Pariul cu sinidisis sau o nouă partidă de poker cu Diavolul: Cristi Juncu își scaldă „Navigatorul” prin apele tulburi ale conștiinței

NAVIGATORUL.-3

Conștiința împăcată. Acest strai de sărbătoare pe care caută să-l îmbrace sufletul uman pentru a-și celebra cunoașterea, pasiunile, convingerile și datoriile împlinite, când e în bună înțelegere cu sine și cu lumea. Când are scrupule. Când nu a săvârșit nimic precis împotriva legilor morale care-i asigură demnitatea.

Sfătuitor, martor și judecător al existenței noastre, conștiința își face mereu bilanțul în pragul marilor sărbători, contabilizând faptele săvârșite și căutând împăcarea pentru a aniversa cum se cuvine. Apelând la remușcare, smerenie, acceptare, iertare, evlavie și bună cuviință pentru a ne pune, și măcar pentru o clipă, în acord cu Universul. Mai binele își găsește atunci locul chiar și în cele mai întunecate suflete, aruncate în cele mai vitregite colțuri ale lumii.

Poate chiar undeva la periferia Dublin-ului, în casa tristă a unui holtei tomnatic, alcoolic și orb, în care se adună, în ajunul Crăciunului, alte suflete atinse de patima băuturii și a jocului de cărți, celebrând o cvasisihăstrie a sufletului care se perindă între singurătate, izolare și nevoie de însoțire, încercând să inventeze supape pentru a evita colapsul ființei, în toate formele de destrămare și de prea târziu pe care le-ar putea cunoaște: bătrânețe, celibat, alcoolism, sărăcie, jocuri de noroc, mediocritate, trivial, disperare…

Un spectacol despre adâncurile ființei, ale emoțiilor și legăturilor (de sânge, de prietenie sau de putere) dintre oameni, despre sfârșituri și începuturi, despre credință și căință, despre singurătate și salvare. Despre bolile grave ale voinței. Și ale lipsei ei. Despre virtuțile înfrânării și ale iubirii necondiționate. Și despre dorința de a fi mai bun. Într-o lume decadentă a bărbaților, autoprigoniți din iubire și lumină, în care singura prezență feminină și șansă de salvare e Fecioara Maria…

După un text surprinzător al irlandezului Conor McPherson, tradus de și adaptat din nou împreună cu Bogdan Budeș, „Navigatorul” lui Cristian Juncu, realizat împreună cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost unul dintre cele mai bune spectacole prezente în ediția din 2019 a Festivalului Național de Teatru. Cu siguranță unul dintre cele mai iubite de public, dacă judecăm după aplauzele cu care a fost răsplătită prestația de senzație a trupei târgumureșene.

Reluând tema decadenței și a izolării individului prin alcoolism și consecințele lui, în special asupra familiei și relațiilor între frați, pe care a mai atacat-o în trecut în spectacolul de succes al teatrului Nottara „Vestul singuratic” (textul unui alt irlandez, Martin McDonagh, pe care a lucrat cu același Bogdan Budeș), Cristi Juncu duce argoul și trivialul o treaptă mai sus, într-o altă comedie neagră la care râzi în hohote, în timp ce totul în tine se ghemuiește ori se sfâșie…

O colindă heavy-metal, cântată la un an de la premieră pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean, pentru a delecta și blagoslovi publicul FNT, împreună cu care a sărbătorit, pe un ton răstit și licențios, un Crăciun sumbru, chestionând modul absurd în care fac oamenii alegeri în viață, cu care trebuie apoi să trăiască.

Cinci bețivi, un joc de cărți, o nouă iarnă tristă, un om negru de zăpadă, un ajun de Crăciun cu colinde rock, mult alcool, sticle și pahare, ironie și sarcasm. În Irlanda. Doar o convenție, pentru că spațiul ăsta plin de praf, deznădejdi, uimiri și alcool, unde se pierd cu ușurință ochelarii, demnitatea și pariurile cu viața, care scârțâie din toate încheieturile, copleșitor, puternic și apăsător, așa cum l-a imaginat și l-a luminat în cele mai mici și surprinzătoare detalii Cosmin Ardeleanu, poate exista la fel de bine în Baldoyle, o suburbie din Dublin, sau oriunde în altă parte unde blestemul neputințelor de tot felul s-a pogorât asupra oamenilor. James „Sharky” Harkin, venit în casa părintească să aibă grijă de fratele lui orb și în vârstă, Richard Harkin, reușește cu greu să se țină departe de băutura care i-a distrus viața și de la care a decis să se abțină, mai ales în preajma ispitelor repetate din Ajunul Crăciunului, când sunt vizitați de alți prieteni alcoolici pătimași și poate chiar de Diavolul însuși…

Într-o confruntare permanentă cu irascibilul, ciufutul, dezinhibatul și provocatorul lui frate Richard, senzațional întruchipat de Nicu Mihoc, căruia Sharky trebuie mai degrabă să îi țină piept decât să-i ofere ajutorul, dar și în necontenită ofensivă și defensivă în meciul cu propria conștiință, care îl bântuie și îl urmărește cu trecutul ei încărcat de greșeală, rușine, frică și vină, eroul căruia îi dă viață cu gingașă asprime și duioasă revoltă Theo Marton, un tip conflictual și un criminal fără pricepută calificare, este mereu în apărare și atac, reușind să câștige empatia spectatorului în pofida tuturor lucrurilor reprobabile pe care le intuiești și le surprinzi pe parcurs în comportamentul și în trista lui istorie de viață. Regizorul reușește să-l păstreze mereu sub o perdea de surpriză, între faldurile căreia l-a ascuns cu inteligență dramaturgul, pentru a-l arăta din când în când și a-i aduce la suprafață secretele într-un exercițiu de tainică și emoționantă complicitate cu publicul. Acesta din urmă cucerit încă de la începutul spectacolului de fermecătoarea interpretare a lui Nicu Mihoc (exact ca și-n cazul Florin Piersic jr. în „Vestul singuratic”), un bețiv bătrân, decrepit, orb, spurcat la gură și iute la mânie, dar care se bucură din plin de plăcerile vieții, molipsindu-i și pe ceilalți (admirabil cum  reușește să transmită actorul pofta asta de viață și energia incredibilă a personajului), dar care își acceptă cu greu neputințele și le transformă în forme de agresivitate accentuată, în special verbală, asupra celor care-l sprijină și de la care-și revendică un soi de cuveneală, ce pula mea!…

Nicu Mihoc este dirijorul acestei orchestre prin care Cristi Juncu își face auzite sudălmile din colindă, dimpreună cu toate cuvintele care se bagă și cu greu se mai scot din toate relațiile de iubire denaturată și otrăvită în toate chipurile pe care le leagă cu partenerii de scenă. Un joc cu focul, la figurat și la propriu, în care argoul câștigă și își găsește un soi de firesc în această solemnitate a trivialului care-i străbate fiecare por și care punctează decisiv în pariul cu decadența. Asta pentru că este savuros ascultat întru armonia partiturii de interpretările, la rândul lor precise și delicioase, lui Dan Rădulescu (minunat în Ivan Curry, infantilul, blândul și melancolicul prieten al celor doi frați) și Costin Gavază (un Nicky Giblin impertinent și petrecăreț, actualul soț al fostei soții a lui Sharky, volubil și lipsit de scrupule), dar mai ales a lui Richard Balint, misteriosul și rafinatul domn Lockhart (cu acest rol, cu diabolicul sau diavolescul său joc de metamorfoze pus în slujba interpretării lui, actorul Richard Balint a câştigat la Premiile UNITER 2019 premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar), excelent în transfigurările lui demonice, mai ales în celebra partidă de poker la care se poate pierde sau câștiga sufletul, miza reală a acestui ajun de Crăciun…

Multă singurătate, tristețe și violență abținută, bine camuflate, așa, ca de sărbătoare… Într-o invitație pertinentă (și fără de vreun perdaf tras la voia întâmplării) la introspecție și bilanț. Peste toate Faust, la timpul cel mai prezent. Și cu final fericit, pentru că mefistofelicul nu poate învinge în această noapte sfântă,  în care Ucigă-l toaca devine ucigă-l colindul sau muzica de orice fel (cu un mare bravo! către Richard Balint)…

Infernal, sălbatic, frust, fără menajamente sentimentale sau dulcegării inutile ori scăpări intenționate de duioșie, altele decât cele foarte fin și inteligent strecurate în jocul actorilor care au înțeles că trebuie să transmită necontenit această candoare intrinsecă a personajelor pe care le interpretează, într-un spectacol suficient de lung (trei ore) ca să ai timp să te îmbeți temeinic și empatic împreună cu protagoniștii, fără însă a te plictisi vreo secundă….

Prinși cu toții într-un Crăciun cenușiu, a la Tim Burton și Samuel Beckett în același timp. Un Crăciun la genul masculin, care se bucură de o singură prezență feminină, Ale Țifrea, întruchipând-o încântător și (cum se putea altfel?!) sarcastic pe Fecioara Maria, cea care deschide spectacolul și care-i asigură apoi ritmul, prin câte o bătaie de clopot de la o scenă la alta, pentru a-l încheia rotund, cu brațul plin de versuri șugubețe și atent meșteșugite de colinde, prin care lăudați, și cântați și vă bucurați – sâc! – la unison, ca dealtfel de întregul text pe care s-au jucat Cristi Juncu și Bogdan Budeș.

Pe o scenă a deznădejdii, amărăciunii și salvării, în care fiecare este pe rând victimă și călău, într-o lume în care aparențele și evidențele se amestecă ciudat, schimbând mereu echilibrul între cele două talgere ale balanței care ar trebui să ne țină cu picioarele pe pământ… Și poate departe de o regretabilă eroare, care poate deveni însă o nouă șansă la viață și la salvare de la acest coșmar faustian…

Poate chiar te-ai putea vedea condus… lângă Iisus…

Pa-ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!…

afis navigatorul

Navigatorul” de Conor McPherson, traducerea: Bogdan Budeş, adaptarea: Bogdan Budeș și Cristi Juncu

Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș

Regia: Cristian Juncu

Scenografia și video: Cosmin Ardeleanu

Light Design: Cristian Juncu, Sarosi Ferencz

Coregrafia: Attila Bordás

Regizor tehnic: Teodora Crăciun

Ilustrație muzicală: Cristian Juncu

Foto: Cristina Gânj

 

Distribuția:

James „Sharky” Harkin: Theo Marton

Richard Harkin: Nicu Mihoc

Ivan Curry: Dan Rădulescu

Nicky Giblin: Costin Gavază

Mr. Lockhart: Richard Balint

Maria: Ale Țifrea

Durata spectacolului: 3 ore şi 15 minute (cu o pauză)

Spectacolul este recomandat persoanelor peste 16 ani! 

 

Imediat ce ajunge celebru, „Băiatul din Brooklyn“ rămâne orfan la Teatrul Evreiesc

0 blog baiat br

Prețul succesului. Condiția artistului și a operei lui, de la idee la împlinire. Și întrebările pe care nu vrea să le pună pe drum, de teamă că le-ar putea afla răspunsul.

Când prin libera exprimare a ideilor, sentimentelor și viziunii lui despre viață scriitorul reușește să dea naștere unei opere de valoare, el are un impact necontrolat asupra felului în care aceasta este receptată. Toate frământările lui artistice și personale în legătură cu găsirea stilului cel mai convingător pentru a-și expune lucrarea și a lăsa să se vadă perspectiva sa asupra gândului așternut pe hârtie, prin adoptarea unei atitudini deschise, necenzurate, liberă de orice constrângeri, subzistă departe de ochii iscoditori ai lumii.

Însingurarea întru introspecție și creație, fără de care opera lui ar rămâne nescrisă, e greu de explicat și de gestionat. Dar curajul de a-și pune sufletul pe tavă, care îi poate aduce o nesperată celebritate, poate veni la pachet cu o maximă vulnerabilitate față de cei apropiați. Care sunt și primii sacrificați pe altarul creației. Iar cum orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare (înainte de toate, scriitorul este om, rezultat al întâlnirilor și experiențelor lui de viață, surse principale de inspirație), se poate întâmpla ca, scotocind după un acasă în sufletul său, să piardă orice alt acasă posibil.

Este și cazul romancierului american cu origini evreiești Eric Weiss (și succesului pe care-l înregistrează romanul său de inspirație autobiografică), eroul piesei „Băiatul din Brooklyn“ a lui Donald Margulies, un scriitor care cunoaște succesul exact în momentul în care traversează o criză personală profundă, prețul bestseller-ului mult așteptat fiind declinul în viața familială și socială.

„Băiatul din Brooklyn“ este prima piesă pe care a scris-o Margulies după ce a luat Premiul Pulitzer în anul 2000 (pentru „Cină cu prieteni“) și a fost minunat montată de Cristi Juncu în urmă cu aproape trei ani pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, unde se joacă din nefericire destul de rar.

Intențiile precise ale lui Cristi Juncu sunt ambalate într-un decor negru, la care sunt asortate și costumele protagoniștilor, semnat de Vladimir Turturică (în care se insinuează subtil doar o urmă de alb), unde numai lumina mută ochiul spectatorului prin spațiul de joc (un pat de spital, un bufet de spital, apartamentul conjugal, o cameră de hotel, un birou de producător hollywoodian și casa părintească) pe care-l împarte cu actorii (spectacolul se joacă pe scenă), care se dovedește un imens orfelinat pentru Eric, gata să-l adopte și să-l înghită după fiecare pierdere suferită în cele șase scene ale spectacolului.

Odată cu lansarea celei de-a treia cărți, „Băiatul din Brooklyn“, Eric Weiss ajunge în topul bestseller-urilor. Considerat o autobiografie, romanul e supus unei aspre critici de către cei din jur, frustrați de asemănările cu diverse personaje ori situații din roman, dar și de deviațiile beletristice la care acestea sunt subjugate.

În lupta lui de a trasa granița între real și ficțional și de a apăra faptele și personajele romanului său, pe care le justifică drept absolut necesare pentru a ilustra viața unui copil evreu din Brooklyn, Eric al lui Tudor Aaron Istodor este credibil și convingător, fragil, infinit trist, condamnat fără drept de apel și chiar supus la o cenzură la care nu s-ar fi așteptat, apăsat de sentimente contradictorii, hăituit și cumva încântat în același timp, nevoit să-și înfrunte relațiile care scârțâie de ceva vreme sau dintotdeauna, făcând față cu demnitate presiunilor care îl apasă din toate direcțiile.

În primul rând iminenta despărțire de tatăl lui, Manny Weiss (foarte bun Andrei Finți), un tip ursuz și crud, absurd și enervant, bolnav în stadiu terminal, care rămâne și pe patul morții fidel modelului autoritar în care a condus relația cu fiul său, cu care nu doar că pare să nu empatizeze, dar chiar poartă un conflict deschis, jignindu-l în mai multe feluri și căutând să-i știrbească chiar și triumful literar, pe care-l reduce la o simplă conjuctură care l-a făcut posibil.

În al doilea rând eșecul căsnicei. Soția lui, Nina, este Raluca Aprodu, care construiește cu naturalețe un personaj rece, distant și nefericit, o scriitoare neîmplinită care-i invidiază succesul și îi reproșează propriul sacrificiu, după ce a eșuat în tot ce și-a propus în plan personal și profesional, adâncindu-se în frustrare și lăsându-se purtată iremediabil departe de sufletul lui, altădată mult iubit.

Apoi izolarea la care s-a autocondamnat, care l-a dus către pierderea abilităților sociale elementare și îndepărtarea de orice fel de tradiție. Scoasă în evidență în întâlnirea cu prietenul din copilărie, Ira Zimmer (excelent Marius Călugărița în acest rol), pe care, după ce că nu-l recunoaște, îl simte infinit departe de orice social cunoscut. Timid și necioplit, rezultatul unui amestec candid   de neșansă și complacere în cea mai banală dintre existențele posibile, Ira al lui Călugărița este un personaj fascinant, cap al unei familii numeroase, slujbaș nefericit, mic proprietar al unei afaceri de familie, înghițit de preocupări mărunte și de sentimentul datoriei față de ai lui și față de comunitate, pe care însă le duce în spate cu capul sus, vesel și mândru, admirând sincer de pe margine viața ilustrului său prieten. El reprezintă pentru Eric chintesența a tot ce l-a îndepărtat de rădăcinile de care s-a dezis, de originea lui evreiască, de o viețuire tradițională, religioasă, de care nu s-a simțit niciodată atras.

Aruncat în deznădejdea proaspetelor rupturi de tot ce îi este drag, dezis de legăturile sale cu iudaismul și cu spiritul în care a crescut, persiflat de tată și abandonat de soție, aspru judecat de prieteni, Eric călătorește prin întreaga țară promovându-și cartea și căutând un sens pentru succesul care i-a adus atâta nefericire. Întâlnirile cu străinii, care ar trebui să-i hrănească măcar orgoliul de scriitor și să mai aline din suferință, par însă să adâncească criza pe care o traversează. Cu o foarte tânără cititoare, admiratoare din Los Angeles, pe nume Alison (interpretată cu inteligență de Mihaela Velicu), un amestec interesant de naivitate cu profunzime în gândire, dar și de castitate cu frivolitate în comportament, pe scurt, ispita ideală pentru momentul pe care-l traversează în viața personală, apoi cu o producătoare de la Hollywood, Melanie Fine (însărcinată cu producția filmului ce urmează a fi turnat după romanul „Băiatul din Brooklyn”, nu înainte ca acesta să fie temeinic și esențial modificat), adică ispita ideală profesională. Excelentă această business-woman extravagantă, ipocrită, impertinentă și vicleană pusă în scenă de Natalie Ester, cu umor, ironii, sarcasm și energie, specifice industriei, care-i oferă o autoritate de netăgăduit în fața timidului scriitor aflat la prima ecranizare. O ajută și actorul ce urmează să joace în film, exageratul și ridicolul Tyler Shaw (bine exploatat în scurta dar pertinenta apariție a lui Cezar Grumăzescu), produsul artistic perfect al acestei lumi superficiale și cinice în care Eric se simte tot mai mic și mai neînsemnat, căzând într-o iremediabilă resemnare.

Contactul cu fiecare dintre aceste personaje relevă prin contrast câte un aspect al personalității lui complexe, niciodată deslușită, admirată și răpusă cu aceeași săgeată: scrisul.

Cu un final ușor didactic și puțin exagerat emoțional, rostind un kaddish la lumina lumânării după moartea tatălui care-l bântuie, într-un ritual de înmormântare și de doliu deviat din tradiția lui iudaică pe care a respins-o atâta timp, Eric încearcă împăcarea cu sine și cu ceilalți, împlinind drama de a rămâne un neînțeles.

Prizonier în acest ultim orfelinat la ușa căruia a fost azvârlit: viața. De unde băiatul din Brooklyn este oferit iar spre adopție. De această dată teatrului.

afis Baiatul-Brooklyn

„Băiatul din Brooklyn” de Donald Margulies, traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Evreiesc de Stat

Regia și ilustrația muzicală: Cristi Juncu

Scenografia: Vladimir Turturică

 

Distribuția:

Eric Weiss: Tudor Aaron Istodor

Manny Weiss: Andrei Finți

Ira Zimmer: Marius Călugărița

Nina: Raluca Aprodu

Alison: Mihaela Velicu

Melanie Fine: Natalie Ester

Tyler Shaw: Cezar Grumăzescu

Durata: 140 minute (fără pauză)