rămânând o excelentă pledoarie împotriva nedreptăților, de orice fel și gen ar fi ele, îndreptate împotriva individului pentru a valida o subtemă importantă, cea a exprimării libere a talentului artistic și a întocmirii corecte a ierarhiilor de valoare în condițiile egalității de șanse, o temă încă destul dezbătută în societatea de azi, după o lungă istorie de emancipare, după care încă se mai practică păstrarea femeii la periferia unor domenii, pentru a nu pune în pericol ori măcar la îndoială în vreun fel supremația masculină.

Alexandru Mâzgăreanu se asigură să explice publicului toate referințele prezente în text, fără ambiguități și fără a formula păreri proprii, pentru a-i permite acestuia contextualizarea și așezarea informațiilor în sertarele potrivite, necesare operării propriilor judecăți asupra faptelor istorice și operelor artistice aduse în discuție.

Spectacolul beneficiază din plin de soluțiile excelente ale scenografei Alexandra Boerescu, carea exploatat cu maximum de efect austerul de recuzită prin soluții ingenioase (a îmbrăcat actrițele în negru, cu pantaloni și încălțăminte bărbătească, asigurând trecerea din feminin în masculin  și dintr-un personaj în altul prin câteva trucuri convingătoare – întoarcerea gulerelor și folosirea vestelor, dar și a lenjeriei și pelerinelor care respectă codurile de culoare din tablourile imprimate la dimensiuni mari și dezvăluite în fundal în timp ce li se spune povestea în scenă),

Muzica lui Alexandru Suciu însoțește atent narațiunea, asigurându-iritmurile și pauzele necesare, punctând schimbarea capitolului și a personajelor care populează fascinant austerul, îmbrăcat aproape exclusiv în lumini, de obicei calde (cu doar câteva stridențe inteligent infiltrate, dimpreună cu acusticul, în punctele de maximă intensitate ale poveștii), ori chiar în trepte de semiîntuneric în care se ascut mai repede tăișurile minților și se pronunță mai lucid verdictele pe care fiecare le formulează cu propria rațiune, provocată de acest fascinant eseu despre barbarie și orori emoționale, despre sexism și incongruențe, despre umanitate și artă, despre suflete și destine strivite de cheremul istoriei, căruia n-ar mai trebui să-i cadă vreodată victime și alte neprihăniri viitoare, la a căror nepătare suntem datori să veghem cu toții.

Un demers curajos, pertinent și lucid, străbătut de tensiune, suspans și încărcătură dramatică și emoțională pe măsură, dar și de claritate, viziune și spirit critic, cum îi șade bine unui spectacol contemporan.

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!”.

P.S.

Rămasă în grija tatălui (artistul Orazio Gentileschi, pe ale cărui urme a călcat) și a celor trei frați, după pierderea mamei ei, Prudentia, pe când avea doar 12 ani, Artemisia Gentileschi a învățat inițial pictura acasă, în atelierul tatălui său, nefiind eligibilă, ca femeie, pentru admiterea la academia de arte. Tatăl ei l-a angajat pe Agostino Tassi, viitorul ei violator (cu care a continuat relațiile sexuale după ce i-a fost promisă căsătoria), spre a-i asigura educația artistică.

Artemisia Gentileschi (1593-1653), descrisă de Anna Banti drept „o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat” este prima pictoriță a cărei operă a fost recunoscută în timpul vieții și prima femeie care a devenit membră a Academiei De Artă de Desen din Florența. S-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică și a beneficiat de patronajul familiei de Medici, a corespondat cu Galileo Galilei și a lucrat pentru Regele Charles I al Angliei.

A semnat aproximativ 57 de lucrări, iar 49 din ele ilustrează temele cu care aceasta s-a confruntat, înfățișând femei în rol principal, cu personalități curajoase, puternice și rebele, lipsite intenționat de trăsăturile stereotipice feminine. Unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale este „Suzana și bătrânii” (1610), atribuit Artemisiei la doar 17 ani, în care ea abordează o poveste biblică și înfățișează o tânără îngrozită de hărțuirea celor doi bărbați (opera despre care s-a spus chiar că ar fi fost pictată de tatăl ei, Orazio Gentileschi!).

„E adevărat, E adevărat, E adevărat!” de Breach Theatre, Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

Teatrul Act

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu

Muzica: Alexandru Suciu

Foto: Adi Bulboacă

Cu: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea

Recomandare vârstă: 16 +

Încă o zi ca nicio altă zi în Parfumerie: „INDIVIDUAL COMPUS”, the show where you do You

Ești Eroul Marilor Așteptări.

Care-ți traversează la tot pasul mintea, trupul, sufletul, copilăria, studenția, tinerețea, bulevardul, cartierul, mesageria și chat-urile din tot felul de aplicații, chiar și drumul cu liftul până la biroul tău de la etajul 17. Doar ca să se întâlnească zilnic acolo cu alte așteptări de la tine ale celor 216 colegi de etaj.

Așteptările tale și dinăuntrul tău, dintotdeauna și din fiecare zi. Ale părinților și bunicilor tăi, care nici nu-ți mai aduci aminte când le-au turnat în tine. Ale profesorilor care-și revendică investiția în educația ta. Ale vecinilor cu care-ți însoțești intimitatea numai pentru că-și dau drumul vezicilor la duș în același timp, împletindu-și cu tine proximitatea în același canal colector. Ale viselor tale erotice ținute în taină, care te dau uneori de gol țâșnind necontrolat printre videoclipurile pornografice pe care le-ai uitat deschise în laptop, ce se trezesc rulându-și amenințător icnetele când ți-e lumea mai dragă, după ce până și ele ți-au pretins o anumită dotare și abilități sexuale și măcar pentru a-ți permite reveria. Ale colegilor care-și așează compulsiv, în perfectă ordine, post-it-urile de pe birou, parcă anume să te învețe și pe tine cum anume se face. Ale șefului de care depind atât de mult jobul, salariul, weekend-urile și vacanțele tale, ce mai, toată viața ta!.. Ba chiar chiar și așteptările orașului, căruia nu doar că trebuie să-i suporți freamătul zilnic, dar chiar e musai să-l însoțești consecvent în producerea de zgomote, cu toată forța soneriilor tale, spre a-ți dovedi, discret, civilitatea. Dacă se poate în liniște, fără să deranjezi.  O liniște care crește și urlă în tine. Țipă din toate surdinele. Se zvârcolește, dezvelindu-și uneori rărunchii pe sub câte-o lacrimă, pe care cine știe ce nesăbuință a uitat să o oprească în gât înainte să-ți alunece în barbă, în văzul tuturor. O liniște ce se dă cu fundul de dușumeaua neastâmpărată a Parfumeriei, care nici ea nu pare că are să suporte prea bine povestea.

Cum adică a cui? A lui Bogdan Iancu, un actor excelent descoperit și dezvăluit de regizorul Andrei Măjeri în acest spațiu intim, care va evolua pentru aproape o oră la proba de individual compus. O solidă examinare teatrală, după o competiție dramatică ce i-a validat gimnastica teatrală în 2022, urcându-l pe podium pe Andrei Măjeri în calitate de dramaturg (la festivalul de recitaluri dramatice „Bacău Fest Monodrame”, organizat de Teatrul Municipal „Bacovia”, a cărui a XXVIII-a ediție, desfășurată anul trecut, a premiat textul „Individual compus” la concursul de dramaturgie monodramă).

„Individual compus”. O poveste dură și coerentă despre nebunia cotidiană, spusă fără menajamente de Andrei Măjeri. Știe perfect de când s-a trezit aici. Și și-a acceptat soarta de martir contemporan. „E doar în gândurile lui”, își spune Andrei Măjeri. Ale lui Bogdan Iancu, căruia i le-a pus mai întâi pe hârtie, i le-a așezat apoi atent pe față, în privire și în gesturi și i le-a coborât încet în plex, unde-și va încasa binemeritatul pumn eroul care a fost anume creat să-l primească în numele lui. Și al nostru.

O face de sus. De foarte sus. Și reușește să rămână acolo pe tot parcursul spectacolului. Un actor foarte tânăr, energic,  complex și elegant, cu o constituție aparent firavă din care țâșnește surprinzător și fascinant o energie debordantă,  cu care-și trântește violent personajul de pereții și dușumelele Parfumeriei, îngrijindu-se să-l mângâie adesea pe ceafă și pe creștet (poate și numai să verifice dacă a mai crescut!) pentru a-i asigura candidul de care are atât de multă nevoie în a-i  alterna straturile de vulnerabil. O face aproape ingenuu, ascunzându-se ghiduș în spatele evantaielor (până și vulgaritățile par inocente și neprihănite în discursul lui, respectând cumva  puterea rostirii lor în gândurile acestui personaj fragil și livrându-le la modul confesional, în limbaj colocvial), inteligent mânuite și integrate în jocul lui, destul de solicitant din punct de vedere fizic (felicitări coregrafului Sergiu Diță!), atent urmărit și îmbrăcat de universul sonor.  Îmbietoare ritmurile sound designer-ului Adrian Piciorea (sus, ca de obicei!), un fel de tiptil insinuant cu care se penetrează intimitatea personajului și a cotidianului, dezvoltat până la violuri acustice impresionante, excelent controlate, un zumzet de stup peste care se așează șugubeață o pândă de detectiv dintr-un policier în care fiecare se vânează pe sine ca să-și dibuiască fiecare greșeală, ce se strecoară accelerând (inclusiv muzical!) în tot recognoscibilul închis și deschis adesea sub sunetul punctelor, virgulelor și respirațiilor sonore ale omniprezentului evantai ce ne asigură punctuația emoțională. Acompaniate deștept de ziplock-ul fermoarelor (!) cu care se închid și se deschid capitolele și subcapitolele fiecărei zile (nimicurile pe care le porți cu tine chiar dacă nu le folosești sau nimicurile pe care le folosești pentru a te purta pe tine) din care ai eliminat la prima oră mirosul neplăcut al respirației și subsuoarelor ce te-ar fi putut da de gol în această reuniune a Destăinuiților Anonimi, adunați aici de Ziua celor mai intime Destăinuiri. 

Pentru că Bogdan Iancu e înarmat cu toate textele și pretextele necesare să te tragă și să te țină înăuntru. Începe discret, de o anume parte a genului. Hai!, că e declinat la masculin, îți spui, e suficient de multă masturbare să te mai liniștească, dar hop!, apare ideea societății matriarhale și se dezvoltă atât de subtil tot constructul ăsta fin în jurul unor proiecții de gen și transgen, încât i-ai pune (de-a dreptul!) o piedică, numai ca să fii sigur că ai dat tu primul. Nu merge, are să te vadă toată lumea, spațiul e mic, nu poți trece neobservat. Iar băieții ăștia ți-au luat-o înainte cu destăinuirile, deci n-ai decât să încasezi toate zgomotele care invadează și incomodează ritmurile tale interioare. Pentru că deranjul e mare, în ciuda tonului relaxat pe care-l propune și pe care Bogdan Iancu ți-l vinde cu zâmbetul pe buze (ba chiar îți mai pune în față și o oglindă uriașă, ca să n-ai niciun dubiu), asediind în același timp în forță spațiul pe care-l umple întruna cu idei și întrebări retorice dinadins ticluite. Ca să se asigure că și tu alergi zi-lumină ca bezmetiicul prin stup și că și viața ta se scurge din tine ca-n centrifuga de miere, cum se întâmplă în fiece cotlon al azi-ului, cu patima asta  globală de a munci și a produce bani numai pentru a te ține mai apoi de rezoluții potrivit cărora te vei întoarce la traiul autentic, mult  mai bun, pe care-l duceai înainte de a cădea în aceată patimă.

Care a venit peste tine cu toate fricile, îndoielile, întrebările și epuizările personajului, ce-ți netezesc și ție drumul către burnout,  în timp ce te străduiești din răsputeri să te menții pe sârma subțire a îndeplinirii îndatoririlor, căutând să le echilibrezi cu un baston lung de emoții, cu două capete,  cu care Bogdan Iancu îți însoțește pașii tremurați ținându-te în brațe către necunoscut, asigurându-se că nu vor atârna mai mult într-o parte ori cealaltă, amenințându-ne pe toți cu prăbușirea. Din această poveste ce o las anume să fie descoperită de fiecare, cu bucuria tristă a lamei fatidicului ce-i va amenința beregata și pieptul, în timp ce se ocupă, ca din întâmplare, doar de curmarea suferinței firelor de păr, scăpate vigilenței  epilării definitive. 

Individual. Compus.

Încă o albină în stup, împodobită cu penele altuia cu care nu va putea zbura niciodată, antrenându-și glasul de soprană (sau mezzosoprană, cine-ar putea face diferența!), cu zumzetul pierdut printre sonerii, claxoane, concerte și lupte asurzitoare, consemnate în cele din urmă pe filele goale și mute ale istoriei viitoare, ce nu au apucat încă să fie așternute, pe care imprimanta va continua să le tipărească tocmai pentru că nu le va citi și  nu le va mai auzi nimeni niciodată.

Individual. Compus.

P.S.

Așa s-a încheiat pentru mine Ziua Culturii Naționale, într-o manieră neașteptată, 100% românească, cu acest surprinzător spectacol tânăr la „Vatră”, în „Parfumerie”.

Așa se poate petrece o seară de teatru (și nu numai!) la o cană de ceai  sau un pahar de vin, în spațiul intim al unei case  cu o istorie de peste 170 de ani. În 1931 se năștea aici Silvia Kerim, scriitoarea și jurnalista pentru care o căsuță oarecare de pe strada Parfumului a devenit „Parfumeria”, spațiul în care a locuit (un timp și alături de partenerul ei, Mircea Veroiu) și a scris de-a lungul deceniilor, căsuța căreia i-au trecut pragul, printre alții, Nichita Stănescu, Ștefan Iordache, Iurie Darie, Horea Popescu ș.a..

Astăzi „Parfumeria” este sediul Asociației HEARTH (în traducere  „Vatra”), numele sub care s-a reunit un grup de tineri români ce se îngrijește să organizeze între pereții ei, plini de tainele și parfumul unor istorii nerostite, mici evenimente noi cu ambiții mari (concerte, spectacole, lecturi), menite să apropie tinerii de bagajul cultural românesc și să scrie istoria cotidianului pentru generațiile de mâine, oferind totodată mentorat tinerilor artiști aflați la început de drum și un spațiu fizic pentru implementarea proiectelor lor experimentale.

Drum lung!

---

„Individual compus”

Parfumerie (Casa Silviei Kerim, Parfumului 19,  Cartierul Evreiesc)

Text și regie: Andrei Măjeri

Cu: Bogdan Iancu

Coregrafie: Sergiu Diță

Sound design: Adrian Piciorea

Fotografii: Eliza Lupu

Râsul în a patra dimensiune la Comedie: „Picasso vs. Einstein”, obsesii albastre într-un univers relativ

Când Picasso îl întâlnește pe Einstein într-un bar din Paris… Și îl înjură pe Matisse…

Un început de banc bun. Și un spectacol delicios al Teodorei Petre, cea mai proaspătă premieră a Teatrului de Comedie (de luna trecută) care își începe viața de scenă în 2023 pe 14 și 15 ianuarie la Sala Nouă (din Sfânta Vineri).

Premieră națională, „Picasso vs. Einstein” (titlul original al piesei lui Steve Martin e „Picasso at the Lapin Agile”) este o propunere absolut surprinzătoare pentru peisajul teatral bucureștean: o comedie „de epocă” pe o temă foarte serioasă cu arome de dramatic de vodevil, dinadins împinsă către un burlesc de tip nou, inteligent, ironic, exagerat exact cât e nevoie într-un cvasiabsurd de tip ideatic, aproape anecdotic, cu multe elemente de satiră (aplicate societății, în general, și individului, într-un mod foarte special, trimiși într-un secol alslăbiciunilor omenești ce se dezvoltă, conform vizionarilor din scenă, în paralel cu progresul tehnologic).

Se va râde în multe feluri la acest spectacol (depinde de vârstă, de gradul de cunoaștere al personlităților după care au fost create personajele, de dispoziția de a te lăsa purtat într-o astfel de convenție și de rezistența la schimbare a spectatorului) pentru că riscanta propunere a Teodorei Petre surprinde, în mai multe feluri deodată, toate categoriile de public pe care le-ar putea întâlni, intuind și găsind, cred eu, un limbaj dramatic și scenic adecvat pentru numitorul lor comun.

Plasată în 1904, în zorii filosofiei hiperspațiului, în plină epocă a vehiculării ideii de a patra dimensiune, comedia mustește de idei de calitate, dezbrăcate abil de prețiozități și sofisticării inutile, aducând până la limbajul contemporanului atmosfera unui spațiu și a unui timp revoluționare.

Cum ziceam, Picasso și Einstein într-un local din Paris. Nu unul oarecare. Au Lapin Agile. Înființat la mijlocul secolului XIX și cunoscut drept „Locul de întâlnire al hoților”, mai apoi sub denumirea de „Cabaretul Asasinilor”, el a primit amprenta iconografică a artistului Andre Gill, care i-a pictat în 1875 celebrul iepure sărind dintr-o cratiță, de unde i s-a tras mai apoi numele ce avea să-l consacre, scris inițial „Le Lapin à Gill” („Iepurele lui Gill”).

Celebrul cabaret din piața Montmartre căruia mulți artiști i-au trecut pragul (Picasso, Modigliani, Apollinaire, Roman Greco, Utrillo, ș.a.), numai bine pregătit și dichisit de scenograful Andrei Șova pentru atmosfera boemă de început de secol XX în buricul Parisului (jucându-se inteligent și geometric!) în spațiul intim din Sala Nouă a Comediei, luminat blând de Ioana Pashca (după ce a pregătit atent costumele personajelor, mișcate coerent în scenă de Ștefan Lupu în acordurile fermecătoare ale lui Cezar Antal), întrecându-se cu toții în prăbușirea controlată într-un desfrâu dulce, șarmant, plin de detalii iscoditoare și ademenitoare deopotrivă. O comedie de idei și de alăturări năstrușnice de tot felul, care nu scapă nicio clipă în ridicol, cu exagerări bine dozate la nivel ideatic, dramatic, de limbaj, rostire și mișcare scenică.

Deși se spune că e puțin probabil ca teoriile lui Einstein să fi influențat cubismul (deoarece au fost cunoscute relativ târziu în Franța, iar dezvoltarea teoriei relativității în sine a avut loc pe o perioadă destul de lungă de timp), piesa lui Martin pulverizează liniștită orice exactitate. Tocmai asta face cumva savuroasă întâlnirea forțată a personajelor (Teodora Petre îi asigură și firescul necesar, integrând astfel foarte ușor mai târziu personajele misterioase care-i vor zdruncina prezumpția validărilor în afara spațiilor artistic și științific) și ciocnirea abruptă a ideilor lor (în 1904, înainte ca pictorul și savantul să-și lanseze operele care-i vor face mai apoi celebri, ale căror idei creatoare și vieți au fost îndelung comparate și analizate de-a lungul timpului), dimpreună cu ciocnirea paharelor într-una dintre oazele boeme ale Parisului, plină de polemici cordiale pe marginea artei, ce face posibilă o convenție potrivit căreia pictorul, în Perioada lui Albastră, „își aduce corpul” (se spune că Matisse a fost primul care a folosit expresia „a patra dimensiune” înainte de prima cercetare cubistă a lui Picasso!) la masa pe care savantul se străduiește să-i pregătească, și măcar pentru o seară de teatru, teoria relativității. Pentru un început de veac, mai precis secolul XX, care trebuia să înceapă și el de undeva, poate chiar de la reprezentările matematice ale dimensiunilor superioare din care vor țâșni curând ilustrațiile solidelor geometrice tot mai complicate și mai fascinante. Și prietenia firească a ideilor geniale. Așa, ca între doi vizionati care se respectă!…

Simplificat, convenția comediei poate fi decriptată cam așa: Picasso sau Einstein? Arta sau știința? Vor avea nevoie una de alta? Care va fi învingătoare în acest secol? Pe  la mijlocul lui, apare și surpriza. Un nume mare, mult mai popular, scris pe cerul plin de stele al eternității deasupra numelor acestor vizionari. Și un nume mai mic (sau nu!), unul dintre multele apărute către celălalt capăt al veacului, care s-a dovedit mult mai aplecat spre practic și material, capătul dinspre care privim azi cu aroganță numai pentru că știm ce se va fi întâmplat. Și capătul de care care se poate apuca liniștit spectacolul (recognoscibilul, legătura cu realitatea imediată) pentru o seară de bună dispoziție de alt fel. Un fel cu care spectatorul român nu s-a mai întâlnit demult (unii poate chiar niciodată).

E un spectacol al lunecării și lunecușurilor și, deși gheața e subțire, pare că toți actorii patinează cu maximă siguranță pe ea. Cu foarte mult umor și perfect conștienți de caricaturialul care le-a fost pus la cale de Teodora Petre și pe care-l asumă fără rețineri, păstrându-l în atmosfera pariziană deștept decadentă, impregnată de desuetudinile unui veac prospăt închis, propice creației și ideilor novatoare menite parcă să ia naștere anume printre pahare de absint, decolteuri  generoase și jartiere de damoazele dispuse să servească și să le țină companie artiștilor și minților fremătate, agățați în obscur, captivi  între pereții lambrisați din care are să țâșnească lumina. În hohote de râs.

Sub atenta oblăduire a unui cuplu ce se îngrijește de buna funcționare a cabaretului și a dispoziției spectatorului, barmanul Freddy al unui excelent Sorin Miron (care și deschide șugubăț spectacolul, trăgându-ne înăuntru, anticipând mirările și tălmăcind mai apoi cu mare grijă dedesubturile poveștii) și surprinzătoarea Germaine a Anei Maria Turcu, o femeie puternică și expansivă cu aer de matroană, o eroină atoateștiutoare, mai ales în ale psihologiei clienților, tonică și nonșalantă, un monument de senzualitate și umor foarte bine împletite, puse în slujba atragerii de profit, inclusiv teatral. Cei doi reușesc împreună (printr-o omniprezență mai ales gestuală din care se descriptează ușor un fel anume de purtare în societatea vremii) să se erijeze în gazda ideală a poveștii întâlnirii dintre cele două genii.

Einstein este un foarte credibil Răzvan Krem Alexe, un tânăr fizician greu de înțeles, cu fermecător accent și vocabular german (atent introduse și păstrate în limbajul personajului pe tot parcursul interpretării) și rostire graseiată, elegant și meticulos, un funcționar guvernamental care-și studiază cu pasiune ideile și interlocutorii, cu o uimitoare ușurință de a gândi și formula ipoteze și conștiința propriului geniu, cu care-și seduce mereu preajma, în pofida vizibilului inconfort social în care se găsește (un tip care, în ciuda exactităților pe care le prețuiește și le folosește în conversații, plictisește prin detalii pentru că se face anume greu de urmărit, Răzvan Krem Alexe exploatând cu dibăcie această dimensiune a personajului, excelând în rostire și în sublinierile groase din discursul lui logic științific care face deliciul publicului).

Lui Picasso îi dă viață Theodor Costache, un derbedeu inteligent fascinant, obsedat de sex, ascuns abil sub tricoul lui celebru în dungi orizontale care-i asigură exact atâta prestanță câtă este necesară sub haina plină de pete albastre de vopsea în care a părăsit atelierul înainte să vină la cabaret și care-i conferă importanța statutului său social asigurându-i întâietate la bucuriile oferite de doamne și domnișoare (doar de-aia s-a făcut pictor!), arogant și iubăreț, cu aspect neîngrijit dar cu o energie magnetică, exersată mereu pe cei din jur, un obișnuit al locului cu narativ familiar și un lasciv demult acceptat, un ștrengar pe cale să creeze cubismul și relațiile scenice asurzitoare care-i validează popularitatea și vulnerabilitățile deopotrivă.

La Lapin Agile conversația are nerv și culoare. În mijlocul ei e înfipt un oarecare Gaston în costum alb, un bonom Marius Drogeanu care dorește să se audă vorbind și caută să-și valideze părerile simpliste, analizând din poignet calitățile femeilor, valoarea operelor de artă sau ideile epocii, întrerupt adesea de noii sosiți dar și de problemele de prostată care-l trimit mereu la toaletă, de unde se întoarce de fiecare dată la locul care-l așteaptă negreșit doar pe el, cum se întâmplă de obicei cu astfel de personaje, un fel de cui al unui Pepelea al socialului ce-și revendică participarea la consemnarea momentelor importante ale istoriei.

Emanuel Cifor (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Angel Popescu) este Sagot, un dealer de artă efervescent și meticulos, cu nas pentru operele cu iz de succes, curios și curtenitor, atent cu socialul pe care și-l construiește și îl întreține frecventând astfel de locuri pentru a fi mereu la curent și a face cele mai bune tranzacții. El nu caută doar preajma artiștilor pe cale să devină celebri, dar și educația publicului care urmează să cumpere poate în viitor de la el (savuros discursul despre locul lui Isus într-o locuință!).

Actualul lor e vizitat din viitor de personaje care vor continua pe alt ton disputa artă/știință din pariul legat la începutul propus de secol. Savuroasele apariții bombastice ale  lui Iosif Paștina, o surpriză cu dichis în multe sensuri (de la alegerea personajului și extragerea lui precisă din mijlocul secolului, din arta poate cea mai populară a acestuia, pentru a nuanța savuros definiția geniului, până la nevoia dinamitării unor ierarhii pe care individul a simțit mereu nevoia să le facă în veacul trecut, recurgând la noi și noi repere pe o hartă tot mai aglomerată de arte și artiști ce nu au prididit să apară) pe care actorul se îngrijește să o bagatelizeze suficient, cu maximum de control și punând la bătaie calitățile lui de interpretare, cât să o expună pentru dreapta judecată a publicului și să-i confirme valabilitatea ce va fi încă o dată validată după scurgerea nisipului din clepsidra celeilalte jumătăți de secol. Ale cărui momente publicitare sunt marcate de Dragoș Galbăn (în cealaltă distribuție Cosmin Gaspar) în rolul lui Schmendiman, un inventator american de materiale de construcție bizare, care-și revendică întâietatea în schimbarea secolului, anticipând nevoia și dependența de material a individului. Dragoș Galbăn îl construiește enervant și zgomotos, un personaj mai mult decât plauzibil în toate exagerările lui, izvor nesecat de marketing agresiv și incomod, atât de bine cunoscut în zilele noastre.

Și pentru ca universul ăsta masculin să aibă o noimă, el este întreținut de o prezență feminină magnetică ce-i pune sângele în mișcare și ideile în circulație. Este rolul Suzannei interpretată de Andreea Alexandrescu, o tânără naivă și frivolă, șarmantă și provocatoare, căzută în plasa lui Pablo și a promisului lui traseu de geniu (foarte bun monologul despre întâlnirea cu Picasso, care i-a desenat un porumbel (!) în palma cu care caută să-și acopere acum rușinea sub voalul transparent al fustei ce lasă să i se vadă dinadins desuurile și vulnerabilitatea pentru a împlini portetul senzual care-i va asigura rolul exclusiv sexual în viața artistului, desenându-i la rândul ei, fără să-și dea seama, un portret moral aproape exact). Această imagine ușuratică a femininului este completată la polul opus de prestanța elegantă a contesei (LauraCreț), o apariție punctuală întru echilibrarea ideilor misogine, combătute altfel abil pe tot parcursul spectacolului (chiar și când nu sunt pronunțate) de Ana Maria Turcu, această Germaine atât de necesară pentru a echilibra lucrurile, femeia inteligentă, cu păreri proprii și putere de muncă, înzestrată cu toate calitățile necesare pentru a-și croi oricând drum în viață fără să depindă de nimeni și care impulsionează subtil ideile feministe ce se vor dezvolta mai apoi în epocă. În sarcina ei cade întocmirea inventarului cabaretului (nu doar cel întocmit de Freddy, ci mai ales cel al clienților care-i trec pragul și pe care-i ghicește dintr-o privire) dar și al evenimentelor importante din descrierea precisă a viitorului (!) secolului ce se cască generos în fața tuturor pentru a se lăsa descoperit și mai apoi judecat de public, presărat cu povestioare amuzante și pestrițe pe un ton plăcut zgomotos.

Numai pentru a susține o bătălie a ideilor geniale ce se trasează relaxat într-un duel dramatic pe hârtie (și chiar fizic!) de sub grafitul a două creioane ce le manipulează diferit liniile, volumele, calculul și lupta sub atenta ghidare a Universului, dator să le găsească fiecăruia locul și rostul în paginile evoluției și progresului omenirii în momentul în care istoria a hotărât că a sosit momentul să fie schimbate legile spațiului și timpului și felul în care oamenii s-au obișnuit să privească. Poate chiar și cu mai mult umor…

Un utopic anecdotic despre creație și creativitate, respirabil pentru mai multe feluri de plămâni care-i pot adulmeca parfumul epocilor, genurilor și expresiilor comice de care s-a îmbibat, lăsând drumului loc să se deseneze cum găsește el mai bine în fiecare dimensiune, mai drept ori mai (in)sinuos, către inimile și mințile deschise să-l primească.

„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”), scrisă de actorul, comediantul, scriitorul, producătorul și muzicianul  Steve Martin în 1993. Proaspăt tradusă și înșurubată abil în hohote de râs de Teodora Petre la Comedie. 100% comedie. Numai bună de pus în ramă.

Așa că priviți către obiectiv, spuneți: „Matiiiiisse”!…

Blitz.

„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”) de Steve Martin

Teatrul de Comedie, Sala Nouă

Regia și traducerea: Teodora Petre

Scenografia: Andrei Șova

Costume și lighting design: Ioana Pashca

Muzica originală: Cezar Antal

Coregrafia: Ștefan Lupu

---

DISTRIBUȚIA:

Einstein: Răzvan Krem Alexe

Picasso: Theodor Costache

Freddy: Sorin Miron

Gaston: Marius Drogeanu

Germaine: Ana Maria Turcu

Un vizitator: Iosif Paștina

Suzanne / O admiratoare: Andreea Alexandrescu

Sagot: Emanuel Cifor / Angel Popescu

Schmendiman: Dragoș Galbăn / Cosmin Gaspar

Contesa: Laura Creț

---

Durata spectacolului: 2h (fără pauză)

Prima porție de fericire dramatică în 17 tablouri la reactor-ul clujean: „Partea 1. Iubirea”

De unde începe „împreună” și încotro ne îndreaptă? Pășim singuri sau așteptăm și alți pași să se apropie, să ne însoțească? Dacă ne împiedică mersul drept? Dacă ne-mpleticim atât de mult pașii încât nu mai știm care sunt ai noștri, care ai celuilalt? E oare important să simțțim mereu pământul sub picioare sau e mai bine să încercăm din când în când câte un zbor? Să riscăm desprinderea, să uităm calea dreaptă, să ne lăsăm purtați de tot ce ne va duce, negreșit, spre neant?

Dau viața mea pentr-o Iubire!…

Singura cale. Punctul pe „i”, de unde începe totul. Nici nu contează unde te duce, important e să te lași purtat. Orice iubire, furată de ici, de colo, de peste tot de pe unde se poate, din toate spațiile pe care le putem purta cu noi, cu toate încăperile în care ea există în alții și în noi înșine. Și în care ne dorim să simțim că aparținem. Tânjim după o vorbă bună, după o atingere, după un sărut, după o îmbrățișare caldă. Când le primim pare că ni se cuvin. Abia când le pierdem ne dăm seama că sunt singurele motive de care avem nevoie și după care am alergat întotdeauna. Și o căutăm din nou.

E o chestiune de viață și de moarte. Supraviețuirea, specia și chiar planeta noastră depind de asta. Să avem, să știm că avem, să fim siguri că nu rămânem fără. Nu pentru stomac. Ci pentru toți fluturii din el…

Și de ce mă rog nu s-ar putea găsi Iubirea cotrobăind într-un eclectic dramatic și vizual, printre lucruri vechi, ponosite, strecurate de Alexandra Budianu ca să ne permită să scotocim prin strălucirea gata compromisă a kitsch-urilor, prin traumele de familie și rănile sufletului care și-a căutat mereu un motiv de a merge mai departe? Prin tot stereotipicul și clișeisticul singurului motor care pune în mișcare sângele, mintea și sufletul omului? La masa (excelentă ideea!) la care se spală rufele murdare, departe de ochii curioși ai lumii, propovăduind și servind Iubirea cu tacâmurile asortate felului prezentat pe farfuria de emoții dinadins gătite ca să le recunoști gustul?

„Partea 1. Iubirea”. Prima parte din „Trilogia Solidarității”¸ un proiect promițător al regizoarei Petro Ionescu (prin care-și marchează debutul regizoral), parte a programului multianual „Perspective”, derulat de Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca. Și o reconfirmare (a câta oare?) a bucuriei cu care Reactor-ul clujean abordează proiectele dramatice, cooptând în laboratorul său creativ toate energiile de care dispune pentru a alchimiza teatral în cele mai fericite chipuri temele atacate.

DJ Cupidon & The Love Hoarders. Un dans al stomacului alergând după nevoile primare, continuat în creier și în capul golit isteț de Alexandru Condurat („să trăiești, puiule!”, zic să răspund la „sărumâna!”) pentru a așeza în el sunete dintre cele mai neașteptate, spre a mângâia cu ele cotloane nebănuite ale iubirii care zace în noi. Și  un punct de plecare pentru o muncă solidă de echipă, în care fiecare aduce de acasă câtă iubire a găsit, a înțeles și este dispus să împărtășească, din care vine negreșit valoarea de adevăr a spectacolului, contemporanul, verosimilul, recognoscibilul, adică tot ce te poate face să fii „in” (ca mai toate spectacolele reactor-ului). Care te trage precis înăuntru, cu toată  senzația de familiar, de cald și de acasă, fără niciun rabat de la calitatea mesajului actului artistic, alchimizată inteligent într-un tip de teatru casual, altfel foarte consistent, născut dintr-o joacă asumată de-a teatrul. De-a muzica. De-a performance-ul. Acum și de-a Iubirea.

DJ Cupidon & The Love Hoarders.

Amfitrion și entertaineri pentru niște bieți îndrăgostiți, condamnați cu toții să supraviețuim prin iubire. Ea trece precis prin stomac. Doar ca să se preschimbe în fluturi și să ne hrănească iubirea deja mestecată, numai ca ea să crească și mai mare. Să năpustească pe străzi, prin casele și în viețile oamenilor. În rigoarea zilnică a răsăritului și apusului de care ne bucurăm fără un motiv anume. În coada din care dă câinele mângâiat care te urmează credincios în plimbare. În saluturile oamenilor fericiți să se-ntâlnească. În maternități, unde apare mereu viața și speranța. În paturile din care piciorul cald iese de sub plapumă, dezvelindu-și cu încredere iubirea…

Iubirea servită în excelenta scenă a mesei, în care se apelează la o voce a povestitorului (mai degrabă a unui anunțător de „zice”, plimbat deștept de la unul la altul până îi leagă fedeleș),  care nu face altceva decât să mute ștafeta dialogului de la un membru la altul al familiei, prin care se permite așezarea împreună la aceeași masă (o metaforă ingenios susținută prin soluția scenografică, o față uriașă de masă în care au fost prinși cu toții și pe care o susțin prin poziția corporală), deasupra căreia își intersectează războaiele recognoscibile tot felul de familii, legate indestructibil de replici-clișeu și de mișcările emoționale abrupte, strecurate într-un fascinant crescendo de reproșuri din care pare că s-a construit iubirea în aceste familii, culminat cu o  uluitoare scenă de isterie, un delir pentru un râs copios cu care sigur se pricopsește de la public.

Și în toți cei marcați de astfel de amintiri de familie, cu iubirea lor cu tot. Adonis Tanța, cu farmecul deja cunoscut, reușește să facă și aici, ca în fiecare poveste-puzzle cu care are de-a face în acest tip de spectacol, o confesiune emoționantă despre iubire, așa cum arată ea rostogolită prin familie, cu care înfășoară atent amintiri despre dragostea primită de la cei dragi, mai ales de la mama (impresionant și în scena despre iubirea maternă care o are în prim plan pe Andrada Balea, poate o fată care a învățat prea puțin despre afecțiune!, așa cum va dovedi în monologul prinzătoarei de păr), culminate cu scena spălatului confesional pe cap, pe emoții și pe gândurile pe care pare că le aude mai bine șoptind în liniștea tocmai construită. Despre o iubire dinăuntru, pe care o poartă apoi mândru pe străzi, printre toate dovezile de iubire pe care le culege cu grijă Cătălin Filip, hoinărind emoționant pe căile  cele mai bătătorite, la ora la care ele au devenit pustii tocmai ca să se audă mai bine ecoul iubirii. De la pupitru se anunță tablourile 10-14, petrecute între pereții plini de vibrații ai clubului, unde și-o fi descătușat toată tensiunea acumulată până acum și o fi reușit să-și verse prea-plinul. Ca să facă loc poveștii naive a Degețicăi contemporane (a delicioasei Alina Mișoc), care are nevoie de timpul, grija, protecția și atenția celorlalți, pe care le primește din plin în chipuri nebănuite, ce vor stârni și ele hohote de râs. Puțin înainte să primească în freză pumnul dulcegăriilor special pregătite de Octavian Voina în scrisorile schimbate cu iubita lui din liceu, păstrate la loc de cinste în colecția de corespondență de dragoste. Între ele se va remarca și ultima scrisoare a Nadejdei Iakovlevna Mandelștam către iubitul ei Osia (Iosif), care va aplica pumnul în plex și va așeza lacrimile la locul lor, stabilind supremul preț pe care-l poate un om plăti (Adonis Tanța…), cum îi șade bine oricărei iubiri care se respectă.

E tot ce avem. O viață. Și o invitație să o umplem cu iubire prin fragmente de iubire din viața unor oameni care ar face orice pentru iubirea lor. În lipsa ei, doar o absență care se tot cască și crapă pe la colțuri!… Poate până va face loc, printre crăpăturile ce-i vor amenința neprezența, altor colaje de momente și povești personale ori imaginare în promisele „Partea 2. Puterea” și „Partea 3. Solidaritatea” din trilogie.

M-am născut pentru a iubi. Și dacă m-ai găsit, înseamnă că m-ai căutat.

Dansezi?…

„Partea 1. Iubirea”

REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca

Pe texte ale întregii echipe, Dramatizarea: Cosmin Stănilă, Petro Ionescu

Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța, Octavian Voina

Regia: Petro Ionescu

Scenografia: Alexandra Budianu

Muzica originală și sound design: Alexandru Condurat

Light design: Cătălin Filip

Asistență de regie: Dominik M. Iabloncic, Ioana Toloargă, Roxana Țentea

Foto: Vlad Braga

---

Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Perspective”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Durata: 1h 40min
Vârsta recomandată: 14+

Cavalerul ultimei șanse în căutarea sclavului perfect: „Emigranți” la Teatrul Mic

Nu fugim mai niciodată spre ceva, fugim mereu de ceva.

Cel mai  adesea de multele forme de sclavie pe care le-a cunoscut istoria de-a lungul secolelor zbuciumate în care și-a căutat mâinele prin puterea celor ce au reușit până la urmă să o scrie. Forța lor s-a bazat însă întotdeauna pe spinările celor mulți, dispuși să le îndoaie și să-și așeze pe cocoașă poveri despre care nu s-a știut niciodată, pe care le-au cărat cu sânge și sudoare și pe care paginile nu le-au consemnat nici măcar în notele de subsol. Destine frânte adeseori sub roțile uriașe îmbrăcate în lanțuri și înmuiate în cerneala timpului ca să aștearnă negreșit rândurile în urma carului triumfal, din care mai-marii lor făceau cu mâna către mulțime, așteptând și ovații pentru asta.

În epoca modernă, sclavia a devenit tot mai sofisticată. Pe măsură ce drepturile și libertățile cetățenești au început să fie câștigate, chipurile în care ea s-a schimbat au devenit inimaginabile pentru mult pretinsa atmosferă de libertate în care individul își închipuia să se va scălda. Printre gratiile pe care nu intuise că le va avea la ferestre, libertatea și-a arătat colții exact acolo unde se aștepta mai puțin: în mintea lui. Așa se face că, în timp ce s-a ocupat excesiv de asigurarea confortului personal ce s-a impus ca urmare a progresului tehnologic și material, individul a început să fie tot mai puțin preocupat de minte și de suflet, puse aproape exclusiv în eforturile de asigurare a celor necesare pentru satisfacerea tot mai multor nevoi ce au început să devină stringente, devenind sclavul lor.

Printre cele mai importante libertăți câștigate, cea de mișcare a adus cu sine și cea mai nouă și elaborată formă de sclavie: a emigrantului. Diferită de la individ la individ în funcție de rațiunile care i-au împins spre emigrare (politice, economice, sociale), formele de sclavie în care s-au trezit prinși fără drept de apel toți emigranții au ceva în comun: închisoarea mentală. Din care fiecare să străduiește mereu să evadeze cum poate.

Publicată în anul 1974, una dintre cele mai renumite scrieri ale autorului polonez Sławomir Mrożek, dramă morală și filosofică, piesa de teatru „Emigranții” este de o actualitate frapantă pentru publicul românesc, obișnuit în ultimele decenii cu tot felul de povești reale sau ficționale învârtite narativ de mirajul străinătății, pe care, dacă nu l-a experimentat direct, cu siguranță l-a fascinat prin intermediul cuiva cunoscut sau măcar i s-a vorbit despre el ori l-a întâlnit prin reportaje sau filme documentare. El a venit de cele mai multe ori la pachet cu deziluziile pe care așteptările prea mari le-au presupus, dar și cu micile victorii pe care emigranții le-au contabilizat după întoarcerea acasă, mândri că sacrificiul lor nu a fost în zadar. Tot mai multe sunt mărturiile, de obicei cutremurătoare, despre costul renunțărilor voluntare al căror preț a fost plătit cu vârf și îndesat de cei care au luat calea Occidentului să se căpătuiască, cătând să scape de cele mai multe ori de sărăcie, sperând la un viitor mai bun pentru copiii lor. Asta e partea contemporană, recognoscibilă, a poveștii. Pentru că la momentul apariției ei, în deceniul al optulea al veacului trecut, într-o Europă vestică închistată, care s-a reconstruit greu după război, definiția emigrării era foarte diferită, puțini fiind cei care reușeau să-i treacă granițele dacă veneau din spațiul blocului comunist din est. În primul rând pentru că regimurile totalitare sub care trăiau nu le eliberau cetățenilor obișnuiți pașapoarte care să le permită un minimum de mobilitate. Iar în cazurile, destul de rare, în care unii mai răsăriți, de obicei intelectuali sau oameni cu stare materială bună, reușeau să obțină unul, căutau să rămână la destinația aleasă, unde cereau și uneori chiar primeau azil politic. Și unde se aciuau astfel recunoscători pentru că își căpătau (și își puteau folosi brusc) libertatea de expresie.

E o precizare necesară pentru a înțelege calitatea montării lui Claudiu Istodor cu spectacolul „Emigranții” în subsolul Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, care a reușit să surprindă și să aducă împreună foarte natural ambele epoci, trăgând deștept de elementele lor comune, aduse la un interesant numitor românesc de traducerea lui Stan Velea și într-un important contemporan de interpretarea celor doi actori.

„E o poveste despre doi emigranți dintr-o țară din est într-una din vest. În secolul al XX lea. Unul muncește și nu gândește, iar celălalt viceversa. Și până la urmă, e vorba de noi. Noi, noii oameni ai secolului XXI. Mai superiori într-un secol mai superior. Dar, nu disperați, e de râs.”, mărturisește Claudiu Istodor.

Și este. Efectul garantat al ciocnirii savuroase de idei între două personaje diametral opuse, nevoite să împartă, în pribegia lor, aerul greu și dens al unui subsolul occidental. În dialogul savuros între AA și XX, un intelectual sofisticat, aproape sobru în toată mizeria lui, de fel taciturn (pare că face conversație de cele mai multe ori din complezență, agasat de multe ori de felul și motivele pentru care rupe tăcerea colegul lui de cameră), anxios și singuratic, pe care Tudor Istodor îl conduce rece și calculat, cu mare atenție la detaliile de tot felul (narative, spațiale, temporale și, mai ales, argumentative) din care-i construiește abil retorica pentru a domina conversația, și un proletar necioplit, un oltean șugubăț al unui excelent Cuzin Toma (savuros felul în care folosește perfectul simplu, integrat inteligent în limbajul lui golănesc, colorat și spumos), vorbăreț și clevetitor, cu o ascuțită inteligență nativă, imaginație bogată și un suflet mare, care ține spectacolul foarte sus pe tot parcursul lui, însărcinat cu umorul și buna dispoziție pe care le produce cu aproape fiecare gest, mișcare și cuvânt ale personajului său.

Excelentă opțiunea lui Claudiu Isodor de a-l lăsa pe Cuzin Toma să facă spectacol din fiecare banalitate livrată de XX, construind anume poveștile pentru a-i capta atenția camaradului său conjunctural AA, fabulând delicios în timp ce așează suspansul la locul lui pentru a-l atrage și a-l păstra în conversație pe ursuzul său colocatar (excelentă scena de început despre povestea din gară, rostogolită în feluri diferite de la cele două capete narative de cei doi, ca și cea a polemicii pe tema muștelor, ce-i așează pertinent de o parte și de alta a unei granițe reale și totuși aproape invizibilă, ce se va dovedi în cele din urmă destul de permisivă pentru a inversa, de câteva ori bune, raportul de putere). Lăsând în sarcina lui Tudor Istodor să scrie acastă pagină de istorie și filosofie din istoriile disparate ale celor doi, câutând întâlnirea la mijoc, în uman, între toate antagonismele personajelor lor, sudate implacabil mental și emoțional într-o relație de copendență, din care nici unul nu poate (și nici nu prea vrea) să iasă. Într-un spațiu atent construit de Ioana Pashca să creeze în noi repulsie și empatie deopotrivă, un subsol aglomerat în care a înghesuit, deloc întâmplător, printre cutii de pizza și navete de Coca-Cola, obiecte care-i asigură firescul, împărțindu-le deștept între cei doi locatari care și-au pus diferit amprenta asupra locului.

Două corpuri străine silite să împartă aceleași organe ale supraviețuirii, două personalități incompatibile damnate să rămână împreună, doi jongleri de teorii filosofico-sociale, despre care celălalt pare că știe mult mai multe decât pare, doi condamnați la plata unei karme ancestrale, doi sclavi perfecți care beau împreună pentru păcatele strămoșilor lor care n-au băut niciodată împreună.

Sclavi fiecare ai propriei conștiințe și promisiunii pe care și-au făcut-o față de sine în ziua în care au ales calea pribegiei, sclavi împreună ai unui context care i-a scos pe amândoi la marginea lumii, sclavi ai unei istorii tăinuite de ochii viitorilor tălmăcitori, în subsolul (nu și în nota de subsol!) din care au acces prin țevi la sunetele normalității din marea istorie, din intimitatea oamenilor care intră, ies și iubesc în casele lor, în timp ce-i tolerează aici, în burtă, poate într-un apendice neglijat, ca pe niște microorganisme de care măruntaiele lor au nevoie doar pentru a-și valida și întări astfel imunitatea.

Ne înșelăm mereu încercând să înfrumusețăm realitatea, confundând-o cu dorințele evlavioase și visele noastre irealizabile, lăsând astfel să se nască un viitor mereu bolnav.

Iar istoria se răzbună. Noroc că are simțul umorului.

„Emigranți” de Sławomir Mrożek, Traducerea: Stan Velea

Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni

Regia: Claudiu Istodor

Scenografia: Ioana Pashca

Credit foto: Alois Chiriță

---

DISTRIBUȚIE:

AA: Tudor Istodor

XX: Cuzin Toma