Vocile retro de la P+2 sau jocul de-a copilăria altora: „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”

– o cronică infinită la un scenariu infinit –

Suntem doar păsări călătoare. Învățăm mai întâi zborul și întindem apoi aripile către necunoscut. Păsări-năzuință, care știu că singurele direcții posibile sunt departele și înaltul. Dar, oricât de mult ne-am depărta sau înălța, nu putem să uităm că lăsăm întotdeauna în urmă un cuib cu o pasăre care nu știa să zboare. O pasăre-colivie, tributară sufletelor care au  zămislit-o și au ținut-o între gratii. Numai ca să se pregătească de zbor.

De zăbrelele ei au fost atârnați cu pricepere oameni și povești de viață. În cuib sunt locuri, suflete, frânturi de situații, gânduri, idei și amintiri care ne-au făcut cine suntem. Un puzzle de suflete pereche, prietene, colege sau vecine, bucăți de prieteni, cunoscuți, părinți, frați, unchi și verișori, azvârlite împreună în creuzetul conștiinței noastre, unde s-au topit cu mai multă sau mai puțină pricepere ca să nască aliajul din care este făcută pasărea.

Uneori ea reușește să se înalțe și să zboare departe, alteori se pierde printre nori, uneori își frânge aripile și e nevoită să se întoarcă în cuib, altădată nici nu apucă să-și ia zborul, ori se opintește iremediabil în gratiile coliviei. În cea mai tristă dintre amintiri, ea se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte…

Un scenariu dictat de spiritul copilăriei direct în penița lui Radu Afrim, o pasăre care a ajuns sus și departe, dar s-a întors să-și viziteze cuibul, cu toate magiile și suferințele lui. Un scenariu despre oameni, pe care Pasărea nu dorește să-i numim personaje. O poveste retro cu copii sau alte păsări care se joacă de-a copilăria altora, din alte vremuri, greu de înțeles pentru orice generație care le urmează. Dar joaca și copilăria se țin mână în mână în toate timpurile și la toate vârstele. Numitorul comun este convenția, regula de bază a oricărui joc, pe maidan, în curtea școlii sau pe terenul de fotbal, mai apoi pe scenă și în viața reală. Ca de obicei, convenția afrimiană este mai mult decât solidă. Țara asta a jocului său vrea mereu ostași. De o parte copilăria și adolescența, de cealaltă maturitatea.

Copilăria. Cea mai frumoasă colivie. Singura forță vitală din univers. O casă a sufletului cu două ferestre mari, îndreptate inteligent către lume, prin care intră lumina pentru a se revărsa mai târziu înapoi în ea prin culorile în care s-a descompus, începând cu adolescența. O fereastră mare, primitoare, mereu deschisă, pe care intră în privire pasărea-năzuință și zborul ei infinit, și o alta mai mică, pregătită să păstreze mereu aproape pasărea-colivie, ce-şi trage deseori oblonul, ca pe o pleoapă, pentru a adăposti scurtă vreme răul și urâtul (dresate să dispară ca prin farmec la prima clipire) sau doar pentru a face ştrengăreşte cu ochiul.

Copilărie lângă copilărie și adolescență lângă adolescență, nici una care să nu merite trăită, înseamnă doar o colivie mai mare și mai pestriță, poate chiar cu șaisprezece ferestre și șase uși. O fortăreață P+2 cu două scări. Un bloc comunist transfigurat de o minte gingașă, un anima mundi al unui sistem/reper de copilărie, din care culorile țâșnesc spre noi exploziv, atât de strident și totuși atât de candid. Patrulatere colorate diferit, cutii cu suflete proaspete, mirate, nerăbdătoare, fericite. Nu sunt doar copilăria și adolescența lui Radu Afrim din cuvintele cu miros pe care le picură încet în noi, magic decriptate vizual de scenografa Irina Moscu și light-design-ul lui Attila Aszalos. Sunt copilăriile și adolescențele noastre, ale tuturor celor care am îndrăznit să le petrecem în comunism (așa cum am fi îndrăznit dealtfel să o facem în orice altă epocă, dacă ne-ar fi fost dat).

O singură entitate, vizibilă, vie, plină de energie și culoare, un maidan înțesat cu dragoste, fâstâceli și chiote, într-o raznă zănatică spre înțelegerea și  cucerirea lumii. O hoinăreală gălăgioasă prin noi înșine, plină de farmecul oricărui fel de prima dată. Radu Afrim este magicianul care scoate iscusit din joben, împreună cu la fel de abila Irina Moscu, tot felul de lucruri din copilăria noastră, o copilărie cu uniforme școlare și numere matricole, cu pantaloni evazați și țigări Carpați, cu oracole ținute ascunse sub pernă și părinți care plecau la serviciu cu noaptea în cap, cu chei legate de gât și buzunarele pline de grisine pentru fumatul imaginar, cu un alt fond principal de cuvinte (din care divorț, depresiv sau ecologic lipseau cu desăvârșire), cu casete BASF, AGFA, TDK sau maxell, de pe care ștergeai ABBA și Boney M ca să înregistrezi Pink Floyd sau invers, cu televizoare pe care tronau pești de sticlă și macrameuri, cu fleici trecute din mână-n mână pentru a îndestula gurile mereu flămânde, cu maidane pline de fundații de beton ale viitoarelor blocuri socialiste, ridicate pe locul caselor neputincioase strivite sub talpa necruțătoare a sistemului, dar mai ales copilăria aia pe care o umpli fără să vrei cu tot felul de lucruri și amintiri nevăzute, care îți vin în minte și se așează cuminți și firesc, ca la o coadă la lapte, lângă cele de pe scenă, precum colecțiile de timbre în clasor, fiecare la pagina potrivită, în licăriri geometrice de caleidoscop, cu flori, fete, filme sau băieți… Da, pentru că nu rămâne acolo, în copilărie, la prima neînțelegere a zbaterii de inimă sau de trup, ci încearcă o tranziție zgomotoasă prin adolescență, una înțesată de vise de fată cu pantofii plini de flori și fluturi ori numai cu nisip fierbinte sub tălpi și brațe vânjoase de salvamar cuprinzându-i mijlocul, gata oricând să o salveze de la vreun pericol…

Pericolele pândesc încă de la început la tot pasul. Poate nu mai adormi după ce auzi șuieratul acceleratului de București care se apropie de gară. Ori tocurile coborând în fugă pe scările blocului. Sau clopotele din zori ale bisericii catolice de peste drum. Poate te pierzi în labirintul fundațiilor de blocuri noi, pline de soare, de râsete sau de apă pentru visare, joc sau înot, după caz. De cum te-ai întors de la școală, te poate prinde tanti Mureșan (Lőrincz Ágnes, care împlinește cu succes rolul de femeie părăsită, depresivă, insomniacă) ce așteaptă ca de obicei pe banca din fața blocului un copil pe care să-l trimită până la chioșc să-i cumpere un pachet de Carpați fără filtru, ca să se plângă apoi despre cum a fost părăsită de nenea Mureșan (László Szakács într-o apariție scurtă, la obiect) și să îndemne fetele să-și găsească neapărat gagiu cât încă mai au talie de viespe.

E musai să fii atent să n-o superi pe mama, blândă și iubitoare (Erzsébet B. Fülöp face un rol excelent cu tanti Aurora, pe care o plimbă între tandrețe și disperare, minunată în dialogul cu Mioara în care elucidează misterul retro din compunerea fetiței și absolut puternică în monologul în care ni se confesează cu durere și demnitate, sperând să-și ia într-o zi zborul de pe blocul de care s-ar putea lovi în dorul ei pentru bărbatul iubit, înălțat demult cu patruzecișiceva de etaje mai sus), o femeie ageră, mereu pe fugă, dar caldă și omniprezentă în viețile celorlalți.

Trebuie să ai cea mai mare grijă la fete. Mai ales la cele cu părul lung și în special vara, când gândurile lor ies din cap mai ușor: la Marta, să n-o ia razna când mâna cu care rotește caseta pe creion să așeze banda înapoi în cutie se va lovi din greșeală de mâna unui Făt-Frumos, mult râvnit de toate fetele din bloc (foarte bună Boglárka Katalin Simon), la Roszika (Gecse Ramóna, fata care de ziua ei primește o mare schimbare biologică în micul ei corp, înduioșătoare în monologul despre prima menstruație dintr-o vreme în care mamele nu vorbeau cu fetele lor), la surorile-vizionare, Olimpia și Pompilia (Bora Kiss și Andrea Varga, un foarte bun cuplu pe scenă, asemănătoare și totuși complementare), ,,ciudate, dar nu în sensul bun”, să nu carecumva să te prindă și să te bage în ierbar, între panseluțe, ori, și mai grav, la presat între paginile unei cărți care poate nu-ți place… Dar cel mai mult la Laura (Noémi Kádár), „cea mai frumoasă fată”, care împrăștie petale de trandafir și fluturări drăgăstoase de mână către un copil care o așteaptă mereu în geam pentru a zbura iar către tavan, cu inima cât un purice… Că ar putea să i-o fure într-o zi inginerul Sergiu (Barna Bokor, sexi, învăluitor, sigur pe el, ca orice macho care se respectă, singurul băiat  care face plajă în balcon și ascultă muzică la casetofon – excelent în scena în care completează în oracolul Martei, sub privirile flâmânde și mișcările neastâmpărate ale tuturor fetelor din bloc), cuceritorul blocului, sau Jóska Zágoni (interesant Szabolcs Csíki în rolul fiului nesigur al măcelarului, care speră să se îmbibe de popularitatea de care se bucură acest Donjuan în schimbul unei beri Azuga și unui grătar de ceafă de porc). Ori, și mai grav, apele necruțătoare ale unui râu…

Photo: Bereczky Sándor | http://bereczky.ro

Și la securistul Béla (Gábor Huszár) trebuie să ai mare grijă, nu numai să nu spui ce nu trebuie, dar și să nu lipsești de la vreo ședință de înviorare sau de la vreo muncă patriotică la care trebuie să participle musai toți cetățenii din bloc…

Pentru că pe urmă oricum o să crești și va trebui să ai grijă să nu carecumva să ajungi pe curul vreunei păsări în tabloul de absolvire a liceului, poate chiar una dintre păsările Phoenix (ce-și caută locul într-un pod de când au ieșit din trend) ale pictoriței Margit (P. Béres Ildikó, minunat autoînchipuită blonda de la ABBA, vânzătoarea de vise colorate psihedelic pentru mințile neîncepute ale unor visători de profesie, debordând de energie feminină și senzualitate, un amestec ciudat de naivitate, snobism și vulgaritate). Pentru că apoi chiar nu te mai poate aștepta decât o soartă tristă, banală și liniară, ca a tuturor oamenilor din bloc, care nu vor zbura niciodată nici prea sus, nici prea departe, ci se vor îndopa cu aspirații mărunte. 

Precum tanti Doina, mama Laurei, care crește singură, într-o garsonieră, patru fete (se remarcă Dorottya Nagy, mai ales în scena în care expune vizita soților Ceaușescu, mândră că Daciana a fost aleasă să ofere flori cuplului prezidențial), măcelarul Zágoni (Miklós Levente Ördög) care, sătul de carne, vrea să mănânce flori din părul împletit cu margarete al fetelor din America ce conduc Dacii 1300 (!), în timp ce soția lui, Teréz Zágoni, se închipuie Sue Ellen sau Gina Lollobrigida (savuroasă în acest rol Katalin Berekméri), Lajos (Gábor Tollas), bărbatul care visează că zboară și e orbește înnebunit de Viorica (Bea Fülöp), dar ține în fața copiilor discursuri despre decența socială și stăpânirea de sine, și alți locatari și locatare care gustă din frumusețea întunericului ori pălesc rușinos la lumina zilei… Și trebuie să se ferească apoi, să nu carecumva să intre în gura spurcată a lu’ Tanti Paraschiva (foarte bun Csaba László în travesti, după ce deschide și mai apoi închide emoționant spectacolul în rolul Robika matur), zgomotoasă, iscoditoare, bârfitoare și mereu prezentă în viața blocului, aruncată în cap de la etajul 1 (poate pentru că securistul i-a cerut să-l însoțească, poate pentru că ucide un curcan imaginar sau poate numai și numai pentru că nu mai poate îndura încă o dată revenirea la foamete, pe care a traversat-o în tinerețe).

Totul se mișcă, mai puțin compunerea repetentului Sandokan (foarte bun și Balázs Varga, fiul adoptiv al lui tanti Paraschiva și muzul pictoriței Margit, prin vinele căruia curge sânge mândru de țigan, mai ales prin părțile esențiale în momentele lui de maximă trufie) despre vacanța de vară. Se schimbă colegii, profesorii, anii calendaristici și spectatorii din sala de la Târgu Mureș ori cei virtuali, compunerea lui Sandokan rămâne aceeași. Pentru că și vacanța e aceeași. Și viața e aceeași. Și pasărea în zbor e aceeași.

Și blocul de care se poate lovi e același. Acest personaj principal al întregului spectacol, care se poate însă transforma într-o clipită în sânge, valuri sau cenușă, acompaniind și arhivând în clasor viețile triste ale celor nevoiți să rămână aici (foarte bun video-mapping-ul spectacoluluilui Andrei Cozlac) pentru totdeauna.

Sunt atât de multe pericolele astea cărora trebuie să le faci față… Dar mai ales la vise trebuie să ai grijă. La felul în care se spun și se scriu poveștile, în special poveștile altora. Care nici nu știi când devin ale tale. Ale tale și ale celorlalți copii de vârsta ta. Excelenți toți copiii ce se joacă de-a copilăria altora (care probabil au mai crescut între timp și pe care pandemia i-a legat acum de tastaturi și ecrane, ca să nu se poată juca în voie nici măcar de-a copilăria lor), în special Örs Takács (Robika) și Borbála Sebesi (Mioara) – care au partituri destul de consistente –, una dintre cele mai importante forțe ale spectacolului, un fel de apologie pentru copiii bătuți preventiv, tradițional, pentru greșelile pe care ar putea să le facă mâine, un soi de palme preventive postfactum peste obrazul Omului Nou care a reușit totuși să se salveze.

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”. O confesiune candidă despre miezul fiitului nostru de până acum, într-o excitare până la cel mai intim dintre descoperișurile posibile: întâlnirea cu sine. O experiență umană complexă, care nu poate trage concluzii decât dacă e împlinită în suferință. Un spectacol esențial despre felul în care un suflet în devenire tranformă răul în bine și își construiește mecanismele de apărare. Cred că cea mai mare forță a lui Radu Afrim este aceea de a diseca mereu împreună sufletul și conștiința omului, spre a găsi un echilibru între intuiție și rațiune, de folosit în artă și în viață pe post de scut.

Pasărea retro pe care cerul afrimian a scăpat-o în mine are aripile întinse către înăuntru, în cel mai frumos dintre toate zborurile posibile. Un zbor liber spre tonele de lucruri pe care am învățat să le trecem sub tăcere și să le uităm, încetul cu încetul, după ce am trecut linia frontului. „Țară, țară, vrem ostași!”. Un joc de du-te-vino dinspre maturitate către adolescență și copilărie și înapoi, până când, în tabăra cealaltă, pe asfalt, rămâne doar pasărea mirată. Pasărea retro. Și se opresc toți ostașii din căutare, pentru că am ajuns deja în vremea în care totul a devenit retro cu vârf și îndesat, cum prevesteau Mioara și tanti Aurora…

Mă opresc și eu odată cu ei. Mă așez pe o margine de lume și mă întreb dacă e cazul să plâng. Așa îmi dau seama că am rămas fără lacrimi. Și că e imposibil ca cei ce te învață despre totdeauna să nu te învețe și despre niciodată.

E trist. Sau poate e doar așa cum scrie pe vinyl-ul din vitrina librăriei, care se învârte acum în pick-up-ul vieții în capul meu cu 33, 45 sau 78 de rotații pe minut:

RETRO.

Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”

Regie: Radu Afrim

Scenografie şi costume: Irina Moscu

Coregrafie: Ruszuly Ervin

Light-design: Attila Aszalos

Video mapping: Andrei Cozlac

Sound-design și univers sonor: Radu Afrim, Gáspár Álmos, Pál Petra-Noémi, Cătălin Roșață

Asistent de regie: Fülöp  Bea

Asistent de scenografie: Andreea Tecla

Asistent video mapping: Marian Mina Mihai

Distribuția:

Robika, Tanti Paraschiva: László Csaba

Robika: Takács Örs

Tanti Aurora: B. Fülöp Erzsébet

Tanti Mureșan: Lőrincz Ágnes

Marta: Simon Boglárka Katalin

Laura: Kádár Noémi

Rózsika: Ramóna Gecse

Jóska Zágoni: Csíki Szabolcs

Sandokan: Varga Balázs

Sergiu: Bokor Barna

Teréz Zágoni: Berekméri Katalin

Viorica: Fülöp Bea

Olimpia: Kiss Bora

Pompilia: Varga Andrea

Zágoni: Ördög Miklós Levente

Lajos: Tollas Gábor

Margit: P. Béres Ildikó

Tanti Bertha: Biluska Annamária

Tanti Doina: Nagy Dorottya

Tanti Pop: Moldován Orsolya

Septimiu: Bartha László Zsolt

Béla: Huszár Gábor

Locatar: Ruszuly Ervin

Ottó: Kiss Péter

Anna: Kiss Anna

Mioara: Sebesi Borbála

Caius: Áron Pál Mátyás

Eugenia: Sebesi Sarolta

Daciana: Hunyadi Virág

Nene Mureșan: Szakács László

Stop my page, stop my past: Radu Afrim, general și ostaș în oracolul Păsării retro

„Grand Hotel Pasărea Retro”. Puțin înainte de prima brumă de toamnă. 1000% Afrim.

Plouă încet, cu stropi mari de cerneală, peste sufletele transformate în litere. Și ele se adună în streșini și se scurg încet prin burlanele care revarsă apoi cuvintele pe pământ. Ca un făcut, bălți de cuvinte se smulg una câte una de pe asfaltul altădată fierbinte de care s-a izbit într-o zi o pasăre retro și se întorc ca duhul înapoi în lampa fermecată care le-a slobozit în lume. Și așteaptă cuminți vaccinarea. Împotriva virusului uitării. Împotriva virusului neputinței.

Poveștile frumoase n-au voie să se piardă. Iar poveștile cu adevărat frumoase sunt cele triste. Azi, cele teatrale poartă mască, păstrează distanța socială și se tălmăcesc online, la un altfel de gura sobei. Când se întâmplă live într-un mod absolut profesionist (pentru prima dată în istoria pandemiei, senzațional tehnic!), ele reușesc să-ți construiască și să-ți vâre încet sub șezut jilțul tău personal de spectator, în loja ta specială din sala de spectacol în care te simți, deodată, exact ca în sala de spectacol a Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”.

Pe scena căreia se scriu zile și pagini dintr-o poveste suprarealistă marca Afrim, pline de tristeți continue, fără program de muncă și adresă de buletin, scuturate din aripi de pasăre peste trecut și peste mobile europene, tristeți purtate în lesă de o fetiță care se întoarce să le plimbe pe plaiurile natale, în recunoașterea tristeților de baștină, și să le hrănească cu noi rezerve de cerneală, extrase dintr-o călimară lângă care se odihnește o pană din aripa păsării retro, după ce a mai scris un capitol din scenariul infinit.

Pasărea retro nu mai locuiește aici. Scena, pe care trona altădată un bloc, găzduiește acum ecoul sunetului unei penițe care întinde cerneala pe hârtia veche a amintirilor scărilor lui, astăzi hotel. Înșiră pe trepte cuvinte cu miros, ca oamenii să se împiedice de ele și să se oprească o clipă din alergare pentru a-și aminti prima garsonieră, prima zbatere de inimă a unui copil îndrăgostit, primul sărut, primul fior al dragostei închis în colțul paginii unui oracol, prima casetă Agfa sau TDK, primul Carpați fără filtru, primul rău de mașină, prima vizită a soților Ceaușescu în acest mic orășel, prima pasăre Phoenix a pictoriței Margit, ABBA, Pink Floyd, laminorul, șuieratul acceleratului de București, etajul 45 de deasupra blocului, o rochie albastră pe un cer albastru, prima tragedie, a doua tragedie…

O capsulă a timpului redeschisă întru mirare pentru sufletele curioșilor de o claviatură care se străduiește să-și miște singură clapele în acord cu melodia din capul fetiței ce nu contenește să scrie, poate-poate, la capătul scărilor urcate în fugă, va reuși să se strecoare sub degetele iscusite ale pianistului Liszt Ferenc, cazat aici doar ca să cânte ceva ușor pentru digestia clienților ce servesc micul dejun…

2020. Un an sabatic în care scriitoarea Mioara, altădată locatar în primul bloc construit sinistraților după inundația din anii ’70 (clădirea – personaj principal în „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”), a vrut să fie departe de Belgia (unde și-a făcut rostul și predă literatura la școală) și să scrie. Așa s-a trezit înapoi în copilărie și totuși departe de ea, în micul orășel colorat în care s-a vindecat prima oară de naivitate. Locul primului sărut din viața unei femei cu gândurile ținute strâns într-un pumn încleștat, până în ziua când își va pierde puterea de a se uimi. Un oraș în care culorile de azi se adună laolaltă din înghețata colorată sintetic, penele papagalului de la cabinetul veterinar și florile artificiale din coroanele funerare și se împletesc firesc în sufletul ei de scriitor cu culorile psihedelice din umbrela unei pictorițe din copilărie care a învățat-o să viseze.

Blocul de altădată a devenit între timp „Grand Hotel Pasărea Retro”. Un hotel într-un oraș neturistic în vremuri neturistice. Mioara (excelentă B. Fülöp Erzsébet în acest rol, pe care-l susține solid de la început până la sfârșit, legând și dezlegând inteligent și continuu ițele care leagă oamenii și poveștile lor, partener activ și iscusit de scenă pentru fiecare dintre ei, dar și narator dibaci, mereu în conexiune cu spectatorul) predă simbolic ștafeta (stiloul pe care-l oferă unei școlărițe, năluca Mioarei, Sebesi Borbála, o foarte credibilă Mioara-copilă, un amestec de ingenuu și determinare, o fetiță sigură pe cuvintele ei, cu  buzunarele pline cu caramele cu lapte) spre a-i aduce aminte povestea deceniilor care s-au scurs până acum. Se cazează la camera 5, nu înainte să-și lipească urechea de ușa garsonierei în care a trăit odată împreună cu mama și surorile ei, sperând să audă sunetul stiloului care aleargă pe hârtie. Într-o vacanță de vară de acum vreo 50 de ani, când un copil cu o undiță a așteptat pe malul unui râu să-și pescuiască sora mai mare și mai tristă pierdută în ape. Numai pentru că nu a învățat la timp să creadă că a fost închisă într-un ierbar…

Banca pe care tanti Mureșan stătea altădată în fața blocului a fost înlocuită cu una dintre canapelele din recepția hotelului, pe care tronează, cel mai adesea, tanti Teréz, singura legătură concretă cu anii ’70. Azi trecută de 80 de ani, Zágoni Teréz, foarte simpatic interpretată de Berekméri Katalin, face legătura cu o vreme în care o femeie nu-și spunea vârsta decât în fața securistului. Gina Lolobrigida de altă dată (la curent cu viața vedetei pe care a idolatrizat-o și a imitat-o mereu, pe care, în sfârșit, a învins-o!) trăiește din amintirile cu soțul ei Zágoni (măcelarul care-i aproviziona cu fleici pe toți vecinii unguri și români pe vremea când încă nu se folosea cuvântul colesterol) care s-a prăpădit, fiul ei Jóska plecat în străinătate și frigiderul plin din anii ’70, golit încet în anii ‘80 și în cele din urmă scos din priză să nu mai consume curent…

Poate că neliniștita Mioara nu a avut o intrare tocmai înțeleaptă în hotel, dar intră repede în atmosfera deloc străină a acestui loc. Nu e un loc în care sunt cazate personaje. E un loc plin de energia trecutului, în care au fost primite laolaltă fantome, năluci, amintiri, frici și tristeți din trecutul, prezentul și viitorul unor oameni cu buzunarele pline de calmante. Ca să le facă față.

Patronii acestui hotel cu dulapurile pline cu cadavre sunt două apariții absolut savuroase, un cuplu bizar, Aladár, fost vânzător de flori, și Zita, soția lui romantică, care crede că le-ar fi mai bine dacă ar intra pe piața de videochat. Excelent Galló Ernő în rolul recepționerului Szilveszter Aladár, un bărbat neglijat, care se prezintă cu pantalonii intrați la apă și cămașa încheiată greșit (savuros în momentul japonez), care-și cultivă aspirațiile spirituale în urma adulmecărior literare și amușinărilor artistice în jurul unui univers civilizat pe care l-a scos Mioara din poșetă împreună cu prima brumă de toamnă, un univers extrem de îndepărtat și de străin sufletului lui dornic de dezvoltare spirituală, care i se va dovedi fatală.

Soția lui, Szilveszter Zita (minunat László Csaba în travesti), e o colecție de explozii de emoție și energie pe tot parcursul spectacolului. Nevoită să sufere și mai ales să fie văzută suferind dacă vrea să fie băgată în seamă, dornică de o prietenie sinceră (născută pe vremea când se năștea un singur bărbat la șase femei), dar și tânjind mereu după pasiune, cu părul vopsit roșu în amintirea amorului cu Ödön (arhitectul castelelor din scoici, mire de o noapte, noaptea în care s-a culcat mireasă și s-a trezit singură în sunetul sirenei unui vapor care pleca în larg și nu avea să se mai întoarcă niciodată), azi iremediabil îndrăgostită de Luigi Seserman Pop (Ördög Miklós), polițistul șef de la circulație (excelentă scena în care László Csaba povestește prima întâlnire), sergentul care-și bea cafeaua aici în zilele impare și cu care se iubește în secret.

Hotelul celor doi soți Szilveszter este populat de figuri și situații specifice cotidianului. Ei se îngrijesc de un copil-bătrân pe care un cuplu de swingeri îl abandonează aici când merg la Balvanos să-și împlinească fanteziile sexuale. Szappanos Vilmos (interpretat într-o cheie pueril-agresivă de Bartha László Zsolt, care se dezlănțuie într-un cu totul alt registru în scena dansului pre-party), suferind de progeria, masculul cu o prostată la apogeu și alte aspirații mărunte, alb-negru, mutate alandala cu duioșie pe tabla de șah a existenței lui mizere, captiv fie în copilul, fie în bătrânul din el, cu un bagaj emoțional greu de dus în spinare, jinduind la nurii unei octogenare (care întinerește brusc, învârtind acele ceasornicului în sens invers, prin vicleșuguri doar de ea știute) are nevoie de terapie prin dialog și se tratează cu pliante UNICEF despre copilăria tristă a copiilor din Africa, sub atenta îndrumare a unor terapeuți precum entuziasta Karolin (Fülöp Bea), psiholoaga cu limbaj de lemn și înflăcărări întreținute de cărțile de dezvoltare personală.

Părinții lui swingeri sunt ținuți sub lupa unui grup pentru conservarea sănătății familiei tradiționale, o mână de enoriași de la biserica din cartier care se îngrijesc de moralitatea proximității. În cele din urmă, mama lui, Nikolette Szappanos (Nagy Dorottya) își va înfrunta slăbiciunile și va încerca să se alinieze la normele societății.

Exploatând sexualitatea între duioșie, distanțare și deșănțare socială, Radu Afrim inventariază sufletele debusolate, nevoite să se adapteze la aceste vremuri tulburi. Unele își câștigă existența cu trupul (Idecsi Amaryll, foarte fin interpretată de Varga Balázs la limita între ingenuu și vulgar, fata cu stea căzătoare pe buca stângă, chat-ista depresivă care propăvăduiește erotismul metafizic), altele cu munca de jos (Ágota Ladányi, excelentă Kádár Noémi în rolul cameristei care face excursii, împreună cu trupul ei, până la capătul plăcerii, acolo de unde nu mai există cale de întoarcere, apărând cu îndârjire dreptul de proprietate asupra vaginului și înfierând competiția masculină prin comparații împlinite cu  centimetrul și cronometrul, în strânsă legătură cu stima de sine a bărbatului), unele supraviețuiesc prin înșelătorii (delicioșii frați artiști Juhász, cu grave probleme de accedere în showbiz și o dragoste care stă în calea carierei lor, autoritarul și muieraticul BenjaminBokor Barna – și supusul și virginul Náthánael -Meszesi Oszkár -, mereu în umbra lui, cu mirosul pierdut într-o hazna dintr-o altă încredibilă poveste a copilăriei, două voci manipulante, una destul de liberă, doar cu ceva constrângeri interioare, alta dobândită cu greu la o școală populară de artă), altele doar prin întreținerea mușchilor (Nagy Péter în rolul unui bărbat-ispită, plantat într-o cameră întru priviri admirative sau compătimitoare, după caz).

Peste toți și toate plutesc amenințător fantoma lui tanti Paraschiva, din altă și totuși aceeași poveste, și acordurile muzicale funerare ale unui pianist discret (Boros Csaba) care acompaniază trist soundtrack-ul vieții tuturor cu un recviem aproape continuu (surprizele, evident plăcute, nu lipsesc!).

În rest, mult umor, trocuri emoționale, răsturnări de situație, văduvii metafizice, copii mai imaginari decât curca imaginară a Berthei născuți din lipsa de protecție video, tone de trecut de cărat spre tomberoanele istoriei, felii de suflete meșteșugite inteligent, contemporan, din tastatură, ca bucățica din parizerul tăiat cu vârful cuțitului pe care vânzătoarea ți-o întinde întru degustare… (Scuzați, asta era în altă epocă, dar știm precis cum a ajuns aici!…)

Într-o beție de sunete și culori împrumutate din privirile copilăriei și așezate azi peste oameni care tânjesc să devină personaje banale într-o poveste cu paragrafe închise fiecare într-o cameră separată a aceleiași construcții narative și vizuale, să se topească fiecare în lumina și tapetul (excelent accent!) asortat la chipul și asemănările cu sine, prelungite chiar și în costume (felicitări, Irina Moscu!) și minunat scoase în evidență de Koszta Nimród.

Oameni care se contopesc cu întregul acestei arhitecturi, presărate cu ceardaș și șlagăre internaționale care acompaniază inteligent ședințe de terapie, declarații politice, literare, artistice, dumicați de realitate și ficțiune în mărturisiri aproape intime, greu de înghițit cu vreun fel de tihnă. Finaluri de gând și de emoție lăsate în seama spectatorului virtual, înainte să-și dea seama dacă are de gând să se arunce în gol de pe un fascicul de lumină când fibra optică i se va căsca a mirare.

Un ambient sanitar, ostil, tehnic, antiseptic, în care trebuie să păstrăm distanțele și tăcerile în cutii separate, ca nu carecumva să se atingă din greșeală între ele, să se mărească sau să urle.

Râsetele copilăriei se aud tot mai încet. Și muzica la fel. E mai greu să construiești tristețea din note muzicale decât din cuvinte alese. Și e obositor să râzi zgomotos de la o vârstă încolo, preferi să zâmbești. Până când, prin colțul gurii, îți dispar, resemnați, toți contemporanii. Și-ți permiți să exagerezi cu vreun hohot.

Aș vrea să aflu ce e exagerarea. Mi-e frică de Radu Afrim. Am trecut deja demult de timpul în care am început să nu ne mai putem ascunde de noi. Nu vom încăpea cu toții în oglindă. Mereu va mai rămâne ceva de făcut. Și întotdeauna unul pleacă primul.

Țară, țară, nu mai avem ostași!

Grand Hotel Pasărea Retro” de Radu Afrim

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”

(Live stream, premiera din 8 ianuarie 2021)

Regia: Radu Afrim

Scenografie și design de costume: Irina Moscu

Asistent scenografie: Huszár Kató

Asistent regizor: Fülöp Bea

Compozitor: Boros Csaba

Sunet: Oláh Vince

Lumini: Koszta Nimród

Proiecție: Trucza Samu

Traducător: Sándor László

Streaming: Sebesi Sándor

Sufleur: Tóth Katalin

Regizor tehnic: Szakács László

Subtitrare: Suflea Adél Frida

Distribuția:

Mioara (copilă): Sebesi Borbála

Mioara (adult): B. Fülöp Erzsébet

Szilveszter Aladár: Galló Ernő

Szilveszter Zita: László Csaba

Zágoni Teréz: Berekméri Katalin

Pianist: Boros Csaba

Idecsi Amaryll: Varga Balázs

Juhász Benjamin: Bokor Barna

Juhász Náthánael: Meszesi Oszkár

Sesserman Luigi Pop, polițist: Ördög Miklós

Szappanos Levente Vilmos: Bartha László Zsolt

Szappanos Nikolette: Nagy Dorottya

Ladányi Ágota, femeie de serviciu: Kádár Noémi

Sosia lui Ágota Ladányi: Tóth Katalin

Mostis Karolin: Fülöp Bea

Bărbat: Nagy Péter

Fiul/Nepotul lui Domnu’ Mureșan: Szakács László

Durata: 2h 45 min fără pauză

După „(In)vizibil” și „(In)credibil”, Leta Popescu punctează familialul „(In)corect” cu Reactor-ul clujean

Omul vulnerabil. În toată splendoarea slăbiciunilor sale, ascunse cu grijă sub hainele alegerilor pe care trebuie să le facă în viață. Mereu între două extreme posibile, vizibil și invizibil, credibil și incredibil, corect și incorect, straiele nimerelilor sub care își ascunde pudorile nepriceperilor de tot felul alunecă întruna către o extremă sau alta, mereu prea lungi, prea scurte, prea strâmte sau prea largi peste diformitățile tăinuite, în funcție de ochiul care le sfredelește cu mai mare sau mai mică atenție pentru a le administra un verdict implacabil de alegeri greșite. Nici nu contează cine e de vină. Poate materialele proaste din care sunt confecționate aceste alegeri, poate foarfecele care nu au fost îndeajuns ascuțite pentru a le decupa în formele corespunzătoare, poate asimetriile insuficient studiate, tiparul prost desenat ori Croitorul însuși.

De data aceasta omul vulnerabil e lăsat în familialul gol, dezbrăcat cu pricepere de hainele șubrezelilor emoționale transmise, create, întreținute, reproșate, taxate și exploatate de familia în care i-a fost dat să apară și să trăiască, târâte cu sau fără asumare prin lume, cu tot ce presupun binele și răul ce s-au născut în toate alegerile lui din conflictele mocnite sau explodate în sânul acesteia și care îl urmăresc și îl însoțesc, fără drept de apel, de-a lungul vieții.  Nu, nu doar la modul ereditar, ci într-un registru ambiental, care-și pune inconștient amprenta asupra eului său (mimetic, voluntar, abținut, ori reprobator), într-un ansamblu genealogic de repere de trăiri, gesturi, imagini, rostiri și acțiuni familiale ce devin familiare, care i se impregnează în mental și comportamental și se metamorfozează în sine, adaptându-se la vremurile și situațiile noi cu care se întâlnește.  

E greu să nu fim cine suntem. Oricât de departe ar sări așchiile, trunchiul rămâne semeț pe poziții într-un loc suficient de aproape și de vizibil ca să le țină umbră când vreo lumină cată să zăbovească mai iscoditoare asupra lui. Foarte inteligent decupate ramurile, așchiile și umbrele din acest arbore al familiei, pe care textul și spectacolul Letei Popescu reușesc să-l planteze și mai apoi să-l cioplească și să-l dezvăluie spectatorilor pe scena Reactor-ului clujean, într-o mărturie pertinentă și emoționantă despre atmosfera apăsătoare a familiei românești.

În speță o familie aflată într-o vacanță în Deltă, ocazie cu care viețile membrilor ei, râuri și pârâuri plecate odată din aceeași matcă, se reîntâlnesc aproape străine în fluviul neamului și seminției comune care le-a împins mai departe prin viață, în moduri asemănătoare și totuși diferite, la granița dintre corect și incorect, după care le-a vărsat firesc în marea socialului, prin delta unei inteligibile identități naționale, din care conflictul dintre generații se ridică recognoscibil să te lovească fix în moalele capului.

Spectacolul „(In)corect”, regizat de Leta Popescu după un text propriu la Reactor de creație și experiment din Cluj (care a avut premiera în luna februarie, înainte de debutul pandemiei, și care poate fi urmărit acum online) este ultimul din trilogia Colaj pe care a inițiat-o în 2018 (concretizată cu spectacolele „(In)vizibil” la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după  un colaj de texte semnate de autori contemporani români și maghiari pe tema singurătății și „(In)credibil” la Teatrul Național din Timișoara, un colaj cu texte proprii și texte semnate de Mihaela Michailov, Peca Ștefan și Elise Wilk, pe tema ratării) și reprezintă debutul ei dramaturgic. „Am început în sfârșit să fac teatru din ceea ce mă bucură, nu din ceea ce mă macină. Am terminat cu măcinatul. Cred că „(In)corect” este primul spectacol în care fac teatru din bucurie și din curiozitate”, a mărturisit Leta Popescu într-un interviu în preajma premierei.

Aș adăuga că și din convingere. Că ce poate fi mai concludent și mai ușor de argumentat artistic decât ceea ce cunoaștem în mod nemijlocit, personal, direct și profund decât propria noastră istorie? Istoria așa cum ne-o amintim fiecare, istoria subiectivă, profund emoțională, a noastră și numai a noastră, mult diferită chiar și de istoriile celor ce au trăit sub același acoperiș cu noi, istoria din care se hrănesc și azi fricile, coșmarurile și incertitudinile de tot felul cu care suntem obligați să trăim în fiecare clipă, pentru numai că așa ne-a fost dat să le cunoaștem.

Familia. Disfuncțională, cum îi șade în genere bine. Cu fantezii, dorințe, împliniri și eșecuri personale și colective  minuțios orchestrate, pe care nu ai cum să le ratezi și din care nu te poți niciodată extrage cu adevărat. În locul ăla cald,  numit acasă, unde nu are dreptate nimeni și fiecare are dreptate, de unde pornesc toate. Cea care-ți pune încă de la început o bocceluță grea în spinare și niște jaloane ciudate în cale, printre care trebuie să te strecori de la primii pași, ca să te potrivești cu calea considerată singura corectă către locul care ți-a fost deja pregătit și pe care cu greu le mai poți muta de unde au fost ele inițial așezate în momentul în care începi să-ți dai seama că s-ar fi putut și altfel.

Și făcând apel la toate frustrările care se adună în sufletul individului, alea general umane, cu toate micile deosebiri de caz, dramaturgul și regizoarea, dar și actorii care și-au însușit atât de bine indicațiile creatorului acestui spectacol, reușesc să livreze cu mare precizie adevăr și emoție în fiecare scenă.

Foarte buni cei opt actori din distribuție, Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus și Doru Taloș, împreună și separat, completându-se cu atenție în debutul spectacolului (aproape lectură, într-un schimb inteligent și savuros de replici, menite să te atragă în capcana propriilor tale emoții despre evoluția familiei și traiectul tău personal în această viață) și demonstrând apoi, pe rând, fiecare, importante calități actoricești, frumos subliniate, exploatate și dirijate, de la rostire la gestică și mișcare scenică. Ei le dau pertinent viață membrilor acestei familii, niște străini aduși împreună de forța unor împrejurări pe care nu le pot explica ori controla. Îi unesc, ca pe noi toți de altfel, amintirile comune, Sărbătorile, evenimentele de tot felul, excursiile și vacanțele petrecute împreună. Altfel nici nu s-ar și nici nu ne-am băga în seamă unii pe alții. A depăna amintiri în familie înseamnă a te strecura cât mai abil printre griji părintești și devotament filial, respect și dispreț, responsabilități și eschivări, pocăință și libertate, trădare și corectitudine politică, beneficii și cuveneli, toleranțe și intransigențe de toate felurile, totul pentru a dovedi mereu merite testamentare deosebite. Sau măcar pentru a evita vreo dezmoștenire…

O bombă cu fitilul aprins aruncată în familia asta tradițională și conformă (în acest caz, cumpărarea unei garsoniere pentru un membru al ei). Și fitilul arde cu repeziciune pregătit să arunce oricând totul în aer, explorând dinamica familialului și tensiunile care stau la baza incapacității de a ne înțelege unii pe alții, de la o generație la alta.

Un cântec despre familia ta, care începe cu oac-oac-diri-diri-da și versuri învățate pentru a fi recitate familiei și străinilor, doar ca să susțină inteligența și talentul incontestabil al odorului, disperat încă de mic că poate oricând rata și pierdut apoi pe drumul vieții printre prietenii lui greșiți și alegerile lor cel puțin neinspirate, după orice criteriu ar putea fi judecate, și, în general, opțiunile lui dubioase și minciunile pe care a trebuit să le confecționeze ca să ascundă fiecare curiozitate pe care viața i-au așternut-o în cale întru explorare și înțelegere și pe care s-a simțit dator față de propriul suflet să le onoreze. Prizonier pe vecie într-un grup de ciudați diferiți obligați să rămână împreună, de cele mai multe ori până la moarte, în contractul unui social impus, greu de distrus și de judecat. Ce are din plin acest spectacol este autoironia (ca să nu spun chiar sarcasmul), un soi de luciditate vinovată și complice în cotrobăiala prin rufele murdare ale familiei, de unde se extrag cu mare precizie chiloții fiecăruia, întorși pe partea lor cea mai folosită, când nu mai sunt în stare să țină ascunse sub ei fatidicul murdar al omului.

Totul într-un laborator de emoții, improvizat într-un atelier de creație teatrală, în care simplitatea și austerul (cutii, lăzi, reflectoare, un pupitru tehnic audio cu microfoane și boxe, un ecran cu proiecții și un covor reprezintă toate obiectele de recuzită ale decorului spectacolului) sunt exploatate inteligent pentru a umple Spațiul gol.  Pentru că el este bogat prin jocul și mișcarea actorilor și emoțiilor în scena mereu captivantă și atât de familiară pentru spectator.

Interesantă este și abordarea folosirii și transformărilor spațiului scenic, actorii din distribuție fiind deopotrivă personajele din piesă și mânuitorii tehnici ai nevoilor spectacolului, fără ca acest aspect să aducă un deranj artistic acestuia, ba din contră, acționând cu inteligență în favoarea mesajului lui puternic, ca într-o familie mare adunată la masă în zi de sărbătoare, înainte de aranjarea spațiului din sufrageria în care se întâlnesc cu toții de doar câteva ori pe an, în care fiecare se responsabilizează brusc pentru a participa la buna desfășurare a evenimentului cu pricina (contribuie decisiv la acest demers ciudat de familiarele imagini din inserturile video cu momente trăite în familie, nu cred că se compară nimic cu prepararea unei cesti de cacao cu lapte!).

„Mi s-a părut la un moment dat (cum încă mi se pare astăzi) că poezia teatrului nu stă în imaginea creată prin ascunderea mecanismelor specifice lui, ci stă tocmai în mecanismele lui. Mi-am zis că actorul poate prelua multe din funcțiile unei echipe de spectacol. Poate fi și mașinist, și luminist, și sunetist. Dar dacă actorul preia aceste funcții, atunci cum se comportă personajul cu un reflector în mână? Deși lucrurile par simple, suprapunerea acestor planuri devine la scenă foarte complicată. Și e ceva savuros pentru mine să fiu părtașa unei suprapuneri bizare de planuri”, declară Leta Popescu.

Misiune îndeplinită, aș zice. Nu știu cât de mult reușește suprapunerea acestor planuri să micșoreze distanțele între generații. Dar, cu siguranță, le definește foarte solid. Și teatrul are de câștigat.

Reverențe.

„(In)corect”

Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia și dramaturgia: Leta Popescu

Scenografia: Lucia Mărneanu

Mișcarea scenică: Farid Fairuz

Atmosferă sonoră: Oana Hodade

Colaj video: Doru Vatavului

Asistență de regie și pregătire muzicală : Dominik M. Iabloncic

Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Rus, Doru Taloș


Spectacolul face parte din programul „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale”, program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, demarat de Reactor în 2019 cu spectacolul de teatru muzical La Plasticatta. Programul are ca scop facilitarea comunicării dintre generații prin intermediul storytellingului și include un număr total de trei noi spectacole de teatru, o platformă de mediere culturală și proiecții de filme din sfera temelor abordate de cele trei spectacole.

Când ne iubim până când nu ne mai recunoaștem: „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” la #Reactor

Suntem doar niște nume. Care poartă în ele, uneori cu grijă și cu discreție, alteori cu toată convingerea și asumarea necesare, alte nume ce ne-au fost încredințate. Când am venit pe lume, ori cu care ne-am întâlnit de atunci încoace, născocite anume pentru noi din literele extrase cu grijă din sacul fără fund al universului plin de cuvinte potrivite pentru fiecare. Nume așezate mai apoi în calea noastră unele după altele, într-o anume succesiune, ca din întâmplare, pe o hartă infinită de denominative posibile, doar pentru a se distinge de celelalte nominale și a ne ajuta să alegem, să ne găsim calea, să ne definim și să ne scriem povestea.

Dar dacă într-o zi începem să uităm, unul câte unul, toate aceste nume pe care le conținem? Până când ne uităm povestea? Până când uităm cine suntem? Dacă vine cineva și ni le ia când nu suntem atenți? Dacă ne rupe paginile pe care le-am așternut? Dacă nu ne mai găsim liniștea? Așa cum o cunoșteam, când toate lucrurile,  numele și paginile stăteau la locul lor, așa cum le învățaserăm și le ordonaserăm?  Dacă nu mai recunoaștem iubirea? Și numele celor pe care îi iubim? Dacă uităm numele cu care am lucrat o viață întreagă? Cele pe care ne-am construit cariera? Și, în cele din urmă, toată viața?

Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care ți le poate lua Alois. Cum care Alois? Alzheimer. Poate să ți le ia ție. Sau poate mai întâi i le ia unui om drag. Poate chiar cel mai drag ție…

Acestea sunt premisele, generoase tematic și extrem de suculente dramatic, ale unui text pertinent semnat de  Cosmin Stănilă și exploatat pe măsură de regizorul Andrei Măjeri. Piesa „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” spune povestea actriței Eszter Nagy, diagnosticată cu demență înainte de a împlini 50 de ani, și a fiului ei, Cristi, care se întoarce acasă pentru a o îngriji.

Degradarea individului și acceptarea efemerului sub al cărui fatalitate s-a născut, ca temă principală a piesei, dar  și câteva subteme ale deteriorării umane, uneori veșnic tăinuite, arareori vag dezvăluite cu adevărata lor însemnătate pentru  destinul individului și de cele mai multe ori dinadins mistificate întru consonanță cu valorile morale universale (cordonul ombilical netăiat ca scut și călău pentru putere și slăbiciune, fericirea ca obligație socială, boala ca stigmat, condiția artistului impecabil comportamental ca unică garanție pentru succesul la public, notorietatea ca armă de supraviețuire, conservarea imaginii publice ca angajament) sunt excelent decupate și puse în valoare în spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, produs în cadrul proiectului cultural „Drama 5. Ediția a V-a”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca prin proiectul „Reactor 2020. Public și cadre de creație”.

Pariul câștigat de Andrei Măjeri cu acest text ofertant rezidă în primul rând în alegerea celor doi actori, Emőke Kató și Lucian Teodor Rus, și convenția unei legături firești, neîngroșată patetic, între cele două personaje pe care le interpretează, mamă și fiu. Foarte buni fiecare în definirea propriului traseu de metamorfozare pentru asumarea noilor roluri în care le sunt împinse personajele de forța împrejurărilor, cei doi acoperă pertinent o gamă largă de registre de rostire, mișcare scenică și relaționare cu partenerul, cu care fiecare trebuie să schimbe încetul cu încetul, până la inversare, rolurile pe scenă și în viață. Ei parcurg cu mare atenție și finețe, individual și împreună, drumul către celălalt, exploatându-și emoționant atât sinele, cât și calea de la copilărie la maturitate și invers, într-o complementaritate aproape firească și un schimb veridic de intensitate afectivă ce însoțește evoluția graduală a bolii pe măsură ce percepția față de celălalt și atitudinea față de propria realitate se schimbă.

În încercarea de a-și proteja mama de suferințele bolii și de a-i asigura demnitatea umană și artistică, Cristi începe să scape printre degete propria viață, care ar trebui să se desfășoare undeva departe de toate astea, cum îi era firesc cursul de pe care tocmai a fost deturnată. Un du-te/vino emoțional sub semnul tandreții, sacrificiului  și infinitei răbdări de care numai dragostea adevărată este capabilă și pe care cei doi actori și-o asumă absolut, excelent dirijați și sprijiniți de regizor în spațiul unei intimități tandre și foarte bine articulate spațial prin  ingenioasa abordare scenografică și multimedia a spectacolului (bravas Cătălin Filip și Mihai Stanciu). Un spațiu homey, încadrat de draperii și inteligent luminat pe parcurs, construit meticulos de Adrian Balcău, în care profesionalul (masa de toaletă și machiaj a artistei) și familiarul (canapeaua și măsuța improvizată pentru telemuncă) își găsesc locul și rostul în viețile celor doi, ce se inversează sub semnul Fecioarei pleznindu-l pe Prunc (din tabloul surealist al lui Max Ernst, care tronează pe peretele central al decorului), în timp ce inserturile video oferă spectacolului o ingenioasă expandare spațială (filmări în baie și bucătărie) aproape imperceptibil infiltrată în cadrul scenei (poate contribuie și difuzarea online a spectacolului), inteligent augmentată și transformată, presărând cu amintiri și accentuând inversările de rol care se produc și în schimbul de energie, atent învăluit în muzica și declarațiile sonore ale lui Adrian Piciorea și discret strecurat sub puloverul Marvel, pe care cei doi fantastici și-l predau unul altuia la fiecare schimb de ștafetă.

Un spectacol despre boală ca formă accelerată de deteriorare, de ardere a etapelor către bătrânețe și dispariție de pe scena vieții. Și despre individul lovit de ea, pentru care s-au înființat anume grupurile de sprijin. Dar și despre artistul pe care-l mai poate valida doar un premiu pentru întreaga activitate, acordat cu mult înainte de vreme într-o gală organizată dinadins, pentru ca discursul de celebrare a primirii distincției să mai poată fi rostit fără sufleur. Pentru că textul lui Cosmin Stănilă și spectacolul lui Andrei Măjeri sunt și un statement despre condiția teatrului. Despre cei angajați în slujba Thaliei, care-și petrec viețile așteptând un mare text, un mare rol, un mare regizor, uitând să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare zi, din micile bucurii care le-au fost încredințate prin această minunată profesie pe care au îmbrățișat-o, pentru ca pomul talentului și muncii lor să dea într-o zi rod bogat.

Vorba textului: Teatrul cu „T” mare nu așteaptă pe nimeni. Poate că nu i se vede furnalul, mai ales în zilele astea,  dar e industrie grea. Grea de tot. Cine va ști să o exploateze corect și să se adapteze la vremurile care-i sunt date întru traversare pentru a duce teatrul mai departe, va câștiga. O invitație la complicitate pentru o autodeclarată foarte discretă infracțiune. Sperând la o zi în care vom găsi toate lucrurile pe care le-a furat neamțul care are ceva până și cu dovleacul lăsat afară din plăcintă…

Rămânem doar nume. Care pot fi uitate.  Sub grijă. Sub datorie. Sub responsabilitate. Sub demnitate. Sub iubire.

Nu știam că moartea poate fi atât de frumoasă. Până la urmă o fi și teatru-n teatru, fie el și filmat, bun la ceva.

Poate doar un trup lunecând pe catifea albastră. Frumos.

„Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă

#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regie: Andrei Măjeri

Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus

Decor: Adrian Balcău

Sound design: Adrian Piciorea

Light design & sonorizare: Cătălin Filip

Video: Mihai Stanciu

Foto: Bogdan Botaș

Vârsta recomandată: 14+


Limba: română și maghiară

Reprezentația face parte din Focus: Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, program de evenimente care încearcă să micșoreze distanțele dintre generații și să inițieze un dialog între ele.

„Dispariţii” după Cortina de lanțuri la Yorick Studio

Catharsis. Emoţional, istoric, teatral. O ardere pe rugul propriei conştiinţe a câtorva refulări de decenii personale și familiale, de fugă și istovire până la esenţă. Frânturi decupate din istoria încâlcită a unei familii din care dispare surplusul. De energie, de culoare, de istorie, de identitate, până când firul destinului se întinde și se revelează privitorului, eliberat de noduri, pentru a i se cunoaște adevărata lungime și pentru a i se prezenta clar capetele. Până la eliberarea totală de alaltăieri, de ieri și de azi. Până la acum.

În piesa de teatru „Dispariţii”, comisionată Elisei Wilk în cadrul celei de-a zecea ediții a proiectului  „Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan”, desfășurat la Yorick Studio Târgu Mureş, autoarea abordează istoria unei familii de sași transilvăneni din 1945 până în zilele noastre, punctând trei perioade importante din istoria populației germane pe teritoriul României: deportarea etnicilor germani în lagărele de muncă din URSS (1944-1945), exodul în masă al minorității germane după revoluția din 1989 și aderarea României la Uniunea Europeană în 2007. Autoarea, un etnic german care a ales să rămână în țară, a așezat peste experiențele personale o documentare serioasă, bazată pe interviuri cu supraviețuitorii deportărilor în Siberia și cu etnici germani care au emigrat înainte și după 1990, reușind să însăileze un text pertinent și emoționant pe tema migrației.

Prezentate online în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Bucharest Fringe, poveștile la lumină mică din „Dispariţii”, învârtite cu dibăcie într-un metaforic malaxor al istoriei de Sebestyén Aba la Yorick Studio, capătă o nouă dimensiune, demonstrând că istoria nu s-a priceput să rămână pe loc nici după această revelație, pentru a ne da timp să o contemplăm, și va avea întotdeauna de frământat și răsucit pe scena ei rotativă personajele și întâmplările care au locuit-o sau care urmează să o populeze, pentru a produce altele noi prin care să ne ajute să înțelegem. Ca din ieri să existe acum din care să fie posibil mâine.

Fuga de sau către ceva. Una dintre cele mai mari dileme ale sașilor transilvăneni în secolul trecut. Într-o dramatică  stare de confuzie din punct de vedere identitar, populația germană a trăit ororile secolului trecut de două ori mai intens decât majoritatea românilor, simțindu-se izgonită de două ori din „acasă” și din istorie. Acasă e doar o ușă care desparte un aici de un acolo. Dar pe care o poți deschide doar dacă te strecori printre lanțurile în spatele cărora i-au fost ferecate poveștile.

Asta încearcă și reușesc cu succes cei șase actori din scenă, Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia și Sebestyén Aba, membrii familiei care se învârt pe platformă oarecum în cerc și totuși într-o spirală către acum (chiar către foarte acum în online!), explorând trecerea timpului și curgerea implacabilă a istoriei care a construit viața acestui neam, o stirpe pe care o poticnesc din când în când aproape fotografic, în clișee alb-negru ale unor tablori teatrale ce-și găsesc rostul într-un posibil album de istorie vizuală care se insuflețește, cât să-i surpindă esențele după ce o scutură bine de orice fel de redundanță. Uneori arcușurile inventate de Cári Tibor îi dau de gol și-i aruncă în afara albumului circular de fotografii, într-un 5D în care fac, desfac și refac vârstele personajelor și legăturile de familie, întru înțelegere.

Bine echilibrat și din punct de vedere actoricesc, cu partituri generoase care le oferă fiecăruia șansa de a-și dovedi calitățile în monoloagele bine exploatate regizoral, „Dispariţii” este îmbrăcat cu totul în alb, ca o declarație de credință în mai bine. Oricât de triste ar fi amintirile din lacrimile ce-au săpat șanțuri în obrajii lor de-a lungul timpului. Cu toții dorindu-și evadarea de după perdeaua de lanțuri, aceeași și mereu alta, ca să dibuiască ușa spre acasă. Dar pot pleca din România acestor decenii învârtite dimpreună cu ei în scenă doar ca deportați ori emigranți. Ori pot rămâne aici, veșnic străini, amușinând de departe o străinătate al cărei olfactiv l-au memorat și l-au păstrat în suflet. O străinătate abstractă, extrasă din săpunurile ce parfumau pachetele primite de la rudele de acolo și le umpleau de sens spațiile reci și goale în care trăiau, în care se înghesuiau doar neajunsurile din regimul comunist, alimentându-le visele de împlinire undeva departe, după Cortina de lanțuri, nu se știe unde. Dar cu siguranță undeva unde să nu se mai simtă dezrădăcinați, pribegi, venetici, abandonați de istorie și de străbuni.

Frumos, curat, gingaș și totuși echilibrat, într-un lirism bine susținut dar și ingenios temperat de muzică și acorduri gestuale și de rostire în mai multe registre, care se completează emoționant unele pe altele, fără pic de alunecare într-un patetism care le-ar fi putut accentua în vreun fel, subliniind pertinent diferențele între generații dar și filonul comun din magma emoției care traversează scena: dorul de ducă.

„Dispariţii” de Elise Wilk, dramatizare: Cseke Tamás , Traducerea: Albert Mária

Yorick Studio Târgu Mureş

Regia: Sebestyén Aba

Muzica: Cári Tibor

Violoncel: Domahidi Kata şi Vilhelem András

Costume și decor: Sós Beáta

Asistent regie: Máthé Barbara

Distribuția: Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia, Sebestyén Aba

Cu aripile deschise către înalt: „Dincolo de salcâmi” este cerul Lenei Constante, desenat de Ana Crăciun-Lambru

A fost odată o fetiță ca mai toate fetițele de pe pământ. Care însă s-a mântuit prin suferință. De naivitatea copilăriei, de forța viselor cele mai curate, de fericirea lui acasă, de ploaia care potolește setea pământului și lumina pe care Dumnezeu, ieșit în Poarta Raiului, i-a aruncat-o întru călăuzire. Apoi de frica soneriei telefonului, de ispita de a se arunca la etajul șase, de interogatoriile la orice oră din zi și din noapte, de ochii care o iscodeau la tot pasul, de vocea anchetatorilor care o instigau la ură și minciună, de amenințările gardianului însărcinat cu paza, de groaza condamnării la moarte. De zgomotul zăvoarelor care i-au închis încet ușile, una câte una, pe dinăuntru și pe dinafară. De număratul zilelor în care a fost nevoită să rămână dincolo de ele. Până a hotărât că nu mai știe nimic. Nici de ea, nici de alții.

3000 de dimineți în care fetița s-a trezit de frig, de foame și de oboseală. Niciodată de frică absolută. Cu atâta nevoie de mila cuiva, a oricui, către sufletul ei care se încăpățânează să supraviețuiască. Să nu se dizolve. Să nu piară înghițit de salteaua de paie în care a fost țintuită ori de șanțul pe care-l sapă secundă de secundă în podeaua celulei înguste, ca un cal costeliv ce se plimbă în jurul priponului scurt, în timp ce își asumă numărarea fără întrerupere a pașilor, mereu aceiași doi, ce-i însoțesc secundele din lungile ore de izolare în care se căznește să se apere de mai binele promis și de adevărul celorlalți, pe care hotărăște să nu le aleagă. O fetiță care rezistă.

Numele ei este Lena Constante. Artista care a petrecut 12 ani în închisoare ca deținut politic. „Dincolo de salcâmi” este adaptarea Anei Crăciun-Lambru a unor fragmente din cartea de memorii „Evadarea tăcută”, în care Lena Constante face o incursiune în momentele de singurătate și de tortură grea din cele 3000 de zile de detenție, care au aruncat-o de multe ori în prăpastia disperării, de unde se cățăra de fiecare dată pe câte o funie de speranță proaspăt împletită ca să revină la lumină, dezvăluindu-ne, în mărturisiri cutremurătoare, cum forța minții îți poate asigura salvarea din cel mai dens întuneric.

Produs de Teatrul Arte dell` Anima în urma celei de-a șaptea ediții a concursului „Anima pentru societate”, spectacolul „Dincolo de salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru este o incursiune candidă în cele mai mari clipe de deznădejde ale unui om, intercalate între cele mai dragi amintiri din copilăria lui, pentru ca evadarea tăcută să fie posibilă.

Excelentă abordarea Anei Crăciun Lambru, care a exploatat posibilitățile bogate ale profesiei acestui om zdrobit (creator de păpuși, scenograf/decorator împreună cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu la proaspăt înființatul Teatru Țăndărică, primul nostru teatru de păpuși, oprită din tot elanul ei uman și artistic exact în momentul în care își întindea aripile), apelând la teatrul de umbre și la tehnici cinematografice, la proiecții, lumini, decupaje din hârtie și păpuși, mizând totul pe cartea contrastului între lumină și întuneric și reușind tablouri teatrale expresive, în care a surprins cu succes tot ce a crescut de-a lungul timpului în sufletul acestei fetițe în momentele în care s-a trezit în realitatea dură a adulților, fără niciun drept de apel.

Demersul regizoarei este bine susținut de doi actori tineri, inspirat distribuiți și dirijați, ce aduc o forță suplimentară acestui proiect, izvorâtă dintr-un soi de neprihană și de libertate (istorică, ideologică, actoricească) pe care o presupune abordarea subiectului, ce se sprijină pe explorarea candidului din personaje. Daniela Mihai reușește o Lena Constante asumată, complexă și ingenuă în același timp, fragilă și puternică, tragică și totuși plină de speranță, care o ajută să treacă ușor din pielea fetiței în cea a femeii și invers, jonglând cu succes între rostiri, stări și atitudini corporale cu care-și îmbracă pertinent personajele în fiecare dintre ipostazele oferite de regizoare. O ajută în demersul ei partenerul de scenă, Ciprian Chiricheș, cel căruia i-au fost încredințate toate personajele masculine cu care interacționează Lena: Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner și Fotograful. Și el reușește să atace registre diferite, între blândețea tatălui, cruzimea și sarcasmul anchetatorului, dar și înflăcărarea abținută a îndrăgostitului Harry Brauner (viitorul soț al Lenei, arestat și el în „lotul Pătrăşcanu”, care a ispășit la rândul lui 12 ani de închisoare; abia în 1963, la un an de la eliberarea lor din închisoare, Lena Constante se va căsători cu Harry Brauner). Ciprian Chiricheș construiește atent Anchetatorul, cel mai însemnat dintre rolurile care-i parvin, între suspiciune și amenințare (foarte bun în scena șantajului cu șobolanii, unde descrierea este însoțită de cruzime amestecată cu plăcerea puterii asupra celui fără apărare și pofta de a face rău), inteligență aspră și slugărnicie față de o forță invizibilă, o amenințare implacabilă pe care reușește să o facă prezentă mereu în scenă.

Jocul actorilor este dublat de forța plastică a vizualulului puternic, obținut prin animarea și proiectarea live a interacțiunilor dintre micile obiecte de recuzită din decorul minuscul de pe masa de lucru,  dar și a înregistrărilor video folosite în spectacol (puternică imaginea proiectată în monologul în care deținuta își aruncă gândurile către afară printr-o fantă de lumină și excepțional cel în care Lena se întâlnește cu Harry – cel drag, proiectat pe perete, caută, atinge și își mângâie iubita, prezentă fizic pe scenă, ce-i răspunde cu aceeași afecțiune, într-o vibrație intensă de trăiri, într-un scurt și fascinant schimb de aici,  acum și aievea cu nu se știe când și dacă).

Cred că spectacolul e avantajat și de transmisia online și de înregistrarea într-un spațiu strâmt, în care sentimentul de claustrare pare și mai intens, ajutat de lumina slabă și de muzica și universul sonor plin de amenințări subtile sau gogonate la tot pasul, de zgomote malițioase ce-și amplifică misterul prin transmisia online. Un spațiu numai bun de reflecții la cele mai înnegurate gânduri. Oare cum ar trebui să arate actvitatea criminală a unui noncriminal și realitatea fabricată a unor adevăruri neadevărate? Cum e să fii invitat ca martor al acuzării unor oameni pentru fapte neînfăptuite? Și cum se poate obține iertarea pentru crime ce nu au fost niciodată comise?  Doar câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă un spectacol ce însăilează metaforic crâmpeie din viața unei eroine, refugiată îndărătul unor pleoape prietenoase, singurul loc unde a găsit sprijin în amintirile cu păpuși din copilărie și din teatrul pe care urma să-l slujească, împreună cu care a născocit povești și a recitat versuri, reușind să se hrănească din timp în timp și izbutind astfel să desființeze timpul, închisoarea și frica.

Dar sunt în povești și prințese care nu știu să râdă. Prințese cărora le sunt interzise râsul, plânsul, odihna și hrana. Care trăiesc sub asaltul ochiului sfredelind de după vizetă și al zgomotului metalic cu care ea se închide din nou și din nou pentru câte un alt abandon în lucrurile neinterzise, ca ritual de alienare dar și de construcție a victoriei asupra sinelui. Prințese în colivie care se îngrijesc de păsările aflate în libertate, ce se încumetă să ciugulească din sufletul disperat de după gratii, înconjurat de spiriduși, salcâmi și vrăbiuțe amenințate cu dispariția. Până nu mai rămâne nimic din ele. Decât cer. Cel pe care-l poți vedea abia după ce ai atins fundul lacului cu picioarele, dibuind astfel un punct de sprijin pentru a te propti și a te azvârli brusc la suprafață, înainte de înec.

Dintre cele două vieți posibile, una reală, cea în care o fetiță a avut o mamă, un tată, niște surori și niște vise mărețe, și una și mai reală, în care fetița mai încape cu greu într-o cameră ce se măsoară lesne cu numai doi pași și în care nu e nici zi, nici noapte, nici azi și nici mâine, câștigă o a treia: cea teatrală. Unde, ca să supraviețuiești, trebuie să distrugi. Să uiți. Tot. Dar mai întâi trebuie să îți aduci aminte.

Așa a ales Ana Crăciun Lambru să completeze forța cuvintelor nerostite, a tăcerii din care s-a construit această femeie de-a lungul anilor, dimpreună cu organismul societal din care a fost chirurgical extrasă și așezată într-un loc mai potrivit pentru a nu-i produce acestuia tulburări de funcționare. Pentru că „Dincolo de salcâmi”nu este doar o transpunere scenică a gândurilor și amintirilor Lenei Constante, dar și ale epocii în care s-a petrecut această poveste oribilă (consemnată de istorie ca început al crimelor împotriva umanității după instaurarea regimului comunist din România) și alte asemenea, ale căror ecouri au străbătut deceniile până în zilele noastre, înaintând în conștiința noastră precum fierăstrăul prin salcâmii spiridușului din suflet, prietenul imaginar ce nu mai poate fi salvat. Dincolo și dincoace de salcâmi, libertatea. De a ne cunoaște trecutul. Și de a ne proteja viitorul.

„Dincolo de Salcâmi”de Ana Crăciun-Lambru

(adaptare text: Ana Crăciun Lambru, după cartea de memorii „Evadarea tăcută” de Lena Constante)

Producător: Teatrul Arte dell` Anima 

Regie: Ana Crăciun Lambru

Scenografie: Çilem Türköz

Compozitor: Cári Tibor

Light & Sound design: Traian Marin    

Distribuție: 

Daniela Mihai – Fetița, Lena Constante

Ciprian Chiricheș – Tatăl, Anchetatorul, Harry Brauner, Fotograful

Durata: 80 minute fără pauză

Own personal Jesus din Galați Truman Show pe scena Point: „Uitasem”, eul imposibil în competiție la Bucharest Fringe 10

Să crești fără nicio șansă să fii vreodată întreg. Sub o identitate dubioasă și un stigmat social de care nu ești conștient nicio clipă, cu sufletul amputat din fașă de semnul fatalității sub care te-ai născut. Acoperit de bezna minților și ignoranța celor din jur. Singura identitate cunoscută e una falsă, minuțios construită de o minte bolnavă care e mereu lângă tine să toarne venin în sufletul tău neprihănit, picătură cu picătură. Departe de orice și oricine te-ar putea apăra în vreun fel. Până într-o zi, când Universul se zgâlțâie din țâțâni și îți răstoarnă tot ce ai știut și ai fost învățat vreodată. De aici înainte trebuie să te construiești atent, cărămidă cu cărămidă, în timp ce demolezi în tine, cu aceeași grijă, toate zidurile care au fost ridicate strâmb până acum. Singura șansă este să uiți. Tot. Nu se știe dacă vei putea. Și nici cine vei putea fi.

Așa arată premizele unei piese de teatru despre fragilitatea și infinita putere de vindecare a vieții, cu care Gabriel Sandu a câștigat, sub pseudonim, unul dintre premiile competiției de dramaturgie Focus Drama în 2018. Expediat într-un superb perfect simplu încă din titlu, ca un amănunt pe care te întorci să-l folosești ca argument în susținerea expunerii tale (însă folosit ca o paranteză la viață în care ar putea fi azvârlită viața însăși ori o notă de subsol în care ne recunoaștem, în frânturi, cu toții), „Uitasem” este un text dramatic inspirat de o tulburătoare poveste din viața reală, care l-a bântuit pe autor.

Acum mai bine de 10 ani, o știre șocantă îngrozea România: într-un garaj din Galați a fost găsit un copil de aproape 12 ani, izolat de mama sa încă de la naștere și crescut să creadă că este reîncarnarea lui Iisus Hristos. Ca mai toate subiectele din media românească, nici această poveste nu s-a bucurat de vreun mare follow up. Urma băiatului s-a pierdut în neant, iar istoria lui a rămas atârnată în paginile de senzațional ale ziarelor de atunci, după care vocile care au tunat și au fulgerat prin studiourile de televiziune s-au stins încetul cu încetul, când ratingul nu mai justifica în vreun fel continuarea subiectului.

Ce s-o fi ales de viața acestui Iisus izgonit din memoria noastră afectivă și cum ne-am putea raporta astăzi la el dacă ne-am ciocni din întâmplare? Este întrebarea de la care a pornit Gabriel Sandu, imaginând câteva dintre zilele acestui copil, așa cum s-ar fi putut ele petrece până astăzi. Cât de zdruncinat poate rămâne un om după ce a a dat piept în adolescență cu o  realitate despre care nu știa absolut nimic și despre care a trebuit să învețe pas cu pas, obligat să care în același timp în spate povara unui eu imposibil? Cine mai poate fi cineva care a fost crescut până la 12 ani crezând că e Mântuitorul?

Un coming of age pornit din Galați, ajuns în Berlin și poposit la București, spectacolul „Uitasem” pus în scenă la Point este un show pertinent despre puterea de autovindecare a omului, în care Gabriel Sandu nu și-a propus să spună (să scrie și să regizeze) povestea băiatului, ci să exploateze teritoriul interior al personajului, atât de ofertant teatral, pe care Nicholas Cațianis îl întruchipează asumat și pertinent.

Într-un amestec interesant de superficial și profund, de naiv și agresiv, de candid și compulsiv, Marius al lui Nicholas Cațianis (actor al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, câștigător în 2015 al premiului pentru cel mai bun actor la Gala HOP a Tânărului Actor, de curând foarte inspirat distribuit în „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”, spectacolul cu care Eugen Jebeleanu a câștigat premiul UNITER în acest an) stoarce emoție de la începutul până la sfârșitul spectacolului. Erijat în rolul acestui fiu al lui Dumnezeu, care are toate puterile, mai puțin pe aceea de a dispărea de tot, Nicholas Cațianis operează cu un autoconfesiv fin, plin de nuanțe greu perceptibile, care se adaugă în crescendo pentru a-i da substanță personajului pe care încearcă să-l înțeleagă și cu care reușește să se armonizeze pe măsură ce-l descoperă și împreună cu care se dezvăluie publicului, fără a forța lucrurile în vreun fel. Personajul este construit într-un mod credibil, erou și îngenunchiat deopotrivă, inocent și infinit trist, energic și versatil, atât la nivel de rostire, cât și (sau mai ales) la nivel corporal, transpunând expresiv în mișcarea scenică traumele suferite de personajul care i-a fost încredințat, însă plin de naturalețe, fără tușe groase pe care tragismul situației i le-ar fi putut impregna și care l-ar fi putut arunca lesne în ridicol. Într-o confesiune emoţionantă a felului în care se poate derula viața unui tânăr căruia soarta i-a fost mereu potrivnică și care, abia ieșit dintr-un centru de plasament, se avântă direct în Europa, în ghearele unor noi umilințe, pe care e dispus să le îndure în căutarea unui trai mai bun. Un traseu de viață impregnat de un stigmat implacabil, de  neputințe de tot felul și bântuit de amintirile de care nu se poate scutura îndeajuns cât să nu-l tragă înapoi la fiecare pas pe care reușește să-l facă spre vreun înainte. Dintre care cel mai important este dragostea pentru Elena, iubirea interzisă.

Întruchipată de Edith Alibec (inițial în rol de gazdă a unei emisiuni TV în care Marius are parte de scurta lui clipă de glorie, rol în care își etalează calitățile de rostire scenică, caricaturizând jurnaliștii și ridiculizând superficialitatea media care se ocupă de senzațional), Elena este varianta lui feminină sau complementarul lui feminin. Imobilizată într-un scaun cu rotile și într-o căsnicie nefericită, Elena este pusă încetul cu încetul în mișcare de relația cu Marius, care se clădește cu duioșie, cu bâlbâieli și ezitări, cu lacrimi, deznădejdi și amintiri cutremurătoare, dar și cu o infinită compasiune a unuia pentru celălalt, din care fiecare reușește să scoată din adâncul ființei tot ce are mai bun și mai curat. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Pentru că și Elena are niște schelete serioase în dulap, pe care Edith Alibec le răstoarnă cu zgomot în scenă, cu emoție, candoare și claritate, cu durere care emană prin toți porii, jonglând între registre pentru a surprinde personajul ei, captiv în traumele pe care abuzurile de tot felul le-a săpat în sufletul ce alege acum să nu și le mai amintească doar ca să se salveze, completând tabloul trist al unei vieți de compromis și fatalitate. Sincron și complementar, într-un schimb de emoții curate ca lacrimile din care le izvorăsc și care le întrețin poveștile de viață, a căror tensiune dramatică este foarte bine punctată și susținută de  muzica live a lui Andrei Raicu.

Uitasem de convenții și măști, de suferință și compasiune, de durere și vindecare. Uitasem că traumele din copilărie cresc mari odată cu noi. Uitasem că intră mulți oameni în viețile noastre. Și ies mai mulți decât au intrat. Uitasem că, într-o secundă de neatenție, ne putem trezi singuri.

„Uitasem”. Ca profesiune de credință.

„Uitasem” de Gabriel Sandu

Hub POINT

Regia: Gabriel Sandu

Decor și costume: Andra Manea

Video: Ana Cârlan

Muzică originală: Andrei Raicu

Light design: Dragoș Petrișor

Distribuția: Nicholas Cațianis, Edith Alibec, Andrei Raicu

Durata: 60 min

@Scuze, Noi!

[5CU23 NO1], transcrierea fonetică a dansului contemporan în prima zi de festival #bfringe10

Doi băieți faini au dansat aseară la mine în dormitor. Nu, nu a fost cazul să alertez pe nimeni, eu i-am chemat și i-am studiat cu atenție. Precis-precis mi-am dat consimțământul pentru 50 de minute de zâmbete și multe hohote cu Filip Stoica (interpret și coregraf, absolvent UNATC, studii coregrafice) și Răzvan Rotaru (absolvent UNATC, secția actorie) care s-au jucat dibaci (pe muzica lui Adrian Piciorea, excelent asortată) cu trupurile lor și sufletul meu, în timp ce mințile noastre, dezbrăcate de convențional, fals și ipocrizie au convenit că nu suntem serioși, că mai există oarece formă și oareșce fond exact atunci când râdem mai abitir de ele, într-un dialog absolut relaxat, că putem trece cu zâmbetul pe buze și simțurile ascuțite la maximum peste clișee, șabloane și prejudecăți, adesea prezente pe și în spatele scenei și laboratorului de creație, că le putem demonta, pe rând, dezvăluindu-le și arătându-le lumii în toată splendoarea nudității lor artistice.

Fără umflarea mușchilor, însă antrenându-i pe fiecare în parte și armonios împreună cu suficientă migală cât să lase să se vadă, și chiar să iasă uneori în evidență, fesierii încordați de atâta crispare contemporană. Și să se intuiască inevitabila contracție a sfincterelor înainte de relaxare, în timp ce ochii se deschid mari, curioși și pofticioși și te sfredelesc în oglindă, dornici să primească, dar mai ales să ofere iubire, în timp ce curăță cu atenție, refuzând orice fel de make-up, vulnerabilitatea și fragilitățile din spatele fiecărui rid ce urmează a se așterne pe chipul oglindit acolo, același și altul de fiecare dată când se privește cu sinceritate. Și trupul cu pricina începe să se miște cu asumare pe muzica antrenantă a lui Adrian Piciorea întru argumentare.

Improvizația actoricească și dialogurile savuroase între cei doi aduc formelor fixe și atent studiate de mișcare pe care s-a construit scheletul spectacolului un soi de tălmăcire ironică și autoironică, uneori chiar sarcastică, a construcției pas cu pas a actului artistic, în cel mai nepretențios și verosimil mod cu putință, cu declarații savuroase depre superficial, mântuială, false valori și intoleranțe de tot felul, într-un statement senzorial-teatral-coregrafic rotund.

„Scuze, Noi!”, un performance confesiv, plin de umor și bună dispoziție, despre condiția artistului și dezavantajele luatului prea în serios în nebunia asta contemporană, o mărturisire de credință a doi artiști tineri talentați și independenți, pe care nu știu să vă zic unde o să-i găsiți în condițiile de acum (poate, mai încolo, pe la Cuibul Artiștilor sau pe la Linotip), dar musai să-i vedeți dacă veți întâlni ocazia, cu care Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent, ajuns la cea de-a zecea ediție (anul acesta online), a închis aseară prima zi a unui festival care se chinuie și el să supraviețuiască acestor vremuri tulburi. Că tot trâmbițăm zilele astea că ne preocupă rolul, rostul și șansele teatrului independent de a supraviețui pandemiei de indiferență culturală cu care este tratat dintotdeauna.

Puneți o lumină caldă. Cât să simți primitivizarea astrală concentrată asupra spațiului ermetic…

Scuze, voi!…

„Scuze, Noi!”

spectacol independent

Concept: Filip Stoica și Răzvan Rotaru

Performeri: Filip Stoica și Răzvan Rotaru

Muzica: Adrian Piciorea

Durata: 50 de minute

+ 14  

„Ana are mere” sau ABC-ul înțelegerii unei revoluții: „Kilometrul zero” de la Odeon, piatră pentru vindecarea de 1989

Ana are mere. Așa a început Ana să scrie.

Ana are printre mere un măr imaginar. Așa s-a apucat Ana să viseze.

Ana feliază mărul imaginar.  Așa s-a pornit Ana să împărtășească.

Ana gustă din fructul imaginar împreună cu ceilalți. Așa fixează Ana borna la kilometrul zero.

Ana e liberă să cultive o livadă de meri. Așa începe Ana să pășească în suferință.

Ana vrea să uite că are mere. Așa speră Ana să se vindece.

Ana scrie. Ana joacă teatru.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project)”. O bornă fixată în scena Sălii Majestic a Teatrului Odeon de Andrei Măjeri. Întru aducere aminte. Și tămăduire. Un spectacol despre vindecare. De rănile trecutului și cicatricile viitoare ale prezentului, de cutume maladive și stereotipuri strâmbe de educație și comportament social, de frici proprii și colective, de umilințe personale și naționale, de inerții distrugătoare și intoleranțe intolerabile.

Și de memorie. We just need a closure…

Revoluția din 1989 este revoluția noastră, a tuturor. A fiecăruia dintre noi, născuți înainte sau după acel decembrie însângerat, așa cum ne-a rămas ea în memorie ori numai cum ne-a fost povestită de alții. Este o poveste cu mii de povești, așezate unele lângă altele cu nostalgie, cu regret, cu ușoară duioșie sau doar infinită îngăduință, dintr-o oglindă fermecată prin care privim înapoi către acest moment de renaștere, și numărăm, în fiece iarnă în care ne încumetăm să înfruntăm din nou chipul zugrăvit de ea, anii care s-au scurs de atunci. Și tot nu… Sau poate…

Nu numai Ana are mere. Și Saviana Stănescu (dramaturgul româno-american – în vârstă de 22 de ani la revoluție – venit de la New York la sfârșitul anului trecut  să dezvolte un proiect unicat despre ce înseamnă pentru cei din diaspora întoarcerea acasă) are mere. Așa a început să scrie „Kilometrul Zero (The Revolution Project)”, sub presiunea bastonașelor aplecate, înșirate unele după altele să lege întru sens literele pe un caiet de tip unu și a bastoanelor în care s-au transformat mai târziu cuvintele ce au crescut din ele și care s-au întors să încovoaie spinările ce n-au mai putut să rabde atâta aplecare… 

Și regizorul Andrei Măjeri (născut în 1990) are mere. Așa că a luat textul Savianei Stănescu și a intrat cu el în teatrul Odeon să-l exploateze pe scenă. Și a început să lucreze cu Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și  Alexandru Papadopol. Și ei au desagul plin cu mere și cu povești despre revoluție, ale lor și ale personajelor pe care le interpretează. În marșul soldaților ce defilează către libertate pe ecranele de pe scenă, testimonialele celor patru actori, filmați în cabine și pe holul teatrului – care-ți creează la începutul spectacolului așteptări pentru un eveniment-document – sunt completate, scenă cu scenă, de tablouri teatrale în desfășurare, intercalate într-un crescendo de emoții către un fir narativ comun. Într-o convenție confesivă de explorare și autoexplorare a tuturor fațetelor evenimentului cu pricina și a consecințelor lui până azi, într-o cheie asumată și recognoscibilă pentru fiecare dintre noi și atunci și acum, ceea ce imprimă naturalețe jocului actorilor, foarte buni cu toții, în mișcarea și rostirea scenică, și consistent verosimil poveștilor cărora le dau viață. Cu multă energie, cu umor, cu sarcasm pe alocuri, uneori cu nedisimulată tristețe, alteori cu vigoarea temerarilor, cei patru se completează autentic (ingenua Ioana Bugarin, reprezentantul candid al generației născută după Revoluție, curioasă și efervescentă, dornică de acțiune și rezolvări prin scotociri ingenioase – foarte bun textul, dar și ferma dirijare a regizorului – în viețile și vârstele Nicoletei Lefter/copilul, ale lui Alexandru Papadopol/adolescentul și ale Dianei Gheorghian/tânărul, în rolurile lor autentice din decembrie 1989, dar și a felului în care fiecare dintre ei și personajele lor au ales să înțeleagă, să traverseze și să se adapteze anilor care s-au scurs de atunci și temelor pe care societatea a catadicsit să le livreze întru cercetare și asumare).

Cu toții prinși în cutia neagră din mijlocul scenei, care se umple încet de culorile fiecăruia (într-un melanj multimedia coerent video-light-sound, funcțional și de sine-stătător, care încadrează iscusit și amplifică emoția din jocul actorilor) pe măsură ce se mai aduce nițică lumină în poveștile lor, singura care pare să fi înregistrat toate datele zborului de 30 de ani către acum, doar-doar ne-om lămuri, ascultând vocile din carlingă, dacă nava s-a prăbușit, planează ori doar se zbate în derivă pe cerul iluzoriei noastre libertăți. Și poate i-om găsi, înțelegând, viteza, altitudinea și consumul de carburant potrivite pentru un zbor serios de acum înainte.

Merele Anei și ale noastre, ale tuturor, se strivesc implacabil în conștiința din nou trezită la realitate și repede încastrată înapoi în imaginar, în jocuri de apărare a minții de ploaia de gloanțe (cel mai puternic tablou al acestui spectacol) din locul în care poveștile tuturor converg într-o singură imagine (răsturnată!,  a Teatrului Național în Piața Universității), la kilometrul zero al democrației noastre, încă fragilă.

Toate lucrurile importante încep cu o propoziție simplă.

Ana are mere. Now we have a closure.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project) ” de Saviana Stănescu

Teatrul Odeon, Sala Majestic

Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Sound design: Adrian Piciorea
Video creation: Ioana Ilaș Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Instalație multimedia: Luca Achim

Cu: Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol

Data premierelor: 27 septembrie / 1 octombrie 2020 

Durata spectacolului: 2 ore

M de la Teatru scris cu T de la Murphy: Joaca de-a răspărul pe acoperișul Naționalului bucureștean

Tot ce trebuie să știi despre pretext sau Purphy cu M de la Potiv. De deatru sau tans, nici nu mai contează…

„M de la Murphy”, cel mai nou proiect „9G” (al 16-lea din „Noua Generație”, proiectul pentru sprijinirea și lansarea tinerilor creatori al Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” al Naționalului bucureștean), coordonat de coregrafa Andrea Gavriliu, s-a cățărat în premieră, pe 15 și 22 septembrie, la ceas de seară, pe cerul Capitalei, în Amfiteatrul în aer liber al TNB.

Profasis pentru un spectacol de freamăt a opt trupuri în limbaje de mișcare și stiluri variate de dans de a extrage și împrăștia energie dătătoare de viață. Forfota aia care se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri. Poate chiar teatrale sau coregrafice. Că tot învățăm să respirăm cu toții altfel, separat și împreună, din spatele unor măști cu care suntem nevoiți să ne acoperim suplimentar fața pentru cine știe cât timp de acum înainte. Prima convenție nouă cu care întâmpini, la începutul unei stagiuni teatrale atât de așteptate, un eseu fresh de filosofie a răspărului. O apologie ori poate doar o răzvrătire a trupului ca instrument de escamotare de la adevăratul lui scop: a sluji adevăratelor trăiri (de orice fel) ale celui care-l locuiește temporar. Viețuind după legi doar de el știute ori dinadins ascunse sau ignorate, acompaniator sau inchizitor al celor mai tăgăduite paradoxuri de care sufletul chiriaș se lovește în fiecare zi, suport și capcană pentru iubiri și tristeți, pentru duioșii și revolte, pentru înflăcărări și resemnări care-l traversează spasmotic ori armonios în spirală în fiece clipă, sau, cu puțin noroc, în câteva clipe mai lungi, adunate întru recunoaștere unele după altele în ceea ce putem defini mai târziu drept sentiment.

Un experiment interesant de expresii, jonglerii și tablouri corporale care amendează ori aplaudă cu umor, ironie și chiar sarcasm atitudinile și comportamentele oamenilor prinși fără soluții într-o stare de haos minuțios organizată, din care sunt nevoiți să se identifice, să se extragă și să se autodisciplineze în fiecare zi pentru a o lua de la capăt ziua următoare întru definire.

Într-un haos de mișcări, la fel de meticulos studiate și organizate de Andrea Gavriliu, ale unui corp cu opt brațe, nu tocmai novice (Alexandru Chindriș, Eva Danciu, Roxana Fânață, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina), ne lăsăm vrăjiți de energie (au, din plin, cu toții) și ne gândim că poate e cazul să râdem și când suntem nevoiți să stăm cu pantalonii în vine. Sau poate trebuie să ne dezvelim uneori posteriorul pentru a arăta lumii, verde în față, care e părerea noastră.

Poate nu e nevoie să înțelegem chiar tot. Poate merită să ne lăsăm uneori purtați. De mișcări compulsive, precum o caracatiță ale cărei tentacule se amușină, se mângâie, se ceartă și se abandonează reciproc, ajutând corpul să se deplaseze către un înainte studiat ori aleator, sau, dimpotrivă, țintuindu-l în loc pentru o nouă răzgândire sau perplexitate pe care o are de încasat. Cu fesierii încordați sau doar râzându-și în barbă și scuipând în sân da-da-dir-la-da-da, trupul râde în hohote în timp ce mâinile se antrenează să se coordoneze pentru a servi mai apoi, ca-n tenis, cu ambele mâini, la T. Și la M. Iar picioarele zburdă succesiv către marginile scenei ori se ridică în poante, într-un du-te vino clasic/contemporan, ca toate mișcările dinlăuntrul sufletului care învață să sară când pe un picior, când pe altul. Poate nu e grav. Mozart râde sfios de sub mantaua lui Dumnezeu peste clavecin, să-i îndrepte coloana și să-l îmbie la un menuet de simțiri, în timp ce ritmurile orientale imprimă arabescuri buricului scos erotic la înaintare. Cuvintele se sugrumă în gâtlej înainte să fie expirate, iar gura paralizată, ca după o anestezie la stomatolog (după fiecare râs întins de la o ureche la alta și după fiecare încercare nereușită de a sufla în pungile ce se încăpățânează să nu-și deschidă marginile ca să îndeși în ele tot ce poți lua de pe aceste rafturi), scapă întruna salivă, fără să știe… Peste convențional. Peste paradoxuri corporale. Peste năstrușnice obiecte de recuzită. Peste zâmbete resemnate sau amare, după caz.

Poate chiar așa se întâmplă când renunți la sincronizare și coordonare între trup și suflet. Perplexitatea, chiar dacă se manifestă diferit, poate fi citită ușor și cu literele scrijelite direct pe mișcările trupului și abandonate, în aer, pe cerul Bucureștiului. Bumerang după bumerang, trimise la un moment dinainte și încasate în aceeași ordine de creierul tău uluit, ocupat între timp cu un alt paradox.

Mă bucur și râd odată cu toată lumea și-i las la urmă pe cei care nu au înțeles gluma, M Gavriliu. Because I got high. That high. Pe acoperișul Naționalului, zic.

E toamnă. Mâine va fi mai rău. Cu M, poate chiar de la Murphy.

P.S.

Dansul la pungă se va muta, din octombrie 2020, în Sala Mică.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Centrul de Creaţie şi Cercetare „Ion Sava”, proiectul 9G la TNB

Amfiteatru TNB / Sala Mică

„M de la Murphy”

Concept: Andrea Gavriliu

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Ilustrație muzicală: Andrea Gavriliu

Scenografie: Alexandru Petre

Light design: Cristian Simon

Cu: Alexandru Chindriș, Eva Danciu, Roxana Fânață, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina

Foto: Adi Bulboacă