Probabilitatea cuiva de a muri e șansa altuia de a-și crea o viață.
Da. Fiecare generație încearcă să supraviețuiască. Cum poate mai bine. Așa se face că generalul scoțian de acum mai multe veacuri își aruncă armura lângă zidurile Cetății și se opintește în primul magazin de articole sportive din secolul XXI să-și cumpere o bluză de trening. Cu care să-și acopere ambiția, fără să bată la ochi, când va urca pe scenă să convingă spectatori care poate nu i-au auzit niciodată povestea. Un thane de Glamis aspirând la titlul de Cawdor, proiectat în toată splendoarea vulnerabilității lui pe ecranul cotidianului în drumu-i predestinat spre a deveni rege și a-și trăi tragedia, sub atenta supraveghere a unei nemiloase lady Macbeth din cel mai verosimil și savuros contemporan.
Fresh. Casual. Absolutely cool.
„Macbeth”-ul lui William Shakespeare, interesant adaptat de Botond Nagy pentru un mic spectacol de forță al Secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Un fel de deparazitare întru esență a unei mari teme dramatice din istoria teatrului universal, o poveste cvasi-simplificată pentru ușa sobei, pusă inteligent în sarcina a doar patru actori (chiar trei plus unu aș îndrăzni să zic), cu un text abil decupat (fără sacrificii narative inutile) și soluții ingenioase de aducere în azi, ce nu știrbesc nimic din încărcătura dramatică și istorică (fie ea și mistificată, după voia lui Will), care se vinde coerent într-un incredibil scurtmetraj de prezentare a tragediei shakespeariane. Și a dramelor istoriei, în general.
Punctând momentele importante din poveste, renunțând la personaje și izbutind să creeze senzația de scenă plină din mișcare, sunet și proiecții subtile, inventiv împletite în narațiunea dinamico-vizuală, Botond Nagy reușește să imprime o cadență digerabilă pentru organul nou creat în spectator pentru a detecta și somatiza emoțiile cele mai pline de duioșie din spatele tragediei care, culmea!, îi este aruncată direct în față, fără menajamente, pe ton răstit, amenințător. E fascinant modul în care a construit și revelează straturile de candoare din desuurile celor mai cumplite suferințe ori despotisme ale sufletului uman, într-o simfonie afectivă plină de tonuri și semitonuri, reinterpretând fiecare notă cu alterații năstrușnice, avertizate prin bemoli și diezi narativi, vizuali, de interpretare, pe alocuri aproape coregrafici și, da!, cel mai adesea, din universul sonor (un mare bravo lui Claudiu Urse pentru sunet în general și pentru muzica și ilustrația muzicală a acestui spectacol în special!), integrate fără stridențe în scenografia pertinentă a lui Cosmin Florea, prin care s-au jucat abil Andrei Rancz și Cristian Niculescu pentru a-i pune în valoare surprizele și funcționalul, lărgind și strâmtorând, după nevoi, spațiul de joc, folosindu-se din plin de toată adâncimea splendidă pe care au reușit să i-o creeze într-o minunată complicitate.
Cam așa aș putea descrie ambianța în care personajele își vor face foarte bine simțită prezența (și chiar abilele absențe!), într-o atmosferă vădit apăsătoare, în care criminalii par că nu mai trebuie dovediți în vreun fel, aruncați în scenă direct din fatalitatea destinului lor teatral, parcă și cu crima deja înfăptuită (cât să nu-ți mai permită constructul sentinței în jurul vreunei vinovății, cuveneli ori doar executări a unor indicații regizorale).
Rămași cumva doar în lenjeria intimă a remușcărilor ce le rod încet sufletele în urma crimelor comise, fie doar și în gând, ori a celor ce urmează a le înfăptui, la umbra cărora și-au crescut aceste conștiințe gata încărcate cu care se prezintă în scenă, frământate de frică, de disonanțe și conflicte interioare, rugându-se, târându-se ori implorând în genunchi sub semnul crucii, sperând la iertare, la cruțare sau măcar la vreo amelioare a cruzimii fatidicului deja săvărșit cu care sunt nevoiți să se dezvăluie publicului, criminalii sunt legați într-un fel de legământ de neiubire, care se scrie și plutește în aer printre oftaturi sincere, dimpreună cu o complicitate ciudată prin care sunt ținute împreună toate aceste suflete chinuite separat, în amușinări diferite ale puterii, atât de mult râvnită de fiecare dintre ei. Există un fel de fire invizibile prin care sunt legate zbuciumurile interioare ale personajelor, ce emană astfel împreună un altfel de energie a puterii, pentru care vor fi alese doar cele ce vor dovedi că pot ieși triumfătoare din propriile tragedii. Nu după legile morale. Nu după legile istorice. Nici măcar după legile lui Shakespeare. Ci după unele noi, după care se va scrie istoria acestui mic mare spectacol, încă înainte să vină slujitorii ei să o aștearnă pe hârtie, cătând să o amendeze, să o romanțeze ori să o amelioreze, poate chiar să încerce s-o mai îndulcească puțin.
Pentru că propunerea lui Nagy e amară și condensată. E esență de amar. E dinadins sărăcită de o grămadă de personaje care au fost șterse din piesă cu tot cu scenele întregi în care apar, fără a fi însă omise în spirit de decupajul poveștii.
Profeția ascensiunii (pe foarte scurt) aruncată în scenă către Macbeth și Banquo de Vocea Neagră ce tună din întuneric (soluția abruptă de înlocuire a celor trei vrăjitoare, transformate în voci/apariții ce vor reveni mai târziu în amintirile unui triplu Macbeth, proiectat pe fundalul unei conștiințe care n-are trei urechi să-l/le asculte!), într-un fel de ceremonial aproape religios (muzica!), în care bluza de trening a lui Macbeth își caută încă nearogant poziția potrivită pentru o viitoare răstignire pe cruce, e urmată de scurtul monolog în care acesta își prezintă anticipat scuze pentru uciderea regelui Duncan (absent din povestea trimisă direct în scena VII, în castelul lui Macbeth, unde se servește deja cina cu pricina).
Grozavul fapt ce-neacă-n lacrimi vântul, deplâns de un Macbeth răvășit, foarte bine stăpânit de Daniel Plier, abătut și singur, chinuit de remușcări și neputință (și totuși precis, firav și solid în același timp, cum se va dovedi mai târziu în spectacol), este întrerupt abrupt de prezența impunătoare a lui lady Macbeth a excelentei Emőke Boldizsár, o lady în costum office care-și prezintă ferm solicitarea urgentă către angajatul propriei corporații, acest soț al ei pe care-l găsește mult prea prins între „aș vrea” și „nu-ndrăznesc”, mult prea mic pentru o decizie atât de mare, mult prea speriat în fața faptei vitejești, la care-l îndeamnă cu vehemență spre a le schimba pentru totdeauna destinul.
Puternică, folosindu-se abil de o rostire impunătoare și mai ales de o privire cruntă, atent studiată și integrată în joc drept constantă a naturii ei despotice pe tot parcursul prestației, prelungită în gesturi mici și ferme, autoritare, chiar și în momentele în care-și dezvăluie latura extrem de feminină, Emőke Boldizsár construiește o Lady Macbeth credibilă, versatilă și intransigentă totodată, care domină scena de la început până la sfârșit, o femeie nemiloasă a cărei putere e construită din cărămizile unui fascinant autocontrol, printre care toarnă priceput din cancioc mortarul vicleniei și manipulărilor de tot felul, ridicând un zid de nepenetrat în jurul unui Macbeth tot mai singur.
Bine condus, Daniel Plier face din Macbeth nu doar un soț vrednic de iubirea necruțătoarei lui soții, pentru care e gata să înfăptuiască cele mai mârșave crime, dar și un personaj ale cărui vulnerabilități sunt înlăturate cu grijă în drumul ascensiunii spre putere, asigurându-i profunda transformare. De la prima îndoială revelată la începutul spectacolului, prelungită în scena în care rămâne iar singur de impulsul necredinței lui Toma al lui Caravaggio și vocea, încă mustrătoare, a conștiinței sale, Macbeth devine din ce în ce mai rece și mai sigur pe el, mult mai puternic după austera ceremonie de încoronare, fie ea doar vizuală (!), al cărei singur fast rămâne preschimbarea bluzei de trening în sacou (înlocuit la sfârșit cu un kimono de karatist).
Benedikt Haefner, al treilea actor din scenă, foarte interesant folosit în această construcție simplificată a tragediei (el îi interpretează alternativ pe Banquo și Macduff, trecând cu lejeritate din pielea unui personaj în a celuilalt) asigură legătura dintre personaje și coerența mesajului. El debutează în costum de scrimer în rolul lui Banquo, eroul căruia îi construiește aura unui luptător fairplay, devotat prietenului și mai apoi stăpânului său, și continuă cu un Macduff mult mai revoltat, thanul de Fife la bustul gol, în kilt (prelungit într-o mască textilă din același tartan, care-i acoperă o parte din față, în alternanță cu masca de spadasin a lui Banquo, gata înroșită de sângele ce urmează a fi vărsat!, care o ascune cu totul), pregătit oricând de o confruntare cu mâinile goale, mai ales după furia provocată de faptele odioase comise de Macbeth. Perindându-se abil între cei doi, Benedikt Haefner construiește cu atenție două emoții distincte, care converg, în crescendo, către una comună, necesară pentru a face dreptate tuturor, a-l dovedi pe Macbeth și a împlini profeția vocilor.
De la frisonul ce-i traversează ființa în monologul în care plânge scurt și violent moartea regelui Duncan în confruntarea cu cei doi Macbeth, aducând mai apoi cu durere în discuție timpurile grele pe care e nevoit să le traverseze (în care poți deveni trădător fără să știi, tresărind la orice zvon înainte să-ți dai seama de ce anume ți-e frică) în dialog cu lady, el e mereu personajul „en garde”, pregătit să atace, să apere și să contraatace în fiecare secundă. Refugiat în Anglia cu fiii regelui ucis, pregătind armatele pentru recucerirea tronului în numele moștenitorilor de drept și pedepsit de Macbeth prin uciderea întregii sale familii, Macduff se arată tot mai stăpân pe situație abia după revenirea în Scoția, după cutremurătoarea scenă în care străbate lungimea spațiului de joc de la un capăt la altul, dezvăluind încetul cu încetul, ca dintr-un sul cu povești ale istoriei, imagini șocante și recognoscibile cu distrugerile armatei ruse în Ucraina, capturate de drone în cel mai nou conflict care încă ne zguduie, în fiecare zi, înlăuntrurile, mințile și sufletele, bântuindu-ne zilnic vizualul și zgălțâindu-ne noapte de noapte credința, în timp ce declamă scârbit și apăsat măcelul asupra familiei și apropiaților lui (copii, soție, slugi), prinși în tăvălugul urii și cruzimii de post-sorginte putiană, a unui Macbeth de-a-ndoaselea istoriei, ce se poate lesne revendica lider al Kremlinului de azi, într-o comparație usturătoare pe limba noilor generații. Întru înțelegere. (În același registru, numele galben/albastru tăiate pe rând de pe ecranul vieții și al istoriei – Duncan, cei doi gardieni, Banquo, familia lui Mcduff -).
Cutremurat de ideea că cerul a văzut și a-ngăduit una ca asta, Macduff devine simbolul tuturor celor care sunt de partea dreptății (chiar a dezbracat la propriu în prealabil, după uciderea lui Banquo, costumul de spadasin, rămânând în Macduff-ul gol, ce-și așează grijuliu peste pantalonii de scrimă kilt-ul, acoperind rușinea la care a fost supus și dorința de răzbunare, erijându-se în apărător simbolic al tuturor vlăstarelor care vor asigura urmași regelui Scoției). Împotriva crudului cuplu Macbeth, care împachetează continuu în noi și noi straturi de groază, la limita nebuniei, cumplitele vărsări de sânge care le-au mânjit pentru totdeauna conștiințele, dar mai ales amenințarea de după umbra groaznică, batjocura fără trup.
Poate chiar cea care bântuie scena fără cuvinte, îmbrăcată în negru, fără să-și arate fața, care cade în sarcina Ioanei Cosma. Ea dă contur metaforic situațiilor primejdioase, conștiințelor încărcate și chiar doamnei cu coasa, consemnată în calitate de martor pasiv/activ în toate conflictele din scenă, ce întreține povestea cu mici mari trucuri cu impact vizual și dinamic, servind drept scut pentru ororile ce parcă se anunță a se petrece undeva în culise, ținând loc de profeții, de arătări și chiar de pădure umblătoare, completând ce lipsește dinadins din povestea dezbrăcată de orice redundanță literară sau vizuală pe un text care rămâne totuși ceremonios. Ea este subșiintertextul, că nu știu cum altfel ar putea fi expediate intervențiile acestei omniprezențe mai mult decât necesare pentru a îmblânzi muchiile și colțurile austerului propus.
În care armatele, soldații și ofițerii, gentilomii, nobilii scoțieni, curtenii, oaspeții sau comesenii sunt compactați într-o atmosferă (a luptei, a festinului, a războiului) căreia nu-i mai sunt necesare prezențele umane, recompuse din sunet, lumini, proiecții și text prin soluții regizorale ingenioase cu care Nagy umple mereu spațiul de joc (un pahar în mână și proiecția coridorului, câteva ziduri alergând împotriva personajelor ce se strecoară printre candelabre doar stând pe loc și rostind alert și gata festinul sau fuga prin castel!). Minimalismul nu e o sărăcie vizuală, dimpotrivă soluțiile simple sunt explozii de lumină și culoare, la fel și trecerile către înainte și înapoi, construite din folosirea simultană a jocului live cu proiecții ale performanțelor filmate separat și suprapuse peste jocul actorilor.
Peste care lady Macbeth (nu Adele!) își aruncă nemiloasă vocea rostogolind Cerul: Skyfall!… Touché!
Din toată nebunia asta coerentă mai rămâne după intermezzo-ul muzical doar o pată obraznică ce nu vrea să se șteargă de pe mâinile care nu vor mai fi niciodată curate, un receptor imaginar proaspăt descălțat, prima masturbare, nălucile conduse frenetic spre locurile de culcare, amenințarea celor zece mii de soldați ce se apropie (în chip de pădure Birnam pornită spre Dunsinane), a doua masturbare, un rege de tinichea și o lady de carton care au încercat să se îmbărbăteze, separat și împreună, cu ideea că nu vor fi descoperiți vreodată, bântuiți de frica ce-i amenință la tot pasul cu căderea în paranoic, ce le va fi în cele din urmă fatală amândurora, așa cum toate cele rele cu relele se sprijină-ntre ele…
Și ultima-ncercare a lui Macbeth e ștearsă, împreună cu tot respectul, iubirea, lauda și prieteniile pe care nu le are, de pe foile galbene ale bătrâneții, rupte din poveste. O candelă de-o clipă ce nu arde până la sfârșit pentru viața ca o umbră trecătoare, a cărei lumină e stinsă cu năduf sub loviturile zgomotoase ale celui smuls din pântecele maicii sale pentru a împlini un destin.
Ce-a fost făcut, făcut rămâne!
Bieți actori, ce-n ora lor pe scenă s-au zbuciumat într-un basm de furii și nerozii fără noimă, dinadins ticluite să învețe din greșelile istoriei cât nu se mai repete vreodată povestea.
Acum nu-i mai aud.
„Macbeth” de William Shakespeare, Adaptare text: Botond Nagy
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Secția germană
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Cosmin Florea
Muzica & Sound Design: Claudiu Urse
Visual Design: Andrei Rancz
Light design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Pia Carla Ionescu-Liehn
Distribuție:
Daniel Plier, Emőke Boldizsár, Benedikt Haefner, Ioana Cosma
Spectacol prezentat în limba germană, cu traducere în limbile română și engleză.
Luciana Antofi 