Un pansament pentru suflet, o provocare pentru minte: Teatrul testimonial sau „Baladele memoriei” propulsate din Reactor-ul clujean

Bogdan-Botas-2172-e1554887910932

Istoria unei Românii neacoperită de vină și rușine. Că a fost odată nepricepută și necoaptă. Că a încercat să se plimbe liberă prin lume considerând că i se cuvine și că va trece neobservată. Că i-am lăsat comunismul să-i curgă liber prin venele, furtunurile și robinetele dozatoarelor TEC, pentru a-i potoli setea de libertate și am lăsat-o să-l consume în continuare împreună cu cele mai ieftine licori capitaliste. Că i-am construit visele de bunăstare la Caritas și i le-am dărâmat la Dacia Felix. Sau invers. Că i-am ferecat cu zgomot porțile întreprinderilor, pe care i le-am vândut apoi pe doi lei, fără să punem nimic în loc. Apoi i-am trimis bărbații după mașini de mâna a doua prin Germania și femeile după blugi prespălați în Turcia, după ce n-au fost în stare să învețe rapid limba engleză și să se inițieze urgent în tainele microprocesoarelor Intel 286, ca să-și poată găsi un nou rost în muncă. După care i-am pensionat pe toți, anticipat sau pe caz de boală, când am găsit medicii potriviți să o facă pentru o sumă pe care familiile lor și-au permis-o. Și le-am deschis apoi televizoarele să-i însoțească în acestă dulce blegeală complezentă la o vârstă la care mintea lor ar mai fi avut șanse să funcționeze și să se apere de rău și greșeală. Apoi am lăsat veninul să se scurgă în ei picătură cu picătură până când le-a otrăvit sufletele, numai pentru a-i arăta acum cu degetul și a încerca să aruncăm în cârca lor răul ăsta care pare să nu mai cruțe odată țărișoara noastră…

Spectacolul „Baladele memoriei” produs de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca este o încercare de istorie alternativă a României pe parcursul ultimelor decenii, cum nu a fost auzită oficial în anul centenar și poate chiar așa cum a fost ea scrisă, derulată, ștearsă, ameliorată și rescrisă, până când am ajuns cu toții la o formulă convenabilă în care să o punem la păstrare și să o lăsăm moștenire, fără să ne invadeze inutil intimitatea, să ne creeze vreo jenă națională ori vreun disconfort identitar. În sertarul unde trebuie căutat acum doar sentimentul, pentru a lua de acolo doar învățămintele necesare și a le aplica prezentului, pentru ca această istorie și cele care-i vor urma să nu mai trebuiască șterse, reparate, mistificate ori rescrise, doar pentru a se conforma limitei suportabilului în urmașii noștri.

„Baladele memoriei” este un eseu despre o Românie insuficient asumată, trecută adeseori sub tăcere, respinsă și autorefuzată urechilor și conștiinței noastre, o Românie care a existat și de care ne împiedicăm mereu când încercăm, naiv, să mai trecem incognito peste câte un prag, în timp ce ea se agață nemilos în pulpana paltonului când încercăm să ne ștergem bocancii de noroi, oricât de mult ne-am strădui să o ținem ascunsă sub preș… Numai și numai pentru că refuzăm mereu să vorbim despre ea, să o consumăm, să o digerăm, să o metabolizăm, să aruncăm resturile care nu ne sunt necesare și să-i extragem esențele bune.

Baladele istoriilor unui telefon fără fir. Unul ludic, din vremurile premergătoare telefoniei mobile. Așa cum se aud ele astăzi, după ce se pierde și se transformă fiecare istorie trăită în timpul jocului prin fiecare ureche făcută pâlnie și fiece voce care o articulează și o transmite în șoaptă la rândul ei spre un alt timpan, diluând și metabolizând istoria inițială, gândul și fapta care au însoțit-o. Rămânem doar cu consecințele ei, cu ce a înțeles, rostește și îi trecem azi drept adevăr celui care se află la capătul ăsta al firului, printre noi. Cu părerea lui despre o Românie a unei generații șterse fără drept de apel din memoria colectivă numai pentru că la ceasul Revoluției, deja compromisă, nu mai era tocmai tânără să se avânte în vârtejul capitalismului și nici suficient pârguită să abandoneze lupta pentru supraviețuire. O Românie a Ionelei Pop, de 69 de ani, o pensionară din Cluj-Napoca, personajul principal al poveștilor inteligent țesute împreună cu Nicoleta Esinencu (cunoscut dramaturg din  Republica Moldova, regizor la Teatru – Spălătorie) și protagonista spectacolului clujean, o Românie a prietenilor și foștilor colegi ai Ionelei și familiilor lor, ale căror mărturii sunt integrate prin înregistrări în spectacol, o Românie a prietenilor, părinților ori bunicilor noștri, după caz, dar și o Românie a celor doi tineri actori, talentații Oana Hodade şi Doru Taloş, care o însoțesc în această aventură actoricească în care s-a trezit prinsă cu scaunul ei de spectator cu tot, împreună cu care regizorul Raul Coldea îi construiește perspectivele istorice și chiar îi rescrie istoria.

Un live din tot felul de trecuturi, mai aproape sau mai îndepărtate, presărat cu imprimările audio ale prezentului, într-un amestec aparent confuz și haotic de înregistrări și gesturi repetate și intenționat bâlbâite (cu câteva stângăcii interesante în folosirea arsenalului audio atât de vechi care le-a fost dat pe mână, care, dacă nu au fost intenționate în prestația de la Replika din FNT, înseamnă că a funcționat cum se cuvine clipa magică a teatrului!) de încăpățânare întru captare,  imortalizare și dreaptă mărturie pentru viitor a acestor amintiri ale Ionelei și oamenilor din jurul ei. Minunat susținute, într-un exercițiu de confesiuni intime ale celor doi actori, atent ghidați și exploatați de regizor, dar și incredibil de naturali și firești în monoloagele lor și în grija permanent pe care o poartă emoției colegei lor de scenă neactriță. Până în punctul în care actorul și spectatorul își schimbă între ei rolurile pentru a înțelege și a potența emoționalul acestui experiment teatral reușit cu și despre România.

O Românie live și desprinsă de pe pelicula memoriei în același timp, care se țese contorsionat și enervant într-un zgomot asurzitor, atât de familiar, de bandă derulată pe repede înainte sau înapoi de magnetofonul ori casetofonul din dotare… Sau în păcănitul regulat al acului de pick-up ce sare uneori în timp ce traversează, pe măsură ce trece timpul, zgârietura dinadins scrijelită pe vinil… Și cel mai apăsător în țiuitul ăla de neuitat, cu care era dator să-ți împungă urechea aparatul de radio, sub a cărui scală se lumina slab, din vreme în vreme, frecvența postului „Europa liberă”, prefăcându-se că vă petreceți ceasul în taină, la bun adăpost, feriți de ochiul și urechile iscoditoare ale vecinului – un alt socialist cuminte – care îți trecea pe sub ferestre și care îl auzea perfect din stradă… Secretul a cărui împărtășire o încuviințați amândoi tacit la proxima întâlnire, în șoaptele stinse ale privirilior vinovate, într-o formă de respect și frică deopotrivă…

Poate că așa arată gura sobei la care se spun povești precum cele din „Baladele memoriei”, destăinuite la lumină mică întru complicitate și taină împărtășită cu spectatorul, care nu trebuie să părăsească încăperea… O cameră de interogatoriu, în care au fost minuțios chestionați cei are căror voci au fost înregistrate pe bandă și aduse nouă întru ilustrare. Și în care noi suntem interogați, la rândul nostru, în legătură cu ce simțim astăzi ascultându-le cu forța mărturiile, pe care în viața reală le ocolim, le evităm, le respingem, le facem să se oprească mult dincolo de urechea și conștiința noastră… Cele două Românii care ar trebui să stea de vorbă, într-un gest reparator de vină și rușine, construite cu mult înainte de fiecare în felul ei, în anii ăia despre care nu mai întreabă acum nimeni pe nimeni… Care își împart azi o singură Românie, cu plăgi multiple, pe care le-a căpătat prin înjunghiere, abandon ori simplă uitare, pe care cei de la Reactor-ul clujean n-au pus doar degetul, ci au mai adus și câte un kil de sare pentru fiecare rană, ca să ne facă să sărim în sus și să urlăm din toți rărunchii. A neputință, a vină, a durere. Dar sarea asta e poate singura în stare să vindece leziunile rămase căscate pe parcursul unei istorii în care au fost condamnate să nu putrezească nici în mormintele ce le-au fost rânduite etapelor pe care le-a traversat întru facerea rostului României de azi… Pentru că bubele astea se plimbă cu noi bine camuflate în bandaje impermeabile, purtate în secret pe piele de fiecare, sub straie trendy sau monton mirosind a naftalină,  pe stradă, în mall-uri, pe holul instituțiilor publice și ale corporațiilor străine, prin gări și aeroporturi internaționale, pe ulițele de la Glina sau pe bulevardele Parisului, pentru ca până la urmă să ne dea într-o zi de gol…

Rănile unei țări născute poate într-o copilărie a negrului de fum la Copșa Mică și cântate nouă acum în baladele căreia îi dau glas copiii ei de după Revoluție…

La limita la care realitatea se amestecă interesant cu nostalgia și refuzul de a vorbi sau auzi despre ea, „Baladele memoriei” vin către noi cu o istorie plauzibilă și pertinentă, pe care trebuie să ne așezăm și să o ascultăm, apoi să o uităm și să rămânem cu cât trecut bun a mai rămas din ea în prezentul ăsta neguros al unei Românii, care, nu poți să nu te întrebi, mai e posibilă azi astfel, cu atâția oameni faini și deștepți în ea…

reactor_BaladeleMemoriei_afis.jpg

Baladele memoriei

Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj-Napoca

Regia: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș (creație colectivă)

Distribuție: Ionela Pop, Oana Hodade, Doru Taloș

Foto: Bogdan Botaș

Durată: 1 h 50 min (fără pauză)

Limită de vârstă: 14+