În oglinda vremii după visul galben/negru al lui Andrei Șerban: RICHARD 3, Ordonanța de Urgență a guvernului de la Bulandra

RichardAscensiunea şi decăderea unui tiran. Povestea unui personaj machiavelic cocoțat în fruntea unei națiuni care se autodizolvă, sleită de puterea de a se i mai împotrivi, strivită de forța răului și propria indiferență deopotrivă. Care a fost tălmăcită după o constituție teatrală solidă timp de patru secole. Și schimbată prin Ordonanță de Urgență într-o noapte de vis. Al lui Andrei Șerban.

Doar trei zile ne mai despart de premiera oficială a spectacolului „Richard al III-lea” de William Shakespeare al lui Andrei Șerban, care va avea loc pe 15 martie, de la ora 19.00, la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra.

Cu premieră în urmă cu un an la Budapesta la Teatrul Rádnoti (montat tot împreunā cu soția si partenera lui de creație, Daniela Dima, în aceeași viziune scenică, cu aceleași costume și decor), „Richard al III-lea” este un gând al lui Andrei Șerban îndreptat spre neajunsurile acestui colț de lume, o încercare de ameliorare a stării lui șubrede de sănătate democratică, un impuls de a retrezi pofta de viață și de salvare a unor nații prea devreme împăcate cu fatalitatea unor destine previzibil monstruoase, fără nicio șansă de supraviețuire dacă nu vor încerca să se trezească urgent din amorțeală. O poveste-manifest în vremurile unei Românii a lui Liviu Dragnea și ale unei Ungarii a lui Viktor Orban, cu un mers previzibil către regimuri autoritare, de la care încearcă să le salveze șubredele opoziții politice și societatea civilă din cele două state postcomuniste. Dar și un eseu despre participarea noastră colectivă (prin absența din exercițiul democratic) la crimele pe care astfel de regimuri le comit. Victime și complici, condamnați la ieșirea din peisaj, legați fedeleș, îndesați în saci de gunoi și aruncați împreună prin trapa istoriei, deschisă de fiecare dată cu zgomot, în fața scenei pe care Andrei Șerban ne prezintă tulburătoarea poveste a Ducelui de Gloucester, Richard cel Cocoşat care se încăpăţânează să urce pe tronul Angliei.

Sub amenințarea uneia dintre cele mai faimoase metode de tortură din istoria umanității, picătura chinezească – ce se lovește asurzitor de sufletul spectatorului, țintuit în scaun mai bine de trei ore și jumătate -, Andrei Șerban ni-l prezintă pe Richard în toată umanitatea și complexitatea lui, într-un exercițiu de înțelegere și de refuz categoric de a-l numi monstru, așa cum s-a încăpățânat într-un vis, în care nu a încetat să se întrebe: „Cum ar fi să te pui în locul lui, să simți că ai fost tu însuți respins din clipa nașterii și continuu marginalizat? Cum să-i privești pe cei care te acuză și te pun jos când ei înșiși se comportă mai josnic? Într-o lume decăzută, cum să supraviețuiești când nu mai există niciun sens moral?”.

Și căutând o noimă etică pentru comportamentul pervers al eroului shakespearian, Andrei Șerban se confesează: „Trezindu-mă din somn, m-am privit în oglindă. Și, pentru o clipă, am văzut aspecte din Richard în mine însumi. Am început să-l iubesc și eu. Apoi m-am speriat. Mi s-a făcut frică de ce-o să spună lumea dacă află”.

Eu am aflat și m-am speriat la a doua repetiție cu publicul (din cele vreo zece programate înainte de premieră, prin care regizorul obișnuiește să-și modifice și să-și așeze spectacolele), așa că trebuie să și spun.

Am privit cu atenție în oglinda înrămată într-un text de acum mai bine de patru secole al marelui Will și minunat actualizat în adaptarea Danielei Dima, oglindă care ne-a fost așezată în față să ne arate cum ne putem dezintegra noi, spectatori ai lumii de azi. Și am văzut două cuvinte sau un mare nume al scenei noastre: Marius Manole. Așa cum au dat ele viață visului creator. Un personaj diabolic, cu priviri parșive și mișcări contorsionate îmbrăcate în piele de șarpe și pijamale cu Mickey Mouse, asortate unei inteligente și jucăușe rostiri scenice (Marius Manole nu e doar credibil, ci reușește să te învăluie și să umple scena la fiecare apariție), care se dezvăluie încă de la prima înfățișare: „Eu îmi sunt mie de ajuns. Eu sunt eu însumi, singur. Merit eu să fiu iubit?… Ce monstruoasă vină, să cochetez cu gândul ăsta, c-aș putea să fiu iubit…”. Un personaj care crede despre sine că nu-i este îngăduită nicio bucurie pe pământ, puterea fiind singurul lui scop în viață, un erou care te revoltă și te înduioșează, pe care-l detești și cu care empatizezi în fiecare clipă, însoțindu-l cu maximă curiozitate în joaca lui perfidă de-a puterea, în fiecare clipă în care declamă de la tribună sau își încasează ipocrit sudalmele, îngenunchează curtenitor la picioarele femeii cerute de soție ori jelește mișelește printre strănuturi în fața tabloului decedatului său rege, urlă paranoic, blesteamă, amenință, se lamentează ori se maimuțărește, își târâie cu zgomot infirmitatea ori țopăie vitejește pe treptele scării spiralate din centrul scenei, se despoaie de veșminte ori agonizează, bântuit de fantomele celor pe care i-a ucis. Doar trapa cu grilaj greu se izbește din când în când întrerupând această ludică însoțeală cu Richard. În necruțătorul sunet dispar, una câte una, toate victimele lui – regele Henric al Vl-lea, fiul acestuia, Eduard, văduva Anne, nepoţii bastarzi, ducele său loial… Într-o gaură neagră a istoriei, loc de execuție – Turnul Londrei – și mormânt, spre a-ți aminti că te plimbi fascinat cot la cot cu un criminal.

Victimele lui Richard vin să împlinească, rând pe rând, blestemele Reginei detronate Margaret, aruncate asupra tuturor încă de la începutul spectacolului printr-un discurs înregistrat, apoi chiar din vârful bastonului impunătoarei Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea. O seducătoare apariție a lui Cornel Scripcaru travestit, care dă viață unei regine puternice, înveșmântată într-o amplă rochie neagră, ce-i acuză pe toți că au distrus măreția Angliei, profețindu-le și blestemându-i   la desfrâu, lăcomie, detronare, suferințe, chinuri cumplite și moarte violentă, de undeva de sub norii negri, de culoarea rochiei și voalului care-i acoperă fața îndoliată și coarnele de pe cap, cu o voce răsunătoare și amenințătoare ce vine de undeva de dincolo de astă lume.

O lume galbenă amenințată de acum de negru, simplificată scenografic, redusă la linii drepte de lumină, a căror simplă schimbare de culoare modifică ușor convenția spațială, verticalitatea ei reducându-se altfel la o scară în spirală ce conduce către o pasarelă amplasată în centrul scenei, pe care se vor cocoța vremelnic și inteligent personajele. Un spațiu care urmează să fie populat și definit în această propunere esențializată vizual aproape exclusiv prin jocul actoricesc, care vine să descrie o lume în care prefăcătoriile și contrafăcuții lor autori îl însoțesc pe Richard la tot pasul și îi amplifică nebunia.

Regele resemnat Eduard, fratele lui Richard (aproape de nerecunoscut în rostire George Ivașcu), așteptând în fiece zi un mesager cu aripi aurite care să-l preia din această lume, un naiv neputincios într-un scaun cu rotile care-l plimbă pe scenă ținându-l încă puțin în viață, atât cât să aibă timp să pretindă împăcari formale ale celor ce-i sunt aproape, obligați să se sărute și să-și strângă prietenește degetele mâinilor, altfel încleștate în pumni cu care sunt gata oricând să se lovească.

O Lady Anne vulnerabilă și revoltată a Alexandrei Fasolă, fostă soție a lui Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea, care, în ciuda urii pe care i-o poartă (foarte bună în scena discursului „victorios” rostit de la tribună, când evocă duhul lui Henric, prezentându-și revendicările și blestemându-l pe Richard, în aclamațiile susținătorilor împrăștiați prin sală), consimte să devină  ducesă de Gloucester și regină prin căsătoria cu monstrul care i-a ucis soțul și tatăl, sedusă în cele din urmă de vorbele-i meșteșugite și comportamentul lui grosolan curtenitor.

O ducesă de York rușinată și neîmpăcată (interpretată cu precizie de Mirela Gorea), mama lui Richard, cea care poartă cu sine toate păcatele materne, femeia plină de durere care a zămislit moartea întreită: „o mare turbată”, un „nisip mișcător” și o „stâncă aspră ucigașă”, toți trei „dușmani ai sărmanei noastre bărci”. Ea se face vinovată nu doar pentru că a adus pe lume prematur acest om diform, cocoșat, născut cu dinți în gură și cu picioarele înainte, dar și pentru că nu a încetat niciodată să i-o reproșeze și să contribuie mereu la articularea monstrului care a devenit, astăzi călău al propriilor frați pe care mai întâi i-a învrăjbit: regele Eduard al IV-lea și George, ducele de Clarence, celălalt frate lui Richard (interpretat candid de Constantin Dogioiu, căruia îi sunt încredințate și rolurile Lord Rivers și Sir Richard Ratcliffe), împotriva căruia a reușit să-l asmută pe rege.

O regină de carton înfrântă și isterică, care ar fi preferat să fie „o slujnicuță umilă de la țară decât o regină supusă permanent insultelor și batjocurii” (foarte simpatică ridiculizata Elisabeta a Rodicăi Lazăr), soția lui Eduard al IV-lea, disperată că regele va muri și conștientă că o așteaptă o viață de coșmar, care-l înfruntă sarcastic și încearcă să-i opună mereu rezistență, susținută savuros îndeaproape în confruntarea cu diabolicul Richard de fratele ei, Lord Rivers (Constantin Dogioiu) și fiul său Dorset (tânărul cu maniere ce se vor elegante și hilar accent franțuzesc, un Alin State jovial și ludic, în contrast cu Catesby ori cu fricosul și bâlbâitul locotenent al Turnului Brakenbury pe care-i mai interpretează). Ea va transmite live moartea soțului ei, într-o scenă care parodiază un moment melodramatic vădit deșănțat.

Loialul duce de Buckingham, un excelent Cătălin Babliuc, mâna lui dreaptă și ajutorul esențial al accederii la tron, perfid  și  lunecos, un intrigant uns cu toate alifiile, un inteligent și fin strateg, care va sfârși oripilat în cele din urmă de faptele diabolicului său conducător, plătind, evident, cu viața această nesupunere. Foarte bun Babliuc în scurtul discurs rostit la moartea regelui, în care se arată preocupat și se îngrijește de starea fragilă a monarhiei și absolut senzațional în minunata scenă a Consiliului care are de hotărât încoronarea tânărului prinț de Wales, cea mai puternică din tot spectacolul.

Fiii lui Eduard, niște copii nevinovați, nepoții lui bastarzi care vor sfârși în Turnul Londrei, doi prinți care zburdă prin scenă cu jocuri electronice în mâini (!). Foarte comică distribuirea lui Cornel Scripcaru, înalt și impunător, în rolul regentului prinț Eduard, micuț, absent și ignorant, față de care Richard-ul lui Marius Manole nu se poate poziționa fizic cumsecuvine, în timp ce-i face propunerea perversă de a folosi Turnul drept spațiu de joacă pentru el și fratele lui mai mic, jucat ghiduș de Catinca Maria Nistor.

Un aparent servil lord șambelan Hastings al lui Adrian Ciobanu, încrezător în talentele lui oratorice, care refuză violența și siluirea semenilor și se face remarcat în scena Consiliului, trăgând mai apoi în prag de execuție un semnal de alarmă în privința pericolului pe care-l reprezintă Richard pentru Anglia.

Un arhiepiscop obedient și orb și apoi un fățarnic Lord Primar al Londrei (ambele personaje interpretate cu umor de George Ivașcu), tipologia funcționarului servil și lingușitor, autosuficient și plin de sine, fals autodeclarat altruist, cu răspuns la orice întrebare a cetățenilor nemulțumiți pe care-i păstorește, în încercarea disperată de a-și justifica natura slugarnică și de a apăra cu orice preț mâna strâmbă care îl hrănește.

Familia regală, lorzi, ucigași tocmiți și alți curteni…

Cu toții adresându-se direct spectatorului și nu actorilor parteneri de scenă, cu toții destăinuindu-se, prezentându-ne neputințele lor de tot felul în care lesne ne recunoaștem, cu toții plecați în fața smintitului Richard, cel ce se autodeclară ticălos, lichea ori scârbă și de a cărui mână „încă bună” și nepermis multiplicată vor sfârși cu toții, aruncați pe rând în saci de gunoi sau mitraliați, până când el însuși își va găsi sfârșitul, înghițit de aceeași trapă care i-a șters pe toți de pe fața lumii, nu înainte ca fantomele lor să-l bântuie cum zice la carte. Disperând deci și murind, cu fatalitatea adânc lipită de  rânjetul de sub care e dispus să dea regatul lui pentru un cal. Alb.

De sub trapa necruțătoare nu mai iese nimeni viu. În afară de Shakespeare însuși, într-un răgaz pe care și l-a luat spre a ne povesti istoria, în speranța că, odată ce o vom cunoaște, vom fi în stare să nu o mai repetăm.

„Richard al III-lea”. Un spectacol nemilos despre noua iarnă a vrajbei noastre, îmbrăcată în costumele elisabetane caricaturizate ale Fruzsinei Nagy, de sub care protagoniștii dansează cu pricepere în acordurile inspirate ale muzicii originale interpretate live la pian de Raul Kusak, un vechi colaborator al regizorului (cel care semnează și coloana sonoră a spectacolelor lui Șerban „Omul cel bun din Seciuan” și „Carousel” ale Bulandrei și „Mult zgomot pentru nimic” de la Teatrul de Comedie).

Și un strigăt articulat, cu subiect și predicat (căruia îi este rezervată o scenă pertinentă, în care Andrei Șerban reușește să mobilizeze toată sala) împotriva hoției, imposturii și mai ales a dictaturii care ne pândește. Amenințați să trăim noi sub ura ei, ea sub ura noastră și cu toții sub furia lui Dumnezeu, așa cum ne-a prorocit regina Margaret.

Din armele pe care le depunem în fiecare zi facem cu toții trofee, în timp ce vuietul luptei riscă să se topească în mici cântecele vesele ori surle și trâmbițe care anunță victoria Casei… Să-i zicem de York…

P.S. În aceste zile, cu două luni înainte de alegerile europarlamentare, Partidul de guvernământ din Ungaria, Fidesz, va înlocui panourile anti-Bruxelles, după ce principala formaţiune de centru-dreapta a Parlamentului European a ameninţat că îl va exclude din rândurile sale…

richard30

RICHARD AL III-LEA” de William Shakespeare

Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”

Regia și scenografia: Andrei Şerban

Traducerea și adaptarea: Daniela Dima

DISTRIBUȚIA:

Richard, duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea: MARIUS MANOLE

Regele Eduard al IV-lea / Un ucigaș  / Lordul Primar al Londrei: GEORGE IVAȘCU

Regina Elisabeta, soția lui Eduard al IV-lea / Un călugăr: RODICA LAZĂR

Regina Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea / Copilul Eduard / ShakespeareCORNEL SCRIPCARU

Lady Anne / Un CălugărALEXANDRA FASOLĂ

Ducele de Buckingham: CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan /  Un Cetățean: ADRIAN CIOBANU

George, duce de Clarence / Lord Rivers / Sir Richard Ratcliffe / Un cetățean: CONSTANTIN DOGIOIU

Brakenbury, locotenent al Turnului / Dorset, fiul lui Elizabeth / Catesby: ALIN STATE

Lord Stanley / Un Ucigaș / Un Cetățean: LUCIAN IFRIM

Ducesa de York, mama lui Richard, George de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea:  MIRELA GOREA

Copilul Richard, duce de York / O Cetățeană / Un Căpitan: CATINCA MARIA NISTOR

Regizor artistic: Andrei Șerban

Regizor asociat: Daniela Dima

Decor: Andrei Șerban

Consultant spațiu scenic: Octavian  Neculai

Costume: Fruzsina Nagy

Muzica: Raul Kusak

Hair styling: Ligiana Mandea

Make-up: Valentina Sandovici, Cristina Sinoaie

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Asistent costume: Dalma Szuzsanna Szoke

Regizori tehnici: Alina Manu, Daniel Constantinescu

Advertisements

Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Padurea spanzuratilor 01

Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.

Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.

Dar și despre durere. Despre frică și lașitate. Despre dezbinare. Despre moarte. Și mai ales despre continua noastră așteptare…

Cu drujba în mână pe Scena Mare a Naționalului, Radu Afrim este  pregătit să taie copacii uscați și să primenească pădurea, să opereze istoria despre care încă mai refuzăm să vorbim. Și literatura pe care nu suntem în stare să o predăm, refuzând să dezbatem serios capodoperele literaturii noastre, cerându-le în continuare elevilor să învețe pe de rost comentarii literare numai ca să ne vindem cărțile pe care ne punem semnătura…

Spectacolul din care românescul urlă prin fiecare por debutează autentic în vocea curată a Teodorei Purja, coborâtă direct din satul lui Rebreanu să doinească live în spectacol, într-un moment de mare încărcătură emoțională,  consolând în prag de toamnă codrul căruia îi pică frunza cu promisiunea că o va recăpăta din nou la primăvară, în timp ce glasul și obrazul ei îmbătrânesc nemilos, dimpreună cu ochii, odată negri, acum împăienjeniți…

Ea predă ștafeta unei generații de adolescenți debusolați, adunați într-un club al zilelor noastre la un party de adio, dar nu oricum. Prin vocea unuia dintre ei (excelent monologul lui Tiberiu Enache), un exponent al generației douăzeci și ceva, activist social, conștient de cât de jos am ajuns noi ca popor în o sută de ani, ce încearcă disperat să  găsească argumente care să-l țină aici, pe câmpul de bătălie, în timp ce vocea conștiinței înaintașilor lui și a contemporanilor acestor vremi tulburi (un didactic Marius Manole, foarte bun în această sinteză a societății în care trăim și centenarului pe care tocmai l-am parcurs, mai apoi în spectacol vocea conștiinței lui Apostol Bologa) îl avertizează: „Nu-ți dai foc singur pe câmpul de luptă”.

Spectacolul vine să aducă toate argumentele necesare pentru a susține acest îndemn. Sub semnul fatalității, dar și cu speranța că putem îndrepta ceva.

Dintr-un univers dominat de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă.

În primul rând figura tânărului locotenent român al armatei austro-ungare Apostol Bologa, rol în care a fost inspirat distribuit Alexandru Potocean, un om chibzuit și credincios, așezat și cuminte, drept și plin de iubire. „Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea”,  spune cel care l-a văzut pe Dumnezeu la doar șase ani (când a trebuit să rostească „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie – foarte bun Potocean în scena în care se dă viață acelei clipe, infinit de dulce, în care s-au deschis cerurile) este același om nevoit să supravegheze executarea unui dezertor și să-l privească în ochi. Privire care-i va rămâne adânc înfiptă în minte și în suflet și îl va însoți până la moarte. Iar identitatea lui națională e pusă în grea cumpănă pe fondul ascensiunii naționalismului.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat.

Pentru a rezolva conflictul său interior și a sublinia frământările morale ale eroului, Afrim a ales să fie mai mereu însoțit de vocea conștiinței, căreia îi dă viață Marius Manole, acompaniindu-l, îngânându-l (până la mișcări corporale), mângâindu-l, certându-l, domolindu-l sau asmuțindu-l, după caz, (duios și inteligent complice în scena îndrăgostirii, nostalgic la revenirea acasă când Bologa își retrăiește copilăria sau nemilos la marginea prăpastiei când acesta hotărăște dezertarea, pândit de ispita prăbușirii), cu versatilitatea și ușurința de a se juca pe sine și cu ceilalți cu care actorul ne-a obișnuit, justificându-și mereu prezența în scenă („simți o nevoie dureroasă să stai de vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu mai fii singur, să nu mai porți singur povara așteptării”).

Foarte multe scene bune între cei doi, în special cele în care se contrazic.

Excelentă Natalia Călin în rolul mamei, se remarcă încă de la început, când fiul o anunță că trebuie să plece la război pentru patrie. „Dar ce, noi avem patrie? Asta-i patrie? Călcau-ar caii rușilor s-o calce…”, se descarcă plină de năduf mama, altfel o eroină ardeleancă, foarte bine asumată de actriță, plină de dragoste pentru semeni și credință în Dumnezeu, de suferințe și dureri care i-au sfâșiat sufletul fără să i-l îngenuncheze, bună ca o pâine caldă. O arată în scrisorile trimise pe front lui Apostol, cărora le dă glas cu durere și infinită dragoste, și în rugăciunile repetate pentru sănătatea copilului și camarazilor lui și mult așteptata pace. O face cu multă emoție, cu umor și foarte bine disimulată stângăcie în scena venirii lui Apostol de pe front.

Minunat Ciprian Nicula în rolul lui Petre, ordonanța simpatică a lui Bologa, un tinerel ardelean naiv și foarte simpatic, cu mare credință în Dumnezeu și un foarte dulce accent ardelenesc, foarte bun mai ales în predica despre suferință și despre Dumnezeu. „Moartea nu-i pedeapsă, viața-i pedeapsă” concluzionează personajul lui, convins că războiul e o pedeapsă pentru păcate și că Domnul ține cumpăna dreaptă.

Foarte bun și Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe Otto Klapka, un sublocotenent ceh în rezervă venit de pe frontul din Italia, care punctează de la prima apariție, fiind și autorul unui moment de duioasă sinceritate (în care-i arată lui Bologa fotografia cu nevasta și copiii, mărturisind că ar fi capabil de orice lașitate numai să-i mai strângă o dată în brațe), și el un individ aflat sub imperiul fricii cu care a trăit după o tentativă de dezertare de care a scăpat ca prin urechile acului. Ca un om care știe despre ce vorbește, el încearcă să-l consoleze și să-l întoarcă pe Bologa în finalul spectacolului.

Savuroasă apariția generalului-candelabru fără cap, un Istvan Teglas care-l interpretează cu mare umor pe generalul Karg de sub mantaua lui militară (recognoscibil și bun și în pielea locotenentului Varga), cu vocea tărăgănată care stârnește mereu râsul, minunat exploatat în momentul în care îi refuză lui Bologa favorul de a nu participa misiunea sfântă din Ardeal sau trimiterea pe frontul italian, acuzându-l că face diferență între dușmanii patriei și amendând imposibilitatea morală de care se plânge acesta, într-o încercare de discuție „de la om la… om”.

Interesant exploatate și cele două iubiri ale lui Bologa. Ilona, noua dragoste, raza prin care el încearcă să treacă fără să o strice, o țărancă unguroaică în pielea căreia se erijează Raluca Aprodu, candidă și fermecătoare, dar totuși coaptă și așezată (bună în scena reîntoarcerii lui Apostol în Lunca Doamnei, când, pe două voci, cei doi își strigă iubirea în minte) și Marta, fosta logodnică de acasă, cea căreia Bologa îi mai păstrează dragostea într-o cămăruță ascunsă a inimii, o savuroasă Ada Galeș, ușuratică și naivă, prea crudă pentru iubire dar deja antrenată în a juca pe degete bărbații (excelentă scena, cred că momentul maxim de destindere al întregului spectacol, în care i-l prezintă logodnicului Apostol pe locotenentul ungur care i-a ținut tovărășie toată iarna – un cârd de soldați! – ca să nu se prăpădească de urât), convinsă că Bologa o părăsește numai pentru că a vorbit ungurește și nu se cade pentru închipuiri copilărești să zdrobești norocul unei fete… Ei i se încredințează articularea gândurilor despre șovinism care străbat din vreme în vreme scena: „Omul să-și iubească neamul, firește, dar nu cu ură pentru celelalte neamuri! Și eu sunt româncă, futu-i!”.

Și Vitalie Bichir este vizibil în rolul tatălui Ilonei, groparul mândru că este tâmplar de meserie, la fel și Florin Călbăjos, Preotul Boteanu cu apucături românești, mai mult decât lumești, și Emilian Mârnea, foarte bun în rolul caporalului, în scena în care primește ordin să găsească un scăunel pentru spânzurarea condamnatului.

Dintre soldații care-l însoțesc pe eroul principal încă de la prima lui apariție, o armată de oameni obișnuiți, adunată de prin birturi sau de pe neveste, care dansează, execută ordine sau rostesc în cor replici, în numele unor idealuri pe care nu le înțeleg și al unei patrii pe care nu știu să o definească, doar pentru că, vorba lui Afrim, „războiul este adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, cei care au reușit să supraviețuiască au făcut-o în virtutea unor idealuri personale, răscoliți și îmbărbătați de dorul de cei dragi și teama de abandon, în contrast cu vocile vesele sau zgomotoase folosite în scenele de grup.

„Scrie carte!” e unul dintre cele mai importante îndemnuri ale acestui spectacol. În încercarea de a proteja oamenii de singurătate, de a nu-i lăsa să se dezbine, de a nu lăsa lanțul să se rupă pentru că fiecare verigă se laudă cu propria independență, de a le arăta cât de important e să fim împreună cu ceilalți și câtă forță se poate naște din asta, Afrim presară spectacolul cu scene emoționante, pline de poezie, în care soldații schimbă scrisori, pe o voce surdă, abia șoptită sau în strigăte de neputință și frustrare, urlându-și iubirea și durerile în epistolele proiectate sau citite de cei și celor de acasă, în care se vorbește despre dor, singurătate, suferințe, răni și moarte. Emblematică cea a spitalului, pe care Lenuța Purja, fiica Teodorei Purja și cealaltă interpretă din satul lui Rebreanu, soră medicală în scenă, o însoțește cu o altă doină. Dar și cele două momente de dans contemporan care acompaniază jocul actorilor.

Într-un decor cu interesante și năstrușnice obiecte de recuzită, utilizând întreaga suprafață a uriașei scene a Sălii Mari, scenograful Cosmin Florea creează un vizual foarte puternic, gazdă a unor spații foarte diferite (precum un club,  o curte de țăran ardelean, un spital de campanie, etc,), în centrul căreia tronează o nouă construcție a la Afrim, aparent simplă, pe care o folosește nu doar ca spațiu de joc (devine pe rând Cârciuma Spânzuratului, casa lui Bologa, casa groparului și viitoarei lui mirese Ilona, biserică și cameră de așteptare a sentinței, iar de pe acoperișul ei diverse personaje rostesc pe rând diverse monologuri), ci o îmbracă mereu în noi lumini și proiecții, prin care reușește să-i schimbe destinația și să o exploateze la maxim întru spectaculozitate și cu diferite efecte vizuale, coerent legate de costumele pline de culoare.

La fel și ecranul de deasupra ei, care se umple mereu de imagini alb-negru live, proiectate de pe camerele folosite în spectacol (m-a trimis mereu cu gândul la filmul lui Liviu Ciulei din 1964, marele reper cinematografic românesc al tuturor timpurilor), pe care-și găsesc locul și Dumnezeu, și câini spânzurați, și rânduri documentare despre istoria Transilvaniei, și jandarmi dezlănțuiți în Piața Victoriei… Dar mai ales întunericul. Negrul care crește până se cufundă totul în beznă, cel pe care poți trece, fără grijă, la dușman. Bezna războiului, a minții și a sufletului românesc căruia i s-a smuls credința și speranța, urmărit acum de lumina din ochii condamnatului de sub ștreang, care pare că pătrunde până pe lumea cealaltă cu dispreț, mândrie și speranță în gestul lui de sacrificiu, adică tot ce ne trebuie pentru a privi cu încredere înainte, deosebind cu înțelepciune răul de bine.

Într-un efort permanent de scoatere la lumină.

Poate chiar la lumina telefoanelor adolescenților debusolați din începutul spectacolului, care mai apar la un moment dat în scenă să-și facă selfie cu istoria, în speranța căpătării Luminii după Săptămâna Patimilor, însoțindu-se tăcut în luminițele din dotare în semn de protest și așteptând cu interes un manual de instrucțiuni gen Protest step-by-step, din care să citească în fiecare seară câte o pagină înainte de a adormi. Pân-om adormi de tot. Ca națiune.

Dintre toate adevărurile răspicate și răscolitoare despre o țară sfârtecată de masacre asupra propriei identități, mi-au rămas în minte cuvintele colonelului Gross (foarte bun tot monologul lui Cristian Bota): „Iubirea a dat faliment. Și umilința. Și smerenia. Și o să pregătim venirea noului zeu: ura. Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea.”.

În rest, numai întrebări care ne așteaptă pe noi să găsim răspunsuri. Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat.

 

foto padurea-spanzuratilor-Adi-Bulboacă-6-925x768

foto: Adi Bulboacă

 

„Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

 

DISTRIBUȚIA:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Doamna Bologa: Natalia Călin

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

 

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Data premierei: 16.12.2018

Pauză: Da