Ședință de teatroterapie sau Nervul din „Există nervi” la Teatrul Dramaturgilor

exista nervi 2

Suntem nervoși?… Hai să vedem de ce.  Așezați pe canapea, într-o incursiune în nervul românesc al ființei noastre și în anatomia dramatică autohtonă, afectată de maladii mai vechi și mai noi. Într-un tren imaginar, un vehicul generos pentru emoții de ieri și de azi, în care suntem invitați să urcăm cu toții, cu nevrozele noastre cu tot.

Cu spectacolul „Există nervi” de la Teatrul Dramaturgilor, Felix Alexa ne invită să exploatăm corpul nostru cultural, mai ales teatral, al cărui sistem nervos central este (încă) nostalgia. Sau lipsa ei, în funcție de vârsta spectatorului, pentru că fiecare se va raporta altfel la această propunere interesantă. Asta în timp ce sistemul nervos periferic se bazează pe livresc. Aici lucrurile sunt poate ceva mai clare: să se abstractizeze primesc, dar să nu se schimbe realul, ori să nu se abstractizeze primesc, dar atunci să se schimbe realul, pe ici pe colo, prin punctele esențiale… Așa arată o convenție dramatică supusă la o dublă autocenzură la mai bine de jumătate de secol după Sorescu. Abordată prin metoda re-reducerii la absurd. Ambiguizare și dezambiguizare lingvistică, după caz.

„Există nervi”, prima tatonare dramatică a unui poet, o comedie a lui Marin Sorescu din 1968 într-un singur act și patru personaje (rescrisă de Sorescu în două acte și cinci personaje pentru Liviu Ciulei, care urma să monteze după acea versiune, combinată cu piesa Paracliserul, un spectacol pe care regimul comunist a reușit  să-l împiedice să iasă la rampă), declarată la începutul anilor ‘80 de cenzură piesă antistatală și plină de venin (la a treia încercare de punere în scenă – Mircea Cornișteanu, Craiova, 1982 – spectacol care a murit încă de la vizionare prin amabilitatea prim-secretarului de partid pe județ de atunci, Miu Dobrescu), este o piesă fascinantă, cu mult subtext, care-ți gâdilă mereu inteligența făcând apel la memorie mentală și afect deopotrivă.

Un subversiv servit de Felix Alexa cu mare plăcere publicului care a citit literatură și a vizionat spectacole în comunism, obișnuit cu șopârlismul ca formă supremă de răzbunare intelectuală pe un regim căruia nu-și permitea să-i opună rezistență. Suspiciunea, îndoiala asta mocnită în care a trăit neamul nostru decenii bune și care a fost picurată în generațiile de azi de generațiile de ieri, asta s-a diluat puțin, însă nu și-a pierdut valoarea în timp. Pentru că presupune o doză serioasă de creativitate și este un excelent motor pentru comedie.

Deși cu efect de vitrină, privirea asta către înăuntru (printre imaginare mileuri, pahare groase din sticlă, farfurii cu margine aurită și cești cu coada spartă care n-au mai încăput în dulapul crem cu margini verzi care tronează cu siguranță în bucătăria ce lipsește, numai din motive de abordare a spațiului locuit, acestui spectacol), imaginată de Marin Sorescu într-o ședință de terapie la domiciliul nesupusului, menită să-i aducă locatarul pe calea cea bună, este exploatată scenografic de Andrada Chiriac printr-o convenție simplă pentru spectatorul de azi: camera ticsită de obiecte de-a valma a unui intelectual (predomină cărțile, împrăștiate în tot decorul), o garsonieră recognoscibilă într-un bloc comunist, fără bucătărie, cu restricții la apă și căldură, cu balcon străjuit de sticle de lapte în care apa adunată în orarul stabilit așteaptă cuminte să hrănească plantele înghesuite și ele pe unde se poate. Cu instalații improvizate pentru supraviețuire, asortate la costumele, vorbele, gesturile și sufletele celor ce o vor locui vremelnic și vor folosi nevroza ca pretext sau consecință firească a vremurilor în care au fost inventați sau pe care sunt siliți să le trăiască. Pentru că regizorul mizează totul pe talentul lor.

Felix Alexa își urcă actorii atent și extrem de firesc în același compartiment în vagonul unui tren ideatic, lăsându-i să se lovească unii de alții când se mai schimbă macazul sau îi mai frânează mecanicul Sorescu intenționat avântul, fără însă să-i lase vreo clipă să deraieze. Comicul pus pe șinele acestui tren este în primul rând de limbaj, atent servit de actorii cărora le-a fost încredințat, dar și de relaționare, într-un ciudat complot al supunerii voluntare în fața unei situații absurde. Într-un mod simplu, cum se poate prezenta orice nevroză care se respectă într-un regim în care nu ai voie să vorbești despre ea. Spațiul de intimitate al cetățeanului cuminte, locatarul resemnat, mereu mirat, vag revoltat și mai tot timpul pus pe răzgândeală pentru că trebuie să-și calculeze și recalculeze întruna fiecare gest, foarte bine pus în valoare de Gabriel Răuță și minunat acompaniat de Alexandru Conovaru, prietenul care-l vizitează, îl înțelege și încearcă, la rândul lui timid și  speriat, să-l consoleze, este invadat și terfelit de profesorul iluzoriu, astăzi nesecurist dar cu siguranță spion, al unui excelent Răzvan Vasilescu, care umple scena la propriu și la figurat și nu-i lasă niciun loc de întors, într-un interogatoriu construit cu grijă și mare miigală dintr-o poziție de forță, cu o  conduită infailibilă și un joc actoricesc pe măsura rolului, care-i vine mănușă. „Există nervi” se bazează mult pe felul în care Răzvan Vasilescu a înțeles și livrează adevărurile (și mai ales neadevărurile pe care le conțin, cu multele lor nuanțe) așa cum erau spuse în epocă, traducând și asumând propria memorie afectivă. Și făcând posibilă drama faptelor pe care trebuie să le săvârșească aceste personaje, cu toate prinse în ițele întortocheate ale unui metalimbaj și metacomportament pe care sunt nevoite să le construiască și să le respecte, captive în incredibil, în ilogic, în reprobabil și inadmisibil, pendulând mereu între real și fantasmagoric, într-un joc absurd în care calmul nu are cum să nu fie substituit de nervi, care trebuie să fie îmbrăcați înapoi în calmul din care vor exploda necontrolat, și tot așa, până când individul își schimbă percepțiile, admite, se convinge… Poate exact din acest motiv este nevoie și de Femeia necesară (la obiect și fermecătoare Amelia Ursu), cum a numit-o autorul, victimă a indiferenţei dar și a unor farfurii cu linguri zburătoare…

Puși să vorbească atât de firesc cum a propus dramaturgul și a acceptat să livreze regizorul, oamenii își revelează pe rând gândurile, frământările obsesiile și, în cele din urmă identitatea. „Dacă vorbele sunt făcute spre a ascunde gândurile, cum se zice, ele sunt poate, din greșeală, apte și pentru a le dezvălui. Eroii mei – niște oameni care se pândesc. Acțiunea ar fi așadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalități, de speranțe, mizerii, înălțări și tot ce formează fondul nostru cel adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coșmar și demență. Vorbele lor sunt în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism.scria Marin Sorescu despre „Există nervi”. Un text suficient de bine scris, încât, dezbrăcat de sensurile la care spectatorii trecuți de patruzeci de ani nu au cum să nu zâmbească de câte două ori, funcționează încă după cincizeci de ani și smulge hohote de râs celor mult mai tineri, prinși și ei într-un spațiu în care, e drept, nu mai bate nimeni în calorifer sau în podea… Locuit de niște suflete încremenite în loc și în timp până decid să iasă din inerție…

Felix Alexa creează atmosfera necesară și lasă totul să se întâmple în mintea spectatorului. E un joc al nervilor. Carevasăzică trebuie folosite cu maximum de atenție fiecare axon, dendrită și sinapsă, pentru a înțelege un proces complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare a emoției autentic românești, ca unitate de măsură pentru funcționarea unui sistem nervos de atunci, de a cărui dezvoltare și asumare depinde facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale creierului și sufletului nostru de acum. Reglate prin procesele de memorie, stocare și prelucrarea a unor informații despre noi înșine pe care ne suntem datori să le cunoaștem, dacă vrem să funcționăm ca nație la maximum de capacitate cognitivă, motorie și intelectuală. Marele merit al spectacolului este că scutură de praf unul dintre textele dramaturgiei românești pe care publicul nu o prea cunoaște și totuși deja începe să o uite…

„Există nervi” e o călătorie în fantezie, cu trenul, printr-o sufragerie, într-un proces de judecată de prejudecată. O călătorie nervoasă în absurdul existenței noastre, într-o eră deja trecută și totuși atât de palpabilă și de vie, în care absurdul distruge tot, începând cu flora noastră intestinală. Cum să digeri ce ți se propune fără să suferi? Și dacă, brusc, intră cineva pe ușa locuinței tale și se comportă ca și cum s-ar urca într-un tren? În care tu nu ești decât un călător oarecare?… Printre oameni încremeniți într-o complicitate naivă a fricii, pe care secolul XXI nu și-a îngăduit să-i tragă după el întocmai, dar pe care îi mai îngăduie câteva decenii?­…

Leacul se poate administra cu lingura, potrivit afișului. Până la urmă e doar un ceas și ceva despre cum să mai supraviețuim puțin acestui secol și cum să-i digerăm abisurile, mai ales noi, ăștia cu flora intestinală deja distrusă de secolul trecut…

Sala de teatru e una dintre soluții.

 

Afiș-EXISTĂ-NERVI-723x1024 c

Există nervi de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

Adaptare scenică, ilustraţie muzicală, lighting-design: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţia:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu

 

1h 10 (fără pauză)

Spectacolul este supratitrat în limba engleză.

 

Despre ce vorbim când vorbim „Despre tandreţe” la Teatrul Dramaturgilor

tandrete blog

Să iubești și să fii iubit. Să trăiești o stare de fericire continuă. Și să o demonstrezi fără încetare. O datorie sfântă față de societate, dacă mai vrei să exiști azi ca individ. Dar nu, nu iubire delicată și adevărată, în care să se amestece bucuria cu furia și tristețile, melancolia cu suferințele ori speranța cu dezamăgirile și tânguielile… Iubirea numai și numai din poziția de forță și de putere,  dragostea demonstrativă, golită de orice cusur afectiv și orice blândețe care ar putea să-i șubrezească imaginea de impecabil. Nu e bine să te arăți slab. O lacrimă în colțul ochiului și te-ai ars…

Trebuie să-ți afișezi zgomotos dragostea față de aproape. Dar nu, nu față de ce ai în proximitate (decât așa, din când în când, pentru imagine, și tot dintr-o poziție de forță). Poți să te tânguiești și să empatizezi doar în grup sau în ochii lumii față de temele care se impun prin agenda publică, mai ales în caz de tragedii și cataclisme. Sau orice eveniment dur, dacă se poate cu victime multiple și pagube uriașe. Urmat de petiții pe care să le semnezi și să postezi că ai făcut-o, ca să demonstrezi că ești compasiv. Că înțelegi. Că îți pasă. Cu ceva lirism, poți chiar să storci și niște bani din asta.

Trăim timpuri în care duioșia, gingășia, blândețea, grația și orice gest de delicatețe către celălalt nu-și mai găsește locul. E desuet. Deși tânjești după ele, ți-e îngrozitor de frică să le folosești chiar și în cea mai adâncă intimitate. Și nici nu te pricepi să le transformi în altceva, care să se potrivească mai bine vremurilor, fără să te facă să te simți penibil…

Dar lucrurile astea nu au murit de tot, omul nu e chiar atât de golit de afecțiune precum am fi tentați să credem, și undeva, în adâncul sufletului lui, recunoaște că tânjește după mângâiere. Indiferent dacă pe creștet, pe mâna care tremură, pe umărul aplecat sau pe părul pubian. E nevoia lui primară de a primi iubire tocmai pentru a se valida uman și a fi în stare să o dea mai departe pentru a trăi printre semeni. Și o poate face firesc, fără nicio abținere sau jenă.

La asta de gândești după spectacolul „Despre tandreţe” montat de Felix Alexa la Teatrul Dramaturgilor. La ce ai lăsat în spate din ziua respectivă înainte de începerea lui și cum ar fi putut să arate ea dacă am fi fost cu toții mai atenți. La noi și la celălalt. La schimbul de emoții dintre oameni, singurul motor care ne ține în viață și care îi dă sens. Convinși că binele aduce de partea lui mai binele. „Despre tandreţe” este un spectacol despre iubitul preventiv. Ca stare de fapt. Profund și plin de adevăr. Complet dezinteresat și fără de vreun PR deșănțat. Nu ăla de ochii lumii, ci un iubit fără martori, nesiropos și totuși dulceag, liric deși neexagerat sentimental, care te face cu adevărat mai bun pe tine. Față de tine și față de ceilalți.

Felix Alexa are la îndemână un text foarte frumos al celui care a inventat iubirile de tip pantof și iubirile de tip umbrelă, Matei Vișniec, un fin observator al sentimentelor umane, nu în varianta feminină și masculină cum s-ar putea crede la prima vedere, ci în accepțiunea a două tipuri de cititori – acum spectatori -: cel răbdător, încrezător și profund disciplinat, care parcurge totul cuvânt cu cuvânt, fără să sară peste vreo virgulă, și cel neliniștit, jucăuș, care frunzărește, citește pe sărite ori pe diagonală și se întoarce des. Căci textul lui Vișniec și spectacolul lui Alexa se pot „citi” în ambele feluri.

Scrisă fără să-ți bage degetul în ochi și decupând cu precizie situații simple de viață, recognoscibile și esențial pline de afecțiune, din care reușește să extragă esența întru demonstrația că totuși există duioșie în lume, piesa „Despre tandreţe” a fost la fel de precis și candid pusă în scenă, într-o serie de tablouri pertinente, în care emoția devine firesc sau firescul emoție. Sprijinindu-se vizual pe niște artificii de proiecție și jocuri de lumini și umbre, spectacolul lui Alexa a fost dat pe mâna actorilor, care reușesc să umple de duioșie nedisimulată cele mai banale situații în care se pot regăsi doi oameni. Cel puțin la prima vedere. Căci textul, la fel ca spectacolul, are straturi importante de lirism nedestrăbălat și poezie autentică în fiecare dintre relațiile dintre personaje, pe care regizorul le exploatează cu inteligență în munca serioasă cu cei cinci actori, protagoniști pe rând în aceste tablouri, care se achită mai mult decât onorabil de datoria de a înfige mesajul fiecărei scene în spectator. Și de a stabili un soi de cod de onoare al tandreții, descompus în șase scene pline de momente de frumos și simplu irepetabil care pot marca viața unui om. Atât de puțină grijă trebuie să avem pentru a oferi atât de mult…

În mâna celor cinci actori, personajele capătă consistență și verosimil. Un amușinat fin prin toate formele de tandrețe pe care omul este capabil să o ofere sau dispus să o primească. Care mizează totul pe adevăr. Fin, precis, serios, asumat, cumpătat și lucid și totuși brut, ambiguu, ludic, ironic, sensibil și stângaci, ca orice adevăr care se respectă. Și care-și păstrează și valorizează fiecare dintre dualitățile lui antagonice în interpretări toate reușite și bogate actoricește. O Sandra Ducuţă jucăușă și aparent superficială, sapă cu grijă către ceva mult mai profund, doar pentru a-l lua apoi în derâdere într-un exercițiu de precauție la tandrețea cu care ar putea fi prinsă în sac sau care ar putea să o copleșească. Un Ştefan Iancu aproape chirurgical, decis să nu cedeze jocurilor și capcanelor tandreții, învins în cele din urmă de fatidicul emoției cu care construiește relații și în cele din urmă complice la o elaborată strategie de tandrețe… O Catrinel Dumitrescu ludică în prima scenă, se arată purtătoare a unei tandreți melancolice, visătoare, amare și incredibil de profundă în scena de la tejghea.

O combinație reușită de luciditate și sensibilitate îi individualizează pe Ada Galeș și Șerban Pavlu, cu care Alexa a fost extrem de generos și cu talentul cărora a reușit să construiască scene memorabile. Prin ei reușește să demonstreze că tandrețea înseamnă și răsfăț și socoteală, și cunoscut și străin, și revelație și mistificare, și respect și dispreț, și sâcâială și răbdare, și încredere și gelozie, și curaj și rușine, dar mai ales adulmecări asumate de vise, de poezie, de idei colorate sau chiar de filosofie de viață, care te țin în echilibru și te poartă către înainte…

Prima și ultima scenă, un arc de poezie și culoare peste necunoscut, este un schimb senzațional de emoție, parte a unui ritual de tandrețe absolut savuros privit dinspre fiecare dintre capetele deloc desuetului joc al dragostei și al întâmplării… O pândă teribilă a sufletului ostatic într-un stomac plin de fluturi. Excelenți Ada Galeș și Șerban Pavlu, care completează delicios continentul de viaţă trăită cu paradisul voluptuos al ficţiunii, într-un ceremonial de tatonare, de celebrare a umanului, până la urmă.

Vorba lui Matei Vişniec:  „Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…”.

Puteți să luați un bilet pentru călătoria din seara asta de la ora 21.00 sau cea de mâine de la ora 17.00, în cadrul Festivalului Național de Teatru.

afis Despre_tandrete_70x100cm_tipar.jpg 

Despre tandrețe’’ de Matei Vișniec

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

 

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Video-design: Auraleye

Light-design: Felix Alexa

Versiune scenică: Felix Alexa

Durată: 1h 30 minute (fără pauză)

Distribuția:

Femeia 1 / Autostopista /  Ea:  Ada Galeș

Femeia 2 / Femeia de la bar: Catrinel Dumitrescu

Bărbatul 1 / Autostopistul / Clientul /  El: Șerban Pavlu

Billy / Bărbatul 2: Ștefan Iancu

Catherine: Sandra Ducuță

Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Class 1

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

afis large_Afis_Class_OK.jpg

Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca