Fricul sau spaimele la genul masculin: „Îmi place sushi“ la #reactor-ul clujean

20191113_203300

Haideți, băieți, să ne ținem de frici!

Până se usucă și cad. Poate toamna asta, poate într-o altă toamnă. El de a ta, tu de a lui, împreună de ale lor și ei de ale voastre. Chiar dacă acum-acum nu se vede niciuna… Numai puțin, sigur are să se arate curând una…

Poate de iarnă. Să nu dispară brusc toate fricile… Sau de primăvară. Să nu înmugurească și să crească din nou sau să apară altele noi… Vreo teamă de încălzirea globală. Sau doar de prima ejaculare despre care nu ți-a povestit nimeni. De întuneric sau de prea multă lumină. De armată sau de sexul fără șosete. De faliment financiar ori de burtică, de rețele sociale ori de chelie, de venitul pe lume ori de moarte…

Sau orice altfel de frică. Moștenită sau doar inventată, mică sau uriașă, apărută brusc sau consumată cu lingurița în fiecare dimineață, învățată sau pur și simplu dobândită, originală sau mimetică, ancestrală sau culturală, individuală sau colectivă. Așa cum le-a adunat cu migală într-un text răvășitor Ioana Hogman. Un fabulos inventar al fricilor, cu atât mai puternic cu cât ele sunt declinate la genul masculin.

Un tremurat împreună cu glas tare și răspicat de la #Reactor de creație și experiment, care s-a mutat pentru o seară din strada Petőfi Sándor nr. 4 din Cluj-Napoca pe strada Lânăriei la numărul 93 în București. La prietenii de la Replika, că poate și lor le e frică…  Într-o seară de noiembrie, o zi de 13… Noroc că nu a fost nici marți nici vineri… Dar ar putea fi oricare altă seară a oricărei alte zile în care alte frici se vor fi trântit cu aceeași vehemență de vreun asfalt al oricărei alte străzi…

Tabú pentru orice el și de multe ori de neconceput pentru ea, fricile bărbatului, garant și izvor nesecat de securitate emoțională și socială pentru cuplu, familie și întreaga societate, cel mai adesea ignorate sau trecute sub tăcere, angajate într-o luptă permanentă de camuflare ori negare pentru a nu periclita demnitatea masculină, sunt exploatate de Ioana Hogman într-o scriitură inteligentă, pertinentă și, mai ales, plină de teatralitate. Motiv pentru care-și găsesc în cei cinci talentați protagoniști ai piesei, patru actori și un muzician, o puternică reprezentare ideatică. Atent mânuiți de Raul Coldea, cei patru actori – Doru Taloș, Bianco Erdei, Cătălin Filip și Paul Socol – acompaniați cu muzică live de Fluidian (Emil Gherasim), reușesc să compună împreună, în partituri separate și în cor, un portret al bărbatului în toată splendoarea vulnerabilităților lui.

Un spectacol puternic despre problemele bărbaților, despre secretizarea și instituționalizarea lor, despre umilire și violență, despre schimbul reciproc de frică, rușine și vină, despre acțiuni nesăbuite și justificări dintre cele mai simple, țipate la bustul gol sau în chiloți, cu respirația sacadată între spasme musculare, convulsii, contorsionări sau paralizii inevitabile ale trupului… Cel mai just pretext, masculinitatea…

Într-un exercițiu de maximă vulnerabilitate fizică și emoțională, excelent susținută prin rostire și mișcare scenică, în gesturi studiate de nesiguranță și instabilitate emoțională individuale și complementare ale celor patru actori, mânuiți inteligent într-o continuă mișcare de du-te-vino-stai!, prin care regizorul reușește să mențină vie neliniștea și freamătul bărbatului din scenă, supus mereu transformărilor prin ispitele și provocările ce pândesc la tot pasul, într-o căutare continuă de a se camufla și a-și înfrunta totodată fricile, dar și de a le confrunta pe ale celorlalți…

Un spectacol la ușa căruia liceele ar trebui să-și încoloneze elevii. Poate cresc niște adulți altfel. Poate se mai scutură de frică. În fața unui exercițiu pertinent, introspectiv, confesiv, extrem de lucid, autoironic și poate chiar eliberator despre frica băieților și mai târziu a bărbaților, unul de celălalt sau de toți ceilalți, percepuți de multe ori drept pericole care trebuie eliminate. Înfruntarea și anihilarea sunt mereu la un pas. Momentul în care individul trebuie să-și adune tot curajul și să facă tot ce nu ar face în mod obișnuit doar pentru a trece în față sau a se menține în pluton…

Dincolo de expresivitatea corporală și rostirea impecabilă a actorilor, în special când ni se prezintă în vocea goală, aș remarca efectul puternic al repetitivului în text și mișcare, foarte inteligent împletite cu jocul de lumini (mai precis a nuanțelor de înfricoșător sau de întuneric!), reflexiile de pe podea, alb/negrul și kaki-ul din scenă și nevoia permanentă de ventilație artificială a aerului mult prea dens (bravas Gábor Zsófi!) pentru a puncta și a fotografia momentele de frică sau de panică. Și înfruntarea lor. Nu câștigă cine are frica mai mică. Ci cel care o vede mai bine și o recunoaște mai răspicat.

Însă ce le ține împreună în același coș pe toate fricile astea revelate pe scenă este categoric muzica. Nu cred că mi- am imaginat vreodată un sunet care să însoțească fiorii reci de pe șira spinării sau broboanele de sudoare adunate pe frunte sau pe sub tâmple în momentul în care frica îți paralizează toate simțurile sau, dimpotrivă, eliberează toți demonii, gata să intre în acțiune. Dar sunt aproape sigură că ele și-au găsit o vibrație aproape de fidelitate în degetele lui Fluidian, care mânuiesc abil arcușul și ciupesc pertinent coardele, pentru ca tânguirea asta să fie demnă, la rândul ei foarte masculină, sfredelind prin coaja fricului și traversându-i fără milă toate straturile, până la miez…

Fricul înregimentat, trimis în garnizoană și de acolo pe câmpul de luptă. În linia întâi. Cu pieptul dezvelit și pantalonii în vine.

Hei, nu fugi!… Hai, că am rămas și eu în chiloți… Te țin puțin de mână… Te iau în brațe… O să ne fie mai ușor…

afis reactor_imi-place-sushi_afismin

P.S.

Spectacolul „Îmi place sushi“ este creat în cadrul proiectului „Frici și Faze – tranzițiile adultului tânăr“, care pune în discuție vulnerabilitățile și fricile adulților tineri și continuă cu alte spectacole dedicate liceenilor și studenților. Proiectul este co-finanțat  de Administrația Fondului Cultural Național și nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. În cadrul proiectului se joacă și spectacolul „Body of Defiance“ de Ana Cucu-Popescu, tot în regia lui Raul Coldea, care vorbește despre corpul nostru și cum ne raportăm la el, influențați de diferitele discursuri din jur despre cine hotărăște ce e urât și ce e frumos, despre prețul încadrării sau al neîncadrării în norme.

Îmi place sushi“ de Ioana Hogman
#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia: Raul Coldea

Scenografia: Gábor Zsófi

Muzica live: Fluidian (Emil Gherasim)

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol

Un pansament pentru suflet, o provocare pentru minte: Teatrul testimonial sau „Baladele memoriei” propulsate din Reactor-ul clujean

Bogdan-Botas-2172-e1554887910932

Istoria unei Românii neacoperită de vină și rușine. Că a fost odată nepricepută și necoaptă. Că a încercat să se plimbe liberă prin lume considerând că i se cuvine și că va trece neobservată. Că i-am lăsat comunismul să-i curgă liber prin venele, furtunurile și robinetele dozatoarelor TEC, pentru a-i potoli setea de libertate și am lăsat-o să-l consume în continuare împreună cu cele mai ieftine licori capitaliste. Că i-am construit visele de bunăstare la Caritas și i le-am dărâmat la Dacia Felix. Sau invers. Că i-am ferecat cu zgomot porțile întreprinderilor, pe care i le-am vândut apoi pe doi lei, fără să punem nimic în loc. Apoi i-am trimis bărbații după mașini de mâna a doua prin Germania și femeile după blugi prespălați în Turcia, după ce n-au fost în stare să învețe rapid limba engleză și să se inițieze urgent în tainele microprocesoarelor Intel 286, ca să-și poată găsi un nou rost în muncă. După care i-am pensionat pe toți, anticipat sau pe caz de boală, când am găsit medicii potriviți să o facă pentru o sumă pe care familiile lor și-au permis-o. Și le-am deschis apoi televizoarele să-i însoțească în acestă dulce blegeală complezentă la o vârstă la care mintea lor ar mai fi avut șanse să funcționeze și să se apere de rău și greșeală. Apoi am lăsat veninul să se scurgă în ei picătură cu picătură până când le-a otrăvit sufletele, numai pentru a-i arăta acum cu degetul și a încerca să aruncăm în cârca lor răul ăsta care pare să nu mai cruțe odată țărișoara noastră…

Spectacolul „Baladele memoriei” produs de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca este o încercare de istorie alternativă a României pe parcursul ultimelor decenii, cum nu a fost auzită oficial în anul centenar și poate chiar așa cum a fost ea scrisă, derulată, ștearsă, ameliorată și rescrisă, până când am ajuns cu toții la o formulă convenabilă în care să o punem la păstrare și să o lăsăm moștenire, fără să ne invadeze inutil intimitatea, să ne creeze vreo jenă națională ori vreun disconfort identitar. În sertarul unde trebuie căutat acum doar sentimentul, pentru a lua de acolo doar învățămintele necesare și a le aplica prezentului, pentru ca această istorie și cele care-i vor urma să nu mai trebuiască șterse, reparate, mistificate ori rescrise, doar pentru a se conforma limitei suportabilului în urmașii noștri.

„Baladele memoriei” este un eseu despre o Românie insuficient asumată, trecută adeseori sub tăcere, respinsă și autorefuzată urechilor și conștiinței noastre, o Românie care a existat și de care ne împiedicăm mereu când încercăm, naiv, să mai trecem incognito peste câte un prag, în timp ce ea se agață nemilos în pulpana paltonului când încercăm să ne ștergem bocancii de noroi, oricât de mult ne-am strădui să o ținem ascunsă sub preș… Numai și numai pentru că refuzăm mereu să vorbim despre ea, să o consumăm, să o digerăm, să o metabolizăm, să aruncăm resturile care nu ne sunt necesare și să-i extragem esențele bune.

Baladele istoriilor unui telefon fără fir. Unul ludic, din vremurile premergătoare telefoniei mobile. Așa cum se aud ele astăzi, după ce se pierde și se transformă fiecare istorie trăită în timpul jocului prin fiecare ureche făcută pâlnie și fiece voce care o articulează și o transmite în șoaptă la rândul ei spre un alt timpan, diluând și metabolizând istoria inițială, gândul și fapta care au însoțit-o. Rămânem doar cu consecințele ei, cu ce a înțeles, rostește și îi trecem azi drept adevăr celui care se află la capătul ăsta al firului, printre noi. Cu părerea lui despre o Românie a unei generații șterse fără drept de apel din memoria colectivă numai pentru că la ceasul Revoluției, deja compromisă, nu mai era tocmai tânără să se avânte în vârtejul capitalismului și nici suficient pârguită să abandoneze lupta pentru supraviețuire. O Românie a Ionelei Pop, de 69 de ani, o pensionară din Cluj-Napoca, personajul principal al poveștilor inteligent țesute împreună cu Nicoleta Esinencu (cunoscut dramaturg din  Republica Moldova, regizor la Teatru – Spălătorie) și protagonista spectacolului clujean, o Românie a prietenilor și foștilor colegi ai Ionelei și familiilor lor, ale căror mărturii sunt integrate prin înregistrări în spectacol, o Românie a prietenilor, părinților ori bunicilor noștri, după caz, dar și o Românie a celor doi tineri actori, talentații Oana Hodade şi Doru Taloş, care o însoțesc în această aventură actoricească în care s-a trezit prinsă cu scaunul ei de spectator cu tot, împreună cu care regizorul Raul Coldea îi construiește perspectivele istorice și chiar îi rescrie istoria.

Un live din tot felul de trecuturi, mai aproape sau mai îndepărtate, presărat cu imprimările audio ale prezentului, într-un amestec aparent confuz și haotic de înregistrări și gesturi repetate și intenționat bâlbâite (cu câteva stângăcii interesante în folosirea arsenalului audio atât de vechi care le-a fost dat pe mână, care, dacă nu au fost intenționate în prestația de la Replika din FNT, înseamnă că a funcționat cum se cuvine clipa magică a teatrului!) de încăpățânare întru captare,  imortalizare și dreaptă mărturie pentru viitor a acestor amintiri ale Ionelei și oamenilor din jurul ei. Minunat susținute, într-un exercițiu de confesiuni intime ale celor doi actori, atent ghidați și exploatați de regizor, dar și incredibil de naturali și firești în monoloagele lor și în grija permanent pe care o poartă emoției colegei lor de scenă neactriță. Până în punctul în care actorul și spectatorul își schimbă între ei rolurile pentru a înțelege și a potența emoționalul acestui experiment teatral reușit cu și despre România.

O Românie live și desprinsă de pe pelicula memoriei în același timp, care se țese contorsionat și enervant într-un zgomot asurzitor, atât de familiar, de bandă derulată pe repede înainte sau înapoi de magnetofonul ori casetofonul din dotare… Sau în păcănitul regulat al acului de pick-up ce sare uneori în timp ce traversează, pe măsură ce trece timpul, zgârietura dinadins scrijelită pe vinil… Și cel mai apăsător în țiuitul ăla de neuitat, cu care era dator să-ți împungă urechea aparatul de radio, sub a cărui scală se lumina slab, din vreme în vreme, frecvența postului „Europa liberă”, prefăcându-se că vă petreceți ceasul în taină, la bun adăpost, feriți de ochiul și urechile iscoditoare ale vecinului – un alt socialist cuminte – care îți trecea pe sub ferestre și care îl auzea perfect din stradă… Secretul a cărui împărtășire o încuviințați amândoi tacit la proxima întâlnire, în șoaptele stinse ale privirilior vinovate, într-o formă de respect și frică deopotrivă…

Poate că așa arată gura sobei la care se spun povești precum cele din „Baladele memoriei”, destăinuite la lumină mică întru complicitate și taină împărtășită cu spectatorul, care nu trebuie să părăsească încăperea… O cameră de interogatoriu, în care au fost minuțios chestionați cei are căror voci au fost înregistrate pe bandă și aduse nouă întru ilustrare. Și în care noi suntem interogați, la rândul nostru, în legătură cu ce simțim astăzi ascultându-le cu forța mărturiile, pe care în viața reală le ocolim, le evităm, le respingem, le facem să se oprească mult dincolo de urechea și conștiința noastră… Cele două Românii care ar trebui să stea de vorbă, într-un gest reparator de vină și rușine, construite cu mult înainte de fiecare în felul ei, în anii ăia despre care nu mai întreabă acum nimeni pe nimeni… Care își împart azi o singură Românie, cu plăgi multiple, pe care le-a căpătat prin înjunghiere, abandon ori simplă uitare, pe care cei de la Reactor-ul clujean n-au pus doar degetul, ci au mai adus și câte un kil de sare pentru fiecare rană, ca să ne facă să sărim în sus și să urlăm din toți rărunchii. A neputință, a vină, a durere. Dar sarea asta e poate singura în stare să vindece leziunile rămase căscate pe parcursul unei istorii în care au fost condamnate să nu putrezească nici în mormintele ce le-au fost rânduite etapelor pe care le-a traversat întru facerea rostului României de azi… Pentru că bubele astea se plimbă cu noi bine camuflate în bandaje impermeabile, purtate în secret pe piele de fiecare, sub straie trendy sau monton mirosind a naftalină,  pe stradă, în mall-uri, pe holul instituțiilor publice și ale corporațiilor străine, prin gări și aeroporturi internaționale, pe ulițele de la Glina sau pe bulevardele Parisului, pentru ca până la urmă să ne dea într-o zi de gol…

Rănile unei țări născute poate într-o copilărie a negrului de fum la Copșa Mică și cântate nouă acum în baladele căreia îi dau glas copiii ei de după Revoluție…

La limita la care realitatea se amestecă interesant cu nostalgia și refuzul de a vorbi sau auzi despre ea, „Baladele memoriei” vin către noi cu o istorie plauzibilă și pertinentă, pe care trebuie să ne așezăm și să o ascultăm, apoi să o uităm și să rămânem cu cât trecut bun a mai rămas din ea în prezentul ăsta neguros al unei Românii, care, nu poți să nu te întrebi, mai e posibilă azi astfel, cu atâția oameni faini și deștepți în ea…

reactor_BaladeleMemoriei_afis.jpg

Baladele memoriei

Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj-Napoca

Regia: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș (creație colectivă)

Distribuție: Ionela Pop, Oana Hodade, Doru Taloș

Foto: Bogdan Botaș

Durată: 1 h 50 min (fără pauză)

Limită de vârstă: 14+