GREȘIT (primul dintre soneți)

barbatul ideal.jpg

Într-o zi m-am îndrăgostit de un om care clar nu-mi venea deloc bine,

avea sufletul prea larg la guler și zăvorul la poartă prea puțin tras pentru mine,

irisul prea căprui, eșarfa un pic șifonată, obrazul cam opalin,

complimentele vaste, puțin desuete, verbele prea la supin,

 

pălăria cu boruri prea strâmte, parfumul cu mult prea mult mosc,

mai multe defecte de logopedie decât se cunosc,

versul puțin lung, ritmul prea iambic, abordarea cam oniristă,

zâmbetul mult prea larg pentru alura din cale-afară de tristă,

 

umbrela cu capul de șarpe prea sus, bicicleta cu șaua cam joasă,

mintea un pic rătăcită, lentile cam groase, cămașa prea scoasă,

mersul mult prea săltat, dogma puțin șubredă, aparențe de filistin

(ideile democratice se zicea că le ține într-o carte de Stalin),

 

părul cu prea multe fire cărunte, batista cu prea multe noduri,

cerul cu prea multe stele, calea mult prea plină de poduri,

suspinul cam des, lăsat destul de liber la joacă pe-afară,

mânecile prea suflecate, șlițul prea desfăcut, demn de ocară,

 

pieptul cam plat, mâna prea aspră, circulația oleacă greoaie,

mult prea departe de orice fel de apropiere ce se dorește vioaie,

percepția lentă, oasele prea puțin dense, respirația cam sacadată,

apetitul mult prea prea modern pentru digestia lui demodată,

 

pensula prea lungă, tușa mult prea groasă, culorile puțin cam închise,

pianul cam dezacordat, volumul inadecvat, acordurile mult prea concise,

rolul puțin secundar, regia frivolă, coregrafia mult prea săracă,

pașii nesiguri, replicile confuze, gesturi ce pot să displacă,

 

ambițiile mult prea mărunte, rezervorul cam gol, buzunarele suspect de nepline

planul cam neîndrăzneț și mult prea lipsit de umor pentru mine

(ca să nu mai spun de diferențele culturale, de vârstă și de fus orar,

ce mai, ne despărțeau munți de arhive, ani-lumină și continente de chihlimbar!)…

 

– Nu are, practic, nicio calitate, după cum vezi, dar defecte are angro,

poate revii la el mai târziu, numai dacă n-o să mai ai încotro…

Cel puțin așa spunea toată lumea, în care mă-nvârt, asta perfectă,

cu mintea limpede, cele mai bune intenții și o încredere mult prea suspectă

 

în valorile optime pentru deschiderea sufletului și crăpatul de ușă,

culoarea ochilor, asortarea veșmintelor, afară, înăuntru și tușă,

olfactivul râvnit, ideile atrăgătoare, potrivirea de ritm și vibrații,

temperatura corpului, lungimea versului și a  pauzelor dintre respirații,

 

magia culorilor, armonia sunetelor și a pașilor străbătuți împreună,

lumina ce poate feri de-ntuneric două suflete în această lume nebună…

Și nu pot să nu-ntreb: cum e posibil, din atâtea virtuți chibzuit cântărite

să nu rămână nimic, oameni buni, rămași singuri pe drumuri greșite?…

IиVERSURI (sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile)

invers 5

 

Cu albatros de aripi o dinăuntru pe inimă zboară,

să lea de deac bolii ce-ncet într-un giulgiu-o-nfășoară,

unsă cu miere de tâmple amare pe migdale cărunte,

rezemând zborul ei cafeniu pe o stele de frunte.

 

Urcată și-mpinsă încet într-un tren de vagon pe o fale cerată,

stau să-i hac de vină visului prin venele din oglinda mea spartă,

cu felinare înșirate de-a lungu-mi pe-afară, clar ca ziua luminii,

semeață cobor într-o gară să-i privesc față-n drept nerușinii.

 

Cum s-a stabilit, la stea de tainică-ntâlnire-ntre locuri,

la ceas potrivit cu bereta, eșarfa și șchioapa de-o tocuri,

urmând în lăsare melancolia, mâhnirea și atitudinea tristă,

fac un nod la inimă și îmi iau piatra de moară de pe batistă,

 

mă unicorn la înham, nechez, mă gânduie-un paște de drag,

mă luntresc și puntesc faceri, călesc paza, mă trec să te prag,

dau cu gardu-n oiște, mân puna la ochi și privesc cu pătrunderea locul,

tac păstrarea să nu liniștesc tulburea ca să-i vină sorocul,

 

cerc să n-am cojoc pentru ac, să nu-mi mai cap batul,

să nu mai cărărui pe două umblări, să firui despicul în patru,

să nu mai cat papură-n nod, să nu nas potlogul pe pun, pân’ m-apucă,

un fel de cot în durere, de la rămas cu drumu-n căruță sau doar jindul de ducă…

 

Nu mă privește-mă,  nu mă sărută-mă, prea mult cap de bătaie,

nu mă atinge-mă, nu mă respiră-mă, căpeneag după ploaie,

nu mai nace fimic, nu mai vorbi lunga, nici eu nu biu știne

dacă-i dihai mai decât un amor sau simplu torul de dine!…

 

 

P.S.

Dacă nu deschizi ochii, n-ai cum să privești,

cum tu nu sunt, cum eu nu ești…

 

LA TRÂNTĂ CU NICOLAE LABIŞ

tranta Labis

Mi-e frică să mă lupt cu inerţia,

Mi-e groază să o las să mă învingă,

Să-mi râdă-n faţă crudă inepţia

De a lăsa poetul să-mi convingă

Silitul suflet, ce se cată-n spate,

Pe crestele privite dintr-un hău,

Să nu mai urce muntele de şoapte,

Să nu mai creadă niciunui flăcău,

 

Să n-aibă ochi de păsări sau de ciute,

De flori, de lună mată, de copii,

Să nu mai aibă tihnă să asculte

Nici muzici, nici candide poezii,

Să nu încapă-n-trânsul nici Nichita,

Sorescu, Blandiana sau Naum,

Să nu mai vrea să prețuiască clipa

În care i-a-ntâlnit, ori vreun acum,

 

Să-și ia adio de la castitate

Și toți pe care i-a făcut eroi

Că i-au zidit copilului eternitate

(Scuzați că-ntreb: a fost și pe la voi?…).

Să-l urmărească pân’ la bătrânețe

Tabloul cu desenul lui curat

Ce nu vrea să învețe vreo tristețe

Și nici s-ajungă mâine un bărbat…

 

Așa-i vorbea copilului din mine

Ce când va crește nu va fi la fel

Și nu-l va condamna nicio rușine

Că s-a dezis, încă de-atunci, de el,

Până m-am prins c-așa sunt toți copiii

Ce zbenguiesc încă prin noi, haihui,

Și m-am trezit că un străin din mine

Vorbește-n șoaptă cu străinul lui.

 

Nu mă certa! Nu-s chiar așa de rău, străine!

Mi-e teamă de neant și de nimic,

Vreau mai mereu justificări senine,

Nu m-amăgesc, am mai crescut un pic…

Aştept încă să fiu luat în seamă,

Să fiu iubit și ascultat și răsfățat,

Să nu-mi mai fie chiar așa de teamă

Că voi sfârși făr’ să fi apucat.

 

Mai caut încă urme pe potecă

Cale întoarsă să încerc să fac

Să nu rămână doar în bibliotecă

Tot ce-am citit și-ncerc acum să tac.

Dar parcă nu mai pot să aflu drumul…

Cenușa ce s-a scurs din buzunar

Am risipit-o-ntruna, ca nebunul,

Mi-am pus-o-n cap la fiece hotar.

 

Nu am pădure ca să pot să urlu,

Flori ne-nflorite se usucă în zăvoi,

Nici aer nu mai e, să mai răsuflu,

Și păsări nu mă mai primesc ‘napoi.

Sunt doar foste catarge de epavă

Fără arcași pe punte și săgeți,

Străin ești, singur de acum pe navă

Și nu mai ai cui să mai dai bineți.

 

La oameni, părăsiţii tăi prieteni,

E greu și prea-ntuneric să revii,

Că nu au mai rămas povești să depeni

Și nicio constelație să sui,

Să te mai joci naiv, în libertate,

Și chiar să te mai și prostești nițel,

Dând prea târziu copilului dreptate

Că nu ai devenit mai bun ca el….

 

E greu străine, nu-i uşor deloc

Să nu asculți o voce de copil,

S-arunci cu zaruri după vreun noroc,

Să-ncerci să vindeci orice pueril.

Sunt om comun, nu vreau nicio dilemă

Şi nicio hotărâre n-o să iau,

Mă lupt cu toate versurile tale

Într-un birou în care nu mai pot să stau

 

Și mi-am făcut din viaţă paravan.

Vreau lacăte să sparg şi s-o slobod

De un adult ce nu face vreun ban,

De-nvingeri, adormire și exod.

Nu-i loc de fericire personală

Nu voi în fluviul timpului s-o-nec

Şi nici nu-i cine ştie ce scofală…

Copil prostuţ, mai lasă-mă să-ncerc!

 

FRIVOLITATE

Frivola

Cu zâmbet larg și atitudine cochetă,

Dar degajând un aer de grizetă

Legat în păr cu panglici, ușuratic,

Și asortând un caracter flegmatic,

 

Blugii mulați și gândul printre stele,

Tocul înalt, moravuri nu prea grele,

Trece prin fața casei lui nepăsătoare

Plătind cu tot ce i-a rămas datoare.

 

Niște sarcasm pe un obraz stă paznic

Și sânu-i dezvelit puțin obraznic,

Posterioru-i plin de insolență,

Doar sufletul îi saltă în cadență

 

Când îi mai vine-n gând câte o noapte

De-amor nebun, strâns fedeleș în șoapte,

Ce-nvăluie în vină doar plăceri

Și-mbrățișarea unei lungi tăceri

 

Ce-ar fi făcut-o altă dată să leșine

Și stă s-o umple-acuma de rușine…

Dar vindecată azi de amintire

Și de orice fărâmă de iubire

 

S-a hotărât să facă o schimbare

Și să o scoată astăzi la plimbare

Jurând că n-o să mai găsească rost

Decât într-o iubire contra cost.

 

Mai scuipă-n sân, făcându-și cruce, credincioșii

Când trec pe strada cea cu felinare roșii

Zvârlind cu vorbe nu prea serioase

Și-amenințând cu boli contagioase…

INTERSTIȚII

interstitii

 

 

 

Te întrebi cum să faci să eviți ireparabila materie ce umple spațiul lor gol,

Să întrerupi cele trei dimensiuni ale întregului, construite în ritm de algol,

Programat să fundamenteze petrecania ce le-aprinde candela la căpătâi

– Poate ești ultimul ce va fi să primească Lumină, poate vei fi cel dintâi… -.

 

Te zbați să înveți zilnic, lunar, anual, noi și noi exerciții,

Să folosești chibzuit din spațiul primit doar câteva interstiții,

Să te miști cu precizie, ca nu carecumva să strivești vreun olat

(Rezervat vieții lor sănătoase și abdomenului plat,

 

Exigențelor de îngrijire a părului, ideilor revoluționare și tenului gras,

Soluțiilor electorale sau suplimentelor pentru memorie ori pancreas,

Deciziilor constituționale și tigăilor antiaderente, pentru traiul normal,

Prelungitoarelor flexibile și inflexiunilor perfecte ale unui discurs triumfal),

 

Să nu schițezi niciun zâmbet sau, și mai rău, să nu faci vreun semn,

Să nu sari coarda decât după dimensiunile teoriei M,

Să nu le curbezi spațiul, influențând traiectoria altor obiecte,

Cu forța gravitațională, masa și energiile tale complet incorecte,

 

Să nu le umpli relativul cu găuri prea negre sau cu găuri de vierme

Și opinii despre particule și mecanică cuantică mult prea ferme,

Să nu afectezi  în vreun fel singularitatea lor tehnologică,

Cu vreo ordine pur cronologică ori o interpretare absolut mitologică,

 

Să eliberezi morfologic rădăcina cuvintelor lor de plural și orice desinență,

Să nu-ncerci să umpli vreun vid întâlnit decât cu absență,

Să pășești cu precauție, să nu carecumva să ți se ducă buhul

C-ai încerca să le năpădești, fie doar și pe alocuri, văzduhul,

 

Să cotropești în vreun fel atmosfera lor imaculată,

Să le invadezi teritoriile cu vreo părere nedisimulată,

Să împresori cu jalnica ta judecată al lor mare cuprins,

Care nu a fost niciodată pentru tine întins…

 

Nu ai decât să-ți ocupi timpul cu lipsa totală a soluțiilor de ieșire,

Să-ți înfrânezi cu intenții tânjelile sau orice rețetă de propășire,

Să furnizezi încontinuu comportament deviant și câte un gest revolut

– Nepotrivite fabricilor lor de firesc ori uzinelor de absolut -,

 

Să refuzi vehement să aspiri măcar la vreo cuveneală

Rostită, pictată, cântată sau doar așternută-n cerneală,

Să te străduiești îndeajuns încât să nu ocupi vreo poziție,

Să le strici căruța în drum ori doar buna lor dispoziție,

 

Să purcezi fără dubii la orice schimbare la față,

Ca să te asortezi doar cu părțile exterioare ori de suprafață.

În general, să păstrezi cu sfințenie  oarecare distanță,

Să te desincronizezi până nu te mai paște vreo rezonanță,

 

Să te îmbeți în spații închise, departe, cu apă rece sau chioară,

De Ozană frumos curgătoare sau poate doar micelară

(Îmbogățită numai cu magneziu și Coenzima Q10, vrei nu vrei,

Dacă ai nenorocul s-o servești la preț promoțional de Black Friday).

 

Să nu uit: Doamne ferește să-i închizi într-un vers,

Care să afecteze iremediabil micul lor univers!…

Ai putea cel puțin să purcezi la un armistițiu:

Să taci până se umple de vid la refuz fiece interstițiu.

DOAR UN COPIL

doar un copil.jpg

De-aş fi matur ar trebui să judec,
Să descifrez, să cern şi să rezolv
De pueril şi de naiv să-mi vindec
Sufletul meu candid, să mă absolv

De cast, credulitate, inocenţă,
De feciorelnic, pudic şi vergur
Şi să mă prihănesc, cu neglijenţă,
Să uit că aş fi fost vreodată pur.

Să profanez tot ce-am trăit ori vine,
Privind ba înainte, ba-napoi,
Să pângăresc tot ce-i ingenuu-n mine,
Chivernisind prudenţe şi nevoi.

Îngrijorări şi sinchiseli s-orândui,
Diform, hidos, pocit, desfigurat,
În timp ce, vigilent, încă mai huidui
Tot ce a fost în mine mai curat.

Dar am noroc, coşmarul se încheie
Şi mă trezesc de dânsul asudat
Sunt un copil – prin gaură de cheie
Privind către adultu’-ngândurat.

Ce-aş mai iubi, de-aş fi aşa de matur
Şi aş avea în mine-atâta viaţă!
Şi nu aş apuca să mă mai satur
De tot ce mi s-a dat de dimineaţă!

Şi până-n sear’-aş înălţa castele,
Aş birui balaurul în luptă,
De pe corabie-aş sufla în vele
Şi aş lansa plăceri c-o catapultă.

Nu aş avea nici cearcăne, nici grijă,
Şi niciun fel de fină cumpătare
Aş aduna apoi, schijă cu schijă,
Din proiectilul meu de desfătare.

Sunt doar copil, nu-mi cere socoteală,
Nu se cuvine toate astea să le-nfăptui
Nu pot să te slobod de osteneală
Ci doar să-ţi cer, încet, să te apropii…

Nu te uita la mine cu-ndârjire,
Cu patimă, cu râvnă ori necaz,
Cu teamă că există fericire
Ori, şi mai rău, chiar clipe de extaz…

Doar un copil sunt, deci m-ajută
Adultul plin de viaţă să devin
Şi îţi promit să izbândesc în luptă
Şi bine ziua asta s-o termin.

Căci doar atât primim: un răsărit,
O şansă să-l serbăm cum se cuvine
Şi să petrecem până-n asfinţit
Cum ne-om fi priceput şi noi mai bine.

Când voi fi mare doctor mă voi face
Ori inginer, pilot, inventator,
Să vindec lumea şi să-i caut pace,
Să o repar, s-o-nvăţ să zboare, s-o ador

Să-i inventez o mare veşnicie
Cu roţi de prunc, aripi de heruvim,
Motor pe bază de copilărie
Şi un hamac cu păsări şi-un delfin

Să ne-alintăm în el cu nepăsare,
Creduli, neştiutori, neprihăniţi,
Mulţi ani copilului din fiecare,
Să-l căutaţi mereu sunteţi poftiţi!

TRADIȚIONAL

– sau despre neajunsul de a ne fi născut liberi –

traditional

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Te privesc curioși, de după garduri ‘nalte, înțesate-n tradiții,

au bile în praștii, săgeata în arc și în arme muniții,

te judecă aspru și așteaptă să-ți administreze lovitura fatală,

că ți-ai permis să comiți o asemenea neîngăduită greșeală

 

și ai ales, evident, cum nu se poate mai prost,

nici să te-ntrebe nu-i cazul, nu cred că are vreun rost,

poate-ți revii totuși și renunți, înainte să devină tardiv,

la acest individ negativ, maladiv, relativ…

 

Un om pe care l-ai cunoscut joi săptămâna trecută sau la o dată nestabilită,

la ora când inima era agitată sau doar se lăsa păcălită

de idei imperceptibile sau de adevăruri crunte, spuse pe șleau,

despre care alții doar în vise, cu rușine sau pe la colțuri vorbeau,

 

care crede-n Isus, Allah, în Buddah, Krishna sau doar într-o forță superioară,

cu studii postuniversitare, bacalaureat sau care n-a terminat nicio școală,

c-o șurubelniță-n mână sau cu-n dosar la subraț, contabil, sudor sau gheișă,

cu aer misterios, priviri pătimașe, vesel sau cu o indiferență fățișă,

 

pleșuv ori cu părul scurt sau bogat și întins ori perciuni cârlionțați,

cu pielea închisă sau albă, ochi căprui sau albaștri, oblici sau ușor migdalați,

cu picioare lungi și subțiri sau cu o constituție absolut robustă,

care se poartă în blugi, pantaloni evazați, rochii înflorate sau fustă…

 

Acest cineva pe care vrei să-l ai tot timpul prin casă,

să zbori cu el, să o ții de mână sau să stați împreună la masă,

să râzi când îți vine ori să plângi cât poți tu de tare,

să nu i te-ndupleci sau să-i cazi în genunchi a iertare,

 

care are toate răspunsurile pentru că uiți dinadins întrebările,

care-ți perie ciucurii de la pernă și îți așează cu grijă pe rafturi mirările,

face mișto de intervențiile tale chirurgicale,

îți atenuează riduri de expresie ori tendințele suicidale,

 

îți măsoară orice pricepere de după nesiguranțe și stângăcii,

nu te mustră pentru lipsa de seriozitate sau pentru prostii,

te privește direct în privirea ta cea mai ascunsă,

fără să te judece vreo clipă pentru noua taină pătrunsă.

 

Omul cu care poți să cutreieri prin lume sau chiar să îi dai un ocol,

să te ridici pân’ la stele, să cazi din greșeală ori chiar să te-arunci în gol,

cu care vrei să citești Nichita sau Kafka, Urmuz, Dostoievski, Naum,

să aculți Pink Floyd, „The Division Bell” ori “The Dark Side of the Moon”…

 

Să numeri cu el petele de pe gâtul girafei sau să hrănești elefanți,

să vorbești despre orice, doctrine, moravuri sau chiar demachianți,

cu  care să iei imediat orice decizie sau să nu te poți nicicum hotărî

într-un cuvânt, Omul (cu „o”  mare și articol hotărât „l”).

 

Și-apoi e un loc, oricum i-am spune, budoar, dormitor ori iatac,

în care ții să primești doar pe cel sau pe cea care-ți este ție pe plac,

blond sau brunetă, cu pielea curată ori frumos tatuată,

înaltă sau scund, cel mai solid băiat sau cea mai frumoasă fată…

 

Aici n-are statură sau vârstă, meserie sau straie frumoase,

doar știe s-ajungă ușor în locuri considerate de ei rușinoase,

se ițește lejer de după orice rușine sau vină,

în orice fel de întuneric al tău e în stare să facă lumină,

 

știe să adulmece, să descopere, să admire, s-atingă,

să întrebe, să ceară, să acompanieze și să convingă,

până nu mai rămâne pe el niciun fel de detaliu social,

care l-au făcut pentru ceilalți invalid, rușinos, trivial…

 

Stau să arunce cu piatra cei ce n-au cunoscut fericirea,

plăcerea de a lăsa să se piardă o clipă rațiunea sau firea,

când te-nsoțești cu un suflet în cel mai adevărat dans,

plin de pași repezi, rotiri, plutiri și suspans,

 

în care e vorba doar despre ritm și vibrații, nu dacă e tolerabil,

e despre omul lângă care descoperi plăcerea de a deveni vulnerabil

(și dacă tot ne-am străduit să o definim, să o spunem odată:

promiscuitatea e o cale care merită și ea încercată!).

 

Și-apoi cine trăiește numai în adevăr și fără greșeală,

să-și permită să ceară cuiva o asemenea socoteală?

Să admitem o clipă că suntem într-adevăr diferiți, dacă se poate

– până la urmă n-a murit nimeni de oleacă de demnitate -.