Common people „#feeling blessed”: Un „Hașteg” pentru fericire

Hasteg 0

Etichetarea. Musai pozitivă. A tot ce facem, avem, simțim ori trăim. Fericirea ca obligație sau nefericirea cu semn schimbat, expediate într-un status eficace, de a cărui veridicitate nu are timp să se îndoiască nimeni. Un mod rapid  de a ne arăta în fața lumii și de a răspunde presiunii sociale care ne îndeamnă să fim perfecți.

Un simplu semn grafic, la îndemână pe orice tastatură, ne salvează de o sumedenie de explicații.  Folosit pe portativul muzical pentru semnalarea urcării cu un semiton a sunetului, diezul prezent pe orice gadget de azi indică urcarea cu cel puțin o treaptă a scării ce ne poartă spre fericire. Odată folosit, nu avem decât să imităm în viața reală hashtag-urile pe care tocmai le-am întrebuințat în social media, justificându-ne beatitudinea. Ca și cum nu ar fi nimic profund în neregulă cu noi, cu eșecurile și nefericirile noastre, continuăm disimularea până ajungem să ne mințim pe noi înșine. Până într-un punct, când, în spatele diezului și a hashtag-ului, rămânem în sufletul gol. Față în față cu viața noastră, așa cum este ea de fapt.

„Hașteg” scotocește în spatele semnelor de autodeclarată fericire a unor cupluri contemporane, într-o eră în care monogamia a devenit o utopie și interacțiunea reală a fost înlocuită cu dragostea tip fast food. Toată lumea o consumă pe nemestecate. După care acuză probleme digestive.

„Hașteg” este un proiect de teatru independent. Un spectacol itinerant, care a plecat la drum în urmă cu două luni, când și-a făcut debutul pe scena Teatrelli. Scrisă de Elena Voineag și Dana Rotaru, această comedie neagră este o derulare filmică, cu accente de stand-up (atât la nivelul replicilor, cât și în structura dramaturgică), a unor crâmpeie din viața unor oameni osândiți la o fericire cu care le sunt datori celorlalți.

Personajele, între treizeci și patruzeci de ani, sunt oameni obișnuiți care cedează, încetul cu încetul, presiunii sociale și stresului profesional la care sunt supuși, bântuiți de traume din copilărie și de lupta lor cu ei înșiși de a-și depăși fricile și condiția, dar mai ales de a păstra aparențele într-o lume care le cere impetuos să reziste și să fie puternici.

Ana (Elena Voineag), actrița căreia viața i se năruie brusc după infidelitatea soțului, Vladimir (Ionuț Ionescu), soțul ei, CEO la o bancă, „călărit de toți banii”, ascuns mereu în spatele job-ului lui, Maria (Ana Pasti), prietena lor, femeie de afaceri de succes, fiică, soție și mamă perfectă în ochii celorlalții, Matei (Răzvan Răduță), soțul Mariei, Director la Porsche, tată și soț exemplar, Kaja (Dana Rotaru), psiholog, amanta cehoaică și colega de corporație a lui Vladimir, Ștefan (Denis Ștefan), viitor amant al Anei, Șef SPP cu doctorat în Securitate și Laura (Ana Odagiu), amanta lui Ștefan, agent de vânzări la BMW, femeia convinsă că nu e făcută pentru căsnicie și maternitate, cu toții sunt învârtiți fără puterea de a se împotrivi într-un vortex de vulnerabilitate, neglijență și abandon emoțional, care îi împinge la gesturi disperate.

Dezvoltate simplu, sec, în discuții și situații banale, din care spectacolul și actorii (fiecare în parte are o mică partitură  în care își prezintă latura sensibilă a personajului său) reușesc să extragă emoție prin forța firescului și a recognoscibilului, temele abordate vin natural în prezentarea poveștilor lor, fără demonstrații patetice ori degete băgate în ochiul spectatorului. Abandon, violență domestică, divorț, adulter, copii nedoriți, boală, momente de alienare și de suferință în spatele ușilor închise privirilor iscoditoare ale celorlalți, intercalate cu discuții ușurele despre băuturi mexicane din agave, sex, naștere naturală vs. cezariană, bârfe din lumea teatrală, vremea pe AccuWeather, debriefing-uri despre middle-term strategies ori conversații pe WhatsApp în care se desfășoară viețile lor secrete…

Toate pentru a sublinia artificialul lumii în care trăim, relațiile superficiale pe care le dezvoltăm și raportarea ipocrită la viață și la ceilalți, individual și în cuplu. Urmăriți la tot pasul de clișee familiale care ne-au însoțit de-a lungul vieții, în care ne regăsim și care ne-au format ca adulți, smulgându-ne promisiunea intimă că nu vom repeta niciodată greșelile părinților, până în ziua în care observăm asemănările și ne dăm seama că nu suntem cu nimic mai buni decât ei și decât ceilalți…

Vorba personajului Ana al Elenei Voineag: „Autobiografia mea se va numi “Și părea așa o idee buna la început!”… “. Aceeași Elena Voineag care în momentul de stand-up de final concluzionează: „Plătesc chiria și luna asta. Din videochat, că glumele n-au fost bune, să fim serioși! Și, ca să încheiem frumos, mai am una de final: o știți pe aia cu oamenii se schimbă?… “.

Doar la un click distanță, un diez pentru fericire.

afis Hasteg

„Hașteg” de Elena Voineag și Dana Rotaru

Următoarele reprezentații sunt programate la Cercul Militar Național pentru 5 și 16 aprilie, 7 și 24 mai, 6 și 13 iunie.

Regie: Dana Rotaru

Muzică originală: Tică Alexe

Decoruri: Valentina Voineag

Costume: Liana Obancea

Sunet și lumini: Cristi Călinescu și Petre Osman

Distribuție:

Ana: Elena Voineag

Vladimir: Ionuț Ionescu

Maria: Ana Pasti

Matei: Răzvan Răduță

Kaja: Dana Rotaru

Laura: Ana Odagiu

Ștefan: Denis Ștefan

Durata: 90 minute

Advertisements

Oricum ar da cu banul, „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” la Comedie

Rosencrantz 01

Cum arată viața când soarta ți-e pecetluită. Când oricum s-ar învârti în aer moneda pe care o arunci cade întotdeauna pe aceeași față. Cap. Mereu condamnat să rămâi personaj secundar. Pedepsit întru uitare. Osândit la pieire.

La cheremul marelui Will…

O savuroasă farsă filosofico-tragică despre două personaje secundare shakesperiene: Rosencrantz și Guildenstern. Sau cum gândesc doi curteni de la Elsinore. Locul din Danemarca unde filosofia de viață se întâlnește cu comedia. Și de unde cei doi sunt condamnați să dispară odată cu vasul care trebuie să-l ducă pe Hamlet în Anglia.

Dar cum se vede lumea lui Hamlet prin ochii personajelor secundare care-și cunosc necruțătoarea sentință? E întrebarea absurdă de la care a pornit călătoria dramaturgului Tom Stoppard în urmă cu mai bine de cinci decenii. Prilej de a construi o minunată comedie despre sânge și iubire fără retorică și despre sânge și retorică fără iubire. Pentru că iubire și retorică fără sânge nu se poate…

Pentru prima dată pusă în scenă în 1966, piesa „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” a fost jucată de-a lungul timpului în diferite colțuri ale lumii, inclusiv în teatrele din România, și a devenit chiar și poveste cinematografică în 1990 (o fermecătoare comedie avându-i în rolurile principale pe Gary Oldman și Tim Roth), în regia autorului însuși.

Montarea lui Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie din București, care va avea premiera oficială pe 5 aprilie, este un spectacol încântător de teatru în teatru sau o joacă de-a joaca lui Shakespeare cu prinţul Danemarcei. Cu o distribuție tânără, foarte bine ghidată, de ale cărei roluri se achită cu succes fiecare actor, fără nicio excepție, „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” este un spectacol care va avea cu siguranță viață lungă pe scena Comediei.

Prieteni din copilărie ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern (excelenți Bogdan Cotleț și Silviu Debu care le dau viață) sunt chemați de Claudius la curte să caute cauza tulburării lui și să amelioreze starea prințului, căzut în depresie ori nebunie. Expediate într-o afirmație pe care vor să o schimbe („Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”), cele două personaje caută în primul rând un sens pentru a fi fost invitate în piesă numai ca să-și trăiască sfârșitul. Într-o clipă în care un om mai slab de înger s-ar gândi să-și reevalueze credința, Rosencrantz și Guildenstern, care dau cu banul de când țin minte, își evaluează cu umor șansele de a învinge fatalitatea și de a face să se întoarcă pe partea cealaltă monezile care au arătat de 92 de ori la rând cap…

Interpretând cu umor cele două fețe ale aceleeași monede sau poate cele nouăzeci și două de monede azvârlite în aer ale aceleeași fețe, personajele principale sunt de fapt două fațete ale aceleeași fatalități, interșanjabile: Silviu Debu e Guildenstern serios, apăsat, filosof, Bogdan Cotleț e Rosencrantz comic, jucăuș, naivul perfect. Ei se completează minunat pe tot parcursul spectacolului, într-un excelent joc de șah în care piesele cu care joacă sunt viața, moartea, eternitatea și puterea. Poate au de ispășit un trecut pe care nu și-l mai amintesc. Sau poate timpul s-a oprit în loc și aceeași experiență a unei monede aruncată o singură data s-a reflectat de peste nouăzeci de ori.

Purtați pe aripile vântului unei zile fără vânt, sub influența unor forțe ne-, sub- sau supra-naturale, cei doi filosofează, postulează, anchetează, încercând mereu să evadeze din piesă, să se întoarcă la un „acasă”, la un ceva dinainte să fie sortiți pieirii, convinși că nu trebuie să-și piardă concentrarea și că, dacă pun întrebările potrivite, ar putea scăpa sau chiar primi o răsplată. Așa se lansează în fascinantul joc al întrebărilor și răspunsurilor din ingenioasa scriitură a lui Stoppard (după diverse reguli, care presupun false ipoteze, interdicții,  distribuiri sau inversări de rol, în dialoguri absurde), cărora cei doi reușesc să-i imprime o incredibilă coerență, pe care o vor susține pe tot parcursul piesei și spectacolului, luptându-se cu eșecul, cu fatalitatea, cu anotimpurile, cu punctele cardinale, cu direcția vântului și cu personajele hamletiene în încercarea de a schimba soarta care le-a fost propusă sau măcar de a-și învinge teama de sicriu. Până când se autoconving că nu are sens să intervină: „Am fost lăsați atât de multă vreme la cheremul propriilor noastre gânduri, încât, după o vreme, te bucuri de nesiguranța de a fi lăsat la cheremul gândurilor altcuiva. ”

Cea mai importantă activitate a lor e cea de a se juca unul pe celălalt, așa cum sunt percepuți, mereu confundați de celelalte personaje cu care interacționează.

Într-o scenografie pe care Iuliana Vîlsan a imaginat-o ca un imens cimitir ce va să-i înghită pe toți, shakespearieni și stoppardieni deopotrivă, în care a plasat păpuși întrupând personaje din scenă, dar și resturi de trup uman – membre și schelete osoase – și jucării, azvârlite aiurea în tot felul de poziții și folosite în jocul actorilor întru sporirea absurdului și comicului unor situații, Rosencrantz și Guildenstern au drept aliat principal în lupta lor cu destinul trupa de tragedieni ce urmează să joace la curtea castelului Elsinore.

Mai precis pe liderul acestei trupe, care conduce minunat spectacolul de teatru în teatru. Excelentă Ilona Brezoianu și foarte inspirată alegerea lui Eugen Gyemant de a distribui în acest rol un personaj feminin  (în piesa lui Stoppard rolul șefului trupei de actori e un personaj masculin, interpretat în propriul film de Richard Dreyfuss), gândit ca un Horațio, dar nu al lui Hamlet, ci un confident și un consilier al celor doi.

Ilona Brezoianu are forță, umor, autoironie, isterii și vulgarități controlate, energie în mișcare și foarte mult ludic în rostire, plimbându-se cu lejeritate între grav, frivol și obscen, achitându-se cu brio de rolul pe care-l are, acela de a face legătura între public și personajele din lumea lui Hamlet, prilej de a reflecta asupra condiției actorului (obligat să facă pe scenă lucrurile care de obicei se întâmplă în afara ei), înțelegerea situațiilor de joc și elaborării adevărului scenic, dar mai ales asupra a cât de greu se creează iluzia realității…

Secondată mereu cu umor de Angel Popescu (în rolul Regelui Actor), Laura Creț (Regina Actriță) și Eduard Cîrlan (Alfred), tragedienii din școala ei „de sânge dragoste și retorică” („sângele o obligatoriu, toate sunt cu sânge”), care intră cu greu în convenție, condamnați la un limbaj care compensează în obscuritate ceea ce-i lipsește în stil, Ilona Brezoianu conduce cu o mână de fier, fără de care teatrul, probabil, nu ar putea supraviețui. „Toți cei însemnați să moară trebuie să moară după stricta urmare a indicațiilor”, spune personajul ei, caricaturizând până la absurd însăși piesa „Hamlet” („Un abator. Opt cadavre cu totul, scoate ce e mai bun din noi”), încercând să extragă semnificația din melodramă…

Curtea de la Elsinore are parte de interpretări remarcabile.

Un interesant și fermecător Claudius al lui Liviu Pintileasa, cel care-i primește pe cei doi la curte cu brațele deschise, caricaturizat, entuziast dar senil, confuz în exprimare, corectat mereu și ajutat în rostire de patetica, ridicola și superficiala Gertrude a Smarandei Caragea.

Foarte simpatic Polonius al lui Lucian Iftime. Cu voce mieroasă de fals slugarnic, ironic și demonstrativ, părinte excesiv de autoritar Ofeliei, revoltat de rândurile îndrăznețe primite de fiica lui neprihănită de la Hamlet, el explică cu iscusință tulburarea prințului prin interdicția pe care a ridicat-o Ofeliei în a primi dragostea lui. Ofelia Blancăi Doba este docilă, marioneta perfectă în mâinile lui Polonius. Fata a cărei „frumusețe nu ar trebui să stea de vorbă cu cinstea ei”, după cum zice Hamlet, se remarcă în scena în care își pierde mințile după ce i-a fost ucis tatăl.

Toți gravitează în jurul excelentului Hamlet al lui Anghel Damian, ludic, inteligent, alunecos și crud, care joacă perfect „nebunia cu metodă” la care face referire Polonius, cea spre care l-au purtat postul negru, veghea, reveria și furia care l-au cuprins după moartea suspectă a tatălui și căsătoria nepotrivită a mamei, avertizându-i pe cei doi că unchiul care-i e tată și mama care-i e mătușă se înșeală, declarându-se nebun doar de la nord la nord-vest…

Captiv în celula sa din închisoarea lumii, excelent în scena în care cei doi negociază trupul neînsuflețit al proaspăt-ucisului Polonius pentru a-l depune la capelă sau în cea în care cântă la fluier, Hamlet-ul lui Anghel Damian coboară credibil și în public, aducând un mic elogiu patetic ființei umane, de care se arată totuși neplăcut impresionat. Din perspectiva personajului său, chintesența țărânii este simplă: „Nu e nimic rău sau bun pe lumea asta pe care să nu-l facem noi să fie așa”.

Întrerupte de zgomote de sticlă spartă, zbor de avioane ori pisici călcate din greșeală în întuneric și acompaniate de o muzică de film mistery (avându-l autor pe Alexei Țurcan), prin care se creează un permanent și savuros suspans, interesant puse în valoare și de light-design-ul lui Alin Popa și video-design-ul semnat de Dilmana Yordanova, personajele de acum câteva secole, dimpreună cu cele de acum câteva decenii, sunt aduse în contemporan prin coafuri și culoare, dar și iconografia folosită în costume (în care sunt folosite și siglele facebook, youtube ori instagram). Ele caută mereu aprobiul publicului, apăsând în același timp pedala non-comunicării sau a redundanței din mesajele pe care le transmit, subliniind artificialul care traversează astăzi toate relațiile umane. Pentru că publicul știe ce vrea și ăsta e singurul lucru în care e pregătit să creadă…

Toate pentru a accentua drama pe care o traversează Rosencrantz și Guildenstern, oameni mărunți care nu cunosc ițele poveștii, personaje care evadează din textul lui Shakespeare pentru a-și trăi  exilul în piesa lui Stoppard. Care cer și ele puțină acțiune coerentă, mergând agale către eternitate. Fără posibilitatea de a schimba ceva sau măcar cu speranța vreunei explicații. Moartea lor va fi absența și nimic mai mult. Și timpul care nu li se va mai întoarce.

Aveau o singură șansă la supraviețuire.

„Totul trebuie luat pe încredere. Adevărul este numai ce este luat drept adevărat. Este moneda de schimb a celor vii. Poate nu e nimic în spatele ei, dar nu contează, atâta timp cât i se dă valoarea cuvenită. ”.

Și li s-a dat.

Always look on the bright side of life…

afis rosencrantz

Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard

Teatrul de Comedie București

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Asistență regie: Alice Gyemant

Muzică: Alexei Țurcan

Light-design: Alin Popa

Video-design: Dilmana Yordanova

Foto: Alexandra Pașca

DISTRIBUȚIA:

Guildenstern/Ambasador: Silviu Debu

Rosencrantz/Ambasador: Bogdan Cotleț

Actorul/Horațio: Ilona Brezoianu

Hamlet: Anghel Damian

Claudius: Liviu Pintileasa

Polonius: Lucian Iftime

Ofelia: Blanca Doba

Gertrude: Smaranda Caragea

Regina Actriță: Laura Creț

Alfred: Eduard Cîrlan

Regele Actor: Angel Popescu

Data premierei: 5 aprilie 2019

Durata spectacolului: 1h 55 min

Bulevardier pe Scena Mare: „Noii infractori” ai Naționalului

noii infr cai prog 2

Ilustrație din caietul-program de Horațiu Mălăele, care semnează și grafica afișului

Disperarea cu toate ingredientele ei: rutină, tristețe, singurătate, neîmpliniri, griji, responsabilitate, neputință, vină. Sau ce îi împinge pe oameni să meargă pe lângă lege, fără să se gândească la consecințe. Și când anume faptele lor încep să fie socotite un pericol social.

Ambalată cu umor într-o tragicomedie bulevardieră a autoarei israeliene Edna Mazia, montată de Ion Caramitru pe scena Sălii Mari a Naționalului bucureștean, „Noii infractori” este o piesă despre norme și sustragerea de la regulile după care funcționează societatea, despre abateri nu doar de la legea penală, dar mai ales de la ordinea morală, care nu pot să rămână nesancționate.

În centrul ei o „infractoare”. Care-și așteaptă și ispășește pedeapsa corecțională, pentru o clipă de disperare care a purtat-o în nelegiuire, tălmăcind o poveste ce ia startul într-o vineri seară, de Sabat, la cină, în sânul unei familii evreiești. Încheiată cu un moment în care face pasul greșit pe o cale lăturalnică, de pe care Dorina nu se mai poate întoarce la șoseaua principală.

Închisoarea Dorinei este propriul cămin. Casa unei respectabile familii evreieşti ajunsă la ananghie („cea mai frumoasă casă din Tel Aviv”) devine „un mare bordel”, iar stâlpul acesteia, până acum o femeie supusă și onorabilă, matroana acestui stabiliment. Un decor realist, simplu dar dichisit (interiorul casei înstărite, căruia Florilena Popescu Fărcășanu a ales să-i schimbe destinația doar prin light-design și inimioare lipite pe ușile dormitoarelor), este temnița în care sexagenara își va expune povestea. Povestea unei vieți la care a fost și a consimțit să fie condamnată.

Virginia Mirea (fostă actriță a Teatrului de Comedie, care debutează pe scena Naționalului cu acest rol) are tot ce-i trebuie pentru a da credibil viață sexagenarei Dorina, mai ales o naivitate la limita duioșiei și o blândețe naturală în rostire și mișcare, alternată cu mici crize de isterie. Adică fondul ideal întru efect comic pentru schimbarea pe care o traversează eroina, care capătă stabilitate, încredere și curaj pe măsură ce afacerea ei se dezvoltă și sentimentul propriei utilități crește.

„Noii infractori” este o tragicomedie despre eșecurile și lupta pentru supraviețuire a fiecărui personaj, nu doar ale Dorinei. Și despre ispitele care le pot asigura fiecăruia o viață mai bună și mai comodă. Și ce li se poate întâmpla când moravurile nu mai atârnă atât de greu… Succesul, împlinirea, vina și onoarea, toate se calculează în shekeli. Peste 1000 pe zi pare un preț bun pentru ca toți să devină complici la delictul Dorinei, întemnițați la rândul lor sub diverse forme în această dublă închisoare teatrală corecțională, din care Dorina încearcă să gestioneze cele două lumi în care este prinsă: rutina casnică și șansa la o altfel de viață.

Soțul Arie (Andrei Finți), un bărbat rigid, superficial, tipicar, mereu grav, insensibil, fanfaron şi pisălog, care ocupă un post de conducere la un mic fond de investiții (pe care familia i l-a asigurat ca să aibă un salariu și un status profesional onorabil), un bărbat incapabil să identifice și să-i recunoască sacrificiul, care o consideră „banca ideală pentru temeri și griji”.

Mama ei, Anca (Alexandrina Halic, mângâierea copilăriei multor generații pe scena Teatrului pentru copii “Ion Creangă” și în emisiuni de televiziune, un personaj-tampon între cele două lumi care face deliciul publicului la fiecare apariție în scenă), bolnavă de Alzheimer, o băbuță senilă și îndărătnică pe care se chinuie să o îngrijească și de care se împiedică mereu.

Fiul Ylal (interpretat de Silviu Biriș), un artist superficial de 31 de ani care face muzică pe care nu o cumpără nimeni (pentru că el însuși nu e sigur că vrea s-o vândă), cu o viață conjugală amară, pus mereu pe harță cu soția lui, Sarit (Afrodita Androne), cu care formează un cuplu meschin, preocupat de avantaje de toate felurile, ce caricaturiază convențiile familiale și sociale.

Bambi, o fiică libertină (rol atribuit cu succes Teodorei Mareș) în căutarea unei vieți aventuroase, o scriitoare plecată în America de Sud să documenteze un  roman despre Țara de Foc, care încă mai cere bani de acasă…

Rufelor murdare din viața acestei familii li se adaugă peste noapte lenjeriile unor femei străine ce intră în casa onorabilă a soţilor Dorina şi Arie, devenită stabiliment erotic sub pretextul organizării unor cursuri de gătit.

Ieșită la o gură de aer din pușcăria familiei, Dorina o va adopta pe Naomi (dinamica Ileana Olteanu), „studenta de la ASE” care „dă lecții particulare”. În studiul și lecțiile de la noua „școală de gătit” a Dorinei o vor ajuta două fete disperate: Sigal (Diana Sar), o mămică singură și debusolată, fără soluții pentru îngrijirea copilului ei, și timida Miki (Cosmina Olariu), novice în ale prostituției, ascunsă sub un văl de agresivitate, zugrăvind complementar subtema piesei: condiţia femeii ușoare și motivele (sărăcia, desconsiderarea, violența, abandonul) care o împing să practice cea mai veche meserie din lume. Asta pentru că se vor găsi întotdeauna clienți: Daniel Badale îi dă consistență ridicolului Șimșon, un personaj perfect burlesc, Mihai Verbițchi este clientul agresiv, îngroșat și el în ridicol, Alexandru Hasnaș este Șlomo, clientul în vârstă, respectabil (ar prefera-o pe Dorina, pentru care ar fi chiar dispus să plătească dublu), pe scurt barbate cu toate slăbiciunile lor.

Noua afacere a sexagenarei reprezintă și împingerea către zona de teatru de revistă (care-i va asigura probabil spectacolului longevitate și succes la marele public), către o vulgaritate controlată, destul de insistentă în economia spectacolului, poate intenționat îngroșată (prin muzică, dans – altfel bine executat de cele trei actrițe – și jocuri de lumini) încă din scriitură atât la personajele feminine cât și la cele masculine, pentru a sublinia contrastul dintre cele două lumi, tranșate cu precizie de Haim, cel care organizează flagrantul. Foarte bun și hotărât prin contrast George Piteștereanu, autoritar și uman în același timp. El readuce spectacolul la cheia gravă în care a început (în ritmurile unei foarte inspirate alegeri muzicale care însoțește partea dacă nu luminoasă măcar legală a vieții – Giora Feidman, „Happiness is a Nigun” -), punând ordine în lucruri și redând spațiului destinația inițială. Verdictul lui (după ce a închis cu intenție ochii la complicitate, degajând din vinile pe care le poartă autorii lor) reumanizează atmosfera: „infracțiune care nu deranjează”.

Și îi permite astfel personajului principal să aleagă… Spre surpriza tuturor, Dorina preferă să se izoleze, visând la cea mai frumoasă perioadă din viața ei și savurând gustul păcatului… Al fărădelegii care a dus la investigarea și cosmetizarea relațiilor ei sociale și familiale, dar mai ales la explorarea năzuințelor ei de femeie, liberă de orice eșec.

large_noiiinfractori_2019_web.JPG

Noii infractori” de Edna Mazia, traducere: Etgard Bitel

Teatrul Național ”I.L.Caragiale” București, Sala Mare

 

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Coregrafie: Florin Fieroiu

Light design: Chris Jaeger

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

 

DISTRIBUȚIA:

Dorina: Virginia Mirea

Arie: Andrei Finţi

Anca: Alexandrina Halic

Bambi: Teodora Mareş

Ylai: Silviu Biriş

Sarit: Afrodita Androne

Naomi: Ileana Olteanu

Sigal: Aylin Cadîr / Diana Sar

Miki: Cosmina Olariu

Șimșon: Daniel Badale

Haim: George Piștereanu

Șlomo: Alexandru Hasnaş

Un client: Mihai Verbiţchi

Roy: Viorel Florea

Poliţiști: Alexandru Popescu / Nicoleta Tase

Tânărul: Aris Bănuţoiu

Interpretarea melodiei „Hava Nagila”: Emy Drăgoi

 

Cum să supraviețuiești ignoranței: „Trucul lui Patrick” de la Comedie

1 Patrick_9_Adi Bulboaca

Îți iei un tricou cu dungi, niște bretele colorate, o pereche de ochelari speciali – prin care se pot privi problemele cele mai grave – și o șapcă, musai cu elice. Apoi îți lași imaginația să zburde liberă, în căutarea răspunsurilor la întrebările pe care tocmai le-ai descoperit prin lentile. Asta pentru că ai doar 11 ani și nu știi ce să faci cu ce vezi și auzi în jurul tău.

O poveste despre joaca de-a maturizarea a unui copil și jocul de-a copilăria a adulților din jurul lui. O tragedie cvasi-comică despre comunicare și ce se poate întâmpla în lipsa ei, tratată cu umorul specific naivității vârstei personajului principal și inocenței cu care el înțelege lumea.

Lumea noastră, a oamenilor liberi să putem iubi și să ne putem bucura în voie. De viață, de sănătate, de familie, de prieteni, de teatru. Uitând uneori să mulțumim pentru această libertate.

„Trucul lui Patrick” de la Teatrul de Comedie după textul lui Kristo Šagor în regia Ancăi Maria Colțeanu este o poveste pentru adulți cu și despre copii. Un ping-pong comics în care urmărești cu sufletul la gură fiecare cadru dintr-un album de benzi desenate în care a fost îmbrăcată povestea, ca să fie mai ușor de digerat. Cu subiect grav, întunecat, fără final fericit, ce-ți propune o însoțeală vioaie în zona râsu’-plânsu’ cu puștiul de unsprezece ani în procesul de înţelegere a situaţiei dificile în care s-a văzut aruncat. Poate va avea un frățior. Poate puțin bolnav. Poate cu un handicap sever. Sau care  poate chiar nu va apuca să se nască…

Confruntat cu necunoscutul dintr-o realitate exterioară mult prea dură pentru sufletul lui curat, Patrick caută să reducă din disonanță refugiindu-se în imaginație, alergând cu disperare după fiecare fărâmă de înțelegere care să-l ajute să accepte și să-l pregătească pentru misiunea dificilă care-l așteaptă, aceea de a deveni fratele mai mare.

„Povestea lui Patrick e o poveste despre inițiere, despre maturizare și despre acceptare, o călătorie in universul unui copil, care – fizic – trece de la copilărie la preadolescență. Traseul maturizării timpurii a lui Patrick e punctat de „discuțiile” revelatoare pe care le are cu fratele său încă nenăscut, proiectând spectatorul în zbuciumul interior al copilului de 11 ani pus în fața unui viitor irefutabil. Patrick e un exemplu de maturizare ideală, fără tare, în care soluția logică pentru a-ti ajuta aproapele e să il iubești fără rezerve și să fii pregătit pentru orice”, susține regizoarea Anca Maria Colțeanu.

Iar eroii piesei și mai ales cei doi protagoniști care dau viață personajelor sunt pregătiți pentru orice. Mizând totul exclusiv pe lucrul cu cei doi actori foarte talentați, spectacolul a ieșit câștigător. Excelenți Emilian Mârnea (Patrick) și Răzvan Krem Alexe (fratele lui nenăscut), care imprimă candoare și vioiciune spectacolului pe tot parcursul lui. Sunt credibili, ludici, energici, excelent antrenați fizic și foarte bine sincronizați și reușesc treceri multe și spectaculoase din personaj în personaj.

Într-un decor minimalist – o cameră de copil înțesată de culoare și jucării Lego, animată de proiecții video (pe alocuri obositoare) și jocuri de lumini și umbre care-i schimbă mereu destinația și convenția -, cei doi tineri actori impun un ritm alert benzii desenate în care au fost distribuiți, interpretând, pe rând, cu dibăcie și versatilitate – cu care reușesc să umple scena și în rostire, și prin gesturi și mișcare -, diverse personaje despre care vorbesc (părinții șușotind în bucătărie, prietenul Valentin, popularul și înfricoșătorul coleg Daniel, profesori de școală, profesorul de box, profesorul Lapte, vânzătoarea cu o dizabilitate fizică de la aprozar) și care populează universul real și oniric al lui Patrick.

Însoțindu-i pe cei doi cu iubire în identificarea unui răspuns adecvat, spectatorul se lasă antrenat în căutările lui Patrick de a-și explica binele și răul, de a înțelege rezultatul unui test de sarcină, semnificația ochilor migdalați ori cuvinte precum „trisomie”, cu vulnerabilitate și infinită generozitate, ca răspuns la noblețea sufletui curat de copil cu care se întovărășește, dar și cu un incredibil curaj, izvorât din fiecare cutezanță cu care acesta își înfruntă toate temerile, învățând câte ceva din fiecare experiență și de la fiecare suflet la care l-au trimis gândurile lui în căutarea de soluții. Și mai ales în gingașul lui proces de responsabilizare, construit cu minuțiozitate, prin care reușește să alunge teama de validare (fizică, familială, socială, în general funcțională) a viitorului lui frate, dar și frica propriei marginalizări sociale (ca răspuns la situația în care se va afla), în efortul lui individual de a face faţă traumei, maturizându-se galopant sub privirile noastre, pe două voci, în doar o oră de spectacol.

Cu subtilitate, sensibilitate și umor, desene animate, tumbe, giumbușlucuri, excelente momente de pantomimă, dansuri și ritmuri de hip-hop… Sau cum se poate vorbi cu candoare despre cele mai grave probleme. Despre un eveniment care va zdruncina pentru totdeauna mentalul unui copil. Despre boală. Despre handicap. Despre moarte.

Emilian Mârnea și Răzvan Krem Alexe, cele două fețe ale monedei aruncate de regizoare pe scenă și de viață întru noroc (pentru marcarea destinului unei familii, dar și a destinelor individuale ale membrilor ei), se învârt amețitor prin aer, până când nu va mai conta dacă, în momentul în care va atinge pământul, va fi cap sau pajură. Jocul e deja câștigat…

„Structura textului lui Kristo Šagor, schimbările de personaje propuse de acesta, ritmul în care acțiunea se construiește ca un tăvălug, logica și looping-urile de logică pe care acesta le jonglează în structura textului, trecerile de stare și ruperile de emoție, toate acestea presupun performanța de artă actoricească și sunt fericită că mi-am întâlnit actorii ce o pot atinge. Le mulțumesc”, declară Anca Maria Colțeanu.

Și au atins-o. Le mulțumim și noi.

afis trucul-lui-patrick

Trucul lui Patrick” de Kristo Šagor,  traducerea: Ciprian Marinescu

Teatrul de Comedie

Regia: Anca Maria Colțeanu

Scenografia: Matei Vladimir

Grafica video: Andrei Stamate

Muzica: Ovidiu Savu

Foto: Adi Bulboacă

DISTRIBUȚIA:

Patrick: Emilian Mârnea

Fratele nenăscut al lui Patrick: Răzvan Krem Alexe

Premiera oficială: 16 martie 2019

Durata spectacolului: 1h

Șah-mat sau când lucrurile nu mai merg pe bază de procedură: 1949 – JUDECATA de la Metropolis

1-judecata-metropolis

Binele și răul. Numitorul comun: frica.

Un spectacol despre putere și obediență. Despre sacrificiu și prețul lui. Despre credință. Despre rezistență. Despre idealuri. Despre obrazul celălalt. Și timpul potrivit la care să-l întorci. Pentru a-ți recăpăta puterile. Pentru a-ți justifica jertfa. Pentru a-ți apăra apăra credința. Pentru a rezista, ca să-ți vezi idealurile împlinite.

O piesă de teatru psihologic în două personaje, pe un text inteligent, semnat de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu, despre timpuri ale întunericului peste care se încăpățânează să pună o mică lumină. În anul 1949, într-o Românie ce traversase regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu (care interzisese ziarele cu caracter politic și activitatea oricărui partid democratic), regimul comunist în plină ascensiune încearcă să elimine de pe scena publică orice adversar. Ținta principală: intelectualii.

„Frica te face să ții în tine cele mai urâte lucruri. Ura, răzbunarea, invidia, toate sunt ținute în suflet din frică, din cauza unui anumit context. Dar dacă contextul se schimbă, există șansa ca lucrurile urâte din oameni să iasă la suprafață.”, spune Emanuel Pârvu, coautor al textului și interpretul tovarășului Ungureanu.

Adrian Titieni și Emanuel Pârvu. Doi actori robuști care dau viață cu precizie celor două personaje. Dincea Constantin (părintele Gabriel), anchetat într-o oră și jumătate de spectacol de Tovarășul Ungureanu de la Securitate, Direcția I. Acuzat și acuzator, într-un proces după care doar istoria are să-i judece, într-o cameră de interogatoriu amenajată pe micuța scenă a Sălii Nocturnelor a Teatrului Metropolis. Te despart de ei doar pereții de plexiglas al acestui spațiu de anchetă și de adânci răscoliri interioare, în care se vor revărsa toate apăsările sufletelor lor chinuite. Din acest loc nu există decât două căi de ieșire: lagărul sau cimitirul.

Părintele Gabriel, sleit de puteri, lovit și plin de sânge, anchetat de trei zile fără succes de torționarii comuniști, așteaptă demn în camera de interogatoriu. Un verdict, o nouă serie de lovituri sau poate un alt anchetator. Credința în Dumnezeu este singura care-i dă putere să reziste. Adrian Titieni îi oferă acestui personaj chinuit și apăsat o liniște incredibilă, o forță puternică ce-i vine din priviri, gesturi mici și chibzuit folosite și vorba caldă și molcomă, din umilința senină  a sufletului lui plin de credință, care va merge până la un exercițiu de iubire față de dușman.

La masa la care își așteaptă împăcat noua confruntare, își face apariția tovarășul Ungureanu de la Direcția I, adus special din concediu ca să aplice metodele numai de el știute pentru a dovedi acte de sabotaj și înaltă trădare împotriva intereselor de Stat. Torționarul comunist, căruia îi dă viață excelent Emanuel Pârvu (regizor și scenograf al spectacolului), este cel care-i face să vorbească pe cei care nu vor. Cel însărcinat cu descoperiea punctului slab. Cel ce cunoaște 18 metode de tortură diferite (din cele 60 care i-au fost predate școală… ), de a face un om să leșine de durere sau să-și piardă mințile, fiecare implicând un alt organ și un alt instrument… Emanuel Pârvu reușește să construiască un personaj carismatic, un securist abil și inteligent, un fin psiholog, capabil să jongleze cu gesturile și cuvântul rostit, dar și cu emoțiile celui încredințat întru tortură și, implicit, ale spectatorului. E mereu între calm și irascibil, jovial și amenințător, empatie și distanță, blândețe și cruzime, toate folosite în doze corespunzătoare pentru a desfășura o nouă anchetă de succes, pentru a găsi și folosi punctul slab al victimei sale.

19 mai 1949. După trei zile de arest și izolare, preotul e anchetat de tovarășul Ungureanu. Jocul de-a șoarecele și pisica în care se lansează cei doi are un singur scop: arestarea unui anume Petre Dabija, care împreună cu tovarășul Titel Petrescu a înființat în ‘45 Partidul Social Democrat Român, ce ar fi trebuit să candideze pe liste comune cu partidul comunist nou înființat. Doar că i-a apucat independența… Retras în munte în Mișcarea de Rezistență, Dabija este singura piesă lipsă dintr-un puzzle deja rezolvat de comuniști. Iar Părintele Gabriel singurul în stare să-i ajute s-o găsească.  Odată identificat punctul lui slab, începe o uimitoare partidă de șah, fiecare dintre cei doi luptându-se cu abilitate pentru un loc cât mai bun pe tabla de joc pentru a-și asigura victoria. O partidă în care fiecare dintre ei se dovedește stăpân pe tacticile acestui joc, în care se folosesc țintuiri, duble atacuri sau atacuri simultane, descoperiri și mutări intermediare, abateri, ademeniri, blocaje, interceptări și degajări de câmpuri și de linii, într-o inteligentă construcție narativă în care ne sunt prezentate piesele de rezistență ale fiecăruia. În timp ce securiștii se specializează în  fabricarea de dosare și își perfecționează metodele și instrumentarul de smulgere de informații, intelectualii se angajează în slujbe mărunte și țin în secret legătura unii cu alții, publicând articole aparent neînsemnate prin care își transmit coduri de maximă importanță pentru a se organiza împotriva regimului.

Cu nerv, cu precizie, cu suspans și chiar cu umor (!) pe alocuri, cu răsturnări de situație și inversări de roluri, piesa și spectacolul te țin cu sufletul la gură, învârtindu-te fără scăpare într-un carusel de emoții – în care ai fost urcat încă de la început fără drept de apel – pe o pistă circulară în care întâlnești la fiecare rotație reperele de vulnerabilitate,  de putere și de inteligență ale personajelor, puse în slujba binelui sau a răului, după caz.

Un eseu pertinent despre alegeri și consecințele lor, despre soarta intelectualilor în vremuri tulburi, despre suferințele la care sunt supuși și mijloacele la care sunt nevoiți să apeleze pentru a supraviețui unui sistem odios și pentru a încerca să ferească nația de la dezastru, apărând „fărâma de omenie care ar trebui să mai fie în oamenii din țara asta”. În care pe semeni îi unește și îi desparte ura, frica, vrajba fără justificare și dorința de răzbunare. Și iubirea aproapelui, stabilit de unii doar pe criterii de proximitate…

Dar mai ales un eseu despre responsabilitate, așa cum e definită pe alocuri în text de părintele Gabriel:  „Adevărul e dincolo de noi. Și ca să ajungi la el trebuie să fii liber. Dar noi nu suntem liberi, suntem captivi în gândurile noastre de răzbunare. Oamenii ar trebi să fie egali de la Dumnezeu și suntem de fapt.  (…) Nu mai suntem niciunul normal. Frica asta cu care ne-ați îmbolnăvit… Frica asta care a devenit un mod de a exista.  (…) Schimbarea dacă o să vină vreodată trebuie să vină de la copiii noștri. Numai că pentru asta trebuie să trăiască într-o lume normală. Într-o societate normală. ”.

Într-un exercițiu de înțelegere, iertare și iubire a celuilalt. Care poate nu e dușmanul nostru, „ci poate salvarea și mântuirea noastră, nu avem dreptul de judecată asupra lui”.

Poate doar de judecată teatrală.

1949 afis

1949 (Judecata)” de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu

Teatrul Metropolis

Regie, concept, scenografie: Emanuel Pârvu

Asistent regie: Bogdan Tulbure

Asistent scenografie: Andrei Sova

Muzica: Mihai Pocorschi

 

Cu: Adrian Titieni și Emanuel Pârvu

 

durata: 1h 30min

În oglinda vremii după visul galben/negru al lui Andrei Șerban: RICHARD 3, Ordonanța de Urgență a guvernului de la Bulandra

RichardAscensiunea şi decăderea unui tiran. Povestea unui personaj machiavelic cocoțat în fruntea unei națiuni care se autodizolvă, sleită de puterea de a se i mai împotrivi, strivită de forța răului și propria indiferență deopotrivă. Care a fost tălmăcită după o constituție teatrală solidă timp de patru secole. Și schimbată prin Ordonanță de Urgență într-o noapte de vis. Al lui Andrei Șerban.

Doar trei zile ne mai despart de premiera oficială a spectacolului „Richard al III-lea” de William Shakespeare al lui Andrei Șerban, care va avea loc pe 15 martie, de la ora 19.00, la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra.

Cu premieră în urmă cu un an la Budapesta la Teatrul Rádnoti (montat tot împreunā cu soția si partenera lui de creație, Daniela Dima, în aceeași viziune scenică, cu aceleași costume și decor), „Richard al III-lea” este un gând al lui Andrei Șerban îndreptat spre neajunsurile acestui colț de lume, o încercare de ameliorare a stării lui șubrede de sănătate democratică, un impuls de a retrezi pofta de viață și de salvare a unor nații prea devreme împăcate cu fatalitatea unor destine previzibil monstruoase, fără nicio șansă de supraviețuire dacă nu vor încerca să se trezească urgent din amorțeală. O poveste-manifest în vremurile unei Românii a lui Liviu Dragnea și ale unei Ungarii a lui Viktor Orban, cu un mers previzibil către regimuri autoritare, de la care încearcă să le salveze șubredele opoziții politice și societatea civilă din cele două state postcomuniste. Dar și un eseu despre participarea noastră colectivă (prin absența din exercițiul democratic) la crimele pe care astfel de regimuri le comit. Victime și complici, condamnați la ieșirea din peisaj, legați fedeleș, îndesați în saci de gunoi și aruncați împreună prin trapa istoriei, deschisă de fiecare dată cu zgomot, în fața scenei pe care Andrei Șerban ne prezintă tulburătoarea poveste a Ducelui de Gloucester, Richard cel Cocoşat care se încăpăţânează să urce pe tronul Angliei.

Sub amenințarea uneia dintre cele mai faimoase metode de tortură din istoria umanității, picătura chinezească – ce se lovește asurzitor de sufletul spectatorului, țintuit în scaun mai bine de trei ore și jumătate -, Andrei Șerban ni-l prezintă pe Richard în toată umanitatea și complexitatea lui, într-un exercițiu de înțelegere și de refuz categoric de a-l numi monstru, așa cum s-a încăpățânat într-un vis, în care nu a încetat să se întrebe: „Cum ar fi să te pui în locul lui, să simți că ai fost tu însuți respins din clipa nașterii și continuu marginalizat? Cum să-i privești pe cei care te acuză și te pun jos când ei înșiși se comportă mai josnic? Într-o lume decăzută, cum să supraviețuiești când nu mai există niciun sens moral?”.

Și căutând o noimă etică pentru comportamentul pervers al eroului shakespearian, Andrei Șerban se confesează: „Trezindu-mă din somn, m-am privit în oglindă. Și, pentru o clipă, am văzut aspecte din Richard în mine însumi. Am început să-l iubesc și eu. Apoi m-am speriat. Mi s-a făcut frică de ce-o să spună lumea dacă află”.

Eu am aflat și m-am speriat la a doua repetiție cu publicul (din cele vreo zece programate înainte de premieră, prin care regizorul obișnuiește să-și modifice și să-și așeze spectacolele), așa că trebuie să și spun.

Am privit cu atenție în oglinda înrămată într-un text de acum mai bine de patru secole al marelui Will și minunat actualizat în adaptarea Danielei Dima, oglindă care ne-a fost așezată în față să ne arate cum ne putem dezintegra noi, spectatori ai lumii de azi. Și am văzut două cuvinte sau un mare nume al scenei noastre: Marius Manole. Așa cum au dat ele viață visului creator. Un personaj diabolic, cu priviri parșive și mișcări contorsionate îmbrăcate în piele de șarpe și pijamale cu Mickey Mouse, asortate unei inteligente și jucăușe rostiri scenice (Marius Manole nu e doar credibil, ci reușește să te învăluie și să umple scena la fiecare apariție), care se dezvăluie încă de la prima înfățișare: „Eu îmi sunt mie de ajuns. Eu sunt eu însumi, singur. Merit eu să fiu iubit?… Ce monstruoasă vină, să cochetez cu gândul ăsta, c-aș putea să fiu iubit…”. Un personaj care crede despre sine că nu-i este îngăduită nicio bucurie pe pământ, puterea fiind singurul lui scop în viață, un erou care te revoltă și te înduioșează, pe care-l detești și cu care empatizezi în fiecare clipă, însoțindu-l cu maximă curiozitate în joaca lui perfidă de-a puterea, în fiecare clipă în care declamă de la tribună sau își încasează ipocrit sudalmele, îngenunchează curtenitor la picioarele femeii cerute de soție ori jelește mișelește printre strănuturi în fața tabloului decedatului său rege, urlă paranoic, blesteamă, amenință, se lamentează ori se maimuțărește, își târâie cu zgomot infirmitatea ori țopăie vitejește pe treptele scării spiralate din centrul scenei, se despoaie de veșminte ori agonizează, bântuit de fantomele celor pe care i-a ucis. Doar trapa cu grilaj greu se izbește din când în când întrerupând această ludică însoțeală cu Richard. În necruțătorul sunet dispar, una câte una, toate victimele lui – regele Henric al Vl-lea, fiul acestuia, Eduard, văduva Anne, nepoţii bastarzi, ducele său loial… Într-o gaură neagră a istoriei, loc de execuție – Turnul Londrei – și mormânt, spre a-ți aminti că te plimbi fascinat cot la cot cu un criminal.

Victimele lui Richard vin să împlinească, rând pe rând, blestemele Reginei detronate Margaret, aruncate asupra tuturor încă de la începutul spectacolului printr-un discurs înregistrat, apoi chiar din vârful bastonului impunătoarei Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea. O seducătoare apariție a lui Cornel Scripcaru travestit, care dă viață unei regine puternice, înveșmântată într-o amplă rochie neagră, ce-i acuză pe toți că au distrus măreția Angliei, profețindu-le și blestemându-i   la desfrâu, lăcomie, detronare, suferințe, chinuri cumplite și moarte violentă, de undeva de sub norii negri, de culoarea rochiei și voalului care-i acoperă fața îndoliată și coarnele de pe cap, cu o voce răsunătoare și amenințătoare ce vine de undeva de dincolo de astă lume.

O lume galbenă amenințată de acum de negru, simplificată scenografic, redusă la linii drepte de lumină, a căror simplă schimbare de culoare modifică ușor convenția spațială, verticalitatea ei reducându-se altfel la o scară în spirală ce conduce către o pasarelă amplasată în centrul scenei, pe care se vor cocoța vremelnic și inteligent personajele. Un spațiu care urmează să fie populat și definit în această propunere esențializată vizual aproape exclusiv prin jocul actoricesc, care vine să descrie o lume în care prefăcătoriile și contrafăcuții lor autori îl însoțesc pe Richard la tot pasul și îi amplifică nebunia.

Regele resemnat Eduard, fratele lui Richard (aproape de nerecunoscut în rostire George Ivașcu), așteptând în fiece zi un mesager cu aripi aurite care să-l preia din această lume, un naiv neputincios într-un scaun cu rotile care-l plimbă pe scenă ținându-l încă puțin în viață, atât cât să aibă timp să pretindă împăcari formale ale celor ce-i sunt aproape, obligați să se sărute și să-și strângă prietenește degetele mâinilor, altfel încleștate în pumni cu care sunt gata oricând să se lovească.

O Lady Anne vulnerabilă și revoltată a Alexandrei Fasolă, fostă soție a lui Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea, care, în ciuda urii pe care i-o poartă (foarte bună în scena discursului „victorios” rostit de la tribună, când evocă duhul lui Henric, prezentându-și revendicările și blestemându-l pe Richard, în aclamațiile susținătorilor împrăștiați prin sală), consimte să devină  ducesă de Gloucester și regină prin căsătoria cu monstrul care i-a ucis soțul și tatăl, sedusă în cele din urmă de vorbele-i meșteșugite și comportamentul lui grosolan curtenitor.

O ducesă de York rușinată și neîmpăcată (interpretată cu precizie de Mirela Gorea), mama lui Richard, cea care poartă cu sine toate păcatele materne, femeia plină de durere care a zămislit moartea întreită: „o mare turbată”, un „nisip mișcător” și o „stâncă aspră ucigașă”, toți trei „dușmani ai sărmanei noastre bărci”. Ea se face vinovată nu doar pentru că a adus pe lume prematur acest om diform, cocoșat, născut cu dinți în gură și cu picioarele înainte, dar și pentru că nu a încetat niciodată să i-o reproșeze și să contribuie mereu la articularea monstrului care a devenit, astăzi călău al propriilor frați pe care mai întâi i-a învrăjbit: regele Eduard al IV-lea și George, ducele de Clarence, celălalt frate lui Richard (interpretat candid de Constantin Dogioiu, căruia îi sunt încredințate și rolurile Lord Rivers și Sir Richard Ratcliffe), împotriva căruia a reușit să-l asmută pe rege.

O regină de carton înfrântă și isterică, care ar fi preferat să fie „o slujnicuță umilă de la țară decât o regină supusă permanent insultelor și batjocurii” (foarte simpatică ridiculizata Elisabeta a Rodicăi Lazăr), soția lui Eduard al IV-lea, disperată că regele va muri și conștientă că o așteaptă o viață de coșmar, care-l înfruntă sarcastic și încearcă să-i opună mereu rezistență, susținută savuros îndeaproape în confruntarea cu diabolicul Richard de fratele ei, Lord Rivers (Constantin Dogioiu) și fiul său Dorset (tânărul cu maniere ce se vor elegante și hilar accent franțuzesc, un Alin State jovial și ludic, în contrast cu Catesby ori cu fricosul și bâlbâitul locotenent al Turnului Brakenbury pe care-i mai interpretează). Ea va transmite live moartea soțului ei, într-o scenă care parodiază un moment melodramatic vădit deșănțat.

Loialul duce de Buckingham, un excelent Cătălin Babliuc, mâna lui dreaptă și ajutorul esențial al accederii la tron, perfid  și  lunecos, un intrigant uns cu toate alifiile, un inteligent și fin strateg, care va sfârși oripilat în cele din urmă de faptele diabolicului său conducător, plătind, evident, cu viața această nesupunere. Foarte bun Babliuc în scurtul discurs rostit la moartea regelui, în care se arată preocupat și se îngrijește de starea fragilă a monarhiei și absolut senzațional în minunata scenă a Consiliului care are de hotărât încoronarea tânărului prinț de Wales, cea mai puternică din tot spectacolul.

Fiii lui Eduard, niște copii nevinovați, nepoții lui bastarzi care vor sfârși în Turnul Londrei, doi prinți care zburdă prin scenă cu jocuri electronice în mâini (!). Foarte comică distribuirea lui Cornel Scripcaru, înalt și impunător, în rolul regentului prinț Eduard, micuț, absent și ignorant, față de care Richard-ul lui Marius Manole nu se poate poziționa fizic cumsecuvine, în timp ce-i face propunerea perversă de a folosi Turnul drept spațiu de joacă pentru el și fratele lui mai mic, jucat ghiduș de Catinca Maria Nistor.

Un aparent servil lord șambelan Hastings al lui Adrian Ciobanu, încrezător în talentele lui oratorice, care refuză violența și siluirea semenilor și se face remarcat în scena Consiliului, trăgând mai apoi în prag de execuție un semnal de alarmă în privința pericolului pe care-l reprezintă Richard pentru Anglia.

Un arhiepiscop obedient și orb și apoi un fățarnic Lord Primar al Londrei (ambele personaje interpretate cu umor de George Ivașcu), tipologia funcționarului servil și lingușitor, autosuficient și plin de sine, fals autodeclarat altruist, cu răspuns la orice întrebare a cetățenilor nemulțumiți pe care-i păstorește, în încercarea disperată de a-și justifica natura slugarnică și de a apăra cu orice preț mâna strâmbă care îl hrănește.

Familia regală, lorzi, ucigași tocmiți și alți curteni…

Cu toții adresându-se direct spectatorului și nu actorilor parteneri de scenă, cu toții destăinuindu-se, prezentându-ne neputințele lor de tot felul în care lesne ne recunoaștem, cu toții plecați în fața smintitului Richard, cel ce se autodeclară ticălos, lichea ori scârbă și de a cărui mână „încă bună” și nepermis multiplicată vor sfârși cu toții, aruncați pe rând în saci de gunoi sau mitraliați, până când el însuși își va găsi sfârșitul, înghițit de aceeași trapă care i-a șters pe toți de pe fața lumii, nu înainte ca fantomele lor să-l bântuie cum zice la carte. Disperând deci și murind, cu fatalitatea adânc lipită de  rânjetul de sub care e dispus să dea regatul lui pentru un cal. Alb.

De sub trapa necruțătoare nu mai iese nimeni viu. În afară de Shakespeare însuși, într-un răgaz pe care și l-a luat spre a ne povesti istoria, în speranța că, odată ce o vom cunoaște, vom fi în stare să nu o mai repetăm.

„Richard al III-lea”. Un spectacol nemilos despre noua iarnă a vrajbei noastre, îmbrăcată în costumele elisabetane caricaturizate ale Fruzsinei Nagy, de sub care protagoniștii dansează cu pricepere în acordurile inspirate ale muzicii originale interpretate live la pian de Raul Kusak, un vechi colaborator al regizorului (cel care semnează și coloana sonoră a spectacolelor lui Șerban „Omul cel bun din Seciuan” și „Carousel” ale Bulandrei și „Mult zgomot pentru nimic” de la Teatrul de Comedie).

Și un strigăt articulat, cu subiect și predicat (căruia îi este rezervată o scenă pertinentă, în care Andrei Șerban reușește să mobilizeze toată sala) împotriva hoției, imposturii și mai ales a dictaturii care ne pândește. Amenințați să trăim noi sub ura ei, ea sub ura noastră și cu toții sub furia lui Dumnezeu, așa cum ne-a prorocit regina Margaret.

Din armele pe care le depunem în fiecare zi facem cu toții trofee, în timp ce vuietul luptei riscă să se topească în mici cântecele vesele ori surle și trâmbițe care anunță victoria Casei… Să-i zicem de York…

P.S. În aceste zile, cu două luni înainte de alegerile europarlamentare, Partidul de guvernământ din Ungaria, Fidesz, va înlocui panourile anti-Bruxelles, după ce principala formaţiune de centru-dreapta a Parlamentului European a ameninţat că îl va exclude din rândurile sale…

richard30

RICHARD AL III-LEA” de William Shakespeare

Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”

Regia și scenografia: Andrei Şerban

Traducerea și adaptarea: Daniela Dima

DISTRIBUȚIA:

Richard, duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea: MARIUS MANOLE

Regele Eduard al IV-lea / Un ucigaș  / Lordul Primar al Londrei: GEORGE IVAȘCU

Regina Elisabeta, soția lui Eduard al IV-lea / Un călugăr: RODICA LAZĂR

Regina Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea / Copilul Eduard / ShakespeareCORNEL SCRIPCARU

Lady Anne / Un CălugărALEXANDRA FASOLĂ

Ducele de Buckingham: CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan /  Un Cetățean: ADRIAN CIOBANU

George, duce de Clarence / Lord Rivers / Sir Richard Ratcliffe / Un cetățean: CONSTANTIN DOGIOIU

Brakenbury, locotenent al Turnului / Dorset, fiul lui Elizabeth / Catesby: ALIN STATE

Lord Stanley / Un Ucigaș / Un Cetățean: LUCIAN IFRIM

Ducesa de York, mama lui Richard, George de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea:  MIRELA GOREA

Copilul Richard, duce de York / O Cetățeană / Un Căpitan: CATINCA MARIA NISTOR

Regizor artistic: Andrei Șerban

Regizor asociat: Daniela Dima

Decor: Andrei Șerban

Consultant spațiu scenic: Octavian  Neculai

Costume: Fruzsina Nagy

Muzica: Raul Kusak

Hair styling: Ligiana Mandea

Make-up: Valentina Sandovici, Cristina Sinoaie

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Asistent costume: Dalma Szuzsanna Szoke

Regizori tehnici: Alina Manu, Daniel Constantinescu

În numele educației și al bunei credințe: MARTIRII lui Massaci la Teatrul Mic

DSC06331

„Sonat pe bază de Iisus” sau manipulat prin cea mai perversă formă de persuasiune: religia. Prost înțeleasă sau insuficient explicată de cei din jur, credința poate să dăuneze grav tinerilor. Este și cazul lui Benjamin, un adolescent a cărui întâlnire cu Biblia și învățăturile creștine îl aruncă ușor în extremism, dând brusc un nou sens existenței lui pe care o chestionează, la vârsta când, prea devreme să înțeleagă și prea târziu pentru reeducare, dilemele lui existențiale își pot găsi lesne răspuns la prima filosofie acceptabilă pe care o întâlnește.

El este personajul central al unui text al dramaturgului german Marius von Mayenburg, una dintre cele mai puternice şi cinice scriituri ale dramaturgiei contemporane. Scrisă în 2012, piesa „Martiri”, regizată în același an chiar de către autor la Berlin și pusă în scenă de importante teatre din Europa (măcinată azi de gravele probleme ale extremismului de toate felurile), este un eseu despre libertatea prost înțeleasă, așa cum își extrage esența din  contradicțiile ce stau la baza societății contemporane. O societate care, în nevoia ei de emancipare, a ajuns să vorbească din ce în ce mai mult și să comunice din ce în ce mai puțin. Bombardați de informații care vin peste ei din toate direcțiile, fără filtrele adaptate vârstei lor, corespunzătoare unei bune înțelegeri, tinerii sunt obligați să aleagă și să ia decizii de care adulții din jurul lor  nu mai sunt conștienți și despre care află, de cele mai multe ori, când e prea târziu.

După „Drumeția sau Despre sexualitate azi”, montat după un text al lui Martin Heckmanns care se joacă de aproape doi ani pe scena Teatrului de Comedie, Vlad Massaci vine cu un nou spectacol cu subiect controversat în peisajul teatral bucureștean, atacând o altă temă de actualitate și un alt subiect tabu pentru dialogul între generații. În vremuri în care România vorbește mult despre credință, libertate și constrângeri în numele acesteia și abia a depășit momentul referendumului care urma să redefinească familia tradițională, reușind să nu se arunce cu picioarele înainte direct în Evul Mediu, din care încearcă să-și extragă argumente morale și bătrânul continent, confruntat cu neputința de a ține piept presiunii fenomenelor extremiste, dar și valorilor autentice ale democrației. Egalitatea în drepturi, liberatea de exprimare, acceptarea și respectarea minorităților de orice fel, valori pe care democrațiile europene le-au câștigat cu greu în decenii de exerciții de educație întru toleranță, îi aduc astăzi majorității care s-a instruit să le asimileze destul de multe neplăceri, fiind pusă adeseori la zid în numele a tot felul de derapaje pe care nu le poate cataloga ca atare pentru că nu este „politically correct”.

Prinși în năvodul propriilor neînțelegeri, dar și al ignoranței pe care fiecare o practică sub diverse forme, personajele lui Mayenburg sunt excelent puse în valoare de Vlad Massaci și foarte bine integrate în scenografia Iulianei Vîlsan, zvârcolindu-se în ițele alb-negrului (întrerupte doar de câteva pete de roșu aprins și două de verde bine plasat) care traversează întreg decorul și se prelungesc în proiecțiile video marca Dilmana Yordanova/KOTKI visuals și în costumele actorilor, încâlciți ca niște insecte în urzeala pânzei ca de păianjen țesută cu migală de Benjamin pe fundul unui bazin cu apă care stă să-i înece pe toți, o capcană din care nimeni nu pare să aibă scăpare.

Alex Bogdan îi dă minunat viață lui Benjamin Sudel, personajul principal, adolescentul dezamăgit de familie, școală și societate, care caută rostul tulburărilor adolescentine pe care le traversează, căzând pradă unei pasiuni religioase ce vine de la Dumnezeu şi de la Diavol deopotrivă. Cu forță și adevăr scenic, Benjamin-proorocul ajunge să-și terorizeze mama, colegii și profesorii, judecându-i fără încetare și acuzându-i în numele unui adevăr absolut al cărui singur deținător este. În lipsa unor repere serioase dar și a unei autocenzuri a bunului simț, el exagerează și amplifică la maximum o tulburare adolescentină aparent trecătoare, devenind un ins periculos pentru cei din jur. Un rebel fără cauză care alege la un moment dat calea răului (minciuna și crima) în numele bunei credințe.  Cuvântul lui are forță, fiind justificat și întărit prin trimiteri religioase prin care funcționează și își alimentează încontinuu revolta și conflictul psihologic cu ceilalți, ca un narcotic de care a devenit dependent și care refuză dezintoxicarea.

Un adolescent lipsit de repere morale, ce citeşte trunchiat şi distorsionat litera Sfintei Scripturi, fabricând  răspunsuri tendențioase la întrebările cărora caută să le răspundă, pe care le invocă apoi drept pretext pentru a-și forma o viziune extremistă şi intolerantă asupra lumii, cu care îi va tortura şi manipula pe ceilalți, insectele prinse în pânza de păianjen pe care o tot întinde.

O mamă obosită și depresivă (interpretată de Mihaela Rădescu), cu o căsnicie ratată, refugiată în stereotipuri, vinovată de lipsa unui tată pentru băiatul ei – nevoit acum să facă din Dumnezeu o figură paternă la care să se raporteze – , care-și apără cu îndârjire odrasla, despre ale cărei apucături nu știe tocmai multe, incapabilă să pătrundă în universul lui, să-l înțeleagă și să-l susțină.

Un coleg și un prieten vulnerabil, Georg Hansen, excelent interpretat de ingenuul Rareș Florin Stoica, un băiat cu un handicap locomotor (un picior mai scurt), nesigur pe orientarea şi sentimentele lui, timid, candid, tandru și fragil, dispus să se sacrifice pe altarul ideilor lui Benjamin în mod real, nu numai pentru a fi băgat în seamă (în timp ce ceilalți l-au izolat), devenindu-i discipolul loial pe care acesta își exersează puterile Mântuitorului.

Preotul Dieter Menrath, profesorul lui de religie, un comis-voiajor care face comerț cu credința creștină, căruia îi dă viață atent Avram Birău. Departe de portretul vreunui duhovnic, fin psiholog sau pedagog, preotul Menrath vede în el doar potențialul atragerii altor tineri către calea pe care Benjamin a ales-o, singura preocupare a parșivului părinte.

O colegă în plină explozie hormonală, pe punctul de a deveni femeie, Lydia Weber (Oana Pușcatu/Cătălina Mihai, foarte bine Cătălina Mihai în reprezentația la care am asistat), o tânără superficială și seducătoare, care-i tulbură simțurile și rațiunea și de care încearcă să se debaraseze pentru a nu se lăsa dus în ispită.

Dar mai ales pe Erika Roth, o profesoară de biologie tânără și deschisă, o evoluționistă convinsă, gata să răspundă provocărilor creaționiste ridicate de elevul-problemă, un dascăl de școală nouă care inventează mereu metode noi și atrăgătoare de predare pentru a-și încuraja elevii către învățătură, singura care caută și face eforturi serioase să îl înţeleagă, încercând să-l învingă cu propriile arme. Erika Roth a Irinei Velcescu este vulnerabilă și sublim naivă, urmând să alunece cu zgomot pe toboganul altui tip de extremism, opus celui practicat de Benjamin: extremismul ateu, la fel de agresiv și periculos ca și cel religios. Lupta pentru care nu e deloc pregătită devoalează o încrâncenare cel puțin la fel de periculoasă ca a lui Benjamin, citând și ea la fel de distorsionat din Biblie și argumentând selectiv la fel de greșit, punându-și în pericol viața personală și profesională, pe care le va sacrifica numai în numele unei ambiții absurde de a dovedi că are dreptate. Ea este îndrumată spre calea cea bună de partenerul ei de viață, Markus Dörflinger (foarte bun Virgil Aioanei, distribuit în rolul profesorului de sport și istorie), o altă tipolgie de dascăl, echilibrat și calculat, care alege calea rațiunii, a soluțiilor practice și a metodelor punitive demonstrate pedagogic. El e cel care pune eticheta și clasează cazul Benjamin „un sonat pe bază de Iisus, punct”, considerând că nu trebuie să fim toleranți cu intoleranța.

Dörflinger renunță în cele din urmă și abandonează această luptă fără sens a Erikăi, arbitrată savuros și cu mult umor de Oana Albu în rolul directoarei liceului, o doamnă Batzler procupată de imaginea de ansamblu a școlii și în niciun caz de astfel de cazuri atipice. Ea caută cu orice preț să rezolve cât mai repede conflictul, apărând cu înverșunare procesul de învățământ și instituția pedagogică, pe care o vrea liberă de metode neconvenționale de predare și concepții proprii  de viață ale profesorilor pe care-i păstorește.

Fără delimitări între bine și rău, victime deopotrivă ale toleranței și ale lipsei de toleranță, „martirii” lui Vlad Massaci  se judecă unul pe celălalt după aparențe, totul într-o permanentă interpretare dusă la extrem a fiecărui gest pe care-l face fiecare, vinovaţi cu toții fără vină într-un război în care ideile devin arme mai periculoase decât cele atomice, pulverizând speranțele și buna credință, într-o obsesie cvasi-generală pentru corectitudinea politică, sub care se ascund norii negri ai ipocriziei și falselor valori.

„Martiri” ai unei cauze aparent pierdute, pe altarul unor idei absolut necesar de pus în circulație și în dezbatere, despre credință (creștinism, bigotism, ateism) și despre emancipare și libertate ca valori opuse credinței, despre majoritate și minorități, despre indecență și falsă pudoare, dar mai ales despre educație, ca bază solidă și continuă de progres (a copiilor, dar și a adulților), care ar trebui să stea în centrul preocupărilor oricărei societăți de astăzi, singura în stare să ne salveze și să ne scutească de drame individuale inutile și de eșec colectiv.

Următoarele reprezentații au loc pe 8, 22 și 29 martie, de la ora 18:30, la Sala Atelier a Teatrului Mic (Str. Constantin Mille, nr. 16).

afis martiri

Martiri” de Marius von Mayenburg

Teatrul Mic București

 

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Muzica: Vlaicu Golcea

Light design: Alin Popa

Video: Dilmana Yordanova/KOTKI visuals

Cu participarea: Veronicăi Martinoiu (voce)

Asistent regie/Producător delegat: Teodora Petre

Distribuție:

Benjamin Sudel: Alex Bogdan

Inge Sudel: Mihaela Rădescu

Georg Hansen: Rareș Florin Stoica

Erika Roth: Irina Velcescu

Markus Dorflinger: Virgil Aioanei

Willy Batzler: Oana Albu

Preot Dieter Menrath: Avram Birău

Lydia Weber/Stefanie: Oana Pușcatu/Cătălina Mihai

Stefanie: Teodora Petre

Foto: Teatrul Mic

Durata: 2h

*Nerecomandat persoanelor sub 14 ani