Gândurile surorilor Afrim în megafoanele Naționalului sau prima sută de ani cu trei surori

foto_1_3surori

Oare cum arată tăcerea mâzgălită a unor oameni bolnavi de gânduri?…

Strident. Dacă e să folosesc un singur cuvânt pentru cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean: „Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov.

Poezie pură. Dacă mi-ar fi permise două. O joacă nebună a picioarelor metrice, cu care Radu Afrim țopăie de mână cu Irina Moscu în ritm trohaic, iambic și amfibrahic, pe rând și în toate deodată (în timp ce Călin Țopa le desenează sunete, Andrei Cozlac imagini, iar Mircea Mitroi și Cristian Șimon lumini asortate).

Un pretext bun. Asta dacă ar trebui să expediez definiția în trei cuvinte. Pentru că din Cehov a rămas doar ce i-a servit lui Radu Afrim pentru a răspunde (ne)firescului promis, dar și obsesiei cehoviene în legătură cu ce vor spune oamenii despre noi peste o sută sau două de ani. Și da, emoțiile unui paradis moscovit pierdut din sufletul celor trei surori Prozorov sunt substituite de emoțiile unor personaje care nu aveau altă șansă decât să se mute în mintea lor ca să supraviețuiască secolului care s-a așezat peste ele, surghiunite dintr-o Rusie care le-a suportat tot mai greu (și din punct de vedere pur teatral) și mutate de Afrim întru salvare și ameliorare a condiției lor pe pământ românesc, pentru că orașul fără nume din piesă poate fi lejer o țară cu un nume și cu un Vârf cu Dor…

Olga, Mașa și Irina nu-și găsesc nici aici nici acum locul, dar încearcă într-un fel absolut nou. Ăsta e gândul care m-a bântuit în zilele care s-au scurs de la vizionarea acestui spectacol, în care nu am reușit să aștern niciun rând despre el, ci doar am încercat să-i supraviețuiesc și să-mi apăr propriile gânduri de urgia revoltei cu care a fost primit de sufletul altor spectatori. Și după ce am lăsat câțiva sfetnici buni să treacă peste el și să mă călăuzească în cristalizarea unei atitudini clare, mă așez, categoric, de partea celor cărora le place Afrim. Mult. Mai bogați după fiecare întâlnire, bulversați după fiecare provocare, încă ușor de surprins după fiecare perplexitate…

„Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov este un muzeu (ne)permis de contemporan al artei gândurilor despre teatru și lume. Și de aici spectacolul se poate cere analizat în patru, cinci, zece, o sută, o mie de cuvinte sau chiar mai multe, pentru că toată munca autorului cu platitudinile ori avangardele din așteptările culturale ale omului zilelor noastre, bombardat cu o mare varietate de stimuli din care are de ales continuu, nu poate fi decât fascinantă. El are voie să fie supărat, dar nu poate să se afișeze trist, pentru că poartă în suflet dureri cu care s-a deprins demult și pe care nu mai are cum să le recunoască. Poate să fluiere și să cadă uneori pe gânduri alături de surorile rusoaice (după indicațiile actoricești ale dramaturgului la prima montare a piesei, în urmă cu mai bine de o sută de ani!) sau după întâlnirea cu ele, dar nu are cum să fie trist. Și dacă îl încearcă vreun neajuns, supărarea îi vine cu siguranță de la senzația de arhiplin din acest muzeu al bogatelor gânduri afrimiene, care găzduiește mai multe galerii ce se întind pe mai multe etaje, toate cu rafturile pline cu bijuterii teatrale, de pe care fiecare poate să extragă cu precizie măcar câteva, cu expozeuri pe alocuri redundante în mesaje foarte puternice, înghesuite pe același raft, încât își anihilează unul altuia emoția. Pentru că uneori Radu Afrim vrea să verbalizeze atât de multe gânduri deodată, că ele se înghesuie spre gura pâlniei şi îi blochează câteodată curgerea. Dar după ce dopurile astea se desfac, te umpli și tu de idei și te trezești cu siguranță din toate tipurile de amorțeală în care ai fost încremenit în ultima vreme…

Cum a avertizat încă din titlul spectacolului, avem de-a face cu un univers sută la sută afrimian. Fascinant și tocmai de aceea deschis către numeroasele controverse pe care cu siguranță le va stârni. Decupând în minte doar gândurile celor trei surori și ale personajelor cu care ele ar fi putut interacționa în această sută de ani care s-a scurs de la acceptarea convenției, timp în care toată lumea s-a străduit să le descifreze intențiile și să rezolve ecuația destinelor lor, Radu Afrim își ia libertatea să taie și să inventeze personaje cehoviene, capabile să ducă piesa într-un fel de act cinci, pe care i-l adaugă firesc în 2019, de unde gândurile și acțiunile lor imaginare dezghioacă misterul care le învăluie toate pricinile ce le-au adus și le-a ținut atâta vreme împreună în primele patru acte pe scenele lumii. Lansat  acum pe orbită către un câmp de forțe discursive, vizuale și sonore care-l definesc categoric pe Radu Afrim și care devansează și vremurile pe care le trăim azi, Cehov e prezentat în foileton într-un soi de almanah teatral Anticipația,  care, odată ce-și va închide traiectoria, va putea fi folosit pentru a stabili cu exactitate ce urmă a lăsat în galaxia noastră.

Deși putea apela la o convenție simplă pentru a le ține în contemporan, Afrim alege să nu-și înarmeze eroii cu butoane, ecrane, aplicații și conversații în rețelele sociale, asortate cu evenimentele, proiecțiile și decorurile ultramoderne (cu nostalgice tușe retro) din casa și curtea surorilor Prozorov. Mai mult, ridiculizează neîncetat nevoia de „live” și „selfie” a acestor vremuri, sâcâind dinadins curgerea firească a lucrurilor prin omniprezența enervantului Bobi k68 (cea mai vizibilă stridență a spectacolului), alungat și admonestat în toate felurile, și testimonialele în care se lasă antrenați cu toții, pentru a se mărturisi în fața urmașilor lor de peste o altă sută de ani.

Și se vede nevoit să le caute leacuri pentru a le vindeca de bolile acestui azi, apelând mereu la poezie, sub toate formele în care ea e folosită de personaje ca refugiu absolut necesar pentru existența asta plină de amar, în care toate sufletele par să se hrănească aproape exclusiv din bunătatea lăsată moștenire de cei ce-au fost. Lectura, muzica, dansul, conversația inteligentă și mai ales dragostea, împletite armonios și continuate firesc în toate mijloacele folosite pentru a le valorifica în scenă (décor, muzică, lumini, videoproiecții), toate își revendică poeticitatea și rolul de scut pentru sufletele agățate pe-aici în tablouri dramatice de mare forță stilistică, iscate de sub binecunoscuta semnătură a acestui regizor, capabil de metafore care leagă universurile cele mai neașteptate, cu multe asocieri inedite și captivante la toate nivelurile în care ele îți pot mângâia simțurile.

Asta și pentru că, dincolo de forța vizuală extraordinară pe care o imprimă spectacolelor lui, Radu Afrim lucrează admirabil cu actorul. Ca de obicei, în dreptul performanțelor actoricești cu care-și dăruiește și îmbogățește distribuția, exploatând la maximum potențialul și talentul actorilor, multe cuvinte de laudă. Actorii reușesc în primul rând să urle suav tăcerile pe care le propune Afrim, individual și colectiv, pendulând fascinant între ambiguu, disonant, melancolic și fantastic, conștienți de nimicnicia existenței personajelor lor, trăind cu un fel de bucurie neobosită sentimentul inutilității și fatalitatea unui zadarnic fundamental, fie el și nebanal, înviorat de convenția spațială și temporală care le-au fost imprimate.

Irina Flaviei Giurgiu este un vis în pași amețitori de dans despre tot ce a încercat omenirea să pună deoparte pentru zile negre, când sufletul nu mai poate să ducă blestemul alienării din acest ultim secol, al vitezei, și trebuie să refuleze în muncă și preocupare, prin dinamică și exorcizare trupească și emoțională, ca să nu explodeze. Foarte consistent și bine susținut exercițiul fizic în jocul actriței, o frenezie în mișcare, un magnet greu de ignorat de iubitul ei Tuzenbach, un foarte bun Istvan Teglas pe care reușește să-l țină mereu aproape, caraghios, supus și idealist, îndrăgostit fără scăpare de o femeie care știe că n-are să-l iubească niciodată, și el pradă unui tremur corporal foarte bine ghidat, o forfotă trupească elegantă și candidă cu care este obligat s-o acompanieze, pe cât posibil, pe nestatornica și ludica lui parteneră de scenă.

Natalia Călin, reconfirmată încă o dată, dacă mai era nevoie, tot sub bagheta lui Radu Afrim, reușește o minunată Olga, profesoara singuratică, nu tocmai resemnată cu rutina vieții cotidiene (pentru care să nu aibă meditații într-o zi e mare prilej de sărbătoare), o tânără care se joacă deja de-a tomnatica, o domnișoară spălăcită care-și caută culoare printre articole vestimentare țipătoare și pahare de vodcă, dintre care iese mereu în evidență cu replici savuroase și simpatice.

Raluca Aprodu, excelentă în rolul Mașei, femeia elegantă, intelectuala rafinată și cochetă, eșuată în căsnicie și refugiată-n gânduri pe care le ferchezuiește în fiecare dimineață și le asortează cu grijă la culoarea genții și pantofilor pentru a-și ascunde eșecul și pornirile, o cuceritoare sclivisită și prezentă mereu cu vorba și spiritul, atent ticluite și meșteșugite, cu gesturi ademenitoare de divă și mereu la pândă de priviri pătimașe (pradă sigură pentru captivantul Verșinin), ridiculizându-l magistral pe soțul ei Kulîghin, foarte bine asumat de Florin Călbăjos, care se stinge încet sub propria lui naivitate până când Mașa tranșează, în sfârșit, lucrurile.

Prinsă în mrejele celui mai fermecător Verșinin pe care l-am întâlnit până acum, senzaționalul Emilian Oprea, care-i imprimă inteligență, eleganță și erotism aproape electric, un șarm în carne și oase ce explodează în gesturi senzuale și dulci vorbe italienești, perfect conștient de minunatele lui calități de macho, un bulgăre de voluptate și lascivitate controlată care se rostogolește fascinant prin scenă, înfrânat uneori de Persefona personală, nevasta cu a cărei supraveghere atentă l-a pricopsit Afrim să-i mai stingă din când în când lumina, ca să știe dacă poate străluci și în întuneric. Foarte bună și Irina Movilă în acest rol, în care livrează cu precizie și în perfect contrast cu fiecare context lecții savuroase de observație psihologică și dezvoltare personală, izvorâte din depresia adâncă și amenințările suicidale cu care a mai înzestrat-o scenaristul.

Fratele celor trei surori, Andrei al lui Marius Manole, este excelent actualizat pentru mileniul III. Senzațional și precis ca de obicei, Marius Manole construiește cu lejeritatea cu care ne-a obișnuit portretul tânărului visător intelectual, plauzibil și pentru începutul de secol XX dar mai ales o sută de ani mai târziu, un trăirist care se înfruptă din  toate plăcerile vieții riscând tot, încercând să scape de sub autoritatea femeilor care-i populează viața, ambiguu sexual și intelectual, împătimit de jocuri de noroc și în căutare de companie în inteligențe superficiale, care pot să-i pună în valoare sau măcar să nu-i conteste intelectul, reușind să se transpună cu totul și cu maximă bucurie în pielea unui personaj pe care-l îmbracă firesc, ca pe un nou strat de dermă.  Pe care-l tot calcă să nu se șifoneze și sub care încearcă să se infiltreze iubita și apoi soția lui, Natalia Ivanovna a Adei Galeș, cea mai puternică legătură cu tot ce e contemporan sau postcontemporan, femeia cu chip de păpușă și surâs serafic, de sub care trâmbițează vehement  sloganuri activiste și face filozofie politică națională și transnațională, sub imperiul cărora își educă de timpuriu propriul fiu, personajul inventat Bobi k68 încredințat lui Ciprian Nicula… Un naiv în costum de cosmonaut, care gravitează enervant prin scenă să capteze imagini cu toate aceste gânduri care se bat cap în cap necontenit în jurul lui, responsabil cu arhivarea memoriei acestui spectacol și eroilor din această odisee multispațială…

Poate că așa arată oamenii fericiți la jumătatea drumului dintre testamentul lui Cehov și urmașii noștri de peste o sută de ani… Azi doar un gest din care se va naște, pe nesimțite, un dans imprevizibil pe care se va mișca într-o zi toată omenirea, în unduiri de flori sălbatice și sălcii pletoase în acuarelă, plecate dintr-un punct lăsat pe hârtia udă de pensula lui Radu Afrim.

Să-ți dorești să ajungi înapoi la Moscova… O fi prea puțin, o fi prea mult?… Sau e vorba doar despre locurile în care nu va ajunge nimeni niciodată?… Nici noi și nici puținii oameni pe care-i cunoaștem?… Mâine sau peste o sută de ani… Pe o planetă al cărei nume nu-l știm încă, în extrasezon, când turiștii cosmici se vor fi epuizat…

Și la ce-o mai visa atunci Mașa?… Cum s-o mai zbengui Irina?… Și ce va crede Olga despre toate astea?…

În tăcerea pe care o tac între cuvintele pe care le spun azi, în gândurile acestor trei surori de la Naționalul bucureștean se aude tot mai încet și mai departe, ca un moment de reculegere în amintirea unui cuvânt care a murit tocmai pentru că deja l-au spus, „La Moscova, la Moscova!…”.

Liniște puțin!…

Da, se aude tot mai precis: „La Afrim, la Afrim!…”.

Afis-Trei-surori-final

Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

 

Regie și scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

 

Distribuție:

Mașa: Raluca Aprodu

Olga: Natalia Călin

Irina: Flavia Giurgiu

Verșinin: Emilian Oprea

Andrei Prozorov: Marius Manole

Tuzenbach: István Téglás

Soția lui Verșinin: Irina Movilă

Natalia Ivanovna: Ada Galeș

Bobi k68: Ciprian Nicula

Kulîghin: Florin Călbăjos

 

Data premierei: 05.12.2019

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Din cearcănul ochiului care privește spre moarte: „Dansul Delhi“ în clinica lui Radu Afrim

DANSUL-DELHI.-credit-foto-Odin-Moise-7

Sunt un om bogat, dar infinit mai trist. Cu fiecare om care trece prin mine, cu toate comorile și tristețile lui. Dar sunt un om tot mai viu, cu toată moartea cu care sunt datoare. Cu fiecare ființă vie care trece prin mine, cu tot sfârșitul pe care la rându-i îl are de restituit ordinii Universului.

A trecut iar Radu Afrim. Cu toată suflarea și cheful lui de joacă și de viață, dar și cu toată moartea de care e în stare și pe care e dispus să mi-o arate. Și e… Noroc că nu e decât un dans. Pași pe care ne deprindem să-i facem împreună, mișcări pe care trupul se obișnuiește să le execute, muzică spre care urechea se instruiește să-și încordeze auzul, dar mai ales ritmuri pe care inima învață să bată și apoi să asculte de ele… Până într-o zi când se va opri…

Locuim doar într-un  cearcăn, unde învățăm să dansăm dansul ăsta. Într-un cerc vânăt ori pământiu care înconjoară ochiul tot mai obosit sau mai bolnav al vieții noastre ce se va închide sigur prin moarte, un cerc care se adâncește cu fiecare înțelegere, cu fiecare rană săpată de lacrimile ce însoțesc fiecare plecare pe care suntem obligați să o acceptăm. De aici se pot vedea uneori genele deschizând ochiul a speranță și arătându-ne din nou lumina, alteori împletindu-se liniștite întru visare, și, câteodată, unindu-se amenințător sub semnul primejdiei că s-ar putea să nu le mai vedem niciodată…

Suntem în plin cearcăn. Mai precis pe holul lui lung din spitalul morții, de unde căutăm către sfârșit. Cu umbrela pregătită pentru următoarea ploaie de lacrimi, distingem printre gene o bolniță unde nu învățăm să ne tratăm, ci doar să privim, așezându-ne cuminți, într-un scaun  de așteptare sau  doar de vizitator, pentru consultul oftalmologic.

Pe rând, fiecare, pacient și aparținător (iubesc cuvântul ăsta!) într-o clinică de emoții puternice (senzațional construită de scenograful-arhitect Cosmin Florea – șeful ocolului silvic al „Pădurii spânzuraților“ – și exploatată video împreună cu Andrei Cozlac), eroii lui Afrim și spectatorii „Dansului Delhi“ sunt invitați să privească înăuntru. Fiecare cu ce a venit de acasă, doar ghidat de lumină și mișcare atent studiată pentru a-și antrena mușchiul ochiului și a-l face să se întoarcă unde și-a propus regizorul să-l facă să privească, până înțelege și prinde ritmul. Ăsta din urmă e ambalat într-o inimă urișă în dreapta scenei, acoperit grijuliu cu o pânză, precum mobilele vechi, gata oricând să fie ridicată și scuturată de praf pentru a-ți arăta încăperile ei luminoase, pline de puls  și parcă mereu neatinse de vreme…

O inimă cu care Afrim a venit în buzunar direct de la „Măcelăria lui Iov“, achiziționată la prețul corect (după ce nu a mai putut fi salvată de la prăpăd!…) tot de la Naționalul ieșean. Doar ca să treacă prin ritmurile ei moartea. Moartea din cearcăn, din cercul din jurul acestei surse-metaforă de lumină care este textul lui Ivan Vîrîpaev. O moarte-halou sau o moarte-curcubeu, una descompusă în șapte culori pentru a-i înțelege mai bine Lumina, caldă și rece deodată, care inundă insula pe care o are în stăpânire, în șapte piese într-un singur act sau într-o singură piesă în șapte acte. Chestionând câte o moarte, mai scurtă sau mai lungă…

Tot din Măcelărie a venit la braț și cu fiica lui Iov, candida și ingenua Ada Lupu cu delfinul ei cu tot, mânată de promisiunea unei insule, de data asta cucerind una a morții… Ea este Katea, ea este dansatoarea desăvârșită, ea este cea care a inventat „dansul Delhi“, un dans început cu o durere ca o bucată de fier încins înfipt în inimă, prin care a luat viețile săracilor, bolnavilor și oamenilor suferinzi din Delhi și le-a transformat într-un dans superb, pe care toți îl admiră… O fericire construită pe nefericirea altora… Și cea care ne invită și pe noi să dansăm… Suavă și intransigentă deopotrivă în mișcare și rostire, sigură pe sine și plină de multă libertate interioară și exterioară, actrița-dans reușește să descrie durerea cumplită dar și bucuria imensă care-i  însoțesc cadențele, și care, odată împărtășite, sunt pasibile de acceptarea și înțelegerea noastră. Plecând de la paralizie, de la starea de șoc în fața veștii morții, trecându-le prin acceptare, durere, furie, invidie, reproș, fericire, zbor și desăvârșire, într-un amestec corporal de scuză, părere de rău, vină, revendicare și implorare gen „lasă-mă să fiu fără tine!…“.

Fără tine înseamnă multe. Fără mama (consistentă Pușa Darie în construcția acestui rol), cea care râde mereu și te critică blând și aspru cu un ochi, uneori mai puțin reținut, în timp ce celălalt plânge sub regret și melancolie, femeia care a visat și ea odată să danseze, poate chiar să inventeze un dans… Fără Andrei (un Dan Prisacariu fermecător și rezonant), admiratorul înflăcărat, dragostea ascunsă a vieții ei, plină de pasiune și culpă în același timp… Fără soția lui Andrei (foarte precisă Marina Munteanu în rolul Olga, femeia lovită și înșelată)  și toată durerea vinovată a trădării și a împingerii ei către suicid… Fără o mână de ajutor și de sprijin în trecerile către Dincolo (excelentă Livia Iorga în rolul asistentei medicale, mereu pregătită cu actele, cu tava pe care tronează tratamentul de consolare dar și seringa plină de vină, reproșuri și resentimente, poate chiar de toate cele necesare pentru pregătirea ultimului drum)… Fără spectatorul atent și vigilent (Tatiana Ionesi, savuroasa Lera, criticul de balet prin vocea căruia se ascute limba către critici în general), fără de care mesajul dansului ei poate nu și-ar găsi împlinire… Dar și fără sine… Golită de dans… Poate chiar și de orice memorie a dansului ei…

Trecuți fiecare prin patul morții – ce tronează amenințător în ochiul din mijlocul scenei, prin care îți arunci curios privirea către moartea ta și către morțile posibile ale celor din jur, în timp ce moartea privește înapoi către tine fără de vreun sentiment -, te sfredelesc cu interogări amețitoare și priviri de compătimire, în timp ce peste pleoapa închisă suficient pentru a umezi de fiecare dată corneea și a te lăsa să privești mai departe la moarte, dansează mereu Ecaterina, întruchipându-l pe Shiva, Marele Ascet, purtătorul colierului de cranii și dansatorul divin, stăpânul celui de-al treilea ochi, de foc, deschis întru amendat dualitatea din om prin dansul lui cosmic, în al cărui ritm creația evoluează, se dizolvă și se regenerează succesiv, ca într-o odă ce celebrează iminența fiecărei despărțiri, într-un ritual de distrugere firesc după orice proces de creație…

Din acest laborator al morții, locul ăsta în care se întâlnesc toate răsuflările întretăiate ale personajelor și spectatorilor deopotrivă, care ți-a fost înfipt puternic în minte și pe care s-ar putea să-l vezi la final, când se va fi derulat filmul vieții tale (din nou felicitări către colaborarea fericită cu Cosmin Florea!), se salvează și ne salvează doar dansul Delhi, decupat precis dintr-un bogat univers vizual și sonor marca Afrim, acompaniat de bătăile uriașei inimi din scenă până la aritmie, hipertrofie, explozie sau infarct…

Să nu uităm de ce ne-am adunat…

Pentru izbăvire. De păcate. Și pentru  eliberare. De pasiuni. De emoții. De milă. De vină. De rușine. De teamă. Prin artă. Carevasăzică pentru catharsis…

Mi-e rău… Parcă nu se mai vede demult nicio geană…  A rămas doar așteptarea… Ca pleoapa să se închidă și să înghită sub ea tot ce poate… Sub semnătură… Cu puțin noroc și pentru suma potrivită, poate aflu din timp, chiar înainte de ora oficială a înregistrării decesului…

Sau poate totuși am avut decența să îmi las acasă venele… Ori măcar un auricul sau ventricul, ceva, că mai am nevoie măcar de o garsonieră din acest apartament cu patru camere cu care am venit la spectacol, Radu Afrim, ce dracu!…

Fiecare mișcare în interiorul dansului… Tu simți atent și liniștit, și-n interior și-n exterior, și la început și la sfârșit, în profunzimea și la suprafața visului…

Poate într-o seară de toamnă, un spectator…

DANSUL-DELHI.-afis

„Dansul Delhi“ de Ivan Vîrîpaev, traducere: Elvira Rîmbu

 Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Univers sonor: Radu Afrim

Video: Andrei Cozlac

Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș

Foto: Odin Moise

Distribuția:

Ecaterina (Katea): Ada Lupu

Lara: Tatiana Ionesi

Andrei: Dan Prisacariu

Mama: Pușa Darie

Asistenta: Livia Iorga

Olga: Marina Munteanu

Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Padurea spanzuratilor 01

Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.

Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.

Dar și despre durere. Despre frică și lașitate. Despre dezbinare. Despre moarte. Și mai ales despre continua noastră așteptare…

Cu drujba în mână pe Scena Mare a Naționalului, Radu Afrim este  pregătit să taie copacii uscați și să primenească pădurea, să opereze istoria despre care încă mai refuzăm să vorbim. Și literatura pe care nu suntem în stare să o predăm, refuzând să dezbatem serios capodoperele literaturii noastre, cerându-le în continuare elevilor să învețe pe de rost comentarii literare numai ca să ne vindem cărțile pe care ne punem semnătura…

Spectacolul din care românescul urlă prin fiecare por debutează autentic în vocea curată a Teodorei Purja, coborâtă direct din satul lui Rebreanu să doinească live în spectacol, într-un moment de mare încărcătură emoțională,  consolând în prag de toamnă codrul căruia îi pică frunza cu promisiunea că o va recăpăta din nou la primăvară, în timp ce glasul și obrazul ei îmbătrânesc nemilos, dimpreună cu ochii, odată negri, acum împăienjeniți…

Ea predă ștafeta unei generații de adolescenți debusolați, adunați într-un club al zilelor noastre la un party de adio, dar nu oricum. Prin vocea unuia dintre ei (excelent monologul lui Tiberiu Enache), un exponent al generației douăzeci și ceva, activist social, conștient de cât de jos am ajuns noi ca popor în o sută de ani, ce încearcă disperat să  găsească argumente care să-l țină aici, pe câmpul de bătălie, în timp ce vocea conștiinței înaintașilor lui și a contemporanilor acestor vremi tulburi (un didactic Marius Manole, foarte bun în această sinteză a societății în care trăim și centenarului pe care tocmai l-am parcurs, mai apoi în spectacol vocea conștiinței lui Apostol Bologa) îl avertizează: „Nu-ți dai foc singur pe câmpul de luptă”.

Spectacolul vine să aducă toate argumentele necesare pentru a susține acest îndemn. Sub semnul fatalității, dar și cu speranța că putem îndrepta ceva.

Dintr-un univers dominat de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă.

În primul rând figura tânărului locotenent român al armatei austro-ungare Apostol Bologa, rol în care a fost inspirat distribuit Alexandru Potocean, un om chibzuit și credincios, așezat și cuminte, drept și plin de iubire. „Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea”,  spune cel care l-a văzut pe Dumnezeu la doar șase ani (când a trebuit să rostească „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie – foarte bun Potocean în scena în care se dă viață acelei clipe, infinit de dulce, în care s-au deschis cerurile) este același om nevoit să supravegheze executarea unui dezertor și să-l privească în ochi. Privire care-i va rămâne adânc înfiptă în minte și în suflet și îl va însoți până la moarte. Iar identitatea lui națională e pusă în grea cumpănă pe fondul ascensiunii naționalismului.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat.

Pentru a rezolva conflictul său interior și a sublinia frământările morale ale eroului, Afrim a ales să fie mai mereu însoțit de vocea conștiinței, căreia îi dă viață Marius Manole, acompaniindu-l, îngânându-l (până la mișcări corporale), mângâindu-l, certându-l, domolindu-l sau asmuțindu-l, după caz, (duios și inteligent complice în scena îndrăgostirii, nostalgic la revenirea acasă când Bologa își retrăiește copilăria sau nemilos la marginea prăpastiei când acesta hotărăște dezertarea, pândit de ispita prăbușirii), cu versatilitatea și ușurința de a se juca pe sine și cu ceilalți cu care actorul ne-a obișnuit, justificându-și mereu prezența în scenă („simți o nevoie dureroasă să stai de vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu mai fii singur, să nu mai porți singur povara așteptării”).

Foarte multe scene bune între cei doi, în special cele în care se contrazic.

Excelentă Natalia Călin în rolul mamei, se remarcă încă de la început, când fiul o anunță că trebuie să plece la război pentru patrie. „Dar ce, noi avem patrie? Asta-i patrie? Călcau-ar caii rușilor s-o calce…”, se descarcă plină de năduf mama, altfel o eroină ardeleancă, foarte bine asumată de actriță, plină de dragoste pentru semeni și credință în Dumnezeu, de suferințe și dureri care i-au sfâșiat sufletul fără să i-l îngenuncheze, bună ca o pâine caldă. O arată în scrisorile trimise pe front lui Apostol, cărora le dă glas cu durere și infinită dragoste, și în rugăciunile repetate pentru sănătatea copilului și camarazilor lui și mult așteptata pace. O face cu multă emoție, cu umor și foarte bine disimulată stângăcie în scena venirii lui Apostol de pe front.

Minunat Ciprian Nicula în rolul lui Petre, ordonanța simpatică a lui Bologa, un tinerel ardelean naiv și foarte simpatic, cu mare credință în Dumnezeu și un foarte dulce accent ardelenesc, foarte bun mai ales în predica despre suferință și despre Dumnezeu. „Moartea nu-i pedeapsă, viața-i pedeapsă” concluzionează personajul lui, convins că războiul e o pedeapsă pentru păcate și că Domnul ține cumpăna dreaptă.

Foarte bun și Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe Otto Klapka, un sublocotenent ceh în rezervă venit de pe frontul din Italia, care punctează de la prima apariție, fiind și autorul unui moment de duioasă sinceritate (în care-i arată lui Bologa fotografia cu nevasta și copiii, mărturisind că ar fi capabil de orice lașitate numai să-i mai strângă o dată în brațe), și el un individ aflat sub imperiul fricii cu care a trăit după o tentativă de dezertare de care a scăpat ca prin urechile acului. Ca un om care știe despre ce vorbește, el încearcă să-l consoleze și să-l întoarcă pe Bologa în finalul spectacolului.

Savuroasă apariția generalului-candelabru fără cap, un Istvan Teglas care-l interpretează cu mare umor pe generalul Karg de sub mantaua lui militară (recognoscibil și bun și în pielea locotenentului Varga), cu vocea tărăgănată care stârnește mereu râsul, minunat exploatat în momentul în care îi refuză lui Bologa favorul de a nu participa misiunea sfântă din Ardeal sau trimiterea pe frontul italian, acuzându-l că face diferență între dușmanii patriei și amendând imposibilitatea morală de care se plânge acesta, într-o încercare de discuție „de la om la… om”.

Interesant exploatate și cele două iubiri ale lui Bologa. Ilona, noua dragoste, raza prin care el încearcă să treacă fără să o strice, o țărancă unguroaică în pielea căreia se erijează Raluca Aprodu, candidă și fermecătoare, dar totuși coaptă și așezată (bună în scena reîntoarcerii lui Apostol în Lunca Doamnei, când, pe două voci, cei doi își strigă iubirea în minte) și Marta, fosta logodnică de acasă, cea căreia Bologa îi mai păstrează dragostea într-o cămăruță ascunsă a inimii, o savuroasă Ada Galeș, ușuratică și naivă, prea crudă pentru iubire dar deja antrenată în a juca pe degete bărbații (excelentă scena, cred că momentul maxim de destindere al întregului spectacol, în care i-l prezintă logodnicului Apostol pe locotenentul ungur care i-a ținut tovărășie toată iarna – un cârd de soldați! – ca să nu se prăpădească de urât), convinsă că Bologa o părăsește numai pentru că a vorbit ungurește și nu se cade pentru închipuiri copilărești să zdrobești norocul unei fete… Ei i se încredințează articularea gândurilor despre șovinism care străbat din vreme în vreme scena: „Omul să-și iubească neamul, firește, dar nu cu ură pentru celelalte neamuri! Și eu sunt româncă, futu-i!”.

Și Vitalie Bichir este vizibil în rolul tatălui Ilonei, groparul mândru că este tâmplar de meserie, la fel și Florin Călbăjos, Preotul Boteanu cu apucături românești, mai mult decât lumești, și Emilian Mârnea, foarte bun în rolul caporalului, în scena în care primește ordin să găsească un scăunel pentru spânzurarea condamnatului.

Dintre soldații care-l însoțesc pe eroul principal încă de la prima lui apariție, o armată de oameni obișnuiți, adunată de prin birturi sau de pe neveste, care dansează, execută ordine sau rostesc în cor replici, în numele unor idealuri pe care nu le înțeleg și al unei patrii pe care nu știu să o definească, doar pentru că, vorba lui Afrim, „războiul este adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, cei care au reușit să supraviețuiască au făcut-o în virtutea unor idealuri personale, răscoliți și îmbărbătați de dorul de cei dragi și teama de abandon, în contrast cu vocile vesele sau zgomotoase folosite în scenele de grup.

„Scrie carte!” e unul dintre cele mai importante îndemnuri ale acestui spectacol. În încercarea de a proteja oamenii de singurătate, de a nu-i lăsa să se dezbine, de a nu lăsa lanțul să se rupă pentru că fiecare verigă se laudă cu propria independență, de a le arăta cât de important e să fim împreună cu ceilalți și câtă forță se poate naște din asta, Afrim presară spectacolul cu scene emoționante, pline de poezie, în care soldații schimbă scrisori, pe o voce surdă, abia șoptită sau în strigăte de neputință și frustrare, urlându-și iubirea și durerile în epistolele proiectate sau citite de cei și celor de acasă, în care se vorbește despre dor, singurătate, suferințe, răni și moarte. Emblematică cea a spitalului, pe care Lenuța Purja, fiica Teodorei Purja și cealaltă interpretă din satul lui Rebreanu, soră medicală în scenă, o însoțește cu o altă doină. Dar și cele două momente de dans contemporan care acompaniază jocul actorilor.

Într-un decor cu interesante și năstrușnice obiecte de recuzită, utilizând întreaga suprafață a uriașei scene a Sălii Mari, scenograful Cosmin Florea creează un vizual foarte puternic, gazdă a unor spații foarte diferite (precum un club,  o curte de țăran ardelean, un spital de campanie, etc,), în centrul căreia tronează o nouă construcție a la Afrim, aparent simplă, pe care o folosește nu doar ca spațiu de joc (devine pe rând Cârciuma Spânzuratului, casa lui Bologa, casa groparului și viitoarei lui mirese Ilona, biserică și cameră de așteptare a sentinței, iar de pe acoperișul ei diverse personaje rostesc pe rând diverse monologuri), ci o îmbracă mereu în noi lumini și proiecții, prin care reușește să-i schimbe destinația și să o exploateze la maxim întru spectaculozitate și cu diferite efecte vizuale, coerent legate de costumele pline de culoare.

La fel și ecranul de deasupra ei, care se umple mereu de imagini alb-negru live, proiectate de pe camerele folosite în spectacol (m-a trimis mereu cu gândul la filmul lui Liviu Ciulei din 1964, marele reper cinematografic românesc al tuturor timpurilor), pe care-și găsesc locul și Dumnezeu, și câini spânzurați, și rânduri documentare despre istoria Transilvaniei, și jandarmi dezlănțuiți în Piața Victoriei… Dar mai ales întunericul. Negrul care crește până se cufundă totul în beznă, cel pe care poți trece, fără grijă, la dușman. Bezna războiului, a minții și a sufletului românesc căruia i s-a smuls credința și speranța, urmărit acum de lumina din ochii condamnatului de sub ștreang, care pare că pătrunde până pe lumea cealaltă cu dispreț, mândrie și speranță în gestul lui de sacrificiu, adică tot ce ne trebuie pentru a privi cu încredere înainte, deosebind cu înțelepciune răul de bine.

Într-un efort permanent de scoatere la lumină.

Poate chiar la lumina telefoanelor adolescenților debusolați din începutul spectacolului, care mai apar la un moment dat în scenă să-și facă selfie cu istoria, în speranța căpătării Luminii după Săptămâna Patimilor, însoțindu-se tăcut în luminițele din dotare în semn de protest și așteptând cu interes un manual de instrucțiuni gen Protest step-by-step, din care să citească în fiecare seară câte o pagină înainte de a adormi. Pân-om adormi de tot. Ca națiune.

Dintre toate adevărurile răspicate și răscolitoare despre o țară sfârtecată de masacre asupra propriei identități, mi-au rămas în minte cuvintele colonelului Gross (foarte bun tot monologul lui Cristian Bota): „Iubirea a dat faliment. Și umilința. Și smerenia. Și o să pregătim venirea noului zeu: ura. Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea.”.

În rest, numai întrebări care ne așteaptă pe noi să găsim răspunsuri. Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat.

 

foto padurea-spanzuratilor-Adi-Bulboacă-6-925x768

foto: Adi Bulboacă

 

„Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

 

DISTRIBUȚIA:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Doamna Bologa: Natalia Călin

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

 

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Data premierei: 16.12.2018

Pauză: Da