Rămas bun iubirii: ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP

krapp blog.jpg

Unteatru, o singurătate. O ultimă oră de singurătate. Într-un spectacol curat și lucid despre solitudine, semnat de Toma Dănilă, în intimitatea claustrală a Sălii Mici. Un ermitaj în care singurele schimbări din ultimii treizeci de ani au fost numai în ordinea cutiilor cu benzi magnetice de pe masa de lucru a scriitorului beckettian, pe care s-au imprimat crâmpeie din viață. Viața lui Krapp.

Derulată pe magnetofon de un mare actor: Constantin Cojocaru. Actorul absolut al lui Toma Dănilă: „Ne-a obligat să ne forțăm limitele înțelegerii singurătății umane, atât pe mine, cât și pe Constantin Cojocaru, din punctul meu de vedere actorul absolut pentru a-l interpreta pe Krapp-ul lui Samuel Beckett”, spune regizorul despre acest minunat actor, care se declară „uimit și înfricoșat” de propunerea personajului: „Krapp, cel simțit de mine, trebuie să pună spectatorul pe gânduri prin emoție și luciditate și, de ce nu, și cu haz, privindu-și propria viață”, se mărturisește Constantin Cojocaru.

Și îl pune. Pe gândurile cele mai intime. Cele mai înfricoșătoare. Despre el și ceilalți. Despre ce rămâne după ce se așterne. S-a așternut. Se va fi așternut. Praful. Un colb de viață, răscolit doar în mintea neîmpăcată a unui scriitor care încearcă să separe grâul de neghină. Când după toate exercițiile de îndepărtare, alienare și răzlețire rămân doar momentele esențiale. Poate o fată, o haină verde și un peron de gară. O pereche de ochi de smarald. Și o privire. În care era totul. Restul e viață care nu mai contează…

Cutia 3, banda 5.

O porție din ultima cea mai importantă singurătate, răscolită la nesfârșit. O mărturie ce poate fi derulată încontinuu, despre cele mai fericite clipe din ultimele cinci sute de mii. Reperul unui recital actoricesc de emoții și luciditate à la Constantin Cojocaru. Cuminți, asumate, înregistrate, închise în cutii, aranjate cu grijă, deschise cu frică, etalate cu oarecare mirare și nereținută nostalgie. Rostite pe de rost. Încă poznașe în vocea de pe bandă de acum trei decenii, tăioase în îngânările personajui de azi. Ascunse uneori după câteva hohote de râs-plâns, permise numai în cea mai privată intimitate, la care te invită confident, sub lumina mică ce se revarsă peste spațiul lui de lucru, singurul în care-i e dat să trăiască, reușind să-ți transmită până și olfactivul suferințelor înstrăinării, bătrâneții și iminenței neantului care te așteaptă…

Ajuns la 69 de ani, Krapp sărbătorește încă schimnicia căutării sensului. Și a iluziei de a-l fi găsit. Dar și amintirile lor. Ale izolării construită pas cu pas de acest scriitor ratat, aniversare de aniversare, de treizeci de ani încoace. Viitor nu există și prezentul este mereu la trecut. În puținele exemplare ale operei lui, cele mai multe vândute la un preț de nimic, pentru biblioteci municipale de peste mări și țări (pentru o liră, 6 șilingi și câțiva pence, probabil că opt). În durerea pierderii mamei, în bucuria iubirii și în tristețea despărțirii. În puține zâmbete și foarte multe lacrimi. În licăririle din priviri, strecurate cu grijă printre paharele de alcool, tusea tabagică care nu-i dă pace și plăcerea vinovată la care nu este dispus să renunțe (bananele), în mișcările stângace ale unui trup ce nu-și mai găsește rostul acum decât în manevrarea tremurată a cheilor sertarelor, care nu au alt rost decât de a-l ascunde de el însuși.

Dar cel mai mult în neliniștile liniștii pe care o disimulează. Tace. Tace mult, tulburător, agresiv. Asta a rămas din toată zbaterea vieții unui om, mereu pe punctul de a deveni cineva, mereu pe virgula de a pricepe, mereu între parantezele de a crede că a înțeles. Înainte ca vara să înghețe. Înainte să ardă de dorința ca totul să se termine. Înainte de orice sihăstrie.

Și iarăși bilanțul.

„Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-au dus. Atunci când încă puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acum, cu tot focul ăsta din mine. Nu, nu i-aș mai vrea înapoi.”

Liniște. Nicio suflare. Ziua s-a încheiat. Noaptea presară umbre, care se strecoară pe cer.

Cutia 3, banda 5.

 

krapp 06.jpg

„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett
unteatru, Sala Mică

Traducerea: Toma Dănilă şi Ania Tudoran-Dănilă
Regia, scenografia, ilustraţia muzicală şi lightdesign: Toma Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Afiş: Valentin Vârlan

Rețetă pentru cum să dai foc la ibric: „Chelnerul mut” servește la unteatru

blg cchelnerul-mut

O sală mică. Mică, mică. Mai precis Sala Mică a unteatru. De lângă oterasă. Cea de la primul etaj al binecunoscutului sălaș de cultură de pe Sfinții Apostoli.

În antreul ei și mai mic primești instrucțiuni cu cinci minute înainte de începerea spectacolului: „Chelnerul mut” de Harold Pinter, în regia Sânzianei Stoican. Tu, spectatorul. Și alți paisprezece colegi de vizionare. Sau de participare la un experiment teatral, pe baza unui număr pe care-l afli la intrare.

Eu am tras din bol un 6. Sau un 9. Nu știu exact, pentru că ce a urmat m-a făcut să uit definitiv orice date concrete despre realitatea imediată. Știu doar că m-a împins direct pe un scaun în mijlocul scenei, sub lumina reflectoarelor, lipită de patul ce tronează în centrul încăperii, la căpătâiul lui Ben. Cunoscut și sub numele de Ionuț Vișan. Doi metri mai încolo, tolănit pe o canapea, moțăie Gus. Sau Constantin Cojocaru, pentru cunoscuți. Și el flancat de doi colegi de vizionare. În timp ce ceilalți spectatori sunt aruncați, cu scaunele lor cu tot, aiurea printr-un decor sordid. Nu-i poți vedea. Nu-i poți studia. Că nu ai vreme. Nici spațiu. Ești prea aproape. Prea înăuntru.

Negru, umbre, mister, amenințare, suspans. Sau multe nuanțe de întuneric. Rostit, confecționat, îmbrăcat, tapetat, indus. Doar o lumină puternică roșie, în care se scaldă totul. Pentru a te menține într-o stare de vigilență. Și a te mânji de sânge. Care n-o să-ți dea pace preț de mai bine de o oră, la fel ca al treilea personaj, Wilson, ce se mișcă liber în acest spațiu intim și izolat să manevreze obiecte (Mădălina Anea, ascunsă rapid după o șapcă, o mustață generoasă și o pereche de ochelari de soare, exact ca în afiș).

Ben începe să citească din ziar. Gus își curăță și își pune pantofii. Începe un dialog între surzi. Între doi vechi parteneri, care, devine repede evident, nu au putut comunica niciodată. Foarte buni și extrem de convingători, Ionuț Vișan și Constantin Cojocaru creează imediat o convenție. Un raport clar de forțe între cele două personaje, care se va adânci pe parcursul spectacolului, foarte atent construit de cei doi actori. Tânărul lider, reținut, rece, calculat și monosilabic și mai vârstnicul lui partener, blajin, guraliv și agasant, mai degrabă aghiotant. Îi înțelegi pe amândoi. Empatizezi, zâmbești sau tresari la fiecare întrebare sâcâitoare sau perorație candidă a fiecărui mic discurs al acestui Gus simpatic și molcom sau la fiece ripostă indiferentă, tăioasă sau violentă a reținut-energicului și chibzuitului Ben. Excelent dozate și livrate și prin rostire, și prin mișcare, dar minunat prin mimica feței lor. E ca o invitație permanentă de a-i privi în ochi, de a-i înțelege și de a te face complice. Când cu unul, când cu celălat. Cum îi șade bine oricărui asasin cu contract. Că doar sunteți parteneri. Doar vi s-au întretăiat de atâtea ori răsuflările.

Ai și uitat de ceilalți. Încetul cu încetul, rămâi speriat într-un subsol al unui restaurant. Doar tu împreună cu doi ucigași plătiți. În așteptarea unui semnal. Să duceți la capăt o nouă misiune. Singura comunicare cu exteriorul se face printr-un oficiu (sau un lift) prin care se livrează mâncărurile comandate aici. Un chelner mut, care coboară cu câte o comandă scrisă și urcă nu se știe unde. Comenzile continuă să curgă către acest spațiu imaginat de Valentin Vârlan, această sumbră bucătărie de subsol. Pe care o animă vremelnic light design-ul lui Dragoș Mărgineanu.

Nu știi dacă trebuie să faci ceva. Să te ridici, să intervii, să aplanezi, să ajuți. Să iei microfonul. Să te folosești de reverberațiile lui enervante și să te adresezi celor de sus. Poate chiar celor din sala principală a unteatru. Dar te întrebi. Te întrebi încontinuu. Te pregătești împreună cu asasinii. Scoți și tu merindele pe care le ai în traistă. Îți cureți arma. Asculți instrucțiunile. Repeți pașii care ți se tot repetă, pentru a fi sigur că nu dai greș. Sigur are să se întâmple ceva rău.

Și se întâmplă. Următoarea victimă urmează să pătrundă în încăpere. Dar nu poți să afli decât în sala de spectacol.

Frumos, articulat, asumat. Restul e încordare. Sau un scop precis atins de regizoare: „Vă invit la o poveste ca o parabolă care remodelează distanța dintre spectacol și spectator. Atât fizic, cât și emoțional”, declară Sânziana Stoican. „Spectacolul testează posibilitatea unei comunicări mai directe în care bariera clasică dintre noi cei care acționăm, actorii, regizorul, tehnicienii, și voi cei care observați, spectatorii, dispare. Tocmai de aceea fiecare reprezentație nu poate găzdui mai mult de cincisprezece spectatori. Este o experiență în care suspansul se îmbină cu întrebările existențiale și se filtrează printr-un umor absurd.”.

Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005, a fost scriitor, actor și regizor de teatru, debutând ca dramaturg cu teatru absurd. „Chelnerul mut”, piesa într-un act scrisă în 1957, a fost considerată esențială și reprezentativă pentru acest scriitor, „decis să pătrundă și să înțeleagă dorința noastră de a ne căuta sensul, de a înfrunta nedreptatea și a ne afirma individualitatea” (Glover, Jamie, „The Dumb Waiter” (programme notes), The Print Room, 2013).

chelnerul-mut 01

CHELNERUL MUT  de Harold Pinter

unteatru

Regia: Sânziana Stoican
Traducerea: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Ionuț Vișan, Constantin Cojocaru, Mădălina Anea

Durata: 1h 10min