Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Class 1

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

afis large_Afis_Class_OK.jpg

Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca

 

Advertisements