Gând către surorile lui Shakespeare: „O cameră doar a ta”

o-camera-1

Pentru femeia din tine. Poate fi chiar a Virginiei Woolf. A Marianei Cămărășan. A Adinei Suciu. A oricăreia și a tuturor femeilor care te-au inspirat și te inspiră. Să fii, să te bucuri că ești sau că vei deveni femeie. Și să vorbești și să scrii despre asta.

A Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Sau a unteatru, pentru scurt timp, oteatru. Camera ta intimă din această mică familie mare de pe Sfinții Apostoli, în care viața merită totul. Chiar și pentru câteva zile. Camera asta care se îngrijește să arunce din când în când un lemn în sobă, pentru ca tu să-ți lași tâmpla legănată ușor în poala ei și să-i asculți o nouă poveste.

De data asta una adusă de la Piatra Neamț. Povestea unei scriitoare. „O cameră doar a ta”, după Virginia Woolf, în regia Marianei Cămărășan, primul spectacol din cadrul programului Blind Date de la Teatrul Tineretului (care pune față în față un regizor și un actor care nu s-au cunoscut în prealabil). Și unul dintre cele trei spectacole din cadrul evenimentului „Viața merită totul!” (alături de „Cinci ore cu Mario” și „Amalia respiră adânc”)găzduite de unteatru în preajma zilei de 8 martie și dedicate memoriei mamei Marianei Cămărășan, regizoarea celor trei spectacole. Trei mari iubiri sau trei declarații de iubire în trei monoloage cu trei femei, mari prietene ale sufletului ei.

One-woman-show-ul „O cameră doar a ta” cu actrița Adina Suciu de la Teatrul Tineretului e o incursiune inteligentă și apăsătoare în cea mai adâncă intimitate, absolut esențială pentru condiția ei, a unei scriitoare care, acum un secol, demonstra în paginile unui excelent eseu feminist că, pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă un venit constant și o cameră doar a ei. O cameră în care să-și păstreze vremelnic gândurile, ca să nu le afle nimeni. Până când ele sunt pregătite să iasă în lume și să dărâme zidurile. De îndoială. De neputință. De neîncredere. De intoleranță. De prejudecăți. De deznădejde. De respingere. Zidurile astea înalte care au crescut în jurul ei de-a lungul secolelor, cărămidă după cărămidă, fără nicio ușă care să o lase să facă un pas în afară. Doar cu niște ferestre mari, veșnic închise, undeva sus, în vârful turnului în care a rămas ferecată, prin care a admirat frumusețile și urâtul din lume, aruncând către ea jinduiri după viață și speranțe că, într-o zi, măcar ferestrele i se vor deschide și-i vor umple cu aer proaspăt plămânii. Numai ca să poată striga lumii cum a reușit să construiască o fascinantă cameră, doar a ei, căreia i-a zgâlțâit într-o zi cercevelele și i-a tras generos perdelele la o parte pentru a ne lăsa și pe noi să aruncăm o privire înăntru… Cât să ne dea curaj să mai spargem și noi niște cărămizi și să-i scobim într-o zi o ușă…  Dar și  camera din care Virginia Woolf nu a putut să scape decât luându-și zborul din fereastră…

Seducător construit acest discurs implicit despre condiția artistului-femeie, despre colivia care îi strânge sufletul și granița asta, totuși atât de necesară, între marginile ei și marginile lumii. Între gândurile ei și gândurile lumii. Pentru ca ele să se poată ciocni într-o zi și poate chiar să stea serios de vorbă și să renegocieze codul vamal pentru a redimensiona spațiul nimănui și al fiecăruia.

Intimitatea.

Atât de râvnită și atât de des neglijată, care nu poate fi ușor nici construită, nici cucerită, și, cu atât mai greu, descrisă. La care a lucrat cu multă migală Mariana Cămărășan pentru a ne face să trăim, o oră și ceva de spectacol, doar din aerul expirat de o excelentă Adina Suciu în chip de Virginia Woolf. Într-un spațiu iscusit edificat pentru a ne simți cu toții Înăuntru. Un stâlp înconjurat de rafturi de bibliotecă înțesate cu cărți desparte masa de lucru (un secretaire ce se va transforma în pupitrul tribunei de la care scriitoarea revoltată își va cere, cu ton înalt, drepturile) de spațiul în care eroina noastră își cultivă încet și sigur gândurile despre lume și viață (cel de meditație și lectură, folosit și el uneori ca spațiu public, întru argumentare) și cel în care se pregătește să dea piept cu lumea, asortându-și în fiecare zi ideile, în fața oglinzii, cu pardesiul, pălăria și vremea de afară.

Un iatac cu provizii pentru sentimente și gânduri dintre cele mai alese, un budoar pentru emoții și idei îndrăznețe sau rușinoase, pe care actrița Adina Suciu reușește să le transmită într-un fascinant exercițiu de confesiune, când ingenuă, nevinovată și candidă, aproape plutind prin spațiul scenic ori sărind într-un picior și oprindu-se vinovată, ca o fetiță îmbujorată prinsă fără batistă la inspectarea normelor de igienă, când impunătoare, fermă, plină de nuanțe, cu intransigențe de discurs, rostiri răstite și inflexibilități corporale prin care reușește să-și arate revolta și încleștarea ce o mână în lupta cu neajunsurile lumii ăsteia, înarmată doar cu un scut de foi galbene și tăișul nemilos al unui instrument de scris, cu care sigur are să o doboare… Cu nehotărâri, neclintiri ori ghidușii programate sau brusc dezvelite, cu multă candoare, emoție și adevăr, cu energie, umor, autoironie, sarcasm, alint  și luciditate, toate în doze optime pentru a fluctua minuțios între echilibru și depresie, ca o pasăre cu aripile demult tăiate, rămasă neputincioasă în colivie chiar și după ce ușa ei i-a deschis larg promisiunea libertății, pentru că trupul a uitat să mai zboare în timp ce sufletul zburdă demult prin înalturi…

Și mintea…

o-camera-5

Mariana Cămărășan face împreună cu Adina Suciu o incursiune succintă, fascinantă și elocventă prin istoria timidă a scrisului la genul feminin și a perceperii lui, vorbind pertinent despre neajunsurile manifestării talentului cu care Dumnezeu le-a dăruit pe scriitoare, traversând și punctând esențial problemele femeilor-artist până în secolul XX, al modernismului literar. În care Virginia Woolf (scriitoarea diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă, care a sfârșit prin a se sinucide după mai multe tentative suicidale) a militat pentru redimensionarea rolurilor femeii, redusă la a fi iubită, soţie, mamă, fiică  sau soră (excelent exploatat motivul surorii ficţionale a lui Shakespeare, de același calibru artistic ca al fratele său, care, femeie fiind, nu a putut niciodată să îşi publice operele…). Impunându-se imperativ în istoria literaturii ca reper esențial pentru mișcările de emancipare, educație și autonomie a femeii de mai bine de un veac.

Simbol al femeilor singure (aruncate în vârtejul unei societăți încă impenetrabilă și mereu vulnerabilă) care refuză să rămână în întuneric, orizontale și inerte. Și ies azi cu capul sus prin lume, înfruntând cu privirea îndrăzneață străzile, biblioteca și lumea academică din Oxbridge, societatea literară din Londra sau mulțimile mai mici sau mai mari, mai simple sau mai sofisticate de oriunde altundeva din lumea largă.

Poate chiar dintr-un târg ca Piatra Neamț sau dintr-un București emancipat de început de secol XXI, ascunse totuși bine împreună de privirile bănuitoare și pline de prejudecăți ce-i mai bântuie încă străzile într-un fost spațiu industrial în care astăzi se poate respira aer dramatic adevărat…

„O cameră doar a ta”. O demonstrație. O forță. Actoricească, regizorală, teatrală.

Da. Cred că Viața merită Totul, oteatru. Azi la feminin.

La mulți ani!

Semnat: o soră a lui Shakespeare.

 

Afis_O_camera

„O cameră doar a ta” după Virginia Woolf, Traducere: Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

Adaptare text: Mariana Cămărășan și Adina Suciu

Regia: Mariana Cămărășan

Cu: Adina Suciu

Video: Vlad Lăzărescu

Pregătire canto: Gabriela Pipelea

 

Durata spectacolului: 1h 15 min

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 12 ani

Pionieri în grădina jocului de-a viața și de-a moartea: „Beginners” la Naționalul bucureștean

Beginners - foto Andrei Gindac_49

În orice sfârșit e un început. Și în orice început deja un sfârșit. În care se vede încolțind începutul, din care va înflori sigur sfârșitul unui alt nou început aducător de sfârșit. Până când nu vom mai ști în ce ordine s-au întâmplat toate în grădina asta cu începuturi de sfârșit și sfârșituri de început.

Așa arată grădina lui Bobi Pricop pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean.

„Beginners”, spectacolul după textul lui Tim Crouch (nu foarte ofertant, dar un pretext bun și bine exploatat pentru metaforă) tradus de Silvia Năstasie și Andrei Marinescu, e un joc cu desene de cretă prin sufletele noastre de tablă-palimpsest, ștearsă iar și din nou așternută pentru povestit peste o altă poveste care încă se mai tălmăcește, mereu aceeași și întotdeauna alta sau a altcuiva, pe care Bobi Pricop țopăie prin ploaia vieții de mână cu desenatorul Dan Basu, când pe un picior când pe altul, lovind împreună pietricica… Mișcându-se prin șotronul pus cu dibăcie la cale întru joc de scenograful bulgar Nikola Tomarov (premiat de UNITER în 2012 pentru „Vizita bătrânei doamne” la TNB, aflat acum la a treia colaborare cu Bobi Pricop, după spectacolele „Teroare” de Ferdinand von Schirach la Teatrul Național Târgu-Mureș  și „Radio” de Eric Bogossian la Teatrul Național Craiova). Picurând încet începuturi și sfârșituri în fiecare figură desenată cu cretă pe pământ și prin sufletele oamenilor, alb/negru sau în culori, cât să putem suporta călătoria abruptă prin copilărie către maturitate, în zilele fără soare, în care copiii e musai să devină peste noapte adulții ăștia înspăimântători, care complică totul: și viața, și moartea, și jocul și vacanțele noastre…

Ageamii în ale vieții, cinci adulți se trezesc prinși în capcana unui joc copilăresc de-a maturitatea în vacanță. Omoară albinele sau doar le lasă să moară pentru că ei sunt prea ocupați ca să le mai pese de albinele ce trebuie să polenizeze grădina. Pentru ca începuturile începătorilor să crească mari și să dea rod. Și dacă ei nu sunt decât niște copii (sau chiar animale!), captive în derma unor adulți neîndemânatici? Care îi țin mereu în întuneric? Care nu vor fi avut avut priceperea, timpul, curajul, curiozitatea ori răbdarea necesare să le privească prin suflete? Să învețe din nou să se joace? Ca să-i ajute să înțeleagă? Să poată? Să exploreze fără teamă pierderile? Și tranzițiile de la „cu” la „fără”?

Ce e viața? Când se termină moartea? Cum e boala? Cine e cancerul? De unde vine divorțul? Cum se împleticesc pașii celor ieșiți din cârciumă? La ce se gândește câinele? De ce refuză mama și tata să crească? Cum o să avem grijă de noi? Și de grădină? Și de continuare?…

Începătorii și doar câteva din întrebările lor, copii-adulți și adulți-copii care se desenează încet pe scenă, căutându-și răspunsuri într-un ludic ademenitor și mereu surprinzător, sub privirile pline de suspiciune ale spectatorilor. Urcați fiecare pe câte un căluț în caruselul care le învârte necontenit gândurile și emoțiile, într-un sus-jos de predare/primire de ștafetă. De responsabilitate. De adevăr. De curaj. Într-un joc de-a joaca de-a viața și de-a teatrul.

Beginners - foto Andrei Gindac_38

Un joc incredibil de candid. Pe care-l reușesc în primul rând actorii. Ăștia, mari, ai Naționalului, niște tovarăși de joc și de joacă de nădejde: Raluca Aprodu (fermecătoarea balerină Lucy, mereu într-un freamăt suav de mișcare și rostire copilăroasă, plutind ca un fulg pe toată scena și fugind întruna de responsabilitate), Istvan Téglás (intrusul care încearcă să se adapteze la grup, spumosul olandez metalist Bartholomeus, ghiduș și alunecos, absolut delicios), Ada Galeș (minunat revoltata Joy, „omul cu cel mai nepotrivit nume din lume”, inteligentă și aparent rece, cu un soi de violență asumată ce răzbate de sub un interesant strat de candoare, ascunsă cu vigilență, înarmată cu un pistol îndreptat amenințător spre tâmpla lumii ăsteia greșite), Alexandru Potocean (excelent în sarcasticul și energicul Nigel, imaginatul medic de emoții și de suflete, fin observator și reparator de gesturi și comportamente reprobabile ori doar greșite ale adulților pe care-i imită și îi ironizează cu mult umor) și Ciprian Nicula (surprinzătorul și savurosul personaj Sandy, absolut minunat în monologul încântător despre ale teatrului cu care-și însoțește simpatica scenă a reamenajării spațiului de joc). Care pregătesc cu multă migală (și replici sarcastice, aruncate zeflemitor și autoironic teatrului) terenul de joc alter ego-urilor lor, însoțiți cu duioșie în ritmuri de cretă colorată de Eduard Gabia (responsabil cu muzica și mișcarea scenică).

Dar și daimonii lor, mai micii parteneri de scenă care preiau și amplifică rolul și misia lor actoricească (copiii Chloe Basu, Eva-Ilinca Crudu, Maria Moustache, Rareș Gheorghe, Victor Vasilescu, Maria Luana Colica, Erica Mihaela Tanasov, Radu Anghelina și Ștefan Popa). Care preiau și ei iscusit ștafeta de actori adevărați, bine ghidați pe drumul între mimetic și construcție de rol de sine stătător, autori ai unor mici momente remarcabile de teatru în teatru, unii poate consemnând azi în jurnal debutul în cariera lor de viitori actori.

Beginners - foto Andrei Gindac_86

Copiii se substituie adulților, la vârsta pentru care viața și mai ales perplexitățile ei nu au reușit să pregătească pe nimeni, nici pe copiii care au fost, nici pe adulții care vor deveni (poate doar Beatles sau Darth Vader să-i mai salveze). La vârsta iresponsabilităților asumate, schimbărilor radicale de rol și revoluțiilor (tocmai de aceea) posibile. Debutanți cu toții în bucurie, în responsabilitate, în suferință, împrumutând mimetic unii de la alții, aparent fără niciun fel de discernământ, manipulând care cum se pricepe mai bine consecințele acțiunilor ne- sau prea puțin cugetate, fiecare se descurcă aici cum poate. Elev silitor în școala asta elementară de rațiune și emoții, în care notele nu sunt trecute decât în catalogul unor conștiințe de mâine, la care nu prea avem acces. Iar nota la purtare nu poate fi scăzută decât tot undeva în viitor, poate când adulții vor redeveni copii…

Cu toții doar niște desene în cretă pe tabla vieții, o metaforă pe care o spală cu grijă o ploaie agasantă de începuturi de sfârșit ce nu mai contenește, care caută să curețe întregul. Și, în mare, reușește. Afară doar de un gând, rămas cumva neterminat (încă din textul lui Tim Crouch), cu care te ridici de la masă, rușinat că ai lăsat ceva în farfurie, deși parcă ai fi vrut să mănânci tot (te-ar fi apostrofat oricum, dacă te-ar fi prins, toți adulții-copii de pe scenă!), dar nu ai avut (sau doar nu te-ai priceput să folosești) tacâmurile potrivite pentru toate cele care ți-au fost servite pe tavă… Proaspăt culese din grădina temerarilor…

Ca orice începători care se respectă, ei își propun să aranjeze din nou și din nou masa pentru festinul ăsta fără sfârșit. Nu mai contează că într-o cabană de munte într-o vacanță sau pe un munte de paturi gata pregătite pentru pacienții-jucători (pe care-i tratează în ospiciul vieții tocmai de viață), căutători pricepuți de tămăduire sufletească într-un perpetuum de gesturi greșite și mereu repetate ale unor adulți blazați, complăcuți în tradiții în care nu se mai încred demult, vânători de recognoscibil și plauzibil, exploratori previzibili de frici, nedumeriri și vină, sau într-un final de spectacol cu și pentru copii, cel pentru care ne-am pregătit sufletește cu toții în acest experiment teatral, peste care plouă cu apă și cu cretă colorată…

Doar pentru a desena, din nou, același tablou: copilul din noi… Însoțit mereu de un câine, măcar imaginar, care să latre la frica noastră și să muște din lașitatea adulților care ne însoțesc sau care am devenit…

(Sigur-sigur pe 22 martie, 9 aprilie și 3 mai, la Sala Atelier a Naționalului începând cu orele 19.30).

Afis_Beginners_bun

 

„Beginners” de Tim Crouch, Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

 

Distribuție:

Joy: Ada Galeș

Bart: Istvan Téglás

Lucy: Raluca Aprodu

Nigel: Alexandru Potocean

Sandy: Ciprian Nicula

Joy copil: Chloe Basu / Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache

Bart copil: Rareș Gheorghe / Victor Vasilescu

Lucy copil: Maria Luana Colica / Erica Mihaela Tanasov

Nigel copil: Radu Anghelina / Ștefan Popa

Data premierei: 03.03.2020

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Foto credit: Andrei Gîndac, Ioana Teodora Raicu, Cătălin Asanache

 

 

 

O Europă, două Europe, trei Europe… O singură speranță: „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”

Itineraire016-Small-1

Europa, piesă în trei acte și o concluzie din 2019.

Un act, două acte, și, în sfârșit… Actul III…

Trăim un perpetuu act III. Greu. Foarte greu de parcurs și de dus către un capăt dezirabil. Pentru toată lumea. E momentul ăla în care trebuie să hotărâm cum folosim lama, pușca, ștreangul ori otrava  cu care ne-am trezit încuiați în actul I, fiecare în compartimentul lui. În același vagon sau în vagoane diferite, într-un tren care ne va purta prin Europa către noi înșine, pe un  traseu propus de Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh. Altfel ne ratăm propria poveste. Noi, toți ăștia condamnați să orbecăim fără sens prin noaptea neagră pe care o traversează bătrânul nostru continent, încercând să găsească o lumină vigilentă în lumea asta nebună care sforăie cu zgomot și își trăiește coșmarul cu ochii larg deschiși la acest început de mileniu. Cu ceafa mereu amenințată sub tăișul unei săbii ce stă la pândă, aceeași și totuși mereu alta, și bărbia bine ascunsă în piept, printre lacrimi de deznădejde și de disperare…

Arătați cu degetul. Hărțuiți. Judecați. Respinși. Rușinați. Zvârcolindu-ne neputincioși, îngroziți de propria identitate sau blestemați să jonglăm între multele identități posibile pe care ceilalți le pretind de la noi, până când ne dispărem nouă înșine. Încrezători că „într-o zi, lumea se va schimba”. O speranță. O confesiune. O constatare. O povară. Sau doar o minciună necesară. Într-o joacă neasumată de-a diversitatea…

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, coproducția teatrală internațională realizată de ARCUB  și Compagnie des Ogres, inclusă în programul Sezonului România-Franța 2019,pusă în scenă de Eugen Jebeleanu, după un text și o adaptare de Yann Verburgh, aduce pe aceeași scenă actori români și francezi într-un eveniment multicultural și multilingv ce interoghează valorile Europei și statutul teatrului în contextul schimbărilor sociale și politice de astăzi.

Un spectacol despre frontiere. Politice, economice, geografice, psihologice, identitare, culturale. Absolut teatrale. Proprii sau colective. O succesiune de crâmpeie de viață din realitatea imediată (inclusiv testimoniale ale actorilor din distribuție, români și francezi) a unor europeni, artiști și cetățeni revoltați de limitele proprii și îngrădirile pe care le impune socialul în care trăiesc, într-o confruntare multiculturală și multilingvistică în spațiul unui patologic social-teatral de secol XXI. Traduse și îmbinate ingenios printr-o fabulă-metaforă despre o familie de pinguini, nevoită să părăsească Țara-Ghețurilor pentru a găsi un trai mai bun… Ea rătăcește acum pe meleaguri străine, patinând (pentru că nu a învățat încă să pășească) pe gheața subțire a unui continent lovit de migrație, de corupție, de xenofobie, rasism, misoginism și intoleranțe de toate felurile, în timp ce calota glaciară din Groenlanda se topește încet, punând în pericol viața pinguinilor și a celor pe care-i întâlnesc deopotrivă, întărindu-le fiecăruia teama și ostilitatea față de tot ceea ce le este străin… Zgomotos, așa cum se derulează acest secol în cugetul nostru. Și totuși atât de tăcut, aproape mut pe alocuri, ca un trup obosit în care se stinge încet sufletul ce nu poate să țină pasul cu mintea lui alergând chinuită…

E greu când un actor bun îți mărturisește cu lacrimi în ochi că vrea să plece departe de țara asta pentru că nu mai găsește nicio motivație. Ca și alți colegi de scenă. Și pe tine cui te lasă?… Cine va mai fi spectator?… Al cui?… Excelentă Ilinca Manolache, personajul-cheie al puternicului strigăt de disperare al teatrului (european), într-un monolog exploziv, complex și emoționant, într-un crescendo fascinant de idei despre posibilele funeralii ale teatrului (cu relații, cu emoții, cu personaje) ca artă, care poate nu mai are puterea să schimbe lumea deja în dezastru și nici să-i îndulcească iminentul naufragiu… Un teatru murind într-o Europă-fortăreață, muzeu în aer liber pentru străinii bogați… Și un strigăt de ajutor al omului Ilinca Manolache, spectator alături de noi, al spectacolului sinistru al intoleranței. Și al neputințelor neamului nostru, care-și deschid tot mai mult granițele … Încercând să ne învețe să ridicăm capul…

Din nou bravo, Ilinca Manolache! Doar una dintre vocile orchestrei de pe acest Titanic-feribot care se încăpățânează să ne îndulcească puțin melodia și să evite să ne cânte Prohodul!… La celelalte instrumente, parteneri de scenă pe măsură: o articulată Ioana Bugarin, o harpă #metoo (se pare că nu singura de pe scenă) la ai cărei sâni dezgoliți de actriță tânără și frumoasă cântă regizorii din spațiul teatral (încă patriarhal) românesc; un superb Nicholas Cațianis, o balalaică care a crescut cu stigmatul nonmasculinității dovedite, ale cărei coarde produc astăzi sunete încântătoare (excelent în scenele de dans oriental-manelesc, consistente și relaxante ale spectacolului, mai ales cel executat împotriva muzicii, dar și în monologul automărturisirii, în care urmărește să-și facă coming-out-ul heterosexual), un energic Radouan Leflahi (francez de origine marocană, care nu se simte nici francez nici marocan), ca o trompetă revoltată a temei diversității, o Clémence Laboureau asumată, claviatură a sărăciei și inechităților sociale  pe care nu are cum să nu le observe și să le înfiereze (provenind dintr-o familie săracă, ea e rușinată de privilegiile acordate artiștilor în fostele colonii franceze, extrem de sărace, unde joacă în turneu Marivaux) și o Claire Puygrenier limpede, o vioară tristă care a crescut fără arcuș la doi pași de scaunul lăsat liber de tatăl-violoncel (poate de aceea foarte bună în rolul mamei, deși vorbește într-o limbă pe care n-o cunoaște – berberă). Pe sub orchestră, pe bandă, se aude Alex Călin (voce din off și video), care vine să completeze marșul aproape funebru al acestui spectacol. Poate mai reușesc să ne facă să ne mai mințim puțin, poate scăpăm de psihopații aclamați, cocoțați în fruntea navei, poate totuși nu ne scufundăm…

Din vagonul-restaurant al trenului în care am fost urcați cu toții pe feribot, circulă mereu străbătând compartimentele o tavă pe care tronează o Europă-culturală-șaormă-cu-de-toate (live-uri tv din România și din Franța, de azi și de ieri, entertainment, film documentar, musical, muzică clasică, manele, colinde), dar mai ales cu mult teatru-pretext: Cehov, Shakespeare, Marivaux, Mihail Sebastian, cu toții în actul III (!) al unei piese ce se vede nevoită a fi retradusă azi pre limba diferitelor limbi și culturi care o accesează – nu doar română și franceză (putem încerca să amestecăm și germana, sună mai bine – excelentă scena din „Trei surori” și visul lor, „nach Moskau zurückkehren”). Avertizând agresiv asupra schimbării de climă căreia trebuie să-i facem față, cu toții străini printre mai străinii de lângă noi, întrebându-ne obsesiv ce e aia diversitate (foarte pertinent Radouan Leflahi în turul de forță printre spectatorii-etalon pentru toate formele de diversitate). Ca din întâmplare, primim la un moment dat pe tavă și o mostră de Act I („Tatăl” lui Strindberg), care lansează dilema asupra viitorului tinerilor (cărora toți cei din jur le prevedem un altfel de soartă și ne luptăm între noi ca chiorii pentru a controla procesul de educație în direcții diferite…). Lamă, pușcă, ștreang, otravă… Trebuie să hotărâm. Ce e, cum și mai ales cum să nu folosim…

Printre zgomote puternice, melodii pertinente cu mesaje usturătoare, replici-ghilotină, un încăpățânat și sarcastic „Stille Nacht” și înregistrări de la revoluție urlate din ecranul televizorului, spectacolul își găsește candoarea și emoția mărturisirilor sincere, pline de blândețe și calm, într-un climat sortit oricum unui fel de pieire puternic sugerată scenografic de Velica Panduru (un living-închisoare ce trebuie să străbată spațiul și timpul care arată ori curge diferit pentru cei ce se folosesc de el vremelnic, în care surprizele frigiderului-suport de lucru pentru diferite scene din spectacol se țin lanț, cât or mai ține resursele pe care le mai ascunde, în timp ce ușa se poate fereca oricând, pierdută printre lambriurile care-i îmbracă pereții).

Se termină… Trenul e coborât de pe feribot, nu se știe dacă ai ajuns sau vei ajunge undeva… Simți un gust sărat. Poate de la lacrimile pe care încerci să le înghiți sau de la sângele care a țâșnit din tine la fiecare lovitură încasată de pe scenă în plină figură, fără nicio șansă de a pregăti un minim gest de autoapărare. Încerci doar să-ți ții echilibrul într-un tren care încă nu s-a oprit și se așează cu greu pe șine și pe sine. Și căruia macazul i se poate schimba surprinzător oricând. Un spectacol ca o sârmă ghimpată, pe care ai fost invitat să-ți așezi de bunăvoie gâtlejul, scos afară pe geamul trenului în timpul mersului… O rană urâtă. Grea. Adâncă. Un manifest pe marginea condiției artistului și reprezentarea lui în raport cu limba, națiunea, continentul și lumea din care este parte. Pentru ca arta lui să reziste și poate chiar să vindece. Cine știe când vom mai putea circula în afara granițelor noastre?… Cât vom mai avea dreptul?… Sau mijloacele?… Oare facem parte din diversitate?…

Poate totuși nu sunt decât niște crâmpeie din viața unor oameni… Și ei doar niște călători…

Și dacă totuși, într-o zi, lumea nu se va schimba?…

Europa, capăt de linie, 2020. Gara Brexit.

Odă bucuriei.

itinerarii 84720140_3350157451677965_5330455602936152064_o

P.S. Spectacolul este realizat în coproducție cu Maison de la Culture d’Amiens, Le Phénix Scène nationale Valenciennes, Théâtre de Choisy-le-Roi, Le Gallia Théâtre, La Comédie de Béthune și Centre Dramatique National du Nord-Pas-de-Calais, cu sprijinul Centrului Național de Scriere pentru spectacole La Chartreuse din Villeneuve-les-Avignon, al SPEDIDAM și al Fondului de donații POROSUS și se înscrie în seria de evenimente organizate cu prilejul Sezonului ROMÂNIA-FRANȚA 2019, bucurându-se de susținerea Institutului Francez și a Comitetului de Mecenat al Sezonul România-Franța 2019, prezidat de Frédéric Oudéa, director general al Grupului Société Générale.

afis itinerarii0

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, textul și adaptarea: Yann Verburgh

ARCUB  și Compagnie des Ogres

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Sound creation: Rémi Billardon

Light design: Marine Le Vey & Alexandru Macrinici

Video design: Ioana Bodale & Vlad Lăzărescu

Asistent regie: Ugo Léonard

Asistenți scenografie: Ana Ienașcu & Nina Tanné

Construcție decor: Tukuma Works

Supratitrare live: Monica Zârna (Panthea)

Foto credit: Adi Bulboacă

Cu: Ioana Bugarin, Nicholas CațianisClémence LaboureauRadouan Leflahi, Ilinca ManolacheClaire Puygrenier,  Alex Călin

Durata spectacolului: 150 min.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta de peste 18 ani.

Cronică în două capitole: „Vinovat. Nevinovat.”. La Teatrul Mic.

Vinovat 2

Capitolul I: „VINOVAT.”

„Vinovat!”. Un verdict posibil. Poate chiar ușor de dat. La care poți ajunge doar plecând de la prezumpțiuni de nevinovăție, în timp ce așezi pașii corect, unul după altul. Dinspre mic spre mare. Dinspre superficial spre esență. Dinspre subiectivism spre luciditate. Dinspre absurd spre logic. Dinspre aparențe spre realitatea obiectivă. Dinspre constrângeri spre libertate. Dinspre prea puțin spre prea mult. Dar, mai ales, dinspre prea devreme spre prea târziu…

„Vinovat. Nevinovat.”, cea mai nouă producție a Teatrului Mic, se face vinovată de două ore de teatru de bună calitate, livrat spectatorilor dintre cutiile de carton din arhiva subsolului unui imaginar Palat de Justiție din România, asortat la o inventată Curte de Jurați (ce nu există în dreptul românesc), care așteaptă o decizie unanimă pentru a desăvârși un nou act de justiție.

Pe un text excelent adaptat la realitatea românească și hățișurile justiției ei, atât de răscolite în ultimii ani ai democrației noastre fragile, Gelu Colceag a construit un spectacol solid (mai ales din punct de vedere actoricesc, punând foarte bine în valoare o mare parte din trupa teatrului Mic) despre incoerența care caracterizează social, politic și cultural societatea noastră după treizeci de ani de căutări prin libertate. Greu să căutăm dreptate într-un astfel de climat. Și mai greu s-o găsim. Iar când totuși planetele se aliniază și reușim, poate nu mai e nevoie de ea…

O sală mică și prietenoasă (Sala Mare a Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB) devine pentru două ceasuri un loc de judecată, semănat cu semne de întrebare, ipoteze, mărturii, concluzii, reconstituiri, dezbateri aprinse în care spectatorul se face complice la stabilirea unui verdict. Trebuie să decidem împreună soarta unui băiat tânăr, judecat pentru patricid. Împreună cu doisprezece jurați. Care trebuie să ajungă la aceeași concluzie. Altfel nu pleacă nimeni acasă.

Drumul de la decizie la responsabilitate, cel mai greu de străbătut…

Douăsprezece minți. Douăsprezece suflete. Douăsprezece experiențe de viață. Din interacțiunile lor, infinite posibilități. În care binele și răul se răstoarnă cu zgomot unul pe altul. Și sunt la fel de plauzibile. Cum se poate ajunge la unanimitate?…

Vinovați de o interesantă explorare a minții și sufletului uman, pentru a le pune inteligent împreună în slujba unui act de justiție corect, la masa juraților se așează pe rând doisprezece actori (din cei douăzeci care joacă în cele două distribuții, dintre care doar trei rămân neschimbați: Vlad Logigan – Inginerul, Vlad Corbeanu – Actorul și Vitalie Bantaș – Poștașul), care vor reuși să transforme procesul de justiție în unul de conștiință. Foarte bine ghidați, ei sondează cu pricepere în tipologiile personajelor ce le-au fost încredințate, cu toții eroi recognoscibili ai zilelor noastre, cu partituri destul de egale, special și atent construite pentru ca fiecare nu doar să-și justifice prezența în Curtea Juraților, ci și să acopere prin reprezentare păturile societății (social, educațional, cultural), cu scopul de a invita spectatorul la propriul proces de conștiință (în legătură cu deciziile pe care trebuie să le ia în fiecare zi), pentru  ca fiecare să se simtă direct implicat. Și reușesc cu mare succes.

Cel mai vinovat este Vlad Logigan. Cu un firesc demn de invidiat, el reușește să-i imprime inginerului pe care-l interpretează, juratul numărul 2, o revoltă plină de nuanțe (inteligență, moralitate, precauții, răbdare, supunere) pentru a-și atinge scopul: acela de a ne face pe toți să analizăm încă o dată probele de la dosar. Ca voce (uneori ridicată, alteori stinsă, excelent alternate și însoțite de gestica și mimica necesare pentru a extrage maximum de emoție) care se ridică împotriva tuturor, el reușește să umple prin învăluire spațiul scenic și să relaționeze foarte bine cu fiecare dintre partenerii de scenă pe măsură ce aceștia apar în lumina reflectorului (foarte bun în scena reconstituirii, dar minunat în monologul în care-și prezintă povestea) împreună cu toate fricile, obsesiile, prejudecățile, stângăciile, suspiciunile și îndoielile personajelor lor, foarte diferite unele de altele. Foarte buni și Vlad Corbeanu, care e și coautor al textului „Vinovat. Nevinovat.” împreună cu regizorul Gelu Colceag (Actorul, autor al unui savuros eseu autoironic despre profesiunea de actor pe parcursul spectacolului, minunat în scena de teatru în teatru – momentul reconstituirii),  și Vitalie Bantaș (Poștașul, un evreu impregnat cu mai vechi convenții teatrale pe care le recunoaște spectatorul, cum e tărăgănatul vocii, fără să știrbească în vreun fel din farmecul personajului ori suspiciunea de cotidian în care se află în 2020).

În rolurile duble, vinovatul Gelu Colceag a ales să distribuie actori complementari în stilul de interpretare, ceea ce face foarte interesant și exercițiul de regie și pe cele de actorie, pentru că au rezultat două spectacole, foarte diferite ca energie și totuși perfect funcționale, fiecare în felul lui. Cu excepția cuplului Toma Cuzin / Marin Grigore, interșanjabili în rolul Muncitorului (absolut minunați amândoi în rolul scris poate cu cel mai mult umor), celelalte roluri primesc amprenta personală a actorului care le interpretează, unul în cheie energică, celălalt intenționat reținut. Este cazul Taximetristului  (senzațional Doru Ana, energic, băgăcios, răutăcios, supărăcios, românul care le știe pe toate, că doar bate toată ziua drumurile cu toată lumea – în timp ce monologul despre fata lui ne arată o altă față a actorului –, căruia i se opune un Ovidiu Niculescu mult mai cuminte, aproape fragil pe alocuri), Patroanei (o Dana Dembinski Medeleanu înfiptă și mai necioplită, versus o Mihaela Rădescu mai stilată și mai elegantă), Medicului (foarte bun și meticulos îngrijindu-se de personaj Alexandru Voicu, poate cel mai atent actor din scenă, împreună cu Vlad Logigan, la momentele în afara reflectorului; el joacă pe dublu rol cu Andrei Seuşan, mai reținut, mult mai bun în rolul cu care smulge hohote de râs la fiecare nas scos din rebus în cealaltă distribuție, Antreprenorul căruia i-a asortat o interesantă mișcare necontrolată de umăr, rol pe care-l împarte cu un  altfel de Viorel Cojanu, varianta mai abținută, mai rece și mai vicleană a prestatorului de servicii de pompe funebre), Arhitectei (plină de energie, ca de obicei, Ilinca Manolache, conduce excelent jocul reconstituirii, versus o Irina Velcescu destul de potolită și punctuală în interpretare), Vedetei TV (Manuela Hărăbor în rolul unei femei extrem de superficiale, zăpăcită, îngâmfată și zgomotoasă, versus o Ruxandra Enescu care duce totul în zona unei naivități mult mai puțin stridentă, absolut delicioasă) și Educatoarei (o Gabriela Iacob punctuală, mai blândă și mai așezată în singurătatea ei, versus o Valentina Popa în varianta neliniștită, cu accente de isterie a aceleiași femei singure). Deși am văzut spectacolul în ambele distribuții, rolul Profesorului a fost jucat în ambele cazuri de Tudor Aaron Istodor (precis, plat, intenționat imberb, fără mari inflexiuni), iar cel al Aprodului de un simpatic Petre Moraru, care punctează la fiecare intrare în scenă (așa e și din scriitură) și destinde publicul.

Fiecare rotiță din acest mecanism, de oriunde ai privi-o într-o seară sau alta de teatru, se învârte precis ca să miște angrenajul complicat al procesului de discernere între bine și rău, plin de contradicții și surprize de tot felul (inclusiv  scenografic, în pofida austerității!), cu răsturnări de situație și momente de mare sensibilitate emoțională, inserate între scene pline de încărcătură psihologică, atent detensionată de glume, ironii și sarcasm presărate la tot pasul.

Despre noi, românii, și continua noastră incapacitate de a ne face bine. Ascunzându-ne mereu după deget, după vișini, după fustele mamei sau ce găsim mai repede la îndemână.

„Vinovat.”!

Capitolul II: „NEVINOVAT.”

De pe afișul Teatrului Mic cred că lipsesc trei nume: Nikita Mihalkov, Aleksandr Novototskiy-Vlasov și Vladimir Moiseenko. În dreptul textului adaptat, „12”. Aici aș scrie inițial pe bilețel „vinovat”. Textul este traducerea și mai ales adaptarea scenariului după care Nikita Mihalkov a făcut filmul „12” în 2007 (după plot-ul din „12 bărbați furioși”, semnat de Reginald Rose, după care Sidney Lumet a făcut un celebru film în 1957, iar scenariul lui a fost dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii). Lucru pe care autorii îl recunosc ca sursă, dar nu cred că îl menționează corespunzător. În cazul piesei „Vinovat. Nevinovat.”, părți ale poveștii seamănă cam mult cu scenariul mai noului film rusesc. Cred că e păcat să așezi o astfel de pată pe reverul unui spectacol de teatru bun al unui teatru atât de bun. Poate fi doar o chestiune de scos o prepoziție de pe afiș. Sau de introdus un substantiv articulat cu articol nehotărât înainte.

Constrâns însă să-și ducă existența pe unde poate, Teatrul Mic și una dintre cele mai bune și mai tinere trupe de teatru pe care le are țara asta în acest moment,  e obligat să inventeze soluții cât se poate de ingenioase (administrative și financiare) ca să supraviețuiască crizei de a nu avea spații adecvate în care să-și desfășoare activitatea (încă din anul 2017, din cauza încadrării în clasa I de risc seismic, a fost nevoit să-și închidă Sala Mare și Sala Teatrului Foarte Mic, de atunci încoace spectacolele jucându-se fără întrerupere în cele două săli de tip studio, Sala Atelier și Sala Studio, inaugurată în anul 2018, precum și în sălile altor teatre partenere), obligat să joace pe la ARCUB, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie şi Centrul Cultural Ion Manu Otopeni, în cadrul unor parteneriate culturale menite să-i susţină continuitatea…

Cum să acuzi un spectacol care rulează inteligent, cu resurse limitate, jumătate de trupă (probabil de aici și rațiunea inventării rolurilor feminine)?… Până la urmă aș putea să schimb verdictul, fără să fie nevoie să se schimbe și afișul: „Nevinovat.”!

„De” nu este de altfel decât o prepoziție. Nu „de”-aia se face Teatrul Mic mare…

afis-litera-tipar-1-page-001-1200x1680

„Vinovat. Nevinovat.” un spectacol de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Teatrul Mic, Sala Arcub Gabroveni

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografie: Ioana Pascha

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuția:

Profesorul: Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul: Toma Cuzin / Marin Grigore

Patroana: Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul: Vlad Logigan

Medicul: Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul: Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul: Vlad Corbeanu

Educatoarea: Gabriela Iacob  / Valentina Popa

Vedeta TV: Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul: Vitalie Bantaș

Taximetristul: Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta: Ilinca Manolache / Irina Velcescu

Aprodul: Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu

Durata: 2 ore

Înăuntru, aproape, la Comedie: despre „Afară, departe, pe câmp”

afara departe 1

O bijuterie teatrală, alexandrudabijească și cătălinștefănească. Absolut avangardească.

E bine când oamenii care mai știu azi să numere literar îndărăt până la Unu (în țara în care până și ciorba de burtă se face din cap, gât și picioare) se hotărăsc să iasă la joc și la joacă. Cu cei mai frumoși, tineri și talentați actori ai Comediei. Pentru care să trăiască în patria în care Unu a fost odată nume de revistă e o mare șansă. Încep pricepuți  numărătoarea de acolo și ajung, ca prin farmec, până la Douămiidouăzeci, în doar o oră și jumătate de spectacol. Fără să schimbe rețeta care le-a fost încredințată. Poate doar să-i mai adauge muștar, lămâie sau apă fiartă, după caz. Pentru ca preparatul să iasă delicios și să nu știe nimeni cât s-a muncit la dres.

Se ia avangarda românească, se decupează precis câteva texte (Urmuz, Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Grigore Cugler, Sașa Pană și Benjamin Fundoianu) și se aruncă într-un butoi de melancolie. Apoi se aduce Cătălin Ștefănescu, să scoată pe rând hârtii cu texte la-ne’ntâmplare, din care face bărcuțe și le lansează pe apele  regizorului Alexandru Dabija (pe ape merg doar textele). El le adună cu grijă din secolul pe care l-au traversat și le asamblează teatral cu mare talent într-un submarin cu care explorează carpato-danubiano-ponticul cotidian. Spațiul ăsta unde lucrurile se blochează la un moment dat ca o maioneză care se taie. Și așteaptă să fie reparată.

Restul e energie. Vie.

Într-un superb și amețitor joc de-a românii, de-a cuvintele, de-a sistemele noastre, de-a prejudecățile și intoleranțele mioritice, de-a istoria și de-a psihologia neaoșă de-atunci, de-acum și dintotdeauna, de-a sensul, locul și rostul nostru în lume de ieri și de azi, excelent exploatate și livrate întru ajutor pentru înțelegere publicului, încă mirat de potpuriul ce ne fredonează prin vene și ne bruiază mereu melodia imnului național…

afara departe 2

Dorina Chiriac, Ilona Brezoianu, Andreea Samson, Liviu Pintileasa, Anghel Damian, Dan Rădulescu, Bogdan Cotleț și Dragoș Huluba. În ordinea asta (feminin-masculină), în ordine alfabetică sau în orice altă ordine. Nu importă că ești Algazy ori Grummer, un Arhitect, un preot sau un rabin, un scriitor sau o scriitoare, un povestitor, o asistentă, o femeie de pe plajă sau un comisar. Că sigur ți s-a rezervat un loc precis în rețeta acestui festin teatral. Și s-a lucrat desăvârșit la pieile personajelor pe care le îmbraci, mai precis la fiecare strat, dinspre înăuntru (respirație, privire, gând) spre afară (gest, mișcare scenică, rostire), până la costumele cu care ele își găsesc perfect locul și rostul în spațiul scenic, inteligent și ingenios folosit și luminat pe toată suprafața lui și pe toată durata spectacolului, prin convenții simple, funcționale și pertinent întipărite vizual în mintea celui care privește înăuntru, de după colțul minții, multă vreme după ce părăsește sala de spectacol… În care și-a lăsat, firesc, hohotele de râs, păstrând o rezervă bună care să stârnească altele pentru mai târziu, să-l însoțească o vreme prin încrâncenarea românească pe care are să o înfrunte zi de zi…

Mă bucur de bucuria personală a Dorinei Chiriac. Nu numai pentru că știu că are toată bucuria când altcineva se bucură de bucuria ei personală, dar și pentru că știe să dreagă orice maioneză. Chiar și când nu e tăiată. Cu bătăi sigure, aproape circulare și totuși mereu în ascensiune, ca un sfredel prin orice, fie el și prin litera „d”, bătătorind spumos „Drumul dragostei” (creat de autorul lui Apunake și a altor fenomene Afară-de-Unu-Singur, Grigore Cugler) împreună cu fermecătorul ei partener de scenă, domnul Damian (Anghel, zic), mai șugubățul coleg Grummer al minunatului Algazy al lui Dan Rădulescu înhămat la roabă, împreună cu care caută să întrețină și să calibreze corect echipamentul de stropit, pentru că Vermorel-ul nu e pentru oricine și tre’ să fii atent ce pui în el – ca să-i dezinfectezi, zic – (cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus)… Asta când fiecare dintre ei nu sunt ocupați cu altceva pe scenă, firește… Acolo unde un grup de tineri săraci din Dorohoi se pune pe dărâmat literatura și scornește ideea revistei Unu (excelentă Ilona Brezoianu care – cu prolog și confirmări dese, da?! – ne învață să plecăm cu gândul de unde trebuie, de la sadismul adevărului, ce-i face pe oameni să vibreze până le înnoadă mințile și sufletele, dar și Andreea Samson, savuroasa scriitoare Bambi care ne avertizează că vine istoria peste noi dacă stăm și scriem cuminți în casa noastră, atent strunite și acompaniate în delirul lor de Dorina Chiriac și Bogdan Cotleț), în timp ce Popescu (senzațional Liviu Pintileasa, ca dealtfel și în rolul Arhitectului, de la care nu pleacă nimeni fără o casă bine asortată la un zâmbet în buzunar) şi Ionescu (Dan Rădulescu) scormonesc caragialește prin rahatul autohton, în proximitatea femeii cu tranzistor care se unge cu nămol pe încheieturi (Andreea Samson), iar un viitor evreu din Moineşti (Tristan Tzara al unui șarmant Bogdan Cotleţ) caută să se dezbrace de tot ce e românesc și să fugă afară, departe, poate chiar pe câmp…

Sunt multe de spus (de bine!) despre actorii acestui spectacol (am uitat să precizez: pe Dragoș Huluba nu are cum să-l recunoască nimeni de pe unde l-a învățat, de pe la televiziunea națională sau din alte spectacole de pe scenă; e complet altcineva decât obișnuiește în hainele povestitorului cu har și multe nuanțe al acestui spectacol, dar mai ales demn de Sacâz – un alter ego al lui Urmuz, întru bun și viu dialog între personaje -), însă nu pot fi consemnate fără să-i dau cumva de gol, așa că mai bine să se dea singuri, că e spectacol musai de văzut! Cu toții captivi în personaje de care înșiși autorii lor s-au descotorosit ca de ceva în care nici ei nu au îndrăznit să creadă până la capăt, așteptându-se poate chiar să sfârșească rezidual la groapa de gunoi a istoriei și literaturii noastre, ca o notă de subsol prin care astăzi scormonim cu toții curioși, surprinși de atâta bogăție aruncată drept maculatură de regimurile cărora acești suprarealiști ai noștri s-au încăpățânat să le spună NU.

DA-DA, chiar așa.

E cu !!!OVARB ERAM (se citește de la coadă spre cap) pentru toată lumea! Au Maulin de Hartza Partza!…

Pentru un pacient care s-a născut poate mort. Sau doar s-a transformat într-un gândac. Perpelit la foc mic, frecându-și atent palmele pe lângă flăcările textelor ce iau foc în cazanul Comediei și ne mistuie încet cugetul, încercând să încălzească trupul nostru literar și teatral, amorțit de urgiile vremii. Cu puțină obedienţă nietzscheană și un nod asortat în gât, care coboară precis până în stomac, înghițit dimpreună cu lacrimile ce-i însoțesc răsu’-plânsu’ și-și caută drum către afară, ca să nu riscăm vreunul vreo indigestie… Artistică, teatrală, morală… Hrăniți cu resturi de poeme după ce tot ce a rămas bun în literatură a fost consumat şi digerat…

Mă gândesc că nu a sosit încă momentul să avertizez spectatoarele că ar putea fi trase de țâțe. Că poate degeaba vin la ușa lui feministele din Tzara asta tristă, care privește neclintită în ochii Holocaustului și nu vede niciun pogrom…  Pentru că spectacolul ăsta se va juca multă vreme cu casa închisă. Și când o fi să ne dorim să fugim, știm. Valizele sunt la Comedie…

Cobor încet din centrul vechi și mă gândesc la ce voi scrie despre acest spectacol. Tre’ să fie cu curaj, fără frică, să dinamitez tot. Ca să vină toată lumea. Ce căcat e și cronica de teatru?… Niște cuvinte, dă-le dracului… Oamenii obișnuiți nu trebuie să-nțeleagă, ci să vibreze…

Plouă mărunt și miroase a rahat. O fi trecut vreun bulgar. Ori poate un român de-al nostru. Sau doar o sută de ani de când ne zbatem într-un pântec în care fermenţii băşicii înghiţite au început să trezească fiorii literaturii viitorului, convinși că tot ce i se oferea este prea puţin şi învechit…

Ploaia spală și ea ce poate. Unde să fugim de iarba neverde de acasă?…

Simplu: afară, departe, pe câmp…

afis afara

„Afară, departe, pe câmp” de Cătălin Ștefănescu

Teatrul de Comedie, Sala Studio

Regia: Alexandru Dabija

Asistent regie: Dorina Chiriac

Scenografia: Alexandru Dabija

Distribuție:

Dorinel, O scriitoare: Dorina Chiriac

Sister of Charity, O scriitoare, Fiica: Ilona Brezoianu

Asistenta, Bambi – o scriitoare, Femeia de pe plajă, Mama: Andreea Samson

Un scriitor, Fiul: Bogdan Cotleț

Un rabin, Popescu, Tata, Algazy: Dan Rădulescu

Povestitorul, Sacâz: Dragoș Huluba

Doctorul, Arhitectul, Ionescu, Comisarul: Liviu Pintileasa

Un preot ortodox, Damian, Grummer: Anghel Damian

Foto: Mihnea Irimia

Durata spectacolului: 1h 35 min

Soții Grosu și marea întrebare, strigată de la Sibiu: Cui i-e frică de Virginia Woolf?

VW 1

Mie, George, mie, Martha. Și ție. Și tatei. Și musafirilor noștri. Și creatorului nostru, Edward.

Și Ofeliei, și lui Marius, și Cezarei și lui Horia. Și Andreei și lui Andrei. Și lui Vladimir. Și rucsacului cu care am plecat în spinare prin țară. Și spectatorilor noștri. De până acum și de acum încolo. Și replicilor ce lasă sala fără cuvinte…

Nouă tuturor…

Ăstora care ne încredem în iubire. Și ăstora care nu mai nădăjduim. Sau care încă nu am apucat. Ori care nu am crezut sau nu vom crede niciodată. Ăstora care am împlinit o vârstă. Și ăstora care nu am ajuns-o încă. Ăstora care ne-am căsătorit demult. Sau de-abia. Ori care nu ne-am luat. Sau nu ne vom oficializa nicicând relația. Ăstora care am făcut copii. Sau doar ne prefacem. Și ăstora care încă nu am făcut. Sau care nu avem de gând să facem cândva.

Ăstora care nu au văzut încă spectacolul de la Sibiu sau poate nu vor avea ocazia să-l vadă vreodată. Dar mai ales nouă, ăstora care l-am văzut ori urmează să-l vedem. Chiar și mai târziu…

La asta cred că e bun „Manifest pentru dialog” (un turneu național aflat în al cincilea an de proiect, implementat de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, în parteneriat cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Departamentul de Artă Teatrală din cadrul ULBS, cu sprijinul BRD – Groupe Société Générale), care plimbă luna asta  celebra întrebare în șase orașe din România. Să ne ajute să recunoaștem.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, întrebarea atent ticluită și exploatată de Andrei și Andreea Grosu împreună cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, a fost fredonată din nou, aseară, pe scena Sălii „Liviu Ciulei” a teatrului Bulandra.

După această piesă, excelent scrisă și publicată în 1962 (care l-a făcut celebru în toată lumea după ecranizarea din 1966 în regia lui lui Mike Nichols, cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton, ce a obţinut cinci premii Oscar), Edward Albee a fost de trei ori recompensat cu premiul Pulitzer pentru fiecare dintre operele „Echilibru instabil” (1967), „Peisaj marin” (1975) și „Trei femei înalte” (1991). Deși celebrul dramaturg își scrisese deja capodopera, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o radiografie a familialului, poate cea mai seducătoare din câte s-au făcut vreodată, într-un joc inteligent, sarcastic, cutremurător de tranșant și înfricoșător de plauzibil… Un eseu teatral despre noi toți, incredibil de lucid și premonitoriu pentru boala pe care a dezvoltat-o temeinic omenirea de atunci încoace: obsesia pentru familia perfectă… Cu toți demonii ei, care mușcă încet din fiecare gest cu care credem că suntem datori celuilalt. Și, împreună, lumii…

Prin razele X ale lui Edward Albee a trecut (acum 60 de ani!) toată frica ce i-a fost rezervată sufletului omului numai ca să demonstreze social. Pentru ca Andrei și Andreea Grosu să-i citească azi clișeele cu maximum de atenție și să-i tălmăcească teatral înțelesurile pe limba secolului XXI, pe un text excelent tradus de Ionuț Grama. Într-un spectacol de emoții teatrale de cea mai bună calitate, adunate de-a lungul anilor într-o căsnicie, turnate cu grijă dintr-o sticlă de viață cu brandy, pentru orbirea minţii, pacea inimii şi moartea ficatului… Și înghițite cu noduri printre lacrimile sărate, înghețate și servite acum în cuburi, ce se sparg nemilos într-un pahar de vorbă întru destăinuire și se învârt ca un sfredel pe gâtlejul ars de alcool întru sinceritate…

Pentru că, dacă e să acuzi serios de ceva acest spectacol, acest ceva este adevărul. În primul rând actoricesc. Livrat cu maximum de credibilitate de o excelentă Ofelia Popii (Martha) și un senzațional Marius Turdeanu (George), acompaniați de ingenua Cezara Crețu (Honey) și precisul Horia Fedorca (Nick). Patru actori care și-au asumat cu pricepere profilele intelectualilor ce le-au fost încredințate fiecăruia (profesori colegi într-un colegiu), pentru ca joaca de-a iluzia, de-a destăinuirea și de-a exorcizarea să fie posibilă în această noapte valpurgică pe care o traversăm cu toții, prizonieri în casa și în căsnicia soților Martha și George, spectatori și complici ai mai tinerilor lor vizitatori, Nick și Honey.

Ofelia Popii construiește ireproșabil o tulburătoare Martha, dinamică, seducătoare, inteligent vulgară și abandonată viciului, plină de nuanțe pe care le extrage iscusit dintr-o efervescentă mișcare scenică pe care i-a imprimat-o, acoperind cu pricepere întreaga scenă, însoțită, în firescul pe care-l imprimă personajului, de gesturi atent studiate, priviri convingătoare (excelentă mimica feței pe tot parcursul spectacolului, chiar și în scenele de „pauză”), dar mai ales de o rostire impecabilă, într-o joacă teribilă de-a realitatea și imaginația, cu treceri fine și partituri consistente de deslușire și livrare complexă a subtextelor din text (absolut minunată în monologul isteric de exorcizare cu care deschide actul III). O femeie nefericită care-și joacă mereu fericirea, dominată de ambiții niciodată împlinite și de frici înăbușite în tăceri sinistre, care-și urlă ecoul de pe fundul sticlelor și paharelor din care a sorbit de-a lungul vremii, odată băuturi dintre cele mai fine și mai sofisticate, azi doar spirtoase cu multe grade, un acompaniament trist al unei noi vârste a sufletului ei, devorat de vină, de inerție, de neputință…

Marius Turdeanu nu doar o însoțește abil într-un George șarmant și carismatic, soțul fragil, puternic și viclean deopotrivă (și el dovedind excelente abilități de mișcare, împlinind cu succes imaginea pentru care a fost ales partener de inima sofisticată a Marthei, dar mai ales de rostire, prin care captează și întreține mereu atenția publicului cu umor, energie, sarcasm și autoironie), ci o înlocuiește cu succes în varianta masculină a uneia și aceleiași frici-personaj (și mecanismelor de apărare pe care e nevoie să le dezvolte), preluând inteligent ștafeta de la Ofelia Popii și predând-o la fel, într-o cursă în care echipa nu are cum să nu termine învingătoare, ba chiar să-și bată de fiecare dată recordul…

Cuplul ideal auto-distructiv, plin de pasiune și de ură deopotrivă, cu istorii personale oribile și straturi importante de rutină, plictis și blazaj intelectual și afectiv, care-și hrănește inerția într-un joc sado-masochist la ambele capete, doar pentru a-și păstra vie inteligența care încă le mai șterge fiecăruia de praf curiozitatea, dorința și glamour-ul social.

Într-un exercițiu didactic și pedagogic în ale vieții pentru mai tinerii lor colegi de la Universitatea condusă de tatăl Marthei (încântătoare naiva și exuberanta Cezara Crețu în rolul Honey, care face deliciul publicului aproape la fiecare replică, dar și Horia Fedorca, folosit cu precizie în rolul lui Nick, destul de șarmant deși dezbrăcat regizoral de macho-ul cu care îl construise Albee, reduși amândoi în personaje-suport pentru a nu duce în ridicol comportamentul deplasat al Marthei și reacțiile reprobabile ale lui George sau invers).

Dar și în ale teatrului, pentru că Andrei și Andreea Grosu mizează (și câștigă din nou) pe actori și pe relațiile pe care reușesc să le construiască pe scenă, fără să lege clișee pe un ecran, bibilind însă atent și folosind chibzuit spațiul propus (minimal construit și totuși foarte iscusit exploatat în complicitate cu Vladimir Turturică), împlinind cerințele unui cadru prietenos pentru o lecție, sinceră și totuși nedemonstrativă cu care te duci gata învățată acasă, despre relații (familiale și profesionale) dezvoltate între datorie și absurd, cu toate comportamentele umane asortate (doar greșite, ori numai prost înțelese)… Testându-ne fiecare limită, așezându-ne în fața oglinzii, cu rușinea la vedere, sub candelabrul caustic care-i luminează batjocoritor urâtul și-i bate clopotele fatidicului…

O confruntare cruntă cu cea mai puternică frică a noastră: teama de adevăr. Cea pe care s-a construit, aproape firesc, mitul „familiei perfecte”. Nu ne-am născut cu frica asta. Am învățat-o. Sau am fost siliți să o învățăm. Să o jucăm în fața lumii, așa cum am văzut că trebuie și am fost împinși să o facem. Și să ne mințim cu toții, rătăciți undeva pe drumul între suferință, boală și patologic, fără să găsim un teren comun pe care să ne întâlnim de-adevăratelea, noi cu noi și cu celălalt, un „no man’s land” fără vămi sufletești și taxe inutile ori prea mari pentru adevăr, pe care nu am mai fost în stare să ni-l inventăm ca să ne jucăm în voie, obosiți după atâta efort și risipă de imaginație doar pentru a supraviețui social iluziei în care trăim…

N-are cum să nu ne fie frică de Virginia Woolf. Pentru că ne e frică de noi.

P.S.

Turneul național „Manifest pentru dialog”, început în 16 februarie 2020 la Târgu Jiu, care a poposit ieri în București, își vede în continuare de drum prin Brăila (20 februarie 2020), Galați (21 februarie 2020), Târgu Mureș (25 februarie 2020), Cluj-Napoca (27 februarie 2020) și se va încheia cu o ultimă reprezentație susținută la Sibiu, în data de 8 martie 2020.

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.

afis VW

 

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, Traducere: Ionuț Grama

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Manager proiect: Claudia Maior

 

Distribuție:

Martha: Ofelia Popii

George: Marius Turdeanu

Honey: Cezara Crețu

Nick: Horia Fedorca

 

Durata: 1 h 50 min (fără pauză)

Ședință de teatroterapie sau Nervul din „Există nervi” la Teatrul Dramaturgilor

exista nervi 2

Suntem nervoși?… Hai să vedem de ce.  Așezați pe canapea, într-o incursiune în nervul românesc al ființei noastre și în anatomia dramatică autohtonă, afectată de maladii mai vechi și mai noi. Într-un tren imaginar, un vehicul generos pentru emoții de ieri și de azi, în care suntem invitați să urcăm cu toții, cu nevrozele noastre cu tot.

Cu spectacolul „Există nervi” de la Teatrul Dramaturgilor, Felix Alexa ne invită să exploatăm corpul nostru cultural, mai ales teatral, al cărui sistem nervos central este (încă) nostalgia. Sau lipsa ei, în funcție de vârsta spectatorului, pentru că fiecare se va raporta altfel la această propunere interesantă. Asta în timp ce sistemul nervos periferic se bazează pe livresc. Aici lucrurile sunt poate ceva mai clare: să se abstractizeze primesc, dar să nu se schimbe realul, ori să nu se abstractizeze primesc, dar atunci să se schimbe realul, pe ici pe colo, prin punctele esențiale… Așa arată o convenție dramatică supusă la o dublă autocenzură la mai bine de jumătate de secol după Sorescu. Abordată prin metoda re-reducerii la absurd. Ambiguizare și dezambiguizare lingvistică, după caz.

„Există nervi”, prima tatonare dramatică a unui poet, o comedie a lui Marin Sorescu din 1968 într-un singur act și patru personaje (rescrisă de Sorescu în două acte și cinci personaje pentru Liviu Ciulei, care urma să monteze după acea versiune, combinată cu piesa Paracliserul, un spectacol pe care regimul comunist a reușit  să-l împiedice să iasă la rampă), declarată la începutul anilor ‘80 de cenzură piesă antistatală și plină de venin (la a treia încercare de punere în scenă – Mircea Cornișteanu, Craiova, 1982 – spectacol care a murit încă de la vizionare prin amabilitatea prim-secretarului de partid pe județ de atunci, Miu Dobrescu), este o piesă fascinantă, cu mult subtext, care-ți gâdilă mereu inteligența făcând apel la memorie mentală și afect deopotrivă.

Un subversiv servit de Felix Alexa cu mare plăcere publicului care a citit literatură și a vizionat spectacole în comunism, obișnuit cu șopârlismul ca formă supremă de răzbunare intelectuală pe un regim căruia nu-și permitea să-i opună rezistență. Suspiciunea, îndoiala asta mocnită în care a trăit neamul nostru decenii bune și care a fost picurată în generațiile de azi de generațiile de ieri, asta s-a diluat puțin, însă nu și-a pierdut valoarea în timp. Pentru că presupune o doză serioasă de creativitate și este un excelent motor pentru comedie.

Deși cu efect de vitrină, privirea asta către înăuntru (printre imaginare mileuri, pahare groase din sticlă, farfurii cu margine aurită și cești cu coada spartă care n-au mai încăput în dulapul crem cu margini verzi care tronează cu siguranță în bucătăria ce lipsește, numai din motive de abordare a spațiului locuit, acestui spectacol), imaginată de Marin Sorescu într-o ședință de terapie la domiciliul nesupusului, menită să-i aducă locatarul pe calea cea bună, este exploatată scenografic de Andrada Chiriac printr-o convenție simplă pentru spectatorul de azi: camera ticsită de obiecte de-a valma a unui intelectual (predomină cărțile, împrăștiate în tot decorul), o garsonieră recognoscibilă într-un bloc comunist, fără bucătărie, cu restricții la apă și căldură, cu balcon străjuit de sticle de lapte în care apa adunată în orarul stabilit așteaptă cuminte să hrănească plantele înghesuite și ele pe unde se poate. Cu instalații improvizate pentru supraviețuire, asortate la costumele, vorbele, gesturile și sufletele celor ce o vor locui vremelnic și vor folosi nevroza ca pretext sau consecință firească a vremurilor în care au fost inventați sau pe care sunt siliți să le trăiască. Pentru că regizorul mizează totul pe talentul lor.

Felix Alexa își urcă actorii atent și extrem de firesc în același compartiment în vagonul unui tren ideatic, lăsându-i să se lovească unii de alții când se mai schimbă macazul sau îi mai frânează mecanicul Sorescu intenționat avântul, fără însă să-i lase vreo clipă să deraieze. Comicul pus pe șinele acestui tren este în primul rând de limbaj, atent servit de actorii cărora le-a fost încredințat, dar și de relaționare, într-un ciudat complot al supunerii voluntare în fața unei situații absurde. Într-un mod simplu, cum se poate prezenta orice nevroză care se respectă într-un regim în care nu ai voie să vorbești despre ea. Spațiul de intimitate al cetățeanului cuminte, locatarul resemnat, mereu mirat, vag revoltat și mai tot timpul pus pe răzgândeală pentru că trebuie să-și calculeze și recalculeze întruna fiecare gest, foarte bine pus în valoare de Gabriel Răuță și minunat acompaniat de Alexandru Conovaru, prietenul care-l vizitează, îl înțelege și încearcă, la rândul lui timid și  speriat, să-l consoleze, este invadat și terfelit de profesorul iluzoriu, astăzi nesecurist dar cu siguranță spion, al unui excelent Răzvan Vasilescu, care umple scena la propriu și la figurat și nu-i lasă niciun loc de întors, într-un interogatoriu construit cu grijă și mare miigală dintr-o poziție de forță, cu o  conduită infailibilă și un joc actoricesc pe măsura rolului, care-i vine mănușă. „Există nervi” se bazează mult pe felul în care Răzvan Vasilescu a înțeles și livrează adevărurile (și mai ales neadevărurile pe care le conțin, cu multele lor nuanțe) așa cum erau spuse în epocă, traducând și asumând propria memorie afectivă. Și făcând posibilă drama faptelor pe care trebuie să le săvârșească aceste personaje, cu toate prinse în ițele întortocheate ale unui metalimbaj și metacomportament pe care sunt nevoite să le construiască și să le respecte, captive în incredibil, în ilogic, în reprobabil și inadmisibil, pendulând mereu între real și fantasmagoric, într-un joc absurd în care calmul nu are cum să nu fie substituit de nervi, care trebuie să fie îmbrăcați înapoi în calmul din care vor exploda necontrolat, și tot așa, până când individul își schimbă percepțiile, admite, se convinge… Poate exact din acest motiv este nevoie și de Femeia necesară (la obiect și fermecătoare Amelia Ursu), cum a numit-o autorul, victimă a indiferenţei dar și a unor farfurii cu linguri zburătoare…

Puși să vorbească atât de firesc cum a propus dramaturgul și a acceptat să livreze regizorul, oamenii își revelează pe rând gândurile, frământările obsesiile și, în cele din urmă identitatea. „Dacă vorbele sunt făcute spre a ascunde gândurile, cum se zice, ele sunt poate, din greșeală, apte și pentru a le dezvălui. Eroii mei – niște oameni care se pândesc. Acțiunea ar fi așadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalități, de speranțe, mizerii, înălțări și tot ce formează fondul nostru cel adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coșmar și demență. Vorbele lor sunt în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism.scria Marin Sorescu despre „Există nervi”. Un text suficient de bine scris, încât, dezbrăcat de sensurile la care spectatorii trecuți de patruzeci de ani nu au cum să nu zâmbească de câte două ori, funcționează încă după cincizeci de ani și smulge hohote de râs celor mult mai tineri, prinși și ei într-un spațiu în care, e drept, nu mai bate nimeni în calorifer sau în podea… Locuit de niște suflete încremenite în loc și în timp până decid să iasă din inerție…

Felix Alexa creează atmosfera necesară și lasă totul să se întâmple în mintea spectatorului. E un joc al nervilor. Carevasăzică trebuie folosite cu maximum de atenție fiecare axon, dendrită și sinapsă, pentru a înțelege un proces complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare a emoției autentic românești, ca unitate de măsură pentru funcționarea unui sistem nervos de atunci, de a cărui dezvoltare și asumare depinde facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale creierului și sufletului nostru de acum. Reglate prin procesele de memorie, stocare și prelucrarea a unor informații despre noi înșine pe care ne suntem datori să le cunoaștem, dacă vrem să funcționăm ca nație la maximum de capacitate cognitivă, motorie și intelectuală. Marele merit al spectacolului este că scutură de praf unul dintre textele dramaturgiei românești pe care publicul nu o prea cunoaște și totuși deja începe să o uite…

„Există nervi” e o călătorie în fantezie, cu trenul, printr-o sufragerie, într-un proces de judecată de prejudecată. O călătorie nervoasă în absurdul existenței noastre, într-o eră deja trecută și totuși atât de palpabilă și de vie, în care absurdul distruge tot, începând cu flora noastră intestinală. Cum să digeri ce ți se propune fără să suferi? Și dacă, brusc, intră cineva pe ușa locuinței tale și se comportă ca și cum s-ar urca într-un tren? În care tu nu ești decât un călător oarecare?… Printre oameni încremeniți într-o complicitate naivă a fricii, pe care secolul XXI nu și-a îngăduit să-i tragă după el întocmai, dar pe care îi mai îngăduie câteva decenii?­…

Leacul se poate administra cu lingura, potrivit afișului. Până la urmă e doar un ceas și ceva despre cum să mai supraviețuim puțin acestui secol și cum să-i digerăm abisurile, mai ales noi, ăștia cu flora intestinală deja distrusă de secolul trecut…

Sala de teatru e una dintre soluții.

 

Afiș-EXISTĂ-NERVI-723x1024 c

Există nervi de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

Adaptare scenică, ilustraţie muzicală, lighting-design: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţia:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu

 

1h 10 (fără pauză)

Spectacolul este supratitrat în limba engleză.