Cavalerul ultimei șanse în căutarea sclavului perfect: „Emigranți” la Teatrul Mic

Nu fugim mai niciodată spre ceva, fugim mereu de ceva.

Cel mai  adesea de multele forme de sclavie pe care le-a cunoscut istoria de-a lungul secolelor zbuciumate în care și-a căutat mâinele prin puterea celor ce au reușit până la urmă să o scrie. Forța lor s-a bazat însă întotdeauna pe spinările celor mulți, dispuși să le îndoaie și să-și așeze pe cocoașă poveri despre care nu s-a știut niciodată, pe care le-au cărat cu sânge și sudoare și pe care paginile nu le-au consemnat nici măcar în notele de subsol. Destine frânte adeseori sub roțile uriașe îmbrăcate în lanțuri și înmuiate în cerneala timpului ca să aștearnă negreșit rândurile în urma carului triumfal, din care mai-marii lor făceau cu mâna către mulțime, așteptând și ovații pentru asta.

În epoca modernă, sclavia a devenit tot mai sofisticată. Pe măsură ce drepturile și libertățile cetățenești au început să fie câștigate, chipurile în care ea s-a schimbat au devenit inimaginabile pentru mult pretinsa atmosferă de libertate în care individul își închipuia să se va scălda. Printre gratiile pe care nu intuise că le va avea la ferestre, libertatea și-a arătat colții exact acolo unde se aștepta mai puțin: în mintea lui. Așa se face că, în timp ce s-a ocupat excesiv de asigurarea confortului personal ce s-a impus ca urmare a progresului tehnologic și material, individul a început să fie tot mai puțin preocupat de minte și de suflet, puse aproape exclusiv în eforturile de asigurare a celor necesare pentru satisfacerea tot mai multor nevoi ce au început să devină stringente, devenind sclavul lor.

Printre cele mai importante libertăți câștigate, cea de mișcare a adus cu sine și cea mai nouă și elaborată formă de sclavie: a emigrantului. Diferită de la individ la individ în funcție de rațiunile care i-au împins spre emigrare (politice, economice, sociale), formele de sclavie în care s-au trezit prinși fără drept de apel toți emigranții au ceva în comun: închisoarea mentală. Din care fiecare să străduiește mereu să evadeze cum poate.

Publicată în anul 1974, una dintre cele mai renumite scrieri ale autorului polonez Sławomir Mrożek, dramă morală și filosofică, piesa de teatru „Emigranții” este de o actualitate frapantă pentru publicul românesc, obișnuit în ultimele decenii cu tot felul de povești reale sau ficționale învârtite narativ de mirajul străinătății, pe care, dacă nu l-a experimentat direct, cu siguranță l-a fascinat prin intermediul cuiva cunoscut sau măcar i s-a vorbit despre el ori l-a întâlnit prin reportaje sau filme documentare. El a venit de cele mai multe ori la pachet cu deziluziile pe care așteptările prea mari le-au presupus, dar și cu micile victorii pe care emigranții le-au contabilizat după întoarcerea acasă, mândri că sacrificiul lor nu a fost în zadar. Tot mai multe sunt mărturiile, de obicei cutremurătoare, despre costul renunțărilor voluntare al căror preț a fost plătit cu vârf și îndesat de cei care au luat calea Occidentului să se căpătuiască, cătând să scape de cele mai multe ori de sărăcie, sperând la un viitor mai bun pentru copiii lor. Asta e partea contemporană, recognoscibilă, a poveștii. Pentru că la momentul apariției ei, în deceniul al optulea al veacului trecut, într-o Europă vestică închistată, care s-a reconstruit greu după război, definiția emigrării era foarte diferită, puțini fiind cei care reușeau să-i treacă granițele dacă veneau din spațiul blocului comunist din est. În primul rând pentru că regimurile totalitare sub care trăiau nu le eliberau cetățenilor obișnuiți pașapoarte care să le permită un minimum de mobilitate. Iar în cazurile, destul de rare, în care unii mai răsăriți, de obicei intelectuali sau oameni cu stare materială bună, reușeau să obțină unul, căutau să rămână la destinația aleasă, unde cereau și uneori chiar primeau azil politic. Și unde se aciuau astfel recunoscători pentru că își căpătau (și își puteau folosi brusc) libertatea de expresie.

E o precizare necesară pentru a înțelege calitatea montării lui Claudiu Istodor cu spectacolul „Emigranții” în subsolul Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, care a reușit să surprindă și să aducă împreună foarte natural ambele epoci, trăgând deștept de elementele lor comune, aduse la un interesant numitor românesc de traducerea lui Stan Velea și într-un important contemporan de interpretarea celor doi actori.

„E o poveste despre doi emigranți dintr-o țară din est într-una din vest. În secolul al XX lea. Unul muncește și nu gândește, iar celălalt viceversa. Și până la urmă, e vorba de noi. Noi, noii oameni ai secolului XXI. Mai superiori într-un secol mai superior. Dar, nu disperați, e de râs.”, mărturisește Claudiu Istodor.

Și este. Efectul garantat al ciocnirii savuroase de idei între două personaje diametral opuse, nevoite să împartă, în pribegia lor, aerul greu și dens al unui subsolul occidental. În dialogul savuros între AA și XX, un intelectual sofisticat, aproape sobru în toată mizeria lui, de fel taciturn (pare că face conversație de cele mai multe ori din complezență, agasat de multe ori de felul și motivele pentru care rupe tăcerea colegul lui de cameră), anxios și singuratic, pe care Tudor Istodor îl conduce rece și calculat, cu mare atenție la detaliile de tot felul (narative, spațiale, temporale și, mai ales, argumentative) din care-i construiește abil retorica pentru a domina conversația, și un proletar necioplit, un oltean șugubăț al unui excelent Cuzin Toma (savuros felul în care folosește perfectul simplu, integrat inteligent în limbajul lui golănesc, colorat și spumos), vorbăreț și clevetitor, cu o ascuțită inteligență nativă, imaginație bogată și un suflet mare, care ține spectacolul foarte sus pe tot parcursul lui, însărcinat cu umorul și buna dispoziție pe care le produce cu aproape fiecare gest, mișcare și cuvânt ale personajului său.

Excelentă opțiunea lui Claudiu Isodor de a-l lăsa pe Cuzin Toma să facă spectacol din fiecare banalitate livrată de XX, construind anume poveștile pentru a-i capta atenția camaradului său conjunctural AA, fabulând delicios în timp ce așează suspansul la locul lui pentru a-l atrage și a-l păstra în conversație pe ursuzul său colocatar (excelentă scena de început despre povestea din gară, rostogolită în feluri diferite de la cele două capete narative de cei doi, ca și cea a polemicii pe tema muștelor, ce-i așează pertinent de o parte și de alta a unei granițe reale și totuși aproape invizibilă, ce se va dovedi în cele din urmă destul de permisivă pentru a inversa, de câteva ori bune, raportul de putere). Lăsând în sarcina lui Tudor Istodor să scrie acastă pagină de istorie și filosofie din istoriile disparate ale celor doi, câutând întâlnirea la mijoc, în uman, între toate antagonismele personajelor lor, sudate implacabil mental și emoțional într-o relație de copendență, din care nici unul nu poate (și nici nu prea vrea) să iasă. Într-un spațiu atent construit de Ioana Pashca să creeze în noi repulsie și empatie deopotrivă, un subsol aglomerat în care a înghesuit, deloc întâmplător, printre cutii de pizza și navete de Coca-Cola, obiecte care-i asigură firescul, împărțindu-le deștept între cei doi locatari care și-au pus diferit amprenta asupra locului.

Două corpuri străine silite să împartă aceleași organe ale supraviețuirii, două personalități incompatibile damnate să rămână împreună, doi jongleri de teorii filosofico-sociale, despre care celălalt pare că știe mult mai multe decât pare, doi condamnați la plata unei karme ancestrale, doi sclavi perfecți care beau împreună pentru păcatele strămoșilor lor care n-au băut niciodată împreună.

Sclavi fiecare ai propriei conștiințe și promisiunii pe care și-au făcut-o față de sine în ziua în care au ales calea pribegiei, sclavi împreună ai unui context care i-a scos pe amândoi la marginea lumii, sclavi ai unei istorii tăinuite de ochii viitorilor tălmăcitori, în subsolul (nu și în nota de subsol!) din care au acces prin țevi la sunetele normalității din marea istorie, din intimitatea oamenilor care intră, ies și iubesc în casele lor, în timp ce-i tolerează aici, în burtă, poate într-un apendice neglijat, ca pe niște microorganisme de care măruntaiele lor au nevoie doar pentru a-și valida și întări astfel imunitatea.

Ne înșelăm mereu încercând să înfrumusețăm realitatea, confundând-o cu dorințele evlavioase și visele noastre irealizabile, lăsând astfel să se nască un viitor mereu bolnav.

Iar istoria se răzbună. Noroc că are simțul umorului.

„Emigranți” de Sławomir Mrożek, Traducerea: Stan Velea

Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni

Regia: Claudiu Istodor

Scenografia: Ioana Pashca

Credit foto: Alois Chiriță

---

DISTRIBUȚIE:

AA: Tudor Istodor

XX: Cuzin Toma

Să facem dragoste pe cadavre sau ținte legitime în Armata lui Thomas Mâțâțelu: „Locotenentul din Inishmore” la Teatrul Mic

Orange is not the new black. Numa’ zic.

Despre cele mai serioase lucruri la modul cel mai neserios. Sau despre cele mai neserioase lucruri la modul foarte serios. Așa cum o impune subiectul unui mic text mare (ori un mare text mic) despre absurdul violenței. La modul dur, zgomotos, energic, tulburător, accelerat până la paroxism. Într-o nebunie de spectacol, o savuroasă comedie neagră cu toate ingredientele necesare pentru o gură neobișnuită de teatru proaspăt. Proaspăt tranșat, zic. Până la măruntaiele lui dramatice, deschise visceral către public pentru a scoate de acolo toată emoția cu care s-a putut pricopsi pe mațe după ce i-a digerat neobișnuitul narativ. O coborâre dintr-un cinema tip Tarantino (prin citate precise, mai ales muzicale) direct pe scândura scenei Sălii Atelier a Teatrului Mic.

De pe degetul smuls cu maximă cruzime din ceea ce ar fi putut fi altădată o mână, poate chiar pricepută să-i  aștearnă violenta poveste ori doar să-i apese fără să gândească trăgaciul, se ia un inel plin de sânge, martor la toate ororile care ar putea fi imaginate, să-i pecetluiască revenirea la normalul dinamitat cu grijă, la limita burlescului, printr-o absurdă ceremonie de logodnă. Cu violența. Cu disperarea. Cu brutalul. Cu urâtul și silnicul din noi, în toată splendoarea stridențelor pe care atât de mult ne străduim să le potolim, să le educăm, să le ascundem, scoase fără menajamente la lumină de regizorul Vlad Massaci și azvârlite nemilos spectatorului peste obrazul fin și nasul pudrat corespunzător să-și primească neașteptata și nemiloasa pedeapsă dramatică.

Răzbunarea e doar o cacealma. La capetele binelui stau două feluri de rău, dintre care cu greu se poate alege cel preferat pentru deznodământ. Pentru că la umbra ignoranței, a lipsei de educație și de șanse economice și sociale, compromisul, oricare ar fi el, este la fel de blamabil sau tolerabil, indiferent de care parte a adevărului te-ai așeza.

„Locotenentul din Inishmore” a avut premiera la The Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon, pe 13 mai 2001, iar în 2003 piesa a câştigat Premiul Olivier la categoria „Cea mai bună comedie nouă”.  Dramaturgul și scenaristul Martin McDonagh are în palmares patru trofee Tony, un Oscar pentru scurtmetrajul „Six Shooter”, un premiu BAFTA pentru pelicula „In Bruges”, iar cel mai recent film al său, „Trei panouri lângă Ebbing, Missouri”, a obținut două Oscaruri, patru premii Globul de Aur și cinci premii BAFTA.

Cu un senzațional simț al umorului, negru ca tăciunele, Martin McDonagh face din „Locotenentul din Inishmore” o bijuterie dramatică, numai bună de agățat la reverul oricărei haine militare a luptătorilor din armatele naționale de eliberare, din Irlanda sau de oriunde de-aiurea în lumea asta largă și bolnavă, în care violența crește tot mai mare la adăpostul ignoranțelor de tot felul la care suntem cu toții complici. Padraic, un locotenent nebun din insula Inishmore, este doar un model de neurmat, din multele pe care ni le oferă azi omenirea, inteligent adjudecat și condus în scenă de un excelent Ionuț Vișan, care-i descoperă și-i relevă toate colțurile întunecate ale minții și sufletului, împrăștiate deliberat în cele mai ascunse cotloane ale lor, până la antagonii savuroase, ale căror alternanțe rapide și precipitate valsează priceput între naivitate candidă și prăbușiri nervoase aurzitoare, oferind multe motive pentru cele mai legitime hohote de râs.

Mobilul (evident, ridicol!, dar cu cât mai precis trimis în derizoriu, cu atât mai ofertant de construit teatral în jurul lui) celei mai noi lupte pe care o are de dus și care-l mână în această aventură dramatică este prezumtiva ucidere a celui mai bun prieten al său, lăsat în grija tatălui de fiecare dată când pleacă într-o nouă misiune de ucidere și tortură a unor indivizi nedovediți de lege ori de bunul simț, în numele unei legitime violențe, lăsată altfel la cheremul mult prea liberului lui arbitru.

Autoerijat în liderul unui grup de sciziune desprins din Armata de Eliberare Națională a Irlandei, al cărui singur membru este și în numele căruia comite zilnic, aleator, cele mai groaznice crime ce se pot imagina, Padraic porneşte o adevărată luptă de răzbunare pentru a afla cine este responsabil de moartea prietenului lui, singura ființă pentru care a simțit vreodată afecțiune.

Furia lui oarbă se îndreaptă precis împotriva tatălui său Donny (un credibil vulnerabil Vitalie Bantaș, ce-și  stăpânește cu umor personajul mucalit, disimulant, uneori fals speriat, alteori resemnat ori puternic și determinat, toate fără niciun fel de stridențe, undeva în limitele autocontrolului precis dobândit de-a lungul numeroaselor expuneri la violențele fiului), care s-a dovedit prea puțin responsabil de această dată, și un cunoscut al familiei, un foarte fragil emoțional Davey al lui Andrei Brădean (bun biciclist și dansator!), atent condus și el prin nuanțele infinitei naivități pe care o presupune personajul, suspectul principal al săvârșirii omorului pe care lipsa de vigilență a tatălui l-a făcut posibil.

Donny-Davey este cuplul care deschide spectacolul și povestea absurdă a crimei, un cuplu care rămâne sudat până la sfârșit pentru a găsi soluții de apărare, mâinile care caută să se spele una pe alta de sânge, de cremă de ghete și de pufuleți (!), într-o realitate în care fiecare dintre ei schimbă lejer reperele, jonglând credibil, fiecare cu propria naivitate dar și cu absurdul ce le este pus în brațe într-o  complicitate ingenuă care face deliciul publicului. Complementari la toate nivelurile, cei doi reușesc să țină acțiunea în mână, adaptându-se lejer la situațiile în care sunt provocați mereu împreună, ca doi sisifi ce trebuie să miște piatra de pe stâncă, împingând-o cu aceeași forță, unul la vale, altul la deal.

Naivitatea lor nu mai pare cine știe ce strigătoare la cer când încep să-și dea arama de pe față celelalte personaje. Întâlnirea cu sora lui Davey, Mairead a excelentei Alina Rotaru  (în cealaltă distribuție rolul îi revine Silvanei Mihai), fata fără țâțe, cu părul scurt și atitudine de băiețandru, construită firav într-o aură de falsă duritate, sub un strat fin din cea mai temeinică gingășie și ludic pe care încearcă să le camufleze cu toata ființa ei, ca să nu pară vulnerabilă în această lume dementă populată de bărbați. Superbă Alina Rotaru în această joacă infinită de-a fata și băieții, în care plonjează ba abrupt, ba fin, fără să înțeleagă pe deplin ritmurile inimii ei și posibilitățile de a o acorda la pulsul local și universal, mereu răzvrătită împotriva unor idei pe care n-are vreme să le aprofundeze, o rebelă ce-și găsește mereu câte o cauză în speranța că va fi recrutată într-o zi în rândurile celor viteji.

Minunată în scena întâlnirii cu Padraic la întoarcerea lui acasă,  fiecare apărându-și fragila poziție de posibil amorez înainte de a-și da drumul de pe stânca vieții în prăpastia dragostei. Cu arma în mână, romantismul capătă nuanțe nebănuite, cu maximum de potențial comic, excelent exploatat de Vlad Massaci, pe care cei doi îl explorează inteligent între pudic, cruzime și disperare, printre injurii și țipete transformate abil în vorbe mieroase de dragoste, ce-și găsesc și calea întoarsă, întru apărare, în cea mai tandră apropiere dură ce se putea imagina între un criminal descreierat și o fată mai degrabă drăguță decât așa-și-așa (!).

Excelent și Cezar Grumăzescu, unul dintre cei mai talentați actori ai Teatrului Mic, care se achită impecabil de două misii precise, ambele delicioase în economia acestui spectacol. Inițial autorul unei minunății de prestație cu capul în jos, în rolul lui James, căruia a reușit să-i construiască memorabilul (un mic traficant de marijuana care le vinde droguri elevilor de liceu), o victimă superbă a furiei lui Padraic, căruia i se aplică meticulos un tratament de torturi, printre care se strecoară abil, punându-și la bătaie toate armele argumentativ-emoționale (și pe cele din arsenalul lui actoricesc) pe care le poate folosi pentru a evada din situație și a o întoarce în favoarea lui.

Revine încă și mai savuros în rolul lui Joey (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Bogdan Talașman), ostracizatul, suflet plăpând, împăciuitor, damnat pentru lipsa lui de peștișor de aur și nu numai (!), veriga slabă a unui alt grup „de sciziune”, un  trio „la costum” ce veghează la buna desfășurare a neliniștii publice, închegat în numele unei violențe pe care nu o înțelege și nu o împărtășește real niciunul dintre ei. Autor al unui minunat discursiv marcat de violenta respingere a violenței, Cezar Grumăzescu își folosește dibaci vocea sugrumată, infinit suav-speriată, și gesturile cele mai precipitate, coerent adunate în pielea lui Joey, cu care-i asigură grupului ridicolul necesar pentru a se prezenta publicului. De celălalt capăt al acestei surprinzătoare facțiuni trage punctual Brendan al lui Tudor Istodor, personajul aproape serios  care cată să-și smulgă bruma de autoritate în sânul grupului prin a contrazice. Încontrarea lui încordată e doar un joc prin care exactitatea inexactităților lui îmbracă la fel de ambiguu fiecare echivoc lansat de autoerijatul lider al grupului, ora exactă a unor incongruențe de sincronizare, interpretat de Ovidiu Niculescu. Personajul lui, Christy, primul care-și face apariția și care mai face și cu ochiul bun publicului, invitându-l la festinul absurdului, esteomul pildelor și lecțiilor de viață, al banalului tezist, mistificator, argumentativ justificativ pentru un comportament de un neplauzibil aproape poetic, închis cu grijă în cutia viorii din care se aud precis (și chiar sunt aduse la vedere!)sunetele  suave ale ridicolului,în numele unei Irlande libere. Un grup conștient de solemnitatea banalității lui, căruia îi asigură mai întâi ceremonialul, după care îi rostogolește bulgărele narativ până devine avalanșă. Strivind nemilos, într-o descătușare de energii declanșate și menținute sincron într-un amețitor schimb de ținte în care se prind toate personajele, fiecare călău și victimă în jocul celuilalt de-a violența (felicitări scenografei Ioana Pashca, care după ce i-a asigurat spațiului toată coerența necesară, compartimentându-l abil pentru scenele pe care le are de găzduit, îl aruncă savuros în aer în finalul spectacolului, prin elemente ce-i vor mânji delicios amintirea oricărui firesc), orice brumă de salvare, căreia-i va fi doar subliniat fatidicul imposibil, prin ultima proiecție (singurul lucru după care nu m-am dat în vânt, deși pe alocuri video-ul a rezolvat inteligent câteva scene).

„Locotenentul din Inishmore”. Un spectacol despre feline și igienă la modul îngrozitor de personal. Și despre armata fictivă de eliberat feline și conștiințe încărcate, ce cată să strecoare pe degetul întins inelul plin de sânge, mângâind deștept mâna cerută întru însoțeală în cea mai curate nebunie. Cu super umor negru irlandez și măcel asortat. Până în punctul în care aproape nu mai contează intriga și desfășurarea acțiunilor care au dus la teribila vărsare de sânge, în care punctele culminante, pentru fiecare personaj câte unul, se succed rapid până la cufundarea în cel mai perplex deznodământ.

Punct culminant după punct culminant, servite în cele mai spectaculoase răsturnări de situație și de poziții de putere, în care devin cu toții autori de sărituri peste axul spațiului, al timpului, al logicii și dramaticului, în care fiecare dintre noi e prins fără drept de apel și de unde va trebui să ne găsim, care cum putem, curajul și momentul care ni se potrivește să plonjăm în absurd.

Totul până la mâță!…

P. S.

Deloc întâmplător avertismentul regizorului către public (pot să confirm că n-a fost ușor de dus nici de adulții mai sensibili): „E atât de neagră încât rog sincer părinții să nu își aducă copiii la acest spectacol dacă nu au măcar 14 ani. Știu, unii copii sunt mai precoce, înțeleg mai repede convenția teatrală, înțeleg de la vârste mai fragede de atât, că ce văd nu e adevărat, că sângele e sirop, că nu moare nimeni iar cadavrele sunt butaforie. De aceea, citind aceste rânduri, un părinte poate hotârî dacă va ține cont de recomandarea teatrului sau nu. Dar rămâne întrebarea: „de ce montați, dom’le, prostiile astea violente, de le ziceți „comedie neagră”?!” Iar răspunsul este: tocmai pentru a întelege că violența e cea mai extremă formă a prostiei. Iar dacă prostia mai îmbracă și forme ideologico-naționaliste, atunci fandacsia e gata.” – Vlad Massaci.

„Locotenentul din Inishmore” de Martin McDonagh, Traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Mic, Sala Atelier

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Video, regie montaj: Adrian Petrariu

Director de imagine: Doina Moraru

Mișcare scenică: Ştefan Lupu

Producător delegat: Alois Chiriță

---

DISTRIBUȚIE:

Donny: Vitalie Bantaș

Davey: Andrei Brădean

Padraic: Ionuț Vișan

Mairead: Alina Rotaru / Silvana Mihai

James: Cezar Grumăzescu

Christy: Ovidiu Niculescu

Brendan: Tudor Istodor

Joey: Cezar Grumăzescu / Bogdan Talașman

De o parte și de alta a copilăriei: „Măcel” la Teatrul Mic

Într-o lume bipolară, ale cărei mereu alte două fețe se ciocnesc violent în contemporan una de cealaltă, revendicându-și supremația în chestiunea obrazului ce se cere întors, un mic bobârnac în nasul civilizației se poate oricând transforma într-o palmă serioasă peste ceafa ce n-a avut vreme să se ferească, din care ricoșează negreșit direct peste obrazul taberei adverse, prinsă și ea cu rușine-n vine.

Realității noastre îi este pusă mereu în față oglinda realității celuilalt, uneori complet diferită, în pofida aparentelor asemănări la o primă vedere. Și chiar după câteva revederi. De o parte și de alta a imaginii răsturnate stau mereu idei, convingeri, trăsături de caracter, educație, experiențe și medii diferite în care noi și celălalt credem și ne dezvoltăm, fără să avem timpul necesar să încercăm  să ne punem unul în pielea celuilalt pentru a ne înțelege punctele diferite de vedere asupra acelorași teme (mai ales când ele sunt antagonice).

„Le Dieu du carnage”, piesa Yasminei Reza (premiată în 2009 cu un Tony pentru cea mai bună piesă de teatru, un Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie nouă și Premiul Cercului criticilor externi pentru cea mai bună piesă nouă pusă în scenă pe Broadway, devenită celebră și în afara scenelor de teatru după filmul lui Roman Polanski din 2012 , „Carnage”, pentru care autoarea și regizorul au adaptat textul, căpătând și un César pentru cel mai bun scenariu adaptat), aruncă între două cupluri o mică bombă ce le va zgâlțâi puțin interioarele și relațiile. Un conflict cu efecte nedorite între copiii lor urmează să fie tranșat cu responsabilitate, pentru a descuraja posibile alte manifestări violente în viitor. Dar va scoate la suprafață tot felul de secrete pe care fiecare dintre ei le-au păstrat cu grijă și pe care acum sunt puși în situația de a le scoate la suprafață și a le confrunta. Și care vor declanșa măcelul.

Montat de actrița Andreea Grămoșteanu pe scena Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, după traducerea semnată de Ionuț Grama a excelentului text al Yasminei Reza (care a cunoscut numeroase puneri în scenă în teatrele românești în ultimul deceniu), „Măcel” este un spectacol curat și onest, o comedie deloc ușoară, numai bună pentru o seară scurtă și plăcută de teatru, urmată de o dezbatere prietenească la un pahar de vin, cu zâmbetul pe buzele unora dintre cele mai importante și triste povești ale cotidianului nostru, pe care uităm ori refuzăm adesea să le mai răsfirăm.

Pe o temă mereu actuală, condusă cu asumare dinspre exteriorul conflictului către interiorul fiecăreia dintre părțile implicate, adică dinspre contractul social către comportamentul individului, deci și dinspre convenția și relațiile scenice spre actor, Andreea Grămoșteanu a reușit să desfacă împreună cu cei patru actori care dau viață personajelor (Andrei Seușan, Claudia Prec, Marin Grigore și Manuela Hărăbor) toate straturile în care sunt învelite acestea, descoperite cu răbdare  de sub măștile pe care sunt nevoite să le poarte, în lume și în intimitate deopotrivă. Surprinzând atât provocările la care este supus individul în societatea noastră, din perspectiva feminină respectiv masculină, dar și relațiile care se stabilesc între indivizi, cu focusul nu atât pe dinamica familiei și a integrării ei în comunitate printre alte familii, cât pe dinamica actuală a cuplului, a străinilor pe care tot mai adesea îi țin mână în mână doar administrația și geografia.

Ne petrecem viețile mințindu-ne mereu că e totul bine. Mergem pe sârma subțire convinși că ea nu se va rupe niciodată, că noi nu ne vom împiedica ori că vântul nu o va zgâlțâi destul de tare ca să ne amenințe fragila stabilitate de care avem parte. Sperând la fiecare pas doar să rămânem în picioare. Sau măcar să nu lăsăm să se vadă toată lipsa noastră de echilibru, atât de greu ținută uneori ascunsă sub costumele de circ în care suntem nevoiți să o îndesăm, ca să-i acoperim tremurul și răsuflarea tăiată cu care ne-nsoțim înaintarea. E mai comod așa. De aici putem chiar să construim câte ceva în fiecare zi, să mai punem încă o cărămidă la zidul de minciună pe care-l construim precaut în jurul saltelei pregătită pentru impactul căderii, de teamă să nu i se vadă secretul în momentul fatidic.

Veronique și Michel Vallon, încredințați Claudiei Prec și lui Andrei Seușan, cuplul-gazdă, părinții părții vătămate,  sunt personaje care lucrează continuu la plasa lor de siguranță, la calculul precis al distanțelor dintre sine și ceilalți dar și față de ei înșiși, în așa fel încât să nu se expună vreo clipă la vreo posibilă judecată, caz în care oricum se vor apăra foarte bine, pentru că și-au construit cu maximum de atenție plauzibilul și argumentele necesare, pe care caută să le scoată cu grijă din cutiile de carton în care și-au transportat viața atent împachetată de până acum și să le așeze precis în noul lor locuibil perfect, de unde vor livra lumii imaginea impecabilă a cuplului și familiei fericite.

Annette și Alain Reille, părinții copilului agresor interpretați de Manuela Hărăbor și Marin Grigore, sunt un cuplu sofisticat, oameni de succes pierduți fiecare în lumea lui strălucitoare, care merg pe aceeași sârmă subțire cu mai puțină prudență, preocupați obsesiv de imaginea lor în societate și de munca în care se cufundă fără să-și mai dea seama că a început să le umple atât de mult viața, încât povara pe care o poartă le poate produce în orice moment prăbușirea, care îi va prinde mult mai puțin pregătiți decât pe Valloni.

Două cupluri moderne, oglindă a multor cupluri din ziua de azi, trecând (pe patru voci distincte și complementare tipologic, pe care le veți descoperi pe parcurs) cu umor și sarcasm prin cele mai ofertante subiecte ale lumii contemporane (parenting, bullying, workoholism, burnout, dezvoltare personală, izolare, anxietate, depresie), aducând veridic fiecărei situații în care ne-am putea regăsi oricare dintre noi.  Lecțiile de viață sunt predate cu meticulozitate, prin pilde și  sudalme puse inteligent împreună între zâmbete de politețe și complezență și retorică verosimilă, ce urmărește cu maximum de atenție discursivă și gestuală corectitudinea pe care o impune situația, dezvăluind savuros frustrările din cuplu, rezultate din frustrările personale, în conversații moralizatoare și motivaționale delicioase, în care masculinul și femininul, atât de bine decupate și folosite, se răstoarnă și se echilibrează constant, în monolguri  și alianțe temporare de gen, status ori folos argumentativ, într-o dinamică interesantă, ușor misogină la nivel discursiv și foarte alertă ca ritm narativ, în care tensiunea se acumulează continuu, stârnind adesea hohote de râs și ținând precis spectatorul în priză până la sfârșitul spectacolului.

Pedeapsa se aplică deopotrivă în ambele tabere după ce se dovedește că miezul problemei este mult mai mare decât s-a crezut inițial și se află la intersecția miezurilor de adevăr sângerând pe care fiecare dintre cei patru protagoniști le vor arunca, fără să-și dea seama, pe masa masacrului dramatic.

Pentru măcel.

„Măcel” de Yasmina Reza, Traducerea: Ionuț Grama

Teatrul Mic, Sala Studio

---

Coordonator proiect: Andreea Grămoșteanu

Consultant scenografie: Ioana Pashca

Producător delegat: Adina Chiriță

Credit foto: Bogdan Catargiu

---

Distribuție:

Veronique Vallon: Claudia Prec

Michel Vallon: Andrei Seușan

Annette Reille: Manuela Hărăbor

Alain Reille: Marin Grigore

---

Durata: 1 h 20 min

Numai puțin, să mă sinucid, „Noapte bună, mamă!”

Ne naștem în minciună. Deschidem ochii în lume și, până să distingem ceva, toate pe care urmează să le descoperim au fost deja ajustate cu grijă de cei din jur, preocupați să ni le prezinte în cea mai bună lumină posibilă, pentru a ne simți bineveniți. Din punctul lor de vedere. E ceea ce se poate numi minciună nevinovată.

Vine apoi vremea în care începem să le percepem diferit ori chiar să le vedem brusc în culorile și nuanțele care ne-au fost dinadins ascunse. Câte un moment al adevărului pe care încercăm să-l împărtășim entuziaști, cât putem de repede, cu cei dragi, convinși că adevărul ne va aduce fiecăruia bunăstare. Și realizăm că marile noastre descoperiri se lovesc cu putere de zidurile care au fost ridicate între noi și ele întru protecție și mângâiere. Aici încep minciunile vinovate. Când fiecare își dă seama că celălalt știe și se preface. Că nu.

Ne simțim cu toții greșiți. Generații întregi care se privesc în ochi și se prefac că-și vorbesc. Dar mai ales că se ascultă una pe alta. Așa că începem și noi să ne ascundem și să nu mai dezvăluim. Fiecare frică. Fiecare spaimă. Fiecare gând care nu se potrivește prea bine cu ce se așteaptă de la noi și de la tăcerea noastră. Ne trezim trădați, neputincioși, nefericiți. Deci trădăm la rândul nostru, pentru că nu putem și nici n-am învățat prea bine ce să facem ca să fim fericiți. Știm doar că nu spunând adevărul. Și asta merge de cele mai multe ori până la durere, uneori chiar până la disperare. De unde către extrem nu mai e decât un mic pas. Dar, evident, nu avem voie să vorbim despre asta. Darămite s-o transformăm într-un gest…

Scrisă de autoarea americană Marsha Norman, piesa de teatru „Noapte bună, mamă!”, premiată cu Pulitzer în 1983 (nominalizată în același an la categoria „Cea mai bună piesă” și la Premiile Tony), atacă frontal tema sinuciderii, într-o interacțiune directă a unei femei disperate cu mama ei, care trec prin malaxoarele conștiinței cele mai mari adevăruri nerostite de-a lungul relației lor.

„Noapte bună, mamă!” este un spectacol  din programul „Teatru pentru actori… și numai cu actori” al Teatrului Mic, care-și propune concentrarea pe detaliile interpretării actoricești și mai puțin pe viziunea regizorală. Este o demonstrație despre cât de mult se poate extrage din munca regizorului cu actorul, o confesiune de viață, dar și o confesiune profesională, pe o temă extrem de generoasă emoțional, a regizorului Vlad Massaci și a actrițelor Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski, ajunse la vârsta maturității artistice.

Repetat în bună parte pe Zoom, lucru care a și dus la ideea spectacolului, așa cum arată el astăzi pe scenă, „Noapte bună, mamă!” este o aruncare curajoasă în cea mai grea provocare artistică: construcția firescului. Străine sub același acoperiș și captive în minciunile pe care le-au țesut cu grijă de-a lungul vieții, separat și împreună, cele două personaje, nevoite să converseze acum de la distanță, prin intermediul tehnologiei, sunt apucate cu grijă de gulerul recognoscibilului și așezate pe scaun în fața ecranelor prin care se pot urmări unul pe celălalt într-o dimensiune nouă a firescului, în vremuri când virtualul nu mai e doar o posibilitate, ci aproape o obligație. Complicând și mai mult relațiile deja complexe, pe mai multe planuri, pe care cele două personaje le-au dezvoltat la momentul scrierii textului și pe care Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski trebuie să le prezinte publicului, la rândul lui bulversat și încă neadaptat la noua realitate și la virtual.

Bine și precis ghidate în acest demers, ele reușesc să descompună imaginile sparte ale albumului lor de familie și să aducă tot ce le este specific într-un general uman în care se poate regăsi fiecare spectator.

Nefuncționalul ca filosofie de viață. Dur. Crud. Nemilos. Acum și digital.

O fotografie de familie din care fiecare încearcă să fugă și să se salveze cum poate. Cu foarfeca-n mână, cătând să se decupeze cât mai abil, până să prindă ceilalți de veste. Un mic click pe „crop” și ai ieșit din peisaj. Și poate nimeni nu-și va mai aduce aminte cum arăta imaginea originală.

„Leaving the table”, Leonard Cohen. Convenția e simplă, alegerea interesantă. E un fatidic incontestabil, e o lipsă de soluții care te aștepți să fie demontată, ori barem să explice și să justifice decizia de ieșire din joc. Cu care se deschide această dureroasă conversație, cu celălalt și cu sine. Despre un lung șir de deziluzii, de abțineri și resemnări de toate felurile, sfredelind în sufletul fiecăruia într-un spectacol de emoții care, legate unele după altele, împletesc firul unei vieți și apoi îi caută cu îndârjire capătul.

Greu să construiești ceva peste implacabil. Sinuciderea. O introducere cu punct culminant și deznodământ incluse. Rămâne să ne mulțumim cu desfășurarea acțiunii. Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski sunt ghidate să taie cu cuțitul în tăcerea densă pe care Vlad Massaci are grijă să o aștearnă din când în când, între scene, peste cuvintele care cad greu între personaje după această premiză. Ele sunt nevoite să se apropie încet, provocator, cu pași mici și siguri, din colțuri opuse, de marginea aceleiași prăpăstii. Antrenate într-un limbaj fals colocvial, pe un ton mai degrabă agresiv-confesiv, plin de reproș, tâșnit din plămânii care au reținut aerul în piept atâta vreme, reciclând la nesfârșit abținerile până la momentul acestei expirații în care încearcă să se sincronizeze.

Concentrarea maximă este pe rostire, respirații și stare, pe care ambele actrițe reușesc să le imprime distinct personajelor lor, să le articuleze și să le așeze într-un complementar veridic, deși din relațiile scenice lipsește interacțiunea directă (nu se privesc și nu stau niciodată față în față). Prăpastia e în ochii privitorului. Convenția spectacolului împarte micuța scenă din Gabroveni, sărăcită dinadins de lumini și obiecte inutile, în două. Două spații marcând intimitatea fiecăreia, țintuite în câte un scaun în fața ecranelor prin care se privesc și-n spatele cărora ne pot privi și pe noi direct în ochi, pentru a ne striga cele mai crunte adevăruri. Intimitate din care se naște un curaj pe care niciuna dintre ele nu l-a avut până acum.

Jessie și Thelma sunt tălmăcitorii unei povești de familie atent cosmetizate ca să dea cât mai bine în fața lumii, peste care se aplică soluția demachiantă a adevărului ce-i va dezvălui, rid după rid, adevăratul obraz, îmbătrânit de copilăriile așezate unele peste altele, înroșit de rușinea vulnerabilităților emoționale, ars de soarele autorității parentale, învinețit de violențe familiale ținute sub tăcere, crăpat de vântul schimbărilor statuare care i-au desăvârșit spasmul și i-au sculptat acest fals rictus, proaspăt scos la iveală de sub machiaj. Sub el au fost ascunse cu grijă de-a lungul anilor o fiică dezamăgită, disperată, care se zbate între fragilitate și luciditate maxime, ajunsă acum la un superlativ al suferințelor pe care a fost nevoită să le traverseze, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să le exprime, și o mamă acum consternată, altădată super-protectoare, obsedată de control, care a bagatelizat întotdeauna toate acțiunile progeniturii, rămase pentru ea veșnic copil, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să o asculte, să o sprijine, să-i câștige și să-i ofere încrederea, dar mai ales să înțeleagă că a devenit demult adult.

Un tratament actoricesc aplicat în semiîntuneric peste un diagnostic dramatic gata parafat drept tabu, asistat cu atenție și pricepere de către regizor pentru a face lumină. Pe scenă și în sală, pentru că mai întâi ne este arătată tuturor boala socială care ne poate conduce pe fiecare către aici, iar mai apoi suntem invitați să asistăm organismul ce învață să lupte și caută să-și întărească sistemul imunitar. În etalarea unei introspecții necesare și, surprinzător, omnivalabile, în doze și nuanțe diferite, în fiecare dintre noi, cu scopul de a evita fatalitatea înainte de orice prea.

Prea alb. Prea negru.  Prea încet. Prea tare. Prea direct. Prea complicat. Prea devreme. Prea târziu.

Mult prea târziu.

„Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, traducerea: Alexa Băcanu

Teatrul Mic

---

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

---

Distribuție:

Jessie: Andreea Grămoșteanu

Thelma: Dana Dembinski-Medeleanu

---

Credit foto: Adi Bulboacă

Durata: 1 h 15 min