În grajdul vieții sau lupta cu deşertăciunea: Leonce și Lena, paiațe în lumea de paie la unteatru

blog Leonce

O joacă de-a teatrul în teatru. La Unteatru.

O poveste romantică despre putere, libertate și fatalitate. O farsă filosofică despre iubire și soartă, scrisă cu nerv și umor, pusă în scenă cu multă emoție și tandrețe, la modul cel mai sarcastic, asumat, livrată direct spectatorului pe care-l privește fix în ochi și îl invită să se lase purtat în aventură. De plictiseală…

Textul de acum două secole al lui Georg Büchner spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi, care, fără a se cunoaște unul pe altul, fug de căsătoria aranjată de părinții lor și ajung să se îndrăgostească, fără a ști adevărata identitate a celuilalt.

Precursor al teatrului absurdului, preocupat  de nevoia de libertate a individului și revoltat de condiţiile sociale şi politice ale epocii lui, ce refuza emanciparea în această direcție, dramaturgul, care a murit foarte tânăr (la 24 de ani), a gândit povestea celor doi prinți ca pe o ironie împinsă până la sfidare la adresa aranjamentelor politice ale vremii, tributare încă tradițiilor istorice, a intrigilor matrimoniale ale părinţilor ce-şi uneau averile și blazonul cu prețul nefericirii odraslelor lor. Büchner sapă adânc în sufletul acestora din urmă, cu delicatețe și cinism deopotrivă, amendând ipocrizia și căutând să delimiteze adevărul uman de falsul grosolan la care este îndemnat să consimtă. Rezultatul este un basm plin de cugetări filosofice și poezie, cu replici usturătoare despre viață și lume, pe care Eugen Gyemant îl exploatează cu farmec și chef de joacă pe scena unteatru.

O scenă-grajd imaginată de Maria Nicola, staul al celor mai domestice animale mari din câte a cunoscut pământul: oamenii. Prinși fără soluții de evadare într-un spațiu în care nici măcar animalele (sugestiv scheletul unei bovine în fundalul scenei) nu reușesc să supraviețuiască, înțesat de tulpini uscate, rămase după ce istoria a treierat prin literatură și teatru, asigurându-le provizii necesare doar subzisteței, un nutreț demult cosit pentru hrana sufletelelor chinuite de convenții…

Convenții cu care a luptat Georg Büchner și pe care le sparge la rândul lui Eugen Gyemant, cu fantezie și umor, bazându-se pe o echipă de actori tineri, talentați și carismatici, împreună cu care a cunoscut mai multe succese teatrale pe scenele românești.

Personajele joacă și se joacă în această lume de paie, lansându-se într-o aventură copilărească, prezentată sub formă de confesiune, care mizează pe complicitatea publicului.

Leonce, pe care-l construiește cu multă migală Andrei Seuşan, este un adolescent frumos, curat și delicat, inteligent, ironic și autoironic, prea tânăr să se însoare dar destul de înțelept să nu se lase târât cu ușurință în mascarada ce i se pregătește, care zburdă prin temele pe care le propune textul neliniştit, căutător, visător, încercând să rezolve (cu autodeclarată plictiseală) mari probleme existenţiale, cum ar fi, să zicem, să-ţi priveşti creştetul capului… Credibil încă de la început, când răsfoieşte textul piesei şi se adresează direct spectatorilor cu care face prinsoare și pe care-i pregătește pentru „înaltele lui îndatoriri viitoare”, apoi în monologul în care-și deplânge soarta, ca exponent fără voie al unui grup de oameni ce fac cele mai serioase lucruri fără să știe de ce, supunându-se orbește unor norme pe care nu caută să le înțeleagă („acești păcătoși, acești sfinți, acești nătărăi, acești respectabili tați de familie, care nu sunt la urma urmelor decât niște leneși abili și prefăcuți”), dar și în rol de iremediabil îndrăgostit, care însă tratează cu cinism subiectul iubirii, Leonce al lui Andrei Seuşan îți merge la inimă.

Îi ține isonul un savuros Valerio al talentatului Lucian Iftime, valetul boem și visător cu care filosofează în voie pe tot parcursul spectacolului, ludic autoritar în relația cu prințul, plin de forţă, versatil, un bufon înţelept cu vorbe ticluite, „un alt nefericit care umblă după idealuri” și perorează cu farmec și umor pe orice subiect care îi trece prin cap (excelent în scena în care își prezintă personajul, inventând oameni și situații și jucându-se cu paiele care-l înconjoară), care cunoaște toate potecile către drumul spre balamuc, dar și spre fundul paharelor și sticlelor, mânat de lene și de fuga permanentă de orice fel de muncă: „Am o imensă tenacitate în a fi leneş. Nici o bătătură nu-mi spurcă mâinile, pământul n-a sorbit încă nici o picătură din sudoarea frunţii mele… În ce priveşte munca sunt fecioară.”.

Pe el își sprijină Leonce povara rutinei și a condamnării la o viață normată, dar și a aventurării în necunoscut și a dragostei care se naște și crește în el pentru minunata Lena, micuța și fragila prințesă a Danei Rogoz, o adolescentă finuță, candidă și visătoare, sinceră până la lacrimi și ludică precum un copil aruncat într-o lume plină cu jucării (mai ales când joacă rolul inventatului ei personaj, Roseta), în care durerea ei devine și mai importantă: „Doamne, pot şi eu să iubesc? De ce eu nu? Umblăm atât de singuri, căutând o mână care să ne sprijine până vine femeia care spală morţii, ne desprinde mâinile şi le încrucişează fiecăruia pe piept. Dar de ce? De ce să baţi un cui prin două mâini care nu s-au căutat? Mâna mea ce vină are? ”. Ca și Leonce, Lena a fugit de acasă și caută sens, motivație și autentic în tot ce o înconjoară, sprijinită și însoțită la rândul ei de o doică lipsită de prejudecăţi (foarte inspirată alegerea regizorului).

Valetul și doica îi reazemă pe cei doi în încercarea de a-și păcăli familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, ei chiar fuseseră sortiţi. Povestea lirică a lui Leonce și a Lenei, care reușește să rămână romantică fără tușe groase (ba chiar se infiltrează accente ironice ori chiar cinice – muzica spectacolului în principal, dar și monologuri ale actorilor) își găsește contrapunctul în regele dezumanizat (Împăratul de Popo), lipsit de simțul ridicolului, de care dă mereu dovadă, pe care Ionuţ Grama îl conduce prin scenă cu mare pricepere și interesante nuanțe (ceea ce dealtfel face și cu Doica), atât în gestică și mișcare cât și în jucăușa lui rostire. El perorează cu aceeași bucurie despre nodul la batistă sau despre liberul arbitru, amestecând teme și filosofii de viață cu cele mai banale gânduri care-i trec prin minte în savuroase tirade: „Substanţa este lucrul „în sine”; adică eu. Aţi înţeles? „În sine” înseamnă în sine, pricepeţi? Acum vin atributele, modificările, afectele şi efectele. Deci: atributele, însemnele, modificările, ajustările, afectele, afectările, efectele şi defectele. Unde mi-e cămaşa? Unde-mi sunt pantalonii? Staţi, pfui! Liberul arbitru e complet deschis. Unde e morala, unde sunt manşetele? Categoriile sunt în cea mai scandaloasă dezordine: mi-aţi încheiat doi nasturi în plus; tabachera e în buzunarul din dreapta; întregul meu sistem e distrus. ”…

Penibilul și accentele paranoice ale personajului lui sunt întreținute cu umor de un cuplu haios de servanţi (Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan), docili și simpatici, mereu amenințați de vreo primejdie, consilieri ai „Curcii” (amuzantă dezvoltarea acestui defect intenționat în rostire, prelungit apoi și în joc), cărora le-au fost trasate și rezervate situații și replici picante, cu care este condimentat întregul spectacol.

La căderea măștilor de final, rămâi cu gustul amar al limitelor unei vieţi previzibile, plină de norme, etichete și butoane precise, de la care individul nu se poate sustrage, la fel cum nu se poate eschiva nici de învârtirea haotică prin mecanismul iubirii. Poate că toate aceste personaje nu sunt decât un pretext literar, „un calambur nereuşit, născut din împreunarea unor cuvinte”, așa cum îl percepe Leonce pe Valerio, sau doar „o carte fără cuvinte şi fără litere, numai cu puncte de suspensie”, cum crede Valerio despre Leonce, cei doi prieteni care-și propuseseră la începutul spectacolului să devină eroi, savanți sau genii, ori măcar membri folositori ai societății omenești…

O posibilă concluzie o găsim tot într-o replică a lui Leonce: „Pentru apriori e cam târziu, trebuia s-o fi moştenit de la tata; şi aposteriori înseamnă să luăm totul de la-nceput, ca într-un basm vechi:

A fost odată…!”…

afis LeonceLena

Leonce și Lena”  de Georg Büchner, traducerea: Nina Cassian

Teatrul unteatru

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Costume: Baden 11 și Narman

Foto: Florin Kirițescu

DISTRIBUȚIA:

Leonce: Andrei Seuşan

Valerio: Lucian Iftime

Lena: Dana Rogoz

Împăratul de Popo şi Doica: Ionuţ Grama

Consilierii curții: Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

Advertisements

Nevoia de a absolvi pentru a fi absolvit de vină: „50 de secunde” într-o oră și ceva de teatru

050 sec 0blog.jpg

Grafică de Andreea Chirică în caietul-program

 

Cincizeci de secunde pentru a încheia o viață. Și mai bine de o oră pentru a o retrăi. Sub lupă.

La Sala Atelier a Naționalului, într-un spectacol montat după un text cu care Daniel Oltean a câștigat  premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2017, „50 de secunde” al lui Eugen Gyemant este o poveste mistery articulată, plină de dovezi, piste false și întorsături de situație, care te țin cu mintea trează și sufletul la gură. Și un examen psihologic pentru spectatori.

Într-o scenografie inteligentă a Mariei Nicola (cu un bogat arsenal de instrumente de anchetă, de tortură și de ucis), trei personaje oarecum distincte (ucigașul, victima și anchetatorul) într-o situație aparent precisă te poartă pe cărări întortocheate, în încercarea de a întocmi un rechizitoriu pertinent, care-și revendică dovezile săvârșirii faptei încercând să corecteze însăși fapta reţinută în sarcina învinuitului, pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi a sesiza instanţa de judecată. În acest caz publicul, dotat cu instrumentarul necesar pentru a opera istoria. Pentru a rescrie cu cerneală tot ceea ce a fost scris cu sânge. Pentru a suprapune poveștile. Ale celor vii cu cele ale morților, care au cele mai multe întrebări…

Printre dalte, clești, foarfeci, pensete, sfori, ciocane și topoare, adevăratele arme rămân cerneala și mașina de scris cu care a început totul. Scrierea poveștii unui om care și-a ucis mama. Excelent Alexandru Voicu în rolul fiului care-și prezintă viața sub lupa cu care a studiat-o, așa cum a făcut mai demult cu furnicile, dar mai ales cu albinele, marea lui pasiune. Cu forță, cu precizii și nostalgii atent amestecate, într-o mișcare continuă prin care umple scena și îți vinde adevărurile personajului, manevrând cu atenție obiectele de recuzită pentru a da viață și a accentua spovedaniile meticulos construite în rostire. Sub atentele lui destăinuiri, dar și cu complicitatea amintirilor mamei, fagurele de miere își umple cavitățile, hexagon după hexagon, cu viața plină de frustrări, vini și invalidări repetate, care poate oricând să împingă la crimă. Cu ura care crește și o hrănește, cu oribila faptă, comisă de mii de ori în minte, pentru că în viața reală ar fi avut nevoie doar de secunde ca să ucidă.

Dar fagurele nu-i aparține numai lui.  El stă sub picioarele celor trei, ca un puzzle în care trebuie integrate poveștile lor, piesă cu piesă, pentru definirea unui moment ce va rămâne consemnat în istoria comună. Ale mamei-victimă, mereu prezentă în scenă (Diana Dumbravă, foarte bine ghidată și exploatată), o prezență fotografică purtată din eveniment în eveniment ca într-un album de amintiri ale fiului, pe care le confirmă sau le mistifică după propriile șabloane.

Însă mai ales ale anchetatorului, un senzațional Lucian Iftime, cel ale cărui determinare și fermitate îți stârnesc de la început cele mai multe suspiciuni. Cu un discurs foarte bine rostit și meticulos ticluit în momente memorabile, cu inteligență și umor amar, dar și cu stăpânită duioșie pe alocuri, el umple la refuz cavitățile rămase libere cu sângele pe care îl stoarce dintr-un mop într-un exercițiu de exorcizare, de încercare de spălare de păcate și de vină, după o viață trăită ca martor al celor mai odioase acte de cruzime de care este în  stare natura umană. Poate chiar de făptuitor al vreunuia dintre ele…

Din biroul acestui fascinant și intrigant procuror criminalist, pleci cu senzația unei anchete încă în desfășurare. În care toate certitudinile au de fapt la sfârșit un semn de întrebare. Cine și cum va fi tras la răspundere. Cine este învinuit. Cine este inculpat. Când și cum s-a comis crima. Cine va fi absolvit. Și de care crimă.

„50 de secunde” este un minunat exercițiu de exploatare a relațiilor dintre singurătățile oamenilor. A adevărurilor fiecăruia, care se confruntă halucinant, reîmpărțind la fiecare nouă atingere dreptatea.

Piesele puzzle-ului își încearcă mereu ocuparea locului potrivit, după detaliile minuțios așezate în text de Daniel Oltean (un dramaturg care este și procuror DIICOT) și cu mare entuziasm valorificate de Eugen Gyemant într-un spectacol rotund și închegat, plin de tensiune, suspans și emoție, cu poezie și chiar umor. Negru. De sub impresionante metafore ale regizorului și scenografei, atent manevrate și așezate cu penseta sub lupă pentru a investiga fiecare cotlon al minții umane, figura lui Mickey Mouse, extrasă din amintirile de la Paris din parcul de distracții Disneyland și aruncată pe puloverul fiului, te însoțește într-un nevinovat joc cu sfoara, care se mută nemilos de pe degete pe încheieturile mâinilor victimei, în hârșâitul unui topor amenințător pe o suprafață metalică striată…

Rămâne de stabilit doar de cât timp are nevoie istoria pentru a fi schimbată. Sau pentru a-și așterne cu pricepere praful, ori a liniști luciul apei în care va rămâne reflectată.

Poate chiar de cincizeci de secunde…

afis50desecundeNOU_final_4.JPG

50 de secunde” de Daniel Oltean

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Sala Atelier

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Grafică și ilustrații afiș și caiet-program: Andreea Chirică

Distribuție:

Fiul: Alexandru Voicu

Mama: Diana Dumbravă

Anchetatorul: Lucian Iftime

Data premierei: 13.12.2018

Pauză: Nu