Cupid ain’t stupid sau arcul lui Eros țintește precis la Botoșani:   „ERO(S)INE”. Clubul Uitatelor Anonime.

Sunt Ariadna, mi se spune Lorena Luchian. Sunt Penelopa, mi se spune Crenola Muncaciu. Sunt Fedra, mi se spune Dana Bucătaru. Sunt Deianira, mi se spune Lenuș Moraru. Sunt Briseida, mi se spune Ella Nistor. Sunt Hipsipila, mi se spune Lidia Uja. Sunt Medeea, mi se spune Silvia Luca. Sunt Enone, mi se spune Irina Mititelu. Sunt Elena, mi se spune Gina Patrașcu-Zamfirache.

Sunt femeie și sunt Eroină. Sau invers.

Sunt îndrăgostită. Sunt părăsită. Sunt uitată. Sunt geloasă. Sunt tristă. Sunt deznădăjduită. Sunt disperată. Sunt gata să mă ridic, să lupt, să vâslesc, să înot, să mă vindec, să merg mai departe. Și să continui să iubesc.

Un echipaj feminin de 8+1 la vâsle într-o barcă pneumatică. Kolibri. Înaintând îndrăzneț prin apele patriarhatului, sătul  de atâta uitare și așteptare, doar ca să împingă lumea bărbaților înainte. Nimfe, nereide, naiade, driade sau chiar zeițe, totuna. Figuri feminine mitologice, Eroine vâslind cutezător prin istorie, iscălind cu rănile iubirilor nedrepte de care au parte scrisori de dragoste către bărbații lor, „eroii”.

Eroinele se nasc în fiecare zi, sunt uitate în fiecare zi și pleacă în fiecare zi către țărmuri mai însorite. Uneori se nasc la Botoșani și se plimbă victorioase prin țară, cu iubirile la vedere, să le fie admirate de toată lumea. E cazul „Eroinelor” lui Andrei Măjeri de la Teatrul „Mihai Eminescu” care și-au plimbat barca pneumatică și pe la noi prin urbe la sfârșit de martie (cu două reprezentații la Teatrul Apollo 111), smulgând aplauze și stârnind furori în urma trecerii vijelioase prin emoționalul bucureștean.

Sunt multe feluri în care mi-aș dori să nu le păcătuiesc heroidelor lui Ovidiu și Eroinelor lui Andrei Măjeri. E un spectacol dintr-un șir lung de spectacole la care am asistat în ultima vreme care s-a așezat cuminte, bucată cu bucată, ca paginile unui roman bine scris între coperțile cele mai potrivite, acum cu cotorul la vedere între cărțile așezate pe raft, pe care nu mai trebuie să-l răsfoiești ca să ți-l aduci aminte pentru că știi nu-l vei uita multă vreme. E genul ăla de spectacol care, după ce închizi ușile, ferestrele și ochii și te cuibărești tremurând în așternuturi, îți sare de undeva dinapoia pleoapelor, ca un altfel de acasă, inventat anume în vise să-ți adăpostească neliniștile, fricile și suferințele tale (de femeie sau de bărbat deopotrivă) de peste zi, sub rezerva intuiției că nu vei găsi o soluție salvatoare până în zorii zilei. Numai ca să te țină în viață pentru a căuta o soluție și-n noaptea ce-i va urma.

Și ele dor. Și plâng. Și cântă. Și-ți dansează prin minte cu arabescuri pe care buricul eroinelor ce le-au plăsmuit l-a desenat în tine poate într-un foarte scurt moment din spectacol. O clipă senzuală care s-a transformat într-o nouă cădere a Troiei, după care doar Mâhnirile au mai rămas în picioare.

Eroinele astea aproape că nu au nevoie de eroi. Ei sunt doar niște pretexte, niște destintari (evident, deloc anonimi) ale uneia și aceleiași iubiri, curată în ciuda tuturor prihanelor care i-au mușcat beregata, rămasă suspendată pe un istm ce se străduiește din răsputeri să separe dar și să țină laolaltă continentele emoțiilor lor despărțite de întinderile nesfârșite de apă, între două mări care se sparg precis de o parte și de alta a stâncilor ce se înalță pe insula singurătății tuturor, cătând să-și întâlnească și să-și armonizeze undele, doar pentru a putea desluși rândurile așternute și trimise către zările depărtărilor lor dinspre celălalt capăt al călimării.

Nici de lecții sau de profesori de zbor nu par să aibă nevoie Eroinele. Ele se hrănesc și se înalță cu propria dragoste, până la capăt nemărturisită, neîmpărtășită sau neîmplinită, dusă mai departe în fiecare lacrimă și în fiecare bătaie de inimă cu care i se scrijelesc ritmurile amețitoare ale alergării, sângerarea și cicatricile din momentul în care căpăstrul potrivit le-a scos din trapul hergheliei cardiace pentru cel mai important galop. Apoi se ridică domol, pe aripile dragostelor curate care le cresc lungi și ascuțite înăuntru, până la cerul eternității, unde vor pluti întru admirația muritorilor ce le vor consemna zborul pentru ca și alți muritori să-și aducă aminte și să privească mereu în sus. În timp ce toarnă precis sare pe rănile patimilor lor pentru ca ele să doară și să  sângereze nestingherite mai departe, ținând aprinsă pentru totdeauna flacăra inimilor tuturor îndrăgostiților lumii.

E focul despre care regizorul Andrei Măjeri vorbește atât de răspicat, că nici nu știi cum ai rezistat asfixiei după mai bine de un ceas și jumătate de respirație tăiată după respirație tăiată, țâșnite dintr-o dată din promisiunea anticului pur cu care ne așteaptă în scenă Ariadna (Lorena Luchian). În cântec trist, de sirenă (This Mortal Coil – „Song To The Siren”!), învăluită doar în lumina albastră a valurilor ce înconjoară insula pe care se trezește părăsită în urma primului naufragiu afectiv propus de spectacol în prima heroidă (așa este denumită epistola în versuri, în care se celebrează un erou sau un personaj celebru) a lui Publius Ovidius Naso, pe care eroina abandonată i-o adresează lui Tezeu (cutremurător în simplitatea mesajului său monologul cu care Lorena Luchian își articulează perfect dansul zbuciumat al durerii, candid și compulsiv în același timp). Actrița ridică în forță spectacolul și mizele lui încă de la prima verticală sub fluturările steagului  alb, un S.O.S. disperat trimis către toate navele ce se depărtează de țărmurile pe care și-au uitat dinadins naufragiații dintr-un strigăt universal de ajutor al tuturor femeilor uitate pe insule ori în derivă în mijlocul mărilor emoționale în care-și pot afla sfârșitul. Un steag alb ce prevestește un final fericit pentru anunțatul război între sexe, o încercare preventivă a unei altfel de Pax Romana, o pace a zilelor noastre cu trecutul, cu tradițiile, cu diferențele de gen și cu moștenirea culturală (păstrată întocmai!), dar și cu petele aruncate de veacuri peste toată imacularea propusă, ținute la vedere în tot dansul ăsta alb, plin de sânge imaginar, împletit atent din firele tuturor Ariadnelor ce și-au ajutat Tezeii să găsească ieșirea ascunsă din labirint.

Invitând astfel la reconciliere încă înainte de orice dispută (excelentă cheia regizorală, calea albă, curată, de urmat) cu orice femeie-rană, ascunsă între bandajele cicatricilor ce nu pot fi vreodată acoperite, femeia căutând cu disperare să-și cuprindă iubitul prin așternutul gol din care a dispărut și în care nu s-a mai întors, femeia adulmecând răvășită după amintirea parfumului pielii lui, femeia revendicându-și îmbrățișarea meritată, nu doar cuvenită, plătită cu prețul așteptărilor crunte pe o insulă pustie ca oricare altă insulă a trădării, topită în albul cearșafurilor reci ce o țin împietrită pe stânca pustie fără niciun fel de încotro.

Atâta-i trebuie lui Andrei Măjeri să suporte anticul pur!…

Fairuz, „Wa Habibi”, și gata!, aduce în scenă contemporanul. Și eroinele, cu toate culorile lor stridente din cine știe ce epoci plauzibile (minunat contrastul din eclecticul propus de costume), cu barca lor cu tot, un club pentru un grup de susținere prêt-à-porter pentru această Ariadnă devastată, căreia îi vor împărtăși poveștile lor din alte iubiri, așternute printre pahare de Prosecco în alte scrisori, trimise către alți bărbați iubiți, întru alinare.

Reușind să conserve autenticul și veridicitatea antichității, cuvântul tradus și rostit contemporan prin personajele lui Andrei Măjeri își păstrează dimensiunea tragică și lirismul aproape intacte, fără strădania de a fi potrivite în versuri, opțiunile de vocabular și semantică asigurându-le totodată liricul, umanul, mitologicul, contemporanul și recognoscibilul de care au nevoie ca să fie primite. Cred că cea mai importantă trăsătură a spectacolului în această viziune regizorală este interconectarea astfel obținută între spații și epoci diferite care-și primesc cu prisosință universalitatea, atemporalul și aspațialul.

Publicul nostru poate mișca lejer eroinele astfel propuse prin case, piețe și parcuri, prin mirosul de ceapă prăjită care traversează coloana de bucătării  a unui bloc comunist sau praful ridicat pe ulițe într-o zi toridă de vară într-un sat din Bărăgan, dar și printre aromele de parfumuri elegante puse în mișcare de alerta evantaielor precipitate prin sălile de bal, peste nasurile pudrate și clipirile dese ascunse vremelnic în așteptarea invitației pe ringul de dans, cu reverența deja pregătită către un posibil amorez.

Prin contrastele pe care le propune (scenografia contribuie mult la asta), regizorul reușește un nou  tip de castitate, pur emoțională, însoțită de o sexualitate deloc convențională, un feminin frust de care greu se ating chiar și femeile și pe care regizorul Andrei Măjeri are curajul să-l abordeze frontal, caracterizat de lirism lucid de cea mai bună calitate, un atagonism în termeni de poezie din care rezultă un poem de o incredibilă forță emoțională, pe care a intuit-o în scrierile poetului Ovidiu și a așezat-o vertical într-o odă adusă femeii cu ironie, cu tristețe, cu suferință și cu durere, evitând vreo patină patetică ce i-ar putea distruge reglajele emoționale propuse.

Așa arată feminismul de pe barca pneumatică sosită să o salveze pe Ariadna. De unde (după șoc) se ridică iar anticul, la polul cromatic opus, printr-o Penelopă păstrată îndurerată sub vălul negru al văduviei, femeia-lacrimă scormonind după iubirea pierdută prin cenușa Troiei, adresându-se resemnată lui Ulise. De sub vălul care-i acoperă fața, Crenola Muncaciu dă pertinent glas acestei Penelope, femeia care și-a urmat soțul împlinându-și destinul pe tronul ei de regină în Itaca, asigurând nu doar trecerea bruscă de la alb la negru, dar și mutarea abilă între vârstele femeii, deschizând calea tuturor eroinelor să-și adauge poveștile sub crinolina generoasă pe care o deschide abil poalelor feminismului pe care și le pot pune  acum liniștite în cap.

Într-un monolog de un altfel de răvășitor în care-și înrămează suferința, ea își așterne rândurile plângând Troia cea decăzută care nu merită patul ei atât de gol și de rece ori lacrimile căzute pe degetele ce țes obosite la giulgiul văduviei cu care-și păcălește orele nopții, demonstrând că puterea nu-i stă în tronul de regină ci în iubirea către cel plecat în războiul troian, învingătorul fără de semn rămas departe în cine știe ce colț de lume, poate prins în mrejele unor iubiri străine, din care grupul de sprijin al eroinelor caută să-l ademenească spre casă, însoțind-o pe Penelopa în strigătul sfâșâietor de chemare.

Strigăt colectiv în care se distinge brusc cel al Fedrei.

Cupid ain’t stupid at all!… Joacă dur, al naibii de dur! O Fedră șugubeață a Danei Bucătaru într-o vervă de nestăvilit, de care atârnă rănită inima fără știință ce în fața amorului se pleacă. De data aceasta avem de-a face cu o scrisoare de seducție a unei femei mai în vârstă ce-și declamă neputincioasă incestul, respectiv dragostea pe care o poartă unui tânăr care-i este fiu vitreg, Hipolit, prin care repetă o karmă a iubirilor interzise din familie. Soție a lui Tezeu și soră a Ariadnei (părăsită de același bărbat!), blestemată de zeița Venus să se îndrăgostească de fiul acestuia (din căsătoria cu Antiopa, regina amazoanelor), care o va respinge (și pe care, ca să se răzbune, îl va acuza că ar fi încercat să o seducă, ceea ce va duce până la urmă la moartea amândurora).

Condusă de pasiunea pentru Hipolit, driblând emoții de sub costumul sportiv cu numărul 18 (!) în care încearcă să se infiltreze în echipa tinerilor, Dana Bucătaru îi caută iscusită Fedrei toată pasiunea tinereții, de sub care vorbește convingător eroinelor, mărturisindu-și dragostea păcătoasă ce stă să pângărească un nume fără de reproș,  o fiară îndrăgostită descătușând vâsla-suliță ajunsă prea târziu peste jugul-țintă al căsniciei din care-și dorește evadarea, convinsă că oribila crimă de a iubi devine artă când vina-i învățată-n tinerețe. Chiar și pecetluită de destinul blestemat al stirpei proprii, dragostea din inimă tot dragoste se cheamă și tot atâta înflăcărare produce în pântecul din care se nasc împreună păcatul și pedeapsa. Fedra căzută acum sub legea dată pentru toate, bacante-eroine însoțind-o cu toată empatia lor, mișcate în delir de zeul la care se închină, dansând dezlănțuite în lumina roșie a flăcărilor pasiunii. În care au fost mânate de amorul lor propriu dar și de alte amoruri care au străbătut întocmai istoria până azi, râvnind și ele la nurii vreunui tânăr arătos (pe ecranul laptopului Fedrei, Bogdan Iancu, dintr-un alt spectacol al lui Andrei Măjeri, acum Hipolit!), amestecați printre rugăciuni și lacrimi de neputință.

Cam atât despre adolescenta părăsită, nevasta preacurată și mămicuța porno, înghesuite în aceeași barcă alături de alte eroine ce urmează să-și spună povestea în acest Salon al refuzatelor, în care se celebrează eșecurile amoroase ce-și urmează cu sfințenie cursul biologic printre clipe de iubire și de dependență, țâșnite dintre pahare într-un dans erotic colectiv, din care se desprinde priceput Deianira a unei senzaționale Lenuș Moraru.

De sub dansul ascuns și învârtit abil între penele de păuniță cu care comentează excelent coregrafic (și incredibil de senzual!) preamultele infidelități ale celebrului ei soț Hercule, un om căruia Cerurile nu i-au părut prea grele dar care s-a lăsat de bunăvoie și mult prea ușor pradă rușinilor pământene, iubind fără-ncetare în stânga și-n dreapta, ea pregătește parcă în timpul discursului înflăcărat mantia otrăvită ce-i va aduce acestuia sfârșitul, acoperindu-i pentru totdeauna zorzoanele pe care le poartă întru ademenirea părții femeiești. Excelentă Lenuș Moraru în cea mai erotică și cea mai pătimașă interpretare, augmentând drama personajului (ea fiind și eroina supusă celor mai multe infidelități, cu toate  ispitele, revoltele, invidiile și murmurul asortate, jucate la extrem într-un cuceritor monolog gestual care-i însoțește rostirea, sporindu-i gelozia și suferințele inimii, cătându-și reazem și empatie între brațele împreunate ocrotitor în jurul ei de celelalte eroine anonime, aflate acum cu ea în aceeași barcă ce caută să împiedice naufragiul tuturor.

Cătând să salveze de la înec și mesajul dintr-o altă sticluță, un nou S.O.S. plutind în derivă pe suprafața apei în speranța că-și va întâlni cititorul potrivit spre a-i asigura salvarea sufletului de slugă, poate chiar sticluța prinsă în lanțul de la gâtul Briseidei, o foarte puternică Ella Nistor.  Actrița îi asigură eroinei impetuozitate în monologul cu care-și stârnește și îl susține în luptă pe cel iubit, Ahile, de lângă care a fost silită să plece în cel mai jalnic mod cu putință, vândută ieftin, fără măcar un sărut de rămas bun, o Briseida combativă, încă nedeznădăjduită, scriind cu patos iubitului ei Ahile, căruia i-a fost dată ca premiu de război pentru a-i fi concubină, obligat mai apoi să o dea mai departe lui Agamemnon (pentru că a refuzat să intre din nou în luptă; în societatea greacă miceniană, femeile captive precum Briseida erau sclave și puteau fi comercializate între războinici).

Plângându-și soarta de sclavă și așteptându-și răscumpărarea care n-a mai venit de la un iubit ce și-a lăsat așteptată faima de amant și de războinic deopotrivă, Briseida nu se mai poate consola decât în căldura de pe barca eroinelor („Calor”, Concha Velasco!) care parcă îi fac suportabilă durerea pe marginea prăpastiei unde lupta cu monstrul iubirii le perpelește pe toate, amenințându-le cu prăbușirea, refulată acum într-un chef cu întrebări retorice despre fatalitatea de a fi femeie.

Chiar și o femeie rămasă fără cuvinte cum e Hipsipila, o surprinzătoare Lidia Uja (la fel și propunerea regizorală!), fascinantă și convingătoare în monologul rostit gestual pe limba hipoacuzicilor, care lasă audiența fără răsuflare, în timp ce eroinele se străduiesc să-i descifreze din gesturi povestea și sensurile. După durerea care a lăsat-o fără cuvinte, tălmăcite apoi  de înregistrarea telefonică ce-i însoțește jocul, ea sfârșește într-un dans compusiv al delirului gestual, scăldat în apele tulburi ale noului tip de singurătate, din care caută să se salveze cocoțându-se înapoi în barcă. Eliberată din sclavie (după ce a fost vândută de Femeile din Lemnos, descoperită că a reușit să-și salveze tatăl când acestea au ucis toți bărbatii de pe insulă), fostă conducătoare a insulei pe vremea când a fost vizitată de argonauți, cu al căror lider (lason) a avut doi fii, află că iubitul ei Iason a ales-o pe Medeea… femeia spre care-și îndreaptă acum blestemele (excelent condusă disputa dintre cele două)…

O Medee cool, cu rochie lungă casual, șosete albe și șapcă Argo (!), de sub care se dezlănțuie inedit Silvia Luca, dezvelindu-și în chip neașteptat inima îndrăgostită iremediabil de Iason, aprinsă ca focul viu de părul, de ochii, de iscusința limbii celui iubit (excelent momentul în care evocă întâlnirea și prinsoarea lor). Personaj central în mitul expediţiei lui lason şi a argonauţilor (fără de care acesta nu ar fi putut să obțină Lâna de Aur), femeia care şi-a abandonat tatăl, și-a ucis propriul frate și proprii copii, rămânând unul dintre cele mai sumbre personaje din mitologie, Medeea este o îndrăgostită înflăcărată ca orice altă îndrăgostită, furioasă pe propria ei dragoste, înconjurând cu dansul strigătelor ei de pierzanie barca eroinelor, plângând iubirea pentru un trădător, un nemernic care a făcut-o pradă de pirat, pe care grupul de sprijin, dotat acum cu veste de salvare și fluiere (!), o însoțește în furtuna interioară și o smulge  de acolo, asigurându-i chiar  reconcilierea cu Hipsipila, revenită în cuvinte pentru a participa la o scurtă și pertinentă dezbatere desre feminism (!).

Moment-nimfă: Irina Mititelu, o Enone delicioasă, extrem de senzuală, o nimfă a apelor ce dă glas scrisorii pătimașe către Paris la lumina lanternelor suratelor eroine, adunate  curioase, sub aceeași umbrelă (!), pe plaja dorințelor cele mai arzătoare ce se cer (sau nu?!) lecuite. Abandonată pentru Elena, regina Spartei, Enone, prima soție a lui Paris din Troia, cea care a prezis războiul troian, este femeia-rezistență. Îndelung curtată și neîngenunchiată de bărbați, chiar în urma unui viol (al lui Apollo, care a ridicat astfel trofeul fecioriei ei) și a unei crunte trădări (i-a rămas castă lui Paris și după ce a fost trădată), ea s-a refugiat cu demnitate în meșteșugul folosirii secretelor din ierburi, cu care face acum rugăciuni pentru rivală (excelentă scena blestemelor, în care eroinele o însoțesc în cor). Dar ce păcat că dragostea cu ierburi n-o poate  vindeca…

Destinde atmosfera asta resentimentară tocmai rivala ei, Elena (excelentă Gina Pătrașcu-Zamfirache de la prima intrare în scenă), mesagerul scrisorilor-răspuns de la eroii-lipsă (Ulise, Iason, Tezeu, Ahile, Hipolit, Hercule și Paris) către care aruncă binemeritate cioace-săgeți, plasate ghiduș în context, țintite către toată iluzia armurilor lor însângerate, poate de mult râvnita dragoste la care încă mai speră tacit eroinele din spatele discursurilor furibunde în care și-au îmbrăcat până acum speranța, rămasă intactă în ciuda tuturor înfrângerilor răsunătoare pe care le-au evocat.

Gina Pătrașcu-Zamfirache reușește o Elena ironică și mai ales auto-ironică, declinându-și sarcasmul la masculin și feminin deopotrivă în delicioasa abordare-expeditivă cu care dă glas scrisorii de la Paris (scena-Zeiță, minunat susținută de trio-ul Ariadna-Medeea-Hipsipila, care ridiculizează concursul între zeițe la care Paris fusese desemnat arbitru, fiindu-i promisă de către Venus cea mai frumoasă dintre grecoaice, el preferând-o însă de Elena, pe care a răpit-o dând start războiului împotriva Troiei în care a și fost ucis).

Revenind din pielea lui Paris din misiva către ea însăși și întorcându-se mereu înapoi, într-un excelent monolog/dialog masculin-feminin cu spectaculoase treceri discursiv-gestuale între personaje, Elena Ginei Pătrașcu-Zamfirache le oferă fiecăruia dintre ele forță, culoare și un incredibil dinamism, arătând în cel mai pasional mod cu putință nu doar felul în care fiecare iubește, dar și cel în care și-ar dori să fie iubit (senzațională ideea folosirii manechinului!) în cea mai elaborată scenă a spectacolului, concluzia cu care actrița umple scena și sala deopotrivă de dragostea plină de nuanțe a eroilor și eroinelor tuturor timpurilor care-și scriu de veacuri unul altuia istoria.

Istoria unui amor presărat cu pasiuni, ispite, amantlâcuri, trădări, incesturi, violuri și crime, îmbibat de lacrimi, de sânge și de necontenită rugăciune către Himeneu (zeul căsătoriei) și mai ales către Venus, Mama noastră care ești în Ceruri!…

Dă-ne nouă forță să luptăm pentru noi și pentru surorile noastre!…

O sticlă și nouă pahare!…

P.S. Un cocktail Limba Șerpoaicei și pentru Aretha Franklin, por favor!

Respect.

„EROINE” după Publius Ovidius Naso Traducerea: Andrei Măjeri

Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani

Regia, scenografia și ilustrația muzicală: Andrei Măjeri

Coregrafia: Victoria Bucun

Video: Teodor Humă

Trainer limbajul semnelor: Ioana Tufar


DISTRIBUȚIA:

Ariadna: Lorena Luchian

Penelopa: Crenola Muncaciu

Fedra: Dana Bucătaru

Deianira – Lenuș Moraru

Briseida: Ella Nistor

Hipsipila: Lidia Uja

Medeea: Silvia Luca

Enone: Irina Mititelu

Elena: Gina Pătrașcu-Zamfirache

Încă o zi ca nicio altă zi în Parfumerie:  „INDIVIDUAL COMPUS”, the show where you do You

Ești Eroul Marilor Așteptări.

Care-ți traversează la tot pasul mintea, trupul, sufletul, copilăria, studenția, tinerețea, bulevardul, cartierul, mesageria și chat-urile din tot felul de aplicații, chiar și drumul cu liftul până la biroul tău de la etajul 17. Doar ca să se întâlnească zilnic acolo cu alte așteptări de la tine ale celor 216 colegi de etaj.

Așteptările tale și dinăuntrul tău, dintotdeauna și din fiecare zi. Ale părinților și bunicilor tăi, care nici nu-ți mai aduci aminte când le-au turnat în tine. Ale profesorilor care-și revendică investiția în educația ta. Ale vecinilor cu care-ți însoțești intimitatea numai pentru că-și dau drumul vezicilor la duș în același timp, împletindu-și cu tine proximitatea în același canal colector. Ale viselor tale erotice ținute în taină, care te dau uneori de gol țâșnind necontrolat printre videoclipurile pornografice pe care le-ai uitat deschise în laptop, ce se trezesc rulându-și amenințător icnetele când ți-e lumea mai dragă, după ce până și ele ți-au pretins o anumită dotare și abilități sexuale și măcar pentru a-ți permite reveria. Ale colegilor care-și așează compulsiv, în perfectă ordine, post-it-urile de pe birou, parcă anume să te învețe și pe tine cum anume se face. Ale șefului de care depind atât de mult jobul, salariul, weekend-urile și vacanțele tale, ce mai, toată viața ta!.. Ba chiar chiar și așteptările orașului, căruia nu doar că trebuie să-i suporți freamătul zilnic, dar chiar e musai să-l însoțești consecvent în producerea de zgomote, cu toată forța soneriilor tale, spre a-ți dovedi, discret, civilitatea. Dacă se poate în liniște, fără să deranjezi.  O liniște care crește și urlă în tine. Țipă din toate surdinele. Se zvârcolește, dezvelindu-și uneori rărunchii pe sub câte-o lacrimă, pe care cine știe ce nesăbuință a uitat să o oprească în gât înainte să-ți alunece în barbă, în văzul tuturor. O liniște ce se dă cu fundul de dușumeaua neastâmpărată a Parfumeriei, care nici ea nu pare că are să suporte prea bine povestea.

Cum adică a cui? A lui Bogdan Iancu, un actor excelent descoperit și dezvăluit de regizorul Andrei Măjeri în acest spațiu intim, care va evolua pentru aproape o oră la proba de individual compus. O solidă examinare teatrală, după o competiție dramatică ce i-a validat gimnastica teatrală în 2022, urcându-l pe podium pe Andrei Măjeri în calitate de dramaturg (la festivalul de recitaluri dramatice „Bacău Fest Monodrame”, organizat de Teatrul Municipal „Bacovia”, a cărui a XXVIII-a ediție, desfășurată anul trecut, a premiat textul „Individual compus” la concursul de dramaturgie monodramă).

„Individual compus”. O poveste dură și coerentă despre nebunia cotidiană, spusă fără menajamente de Andrei Măjeri. Știe perfect de când s-a trezit aici. Și și-a acceptat soarta de martir contemporan. „E doar în gândurile lui”, își spune Andrei Măjeri. Ale lui Bogdan Iancu, căruia i le-a pus mai întâi pe hârtie, i le-a așezat apoi atent pe față, în privire și în gesturi și i le-a coborât încet în plex, unde-și va încasa binemeritatul pumn eroul care a fost anume creat să-l primească în numele lui. Și al nostru.

O face de sus. De foarte sus. Și reușește să rămână acolo pe tot parcursul spectacolului. Un actor foarte tânăr, energic,  complex și elegant, cu o constituție aparent firavă din care țâșnește surprinzător și fascinant o energie debordantă,  cu care-și trântește violent personajul de pereții și dușumelele Parfumeriei, îngrijindu-se să-l mângâie adesea pe ceafă și pe creștet (poate și numai să verifice dacă a mai crescut!) pentru a-i asigura candidul de care are atât de multă nevoie în a-i  alterna straturile de vulnerabil. O face aproape ingenuu, ascunzându-se ghiduș în spatele evantaielor (până și vulgaritățile par inocente și neprihănite în discursul lui, respectând cumva  puterea rostirii lor în gândurile acestui personaj fragil și livrându-le la modul confesional, în limbaj colocvial), inteligent mânuite și integrate în jocul lui, destul de solicitant din punct de vedere fizic (felicitări coregrafului Sergiu Diță!), atent urmărit și îmbrăcat de universul sonor.  Îmbietoare ritmurile sound designer-ului Adrian Piciorea (sus, ca de obicei!), un fel de tiptil insinuant cu care se penetrează intimitatea personajului și a cotidianului, dezvoltat până la violuri acustice impresionante, excelent controlate, un zumzet de stup peste care se așează șugubeață o pândă de detectiv dintr-un policier în care fiecare se vânează pe sine ca să-și dibuiască fiecare greșeală, ce se strecoară accelerând (inclusiv muzical!) în tot recognoscibilul închis și deschis adesea sub sunetul punctelor, virgulelor și respirațiilor sonore ale omniprezentului evantai ce ne asigură punctuația emoțională. Acompaniate deștept de ziplock-ul fermoarelor (!) cu care se închid și se deschid capitolele și subcapitolele fiecărei zile (nimicurile pe care le porți cu tine chiar dacă nu le folosești sau nimicurile pe care le folosești pentru a te purta pe tine) din care ai eliminat la prima oră mirosul neplăcut al respirației și subsuoarelor ce te-ar fi putut da de gol în această reuniune a Destăinuiților Anonimi, adunați aici de Ziua celor mai intime Destăinuiri. 

Pentru că Bogdan Iancu e înarmat cu toate textele și pretextele necesare să te tragă și să te țină înăuntru. Începe discret, de o anume parte a genului. Hai!, că e declinat la masculin, îți spui, e suficient de multă masturbare să te mai liniștească, dar hop!, apare ideea societății matriarhale și se dezvoltă atât de subtil tot constructul ăsta fin în jurul unor proiecții de gen și transgen, încât i-ai pune (de-a dreptul!) o piedică, numai ca să fii sigur că ai dat tu primul. Nu merge, are să te vadă toată lumea, spațiul e mic, nu poți trece neobservat. Iar băieții ăștia ți-au luat-o înainte cu destăinuirile, deci n-ai decât să încasezi toate zgomotele care invadează și incomodează ritmurile tale interioare. Pentru că deranjul e mare, în ciuda tonului relaxat pe care-l propune și pe care Bogdan Iancu ți-l vinde cu zâmbetul pe buze (ba chiar îți mai pune în față și o oglindă uriașă, ca să n-ai niciun dubiu), asediind în același timp în forță spațiul pe care-l umple întruna cu idei și întrebări retorice dinadins ticluite. Ca să se asigure că și tu alergi zi-lumină ca bezmetiicul prin stup și că și viața ta se scurge din tine ca-n centrifuga de miere, cum se întâmplă în fiece cotlon al azi-ului, cu patima asta  globală de a munci și a produce bani numai pentru a te ține mai apoi de rezoluții potrivit cărora te vei întoarce la traiul autentic, mult  mai bun, pe care-l duceai înainte de a cădea în aceată patimă.

Care a venit peste tine cu toate fricile, îndoielile, întrebările și epuizările personajului, ce-ți netezesc și ție drumul către burnout,  în timp ce te străduiești din răsputeri să te menții pe sârma subțire a îndeplinirii îndatoririlor, căutând să le echilibrezi cu un baston lung de emoții, cu două capete,  cu care Bogdan Iancu îți însoțește pașii tremurați ținându-te în brațe către necunoscut, asigurându-se că nu vor atârna mai mult într-o parte ori cealaltă, amenințându-ne pe toți cu prăbușirea. Din această poveste ce o las anume să fie descoperită de fiecare, cu bucuria tristă a lamei fatidicului ce-i va amenința beregata și pieptul, în timp ce se ocupă, ca din întâmplare, doar de curmarea suferinței firelor de păr, scăpate vigilenței  epilării definitive. 

Individual. Compus.

Încă o albină în stup, împodobită cu penele altuia cu care nu va putea zbura niciodată, antrenându-și glasul de soprană (sau mezzosoprană, cine-ar putea face diferența!), cu zumzetul pierdut printre sonerii, claxoane, concerte și lupte asurzitoare, consemnate în cele din urmă pe filele goale și mute ale istoriei viitoare, ce nu au apucat încă să fie așternute, pe care imprimanta va continua să le tipărească tocmai pentru că nu le va citi și  nu le va mai auzi nimeni niciodată.

Individual. Compus.

P.S.

Așa s-a încheiat pentru mine Ziua Culturii Naționale, într-o manieră neașteptată, 100% românească, cu acest surprinzător spectacol tânăr la „Vatră”, în „Parfumerie”.

Așa se poate petrece o seară de teatru (și nu numai!) la o cană de ceai  sau un pahar de vin, în spațiul intim al unei case  cu o istorie de peste 170 de ani. În 1931 se năștea aici Silvia Kerim, scriitoarea și jurnalista pentru care o căsuță oarecare de pe strada Parfumului a devenit „Parfumeria”, spațiul în care a locuit (un timp și alături de partenerul ei, Mircea Veroiu) și a scris de-a lungul deceniilor, căsuța căreia i-au trecut pragul, printre alții, Nichita Stănescu, Ștefan Iordache, Iurie Darie, Horea Popescu ș.a..

Astăzi „Parfumeria” este sediul Asociației HEARTH (în traducere  „Vatra”), numele sub care s-a reunit un grup de tineri români ce se îngrijește să organizeze între pereții ei, plini de tainele și parfumul unor istorii nerostite, mici evenimente noi cu ambiții mari (concerte, spectacole, lecturi), menite să apropie tinerii de bagajul cultural românesc și să scrie istoria cotidianului pentru generațiile de mâine, oferind totodată mentorat tinerilor artiști aflați la început de drum și un spațiu fizic pentru implementarea proiectelor lor experimentale.

Drum lung!


Individual compus

Parfumerie (Casa Silviei Kerim, Parfumului 19,  Cartierul Evreiesc)

Text și regie: Andrei Măjeri

Cu: Bogdan Iancu

Coregrafie: Sergiu Diță

Sound design: Adrian Piciorea

Fotografii: Eliza Lupu

Hope is a dangerous thing for a woman like me to have!…   AntigonaApp: „Pata oarbă” sau irisul căscat în orbita ochiului scos al lui Oedip

Feeling cool, celebrating  theater, attending FNT.

Poate că Antigona lui Andrei Măjeri coborâtă din filosofie are dreptate. Poate că Lumea e doar schița rudimentară a vreunui zeu copilăros care a abandonat-o la jumătatea creației, rușinat de execuția deficientă, un zeu subaltern de care zeii superiori se amuză, luând peste picior producția lui confuză care poate i-a și grăbit sfârșitul, nu înainte de a reuși să-i inventeze și o rețea de socializare, la care  să ne conectăm astăzi cu toții.

Check in: Piața Harmonia, Cetatea Tebei, Novi Sad, 2022.

O agora a naibii de posibilă, real/virtuală, numai bună pentru a studia geneza unei fatalități ce și-a dezvăluit mileniile de confirmări și reconfirmări mai mult sau mai puțin zgomotoase. Și un timp numai bun pentru o molimă ca oricare alta. Care să ne adune unii cu alții, să ne facă să ne ciocnim individualul, să ne întrebăm, să căutăm, să înțelegem.  Să ne cotrobăim familialul, ancestralul, istoria și emoționalul, să le găsim lumina, să-i descompunem culorile și să le asortăm la un cotidian care am cam uitat de pe unde mai vine. Un cotidian în stare de urgență, carantinat între grilajele de lemn ale cuștii în care caută să-și țină problemele laolaltă, cât să nu molipsească de ele viitorul și să ne lase și pe noi să aruncăm un ochi înăuntru. Nu un ochi oarecare. Unul anume ghidat, bine țintit asupra tragediilor grecești. Și unul deștept căscat în scenă deasupra tuturor, în jurul orbului unor mituri strânse sub conturul circular luminos, coborâte dintr-un înalt care ne privește iscoditor prin globul plin de imagini răsturnate, în jurul căruia dau roată păsările, alarmate de iminența pericolului pe care-l prevestesc în timp ce privesc sarcastic la peripețiile dinăuntrul cuștii.

„Pata oarbă”. Un spectacol de un actual consistent pe texte de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu după motive din tragediile antice „Oedip Rege”, „Antigona” și „Bacantele”, montat de această dată la Teatrul Național Sârb din Novi Sad. Încă o revoltă teatrală a la Andrei Măjeri despre trecerea simbolică, dimpreună cu toată schimbarea necesară și complexă pe care o presupune, între două epoci, privind cu îngăduință către cea ce se încheie și cu speranță spre cea care-i urmează, cine știe, poate chiar cu lecțiile învățate pentru ca istoria să nu se mai repete niciodată întocmai. Regizorul nu e la prima abatere savuroasă de la calea scorțoasă a miturilor antice și înscenărilor cumva clasicizate ale tragediilor grecești. Cu unul dintre cei doi tineri dramaturgi care au realizat melanjul ăsta savuros între Sofocle și Euripide, Ionuț Sociu, Andrei Măjeri a mai scormonit nu demult prin textele antice euripidiene pentru textul excelentului spectacol „Medea`s Boys”, produs în urmă cu patru ani (și care încă se joacă la Apollo 111 cu mare  succes), care le-a deschis calea către colaborarea cu trupa de la Novi Sad. Aș adăuga că nici celălalt dramaturg, Cosmin Stănilă, nu e la prima colaborare cu Andrei Măjeri (el e autorul textului unui alt spectacol foarte bun al tânărului regizor, „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”).

De data asta Euripide e mai degrabă decorativ, un accesoriu narativ, vizual și spectacular, un cor dionisiac dansant în Teba lui Sofocle în care și-a strecurat abil bacantele să fluidizeze istoria, să-i mute granițele în universal și să aducă o importantă pată de culoare pentru pata oarbă, simbolică și istorică, din mijlocul cetății. În care a fost trântită o sufragerie de palat fix în mijlocul anticului cel mai antic, excelent asortată pandemiei de secol XXI (împreună cu costumele, foarte ghiduș realizate de Adrian Balcău) de la porțile palatului, unde a fost izolată și carantinată, împreună cu jurnaliștii, familia lui Oedip, rege tânăr, pe genul balcanic, cu o Iocastă frumoasă, mereu dornică și ispititoare, două fete mici și neastâmpărate (Antigona și Ismena) și doi băieți mai mărișori (Polinike și Etéocle, ca unul!). Nevoiți cu toții să celebreze aici sărbătoarea Adormirii Sfinxului (excelent construit motivul, cu toate detaliile și picanteriile religioase balcanice, atât de cunoscute nouă, pentru preaslăvirea lui Oedip, în paralel cu invocarea lui Dionisos, trăgând deștept de marginile de timp către Antigona și Ismena zilelor noastre).

Printre interviuri, știri TV și conversații pe videochat, captate de tot felul de dispozitive multimedia și proiectate pe fundalul scenei, ținând-o mereu în frâiele actualului și recognoscibilului, printre basme, incursiuni mitice și jocuri familiale, cât să mai treacă din timpul ăsta groaznic petrecut împreună de niște eroi damnați la o izolare de rit nou, în care sunt nevoiți să-și construiască cu grijă tragediile cât să fie extras din ele tot ce e nevoie pentru a vorbi despre rolul femeii în societate, este adusă în față o excelentă Antigonă-narator, foarte bine condusă de Hana Selimović, amfitrionul tuturor festivităților și ceremonialurilor găzduite de cetatea Tebei. Confruntată violent cu traumele ce i-au marcat familia și viața, povestite inteligent în capitole de sine stătătoare, pe înțelesul tuturor, spre a-i clădi pertinent un background solid pentru sacrificiul la care a purces și cauza pe care continuă să o susțină chiar și după moarte, Antigona se lasă purtată deștept între epoci și teme, asigurând buna înțelegere a miturilor, dar și predarea de ștafetă către noua generație. Atunci și acum devin doar niște accesorii temporale insignifiante pentru subiecte care-și dovedesc cu prisosință actualitatea și necesitatea abordării lor pentru a vindeca traumele de ieri și de azi.

Excelentă în acest sens opțiunea de a construi unele scene cu câte două Antigone și două Ismene, scene în care Hanei Selimović și Sonjei Isailović le sunt prelungite gândurile și acțiunile de fetițele Iskra Šimon și Anđela Paščan, variantele personajelor lor în copilărie, cărora le predau și de la care preiau ștafeta (și care evoluează foarte bine și în scenele individuale, dar și împreună cu frații Polinice și Eteocle, încredințați lui Aljoša Đidić) într-o joacă inteligentă de-a viața și de-a rolurile ei, o confruntare aproape de canapeluță pentru fiecare dintre copiii condamnați să o trăiască într-un anume fel, confruntându-și direct (izolați în același timp/spațiu) traumele care le-au fost hărăzite, sparte acum dinadins întru ambiguizare pentru a transcede veacurile și a le extrage esența de păcate post-primordiale.

Tatăl lor, Oedip, este un lider de tip nou, pe care Branislav Jerković îl ține dinadins într-un registru aparent candid emoțional, ludic (mai ales în scenele cu fetele, foarte bun în nararea poveștii învingerii Sfinxului) cu accente narcisiste (augmentate în relatările TV prin transmisiuni live din propria reședință, unde stă închis alături de cea mai a naibii jurnalistă a vremii, întruchipată de omniprezenta Nikolina Spasić, elementul de legătură indestructibilă cu prezentul), ușor naiv, purtat abil de nas de puternica și senzuala Iocasta a Sanjei Mikitišin, pentru ca în finalul spectacolului, confruntat cu adevărul, să izbucnească senzațional, la limita nebuniei, dând de pământ cu tot Dionisos-ul din toate zeitățile și toți prorocii, într-o descătușare explozivă de energii acumulate de-a lungul tăcerilor ce i-au însoțit jocul de scenă prin care și-a definit relațiile cu celelalte personaje.

Cu Iocasta, o Sanja Mikitišin senzuală și ispititoare, o femeie întreținută a zilelor noastre, concentrată pe look și pe  jocurile amoroase și sociale în defavoarea timpului alocat casei și copiilor, azvârlit fără vreo clipire doicii (Gordana Đurđević Dimić, care o construiește autoritar, aproape despotic) și bacantelor (însărcinate cu un fel de îmblânzire a asperităților și neajunsurilor casnice și conjugale), dar și o femeie puternică, adânc suferindă, care și-a trăit cu demnitate tragedia de a fi fost abuzată, agresată și despărțită cu forța de copilul abia născut (excelentă în monologul despre relația ei cu regele Laios).

Dar și cu simpaticul Creon al lui Milovan Filipović, cumnatul care conduce acum guvernul și se ține de șotii cu tinerele lui nepoate, în timp ce nu-și poate reține sarcasmul, aruncat verde-n față lui Oedip, în privința multelor și nefericitelor alegeri amoroase ale surorii sale. Tot în sarcina lui cade și mesajul, foarte îngrijit împachetat, privind finanțările teatrului și nevoia de artă a spectatorilor în timpul pandemiei. (!)

O figură foarte bună face Tiresias al lui Radoje Čupić, excelent distribuit în rolul vestitului prezicător din cetatea Tebei, eroul care confruntă lumea cu propriile adevăruri, în care se intuiește potențialul de a schimba lumea și legile după care ea funcționează.  Poate tocmai de aceea inserat aici și în chip de aplicație (!), numai bună de instalat în telefoane de mișcarea nouă a femeilor întru mobilizare pentru acțiunile de protest ce trag nădejde că se vor tot organiza de acum înainte (de precizat că Tiresias a fost și unul dintre puținele personaje transsexuale din mitologie, o sursă de inspirație pentru operele în care s-a discutat aprins despre rolul femeilor și bărbaților în societate, mai ales în conjuncție cu mișcări socio-politice care au vizat egalitatea de drepturi și de șanse pentru ambele sexe).

Chemat de Oedip să dezvăluie cine e ucigașul, misteriosul personaj își impune statura mistică din spatele lentilelor fumurii ale ochelarilor, vorbind cu păsările prin orbul deschis deasupra capetelor înfierbântate de posibilul și probabilul care le va arunca existențele în aer. Tiresias al lui Radoje Čupić se dovedește un atent mânuitor al vorbelor și gesturilor teatrale (chiar prezentat în chip de director de Teatru al Cetății), un maestru al învârtirii meșteșugite a cuțitului în cele mai adânci răni, cu mult umor și tâlcuri atent revelate pentru a le aplica o ultimă lovitură înainte de a încerca să le bandajeze drumul către vindecare (minunat monologul în care reușește o savuroasă definiție a puterii așezate într-un bărbat, căruia, când îi pui coroana pe cap, trebuie să așezi în el și nebunia de care are nevoie pentru a putea să o poarte).

Și-n tot Sofocle-ul din jurul familiei lui Oedip sunt băgate mereu bacantele lui Euripide (Aleksandra Pejić, Danica Nikolić, Katarina Bradonjić, Mina Pavlica, Ivana Pančić, Simonida Mandić), care vrăjesc minunat la spectator (mai ales în episodul de teatru în teatrru, cariatide în mișcare ce-și însoțesc arabescurile executate de trupurile preschimbate în statui printr-o deșteaptă idee de costume!) împreună cu păsările ce se învârt pe deasupra și croncăne taman azi peste pomul vieții, cântând în vârf ce i se întâmplă la rădăcini. Menade dintr-un cortegiu de sine stătător, apărând savuros spiritul lui Dionisos, niște nimfe cu furie mistică și mișcări deștepte de dans contemporan, excelent antrenate de Andrea Gavriliu, care deretică prin casă, așează masa și se țin de serbări la aniversarea lui Oedip, susținând cu umor cauza feminismului și îmbrăcând în ritmuri inteligent alese de Adrian Piciorea toate motivele tragice din care își extrage seva. Doar ca Ismena (fata bună, perceptivă și naivă că, deh!, e rac! a unei  actrițe cu mișcări suave și voce de înger, Sonja Isailović) să-și poată lansa liniștită mai apoi ultimul album, într-o eră în care femeile s-au obișnuit deja cu puterea și știu să o folosească în slujba mai binelui și armoniei, pentru care încă mai continuă  să lupte. Însoțind abil trilurile păsării ce cântă metafizica disperării din plânsul Antigonei, pe care-l aud și îl împărtășesc celelalte femei care invadează cetatea, prevestind schimbarea pe obrazul ce încă mai caută să-și curețe pata socială.

„Pata oarbă”.

O remitizare zgomotoasă a unor demitizări savuroase. O joacă deșteaptă de-a iconograficul și bagatelizarea, cât să aluneci savuros pe gheața subțire a emoționalului, trăgând nădejde că nu se va sparge dar își va arăta pe ici pe colo copcile potrivite pentru undițele pregătite să-i culeagă din adâncuri hrana.

Conflicte de mileniu trei hrănite cu credințe și superstiții antice, promiscuități cotidiene cu origini în orgii mitice, habotnicii de Balcani născute din profeții ale antichității, pe scurt, un mental colorat, eminamente emoțional, pus dinadins în slujba celui mai nou tip de activism în anii cei mai de glorie pe care i-a cunoscut istoria în privința emancipărilor și apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale individului.

Azi totul e mai safe.

„Ieși tebanule afară, Sfinxul nu te mai omoară!… Așează-te lângă mine, să sângerăm același sânge”…

Dar limba e deja a lui Hades!…

Nu închideți ochii, nu ajută, ce e în spatele lor e mai rău!… Tot vezi, tot plângi, tot faci ce-ai făcut de când te-ai născut. Doar că privirea ta, lângă toate celelalte priviri, chiar ar putea să schimbe lumea.

Tot mai multe drone. Se lasă încet întunericul peste Piața Armoniei, Cetatea Tebei, Novi Sad / București, 2022.

Se mai aude doar vocea dulce și împăcată a Ismenei de pe insula Samothraki, îngânată de cor:

„It’s a good day to fight the system!… ”

Feeling cool, celebrating  theater, attending FNT.

Pata oarbă” de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, după motive din tragediile antice „Oedip Rege”, „Antigona” și „Bacantele”

Traducerea: Ioana Flora

Producător: Teatrul Național Sârb, Novi Sad

Regia: Andrei Măjeri

Scenografie și costume: Adrian Balcău 

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Sound design: Adrian Piciorea

Video design: Siniša Cvetić

Asistent video design: Milorad Savanović


DISTRIBUȚIA:

Antigona: Hana Selimović

Oedip: Branislav Jerković

Iocasta: Sanja Mikitišin

Creon: Milovan Filipović

Tiresias: Radoje Čupić

Reporterul: Nikolina Spasić

Doica / Merope: Gordana Đurđević Dimić

Ismena: Sonja Isailović

Polinice / Eteocle: Aljoša Đidić

Antigona mică: Iskra Šimon

Ismena mică: Anđela Paščan

Corul:

Aleksandra Pejić

Danica Nikolić

Katarina Bradonjić

Mina Pavlica

Ivana Pančić

Simonida Mandić


Durata: 1h50min

Recomandare de vârstă: 16+

MDA-pretext pulverizat și tras pe nas din dragoste de teatru: Halucinații antice pe oglinda cotidianului cu „Medea`s Boys” la Apollo 111

Medeea cu mai puține e-uri. Un fel de –cstasy, mai mult halucinogen, mai puțin empatogen, gen, știi ce zic?

Hai, coaie, că-i fain! Băieții o ard pe argonauțeală. Într-un party privat despre feminin/masculin, la limita misoginismului cu misandria. Medeea asta nouă e un Medea gender-free-mix și e doar un pretext de terapie. Printr-o supradoză de teatru de cea mai bună calitate, administrată exclusiv masculin în moalele femininului din fiecare dintre noi, din orice capăt al disputei despre discriminarea de gen am privi și oricât de bine ne-am ascuns demnitatea,  moralitatea și sexualitatea întru apărare în cupa sutienului sau în prohabul pantalonului.

Iubirea veche piere-n fața celei noi. Doar dragostea de sine poruncește-n om, așa cum dragostea de teatru poruncește-n cei ce îl păstrează viu și forma nouă-nvinge pe cea veche…

Hai că era s-o scap direct în cor antic. Mult prea devreme (retoric zic, pentru că altfel observația e pertinentă). Pentru că spectacolul „Medea`s Boys” montat de Andrei Măjeri la Apollo 111 este groaznic de poimâinizat, adică a depășit în intenție și expresie artistică abordarea tragediei grecești în perspectiva vreunui azi. E cu un pas în față. Cu un picior dincolo de hotarul trecut de barbara Medeea și povara atrocităților pe care trebuie să le treacă în spinare granița timpurilor, acceptanțelor și toleranțelor umanității. Hotarul dintre feminin și masculin.

Declinat la masculin, feminismul capătă o cu totul altă greutate. Andrei Măjeri reușește un sarcasm gentil din care au de câștigat ambele tabere (tot spectacolul e traversat de o dualitate incredibil de bine dozată la nivel ideatic, regizoral, muzical, coregrafic și, bineînțeles, actoricesc). Cu garoul pregătit să strângă brațul pentru a umfla vena prin care urmează a fi injectat cu precizie drogul împotriva vreunei disonanțe cognitive, pentru aproape două ore de delir, el dă rușinea pe față ca s-o spele candid cu cele mai curate gânduri de împăcare de gen. În cea mai inteligentă construcție dramatică (excelent și textul lui Ionuț Sociu) și picturală ce se putea ridica pe soclul nevirtuților noastre în domeniu.

Un spectacol despre vulnerabilitățile bărbatului, nevoit să-și retrăiască traumele milenare, să-și accepte sexualitatea și dependențele de tot felul, forțându-și fără stridențe toate limitele și străbătând cu disimulată demnitate parcursul  inițiatic al masculului către propria feminitate. Maturizarea înseamnă acceptarea emoționalității. Explorarea e gratis, descoperirile însă plătesc înmiit prețul provocărilor până la patologic. Deoarece căutarea nu se poate face decât în interior. Andrei Măjeri reușește să obțină prin tonul dual minunat susținut o deconstrucție a machismului  (too much macho egal no masculinity, pare să urle din toți porii această căutare în interiorul autoluat peste picior), într-un demers iscusit de stabilire și înțelegere a rolurilor de gen care pare mereu că încearcă să demonstreze ceva și reușește magistral să dovedească contrariul. Repet, foarte atent construită această intenționată dublă traiectorie, excelent susținută de actori și care oferă greutate mesajului solid, absolut necesar pentru rarefiere și depresurizare în cotidian după toată densitatea de idei istorice preconcepute despre masculinitatea bărbatului, care l-au obligat mereu la a-și construi și demonstra puterea, oricâte slăbiciuni au sălășluit în străfundurile lui.

Atac frontal. Un joc deștept de-a asumarea neasumată sau de-a neasumarea asumată. Cu plus, cu minus, cu virgulă și eroare de calcul, cu perfect rotund și totuși cu atât de multe colțuri, o geometrie sacră esențializată a relației bărbat-femeie într-o ecuație a evoluției tip ou-găină, rostogolind misoginismul și misandria pe aceeași pagină, însoțite de o fină și foarte elaborată construcție a pârleazului dintre feminin și masculin, înghesuite împreună sub un arc peste timp ce pare să șteargă cu bună știință unele secole din moștenirile genetico-dramatice. Și reușește să pună în valoare un soi de atavisme brusc descoperite în masculii de azi, sărite parcă în suspensorul sau în boxerii lor direct din libertatea dinapoia hlamidelor argonauților. Medeea e doar un pretext. Tema spectacolului este abordarea suferinței, din tot masculinul și femininul pe care-l conținem și de care suntem capabili fiecare dintre noi, pentru a ne înțelege preajma. Gen inclusiv discriminarea de gen.

Mișto, bro, epic gen!

Trivialul este o opțiune excelentă de introducere în prezentul concret al secolelor de ridicare, reflectare, analiză și punere în pagină a conflictelor de gen, fără vreo alunecare în vulgar, mai ales că publicul are ocazia să se prindă destul de repede că nu e o golăneală întâmplătoare în tonul spectacolului această discuție liberă dintre băieții adunați în tavernă la începutul spectacolului (un fel de presupus argou al moștenitorilor argonauților interferat cu jargonul adolescenților de azi, gen), ci doar o relaxare potrivită și necesară pentru a stabili convenția și parteneriatul cu spectatorul. Pentru a împleti mai apoi în planul narativ-suport fragmentele dramatice din tragedia lui Euripide, făcându-le suportabile, digerabile, așezabile într-un temeinic cine sunt eu? între masculin și feminin sau în umanul unui gender-free approach.  

Șase frați de Lână de aur în Antichitatea lui Euripide, jurați azi în pastile de MDA (cool!) cu care-și prăjesc creierii șase tineri marinari greci într-un cotidian incredibil de lejer, pentru care Iason și faimoasa expediție sunt doar amintirea din care au de extras seva propriilor neputințe, dar și a neînțelesurilor pline de tâlcul secolelor ce-au trecut peste relația bărbat-femeie, răstălmăcindu-le mereu ordinea importanței.

Astăzi nava Argo este doar o epavă transformată într-un bar mișto în care se întâlnesc argonauții de mai ieri (ori poate partea superioară a unui submarin care-și ridică brațul explorator să scruteze cu ocheanul lui ager zarea devenirilor lor peste timp – excelentă scenografia!), dar și un salut cu care acești băieți își lovesc cu putere de tejghea  păhărelele după fiecare shot strecurat printre destăinuirile cele mai intime.

Excelent Cezar Grumăzescu ca Medee desprinsă din gașca de golani ce i-a înfierat aedului poezia și nevoile destăinuirilor din jurnalul său literar, două extreme între care este exploatat la maxim în propunerea regizorală, pe care nu doar că le atinge, dar cărora le împlinește cu mare talent broderiile tipologice și exagerările voite, jonglând lejer între patetic, lacrimogen, candid, puternic și agresiv, un Triphos marinar-poet care țâșnește către mal și către adâncuri deopotrivă, cu femininul și masculinul foarte bine puse la punct, punând pe tava interpretării sale toată senzualitatea de care e capabil emoțional, dar și expresivitatea corporală și de rostire cu care a fost înzestrat, izbucnind inteligent în eroul-eroină ce se zbate între cele mai dulci șoapte și urletele cele mai sfâșâietoare.

La celălalt capăt al masculinului Alexandru Ion, un savuros Esculap, cel nerecunoscut de tovarăși cu toată bărbăția afișată (care nu a reușit să-și lase amprenta pe memoria lor, sâc!), the macho man, apărător neînfricat al virtuților masculine, profund dezamăgit de latura feminină a confraților argonauți, care se împotrivește încercărilor psihanalitice ce apar în grupul de suport ce se conturează în bar în timp ce conduce o clinică de terapie (Valparaiso, pentru vindecări trupești și sufletești de la mindfulness la disfuncții erectile!). Foarte bun Alexandru Ion în acest rol, dar nu se lasă mai prejos nici în chip de Iason, răzvrătit și autoritar, cel care pune pe tapet problema rezistenței cuplurilor.

Dinspre latura lor feminină privește candid Orfeul savuros al lui Alex Chindriş, cântărețul înmuiat de uriașa dragoste ce i-o poartă lui Euridice, masculul numai bun de băgat într-un program de terapie pentru vindecarea de orice feminin în care cu precizie și infinită gingășie cade de fiecare dată când se cocoață pe culmile lui cel mai voit reținut-masculin de care se crede capabil.

De tonusul băieților se ocupă un simpatic Alex Mirea, un Myros tonic cu excelente calități fizice, astrologul de serviciu, tălmăcitor de zodie și ascendent, dansator la bară întru buna dispoziție a tovarășilor lui, care face un duo tonic cu Vlad Ionuț Popescu (Gyros, fratele lui), personajul responsabil cu energia în scenă, răzvrătitul cool, bun povestitor, ce nu poate fi încadrat la vreun capitol absolut necesar utilității sau supraviețuirii sociale (tu doar suni!) și totuși o pată de culoare absolut savuroasă în acest grup pestriț de prăjiți.

Adunați cu toții în barul fiului lui Poseidon, cârciumarul Euphemus interpretat cu precizie de Florin Aioane, un amfitrion al spectacolului, azi barman după ce mai ieri s-a  îmbarcat pe Argo doar ca să încerce la rându-i să rezolve  ecuația părinte-copil din crunta problemă a nevoii de validare a propriilor performanțe prin intermediul odraslelor, insuflată de generații de-a lungul secolelor spre a distruge stima de sine sub titlul pedagogic al construcției ei.

Băieți navigând în derivă separat și împreună pe harta dezvăluită de imensa busolă din spatele barului-navă Argo (care poate ar fi trebuit să le arate vreun Nord în tot acest timp), pe aceeași tablă pe care creta cârciumarului sare din când în când în ajutor creierelor rătăcite, spre a defini tablourile și a prezenta head-line-urile și destinația următoare.

Pariind pe timpul scurs de la greaua povară lăsată de Medeea omenirii, dar și pe demitizarea întru remitizare conținută în propunerea dramatică și regizorală, scenografa Irina Chirilă reușește un soi de bagatelizare sofisticată, mai degrabă o dezbrăcare până la esență a suprafeței de joc, descompusă pentru a fi reconstruită într-un limbaj contemporan, cu un chef incredibil de joacă și o precizie de zile mari în a împleti energiile ieri-ului cu azi-ul și cu poimâine-le, cu umor și sarcasm (precum bara de striptease ori țesătura albastră care ajută metamorfozei Medeei), descompunând savuros momentele dramatice în fascinante tablori teatrale, trimise în spatele voalurilor întru transfigurare și dezvelite apoi până la esență (la propriu!), exploatate până la nuditate, așezate și folosite inteligent de actori sub atenta îndrumare a coregrafului Attila Bordás (excelentă scena de grup cu personajul-masculin-colectiv în dialog cu acest Medea, la finalul căreia veșmintele bărbaților devin prunci adormiți de brațele despuiate de orgoliu  până la cea mai proximă feminitate!).

Toate se întâmplă cu agere ruperi de ritm care-i asigură spectacolului nu doar eliminarea vreunei clipe de plictis narativ, dar și o necesară pauză pentru așezarea pe raft în bibliorafturile potrivite a paginilor deja așternute și  parcurse întru completarea puzzle-ului emoțional propus. Cor antic suprapus peste ritmuri de hip hop și beatbox, care-și găsesc incredibil drumul spre demult (un mare bravo Adrian Piciorea!), o armonie de polifonii excelent suprapuse în griful lung al unui bouzouki căruia îi sunt ciupite inteligent coardele pentru a îmbrăca muzical acest poem tragic cu o incredibilă unitate și coerență armonică. Pentru a împlini tragismul anticului aliniat pe oglinda cotidianului și prizat cu precizie pe nări în taverna ce se umple de aspirații și frici. Veștile rele circulă repede. Mai bine ne camuflăm dramele, că nu dă bine. Îl îmblânzim oleacă pe Euripide și anunțăm tragedia Medeei pe grupul de whatsapp al argonauților. Cool again!

Coaie, chiar are coaie!

Medea`s Boys”   Dramaturgia: Ionuț Sociu + fragmente din „Medeea” de Euripide

Teatrul Apollo111


Regia: Andrei Măjeri

Scenografia: Irina Chirilă

Coregrafia: Attila Bordás

Asistenți regie: Teodora Petre, Victor Tunsu

Sound Design: Adrian Piciorea

Pregătire Vocală: Oana Cristina Pușcatu

Sunet: Andrei Mihai / Marian Cîtu

Lumini: Marius Nitu

Regie tehnică: Alexandru Mihai Acsente

Foto: Larisa Baltă, Barna Nemethi

Design afiș: Dragos Boțcău

Mulțumiri speciale: Oana Pușcatu și Flash Tattoos Romania


DISTRIBUȚIA:

Cezar Grumăzescu

Alexandru Ion

Alex Mirea

Vlad Ionuț Popescu

Alex Chindriș

Florin Aioane


Durata: 1h 45min

Proiect co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național

Când ne iubim până când nu ne mai recunoaștem: „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” la #Reactor

Suntem doar niște nume. Care poartă în ele, uneori cu grijă și cu discreție, alteori cu toată convingerea și asumarea necesare, alte nume ce ne-au fost încredințate. Când am venit pe lume, ori cu care ne-am întâlnit de atunci încoace, născocite anume pentru noi din literele extrase cu grijă din sacul fără fund al universului plin de cuvinte potrivite pentru fiecare. Nume așezate mai apoi în calea noastră unele după altele, într-o anume succesiune, ca din întâmplare, pe o hartă infinită de denominative posibile, doar pentru a se distinge de celelalte nominale și a ne ajuta să alegem, să ne găsim calea, să ne definim și să ne scriem povestea.

Dar dacă într-o zi începem să uităm, unul câte unul, toate aceste nume pe care le conținem? Până când ne uităm povestea? Până când uităm cine suntem? Dacă vine cineva și ni le ia când nu suntem atenți? Dacă ne rupe paginile pe care le-am așternut? Dacă nu ne mai găsim liniștea? Așa cum o cunoșteam, când toate lucrurile,  numele și paginile stăteau la locul lor, așa cum le învățaserăm și le ordonaserăm?  Dacă nu mai recunoaștem iubirea? Și numele celor pe care îi iubim? Dacă uităm numele cu care am lucrat o viață întreagă? Cele pe care ne-am construit cariera? Și, în cele din urmă, toată viața?

Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care ți le poate lua Alois. Cum care Alois? Alzheimer. Poate să ți le ia ție. Sau poate mai întâi i le ia unui om drag. Poate chiar cel mai drag ție…

Acestea sunt premisele, generoase tematic și extrem de suculente dramatic, ale unui text pertinent semnat de  Cosmin Stănilă și exploatat pe măsură de regizorul Andrei Măjeri. Piesa „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” spune povestea actriței Eszter Nagy, diagnosticată cu demență înainte de a împlini 50 de ani, și a fiului ei, Cristi, care se întoarce acasă pentru a o îngriji.

Degradarea individului și acceptarea efemerului sub al cărui fatalitate s-a născut, ca temă principală a piesei, dar  și câteva subteme ale deteriorării umane, uneori veșnic tăinuite, arareori vag dezvăluite cu adevărata lor însemnătate pentru  destinul individului și de cele mai multe ori dinadins mistificate întru consonanță cu valorile morale universale (cordonul ombilical netăiat ca scut și călău pentru putere și slăbiciune, fericirea ca obligație socială, boala ca stigmat, condiția artistului impecabil comportamental ca unică garanție pentru succesul la public, notorietatea ca armă de supraviețuire, conservarea imaginii publice ca angajament) sunt excelent decupate și puse în valoare în spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, produs în cadrul proiectului cultural „Drama 5. Ediția a V-a”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca prin proiectul „Reactor 2020. Public și cadre de creație”.

Pariul câștigat de Andrei Măjeri cu acest text ofertant rezidă în primul rând în alegerea celor doi actori, Emőke Kató și Lucian Teodor Rus, și convenția unei legături firești, neîngroșată patetic, între cele două personaje pe care le interpretează, mamă și fiu. Foarte buni fiecare în definirea propriului traseu de metamorfozare pentru asumarea noilor roluri în care le sunt împinse personajele de forța împrejurărilor, cei doi acoperă pertinent o gamă largă de registre de rostire, mișcare scenică și relaționare cu partenerul, cu care fiecare trebuie să schimbe încetul cu încetul, până la inversare, rolurile pe scenă și în viață. Ei parcurg cu mare atenție și finețe, individual și împreună, drumul către celălalt, exploatându-și emoționant atât sinele, cât și calea de la copilărie la maturitate și invers, într-o complementaritate aproape firească și un schimb veridic de intensitate afectivă ce însoțește evoluția graduală a bolii pe măsură ce percepția față de celălalt și atitudinea față de propria realitate se schimbă.

În încercarea de a-și proteja mama de suferințele bolii și de a-i asigura demnitatea umană și artistică, Cristi începe să scape printre degete propria viață, care ar trebui să se desfășoare undeva departe de toate astea, cum îi era firesc cursul de pe care tocmai a fost deturnată. Un du-te/vino emoțional sub semnul tandreții, sacrificiului  și infinitei răbdări de care numai dragostea adevărată este capabilă și pe care cei doi actori și-o asumă absolut, excelent dirijați și sprijiniți de regizor în spațiul unei intimități tandre și foarte bine articulate spațial prin  ingenioasa abordare scenografică și multimedia a spectacolului (bravas Cătălin Filip și Mihai Stanciu). Un spațiu homey, încadrat de draperii și inteligent luminat pe parcurs, construit meticulos de Adrian Balcău, în care profesionalul (masa de toaletă și machiaj a artistei) și familiarul (canapeaua și măsuța improvizată pentru telemuncă) își găsesc locul și rostul în viețile celor doi, ce se inversează sub semnul Fecioarei pleznindu-l pe Prunc (din tabloul surealist al lui Max Ernst, care tronează pe peretele central al decorului), în timp ce inserturile video oferă spectacolului o ingenioasă expandare spațială (filmări în baie și bucătărie) aproape imperceptibil infiltrată în cadrul scenei (poate contribuie și difuzarea online a spectacolului), inteligent augmentată și transformată, presărând cu amintiri și accentuând inversările de rol care se produc și în schimbul de energie, atent învăluit în muzica și declarațiile sonore ale lui Adrian Piciorea și discret strecurat sub puloverul Marvel, pe care cei doi fantastici și-l predau unul altuia la fiecare schimb de ștafetă.

Un spectacol despre boală ca formă accelerată de deteriorare, de ardere a etapelor către bătrânețe și dispariție de pe scena vieții. Și despre individul lovit de ea, pentru care s-au înființat anume grupurile de sprijin. Dar și despre artistul pe care-l mai poate valida doar un premiu pentru întreaga activitate, acordat cu mult înainte de vreme într-o gală organizată dinadins, pentru ca discursul de celebrare a primirii distincției să mai poată fi rostit fără sufleur. Pentru că textul lui Cosmin Stănilă și spectacolul lui Andrei Măjeri sunt și un statement despre condiția teatrului. Despre cei angajați în slujba Thaliei, care-și petrec viețile așteptând un mare text, un mare rol, un mare regizor, uitând să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare zi, din micile bucurii care le-au fost încredințate prin această minunată profesie pe care au îmbrățișat-o, pentru ca pomul talentului și muncii lor să dea într-o zi rod bogat.

Vorba textului: Teatrul cu „T” mare nu așteaptă pe nimeni. Poate că nu i se vede furnalul, mai ales în zilele astea,  dar e industrie grea. Grea de tot. Cine va ști să o exploateze corect și să se adapteze la vremurile care-i sunt date întru traversare pentru a duce teatrul mai departe, va câștiga. O invitație la complicitate pentru o autodeclarată foarte discretă infracțiune. Sperând la o zi în care vom găsi toate lucrurile pe care le-a furat neamțul care are ceva până și cu dovleacul lăsat afară din plăcintă…

Rămânem doar nume. Care pot fi uitate.  Sub grijă. Sub datorie. Sub responsabilitate. Sub demnitate. Sub iubire.

Nu știam că moartea poate fi atât de frumoasă. Până la urmă o fi și teatru-n teatru, fie el și filmat, bun la ceva.

Poate doar un trup lunecând pe catifea albastră. Frumos.

„Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă

#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regie: Andrei Măjeri

Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus

Decor: Adrian Balcău

Sound design: Adrian Piciorea

Light design & sonorizare: Cătălin Filip

Video: Mihai Stanciu

Foto: Bogdan Botaș

Vârsta recomandată: 14+


Limba: română și maghiară

Reprezentația face parte din Focus: Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, program de evenimente care încearcă să micșoreze distanțele dintre generații și să inițieze un dialog între ele.

„Ana are mere” sau ABC-ul înțelegerii unei revoluții: „Kilometrul zero” de la Odeon, piatră pentru vindecarea de 1989

Ana are mere. Așa a început Ana să scrie.

Ana are printre mere un măr imaginar. Așa s-a apucat Ana să viseze.

Ana feliază mărul imaginar.  Așa s-a pornit Ana să împărtășească.

Ana gustă din fructul imaginar împreună cu ceilalți. Așa fixează Ana borna la kilometrul zero.

Ana e liberă să cultive o livadă de meri. Așa începe Ana să pășească în suferință.

Ana vrea să uite că are mere. Așa speră Ana să se vindece.

Ana scrie. Ana joacă teatru.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project)”. O bornă fixată în scena Sălii Majestic a Teatrului Odeon de Andrei Măjeri. Întru aducere aminte. Și tămăduire. Un spectacol despre vindecare. De rănile trecutului și cicatricile viitoare ale prezentului, de cutume maladive și stereotipuri strâmbe de educație și comportament social, de frici proprii și colective, de umilințe personale și naționale, de inerții distrugătoare și intoleranțe intolerabile.

Și de memorie. We just need a closure…

Revoluția din 1989 este revoluția noastră, a tuturor. A fiecăruia dintre noi, născuți înainte sau după acel decembrie însângerat, așa cum ne-a rămas ea în memorie ori numai cum ne-a fost povestită de alții. Este o poveste cu mii de povești, așezate unele lângă altele cu nostalgie, cu regret, cu ușoară duioșie sau doar infinită îngăduință, dintr-o oglindă fermecată prin care privim înapoi către acest moment de renaștere, și numărăm, în fiece iarnă în care ne încumetăm să înfruntăm din nou chipul zugrăvit de ea, anii care s-au scurs de atunci. Și tot nu… Sau poate…

Nu numai Ana are mere. Și Saviana Stănescu (dramaturgul româno-american – în vârstă de 22 de ani la revoluție – venit de la New York la sfârșitul anului trecut  să dezvolte un proiect unicat despre ce înseamnă pentru cei din diaspora întoarcerea acasă) are mere. Așa a început să scrie „Kilometrul Zero (The Revolution Project)”, sub presiunea bastonașelor aplecate, înșirate unele după altele să lege întru sens literele pe un caiet de tip unu și a bastoanelor în care s-au transformat mai târziu cuvintele ce au crescut din ele și care s-au întors să încovoaie spinările ce n-au mai putut să rabde atâta aplecare… 

Și regizorul Andrei Măjeri (născut în 1990) are mere. Așa că a luat textul Savianei Stănescu și a intrat cu el în teatrul Odeon să-l exploateze pe scenă. Și a început să lucreze cu Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și  Alexandru Papadopol. Și ei au desagul plin cu mere și cu povești despre revoluție, ale lor și ale personajelor pe care le interpretează. În marșul soldaților ce defilează către libertate pe ecranele de pe scenă, testimonialele celor patru actori, filmați în cabine și pe holul teatrului – care-ți creează la începutul spectacolului așteptări pentru un eveniment-document – sunt completate, scenă cu scenă, de tablouri teatrale în desfășurare, intercalate într-un crescendo de emoții către un fir narativ comun. Într-o convenție confesivă de explorare și autoexplorare a tuturor fațetelor evenimentului cu pricina și a consecințelor lui până azi, într-o cheie asumată și recognoscibilă pentru fiecare dintre noi și atunci și acum, ceea ce imprimă naturalețe jocului actorilor, foarte buni cu toții, în mișcarea și rostirea scenică, și consistent verosimil poveștilor cărora le dau viață. Cu multă energie, cu umor, cu sarcasm pe alocuri, uneori cu nedisimulată tristețe, alteori cu vigoarea temerarilor, cei patru se completează autentic (ingenua Ioana Bugarin, reprezentantul candid al generației născută după Revoluție, curioasă și efervescentă, dornică de acțiune și rezolvări prin scotociri ingenioase – foarte bun textul, dar și ferma dirijare a regizorului – în viețile și vârstele Nicoletei Lefter/copilul, ale lui Alexandru Papadopol/adolescentul și ale Dianei Gheorghian/tânărul, în rolurile lor autentice din decembrie 1989, dar și a felului în care fiecare dintre ei și personajele lor au ales să înțeleagă, să traverseze și să se adapteze anilor care s-au scurs de atunci și temelor pe care societatea a catadicsit să le livreze întru cercetare și asumare).

Cu toții prinși în cutia neagră din mijlocul scenei, care se umple încet de culorile fiecăruia (într-un melanj multimedia coerent video-light-sound, funcțional și de sine-stătător, care încadrează iscusit și amplifică emoția din jocul actorilor) pe măsură ce se mai aduce nițică lumină în poveștile lor, singura care pare să fi înregistrat toate datele zborului de 30 de ani către acum, doar-doar ne-om lămuri, ascultând vocile din carlingă, dacă nava s-a prăbușit, planează ori doar se zbate în derivă pe cerul iluzoriei noastre libertăți. Și poate i-om găsi, înțelegând, viteza, altitudinea și consumul de carburant potrivite pentru un zbor serios de acum înainte.

Merele Anei și ale noastre, ale tuturor, se strivesc implacabil în conștiința din nou trezită la realitate și repede încastrată înapoi în imaginar, în jocuri de apărare a minții de ploaia de gloanțe (cel mai puternic tablou al acestui spectacol) din locul în care poveștile tuturor converg într-o singură imagine (răsturnată!,  a Teatrului Național în Piața Universității), la kilometrul zero al democrației noastre, încă fragilă.

Toate lucrurile importante încep cu o propoziție simplă.

Ana are mere. Now we have a closure.

„Kilometrul Zero (The Revolution Project) ” de Saviana Stănescu

Teatrul Odeon, Sala Majestic

Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Sound design: Adrian Piciorea
Video creation: Ioana Ilaș Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Instalație multimedia: Luca Achim

Cu: Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol

Data premierelor: 27 septembrie / 1 octombrie 2020 

Durata spectacolului: 2 ore