Carne de tun, împachetată și trimisă acasă. În sicrie de zinc.
Dintre picioarele însângerate ale mamelor a țâșnit nu demult viața. Viața crescută în pântece care s-au bucurat să le poarte, viața unor mari promisiuni, viața a cărei inimi a bătut odată împreună cu inima ce i-a pompat grijuliu sânge și i-a mângâiat apoi creștetul cu îngăduință și dragoste, viața de care au fost atât de mândre cele ce au adus-o pe lume, viața unor băieți care au ieșit brusc într-o zi la lumina zilei, ca o ghiulea trimisă de tunul destinului parcă direct pe linia frontului, în războaie absurde care nu le-au aparținut, doar ca să se întoarcă acum acasă în chip de amintiri.
În mărturii despre viața mult prea scurtă ce le-a fost hărăzită, adusă pe masa de judecată a istoriei și a mamelor, o viață cu gust amar, de metale grele de muniții și mașinării de război, simțit dureros pe limba acestor guri pline de sânge ce continuă să vorbească. Să mai zăbovească puțin în viețile ce se străduiesc și ele să-și continue mersul anevoios în sufletele împietrite, rămase pentru totdeauna lângă crucea pe care nu au crezut să o așeze vreodată la căpătâiul copiilor lor.
„Băieții de zinc”. Un pumnal înfipt de Yuri Kordonsky la Bulandra direct în inima deschisă cu care te prezinți în sala de spectacol să primești una dintre cele mai grele emoții teatrale ale noii stagiuni bucureștene.
Un spectacol dur despre vremuri noi de război, unde omul află despre sine ceea ce nu ar fi bănuit niciodată în alte condiții. Un eseu despre cât om a mai rămas din om în această mare de sete de sânge tânăr ce nu poate fi ostoită nici în acest secol, despre tot umanul, atât de des ignorant, din războaiele pe care omenirea încă le mai poartă și cărora le mai găsește plauzibilul și justificarea, într-un mileniu în care civilizația încă mai varsă lacrimi de plumb peste sicriele de zinc în care i se întorc copiii acasă, în numele niciunei idei mărețe.
„Băieții de zinc”, găzduit de Sala „Toma Caragiu” a Bulandrei (ca un făcut, se joacă în sala de la Grădina Icoanei, foarte aproape de Școala Centrală, fostul liceu care a purtat numele Zoiei Kosmodemianskaia, unul dintre miturile propagandei sovietice în secolul trecut, partizana a cărei biografie li se făcea cunoscută copiilor încă din școala primară, în al cărei discurs dinaintea morții ar fi spus „pe mine puteți să mă spânzurați, dar nu puteți să ne spânzurați pe toți”, citat în discursul din scenă!), este un spectacol al cărui text are la bază cărțile celebrei scriitoare Svetlana Aleksievici, distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură în 2015.
În 1989, Svetlana Aleksievici a strivit cu curaj unul dintre marile mituri ale imperialismuli sovietic, respectiv pe cel al soldatului „internaţionalist“ (luptător în războiul din Afganistan, apoi, pe același model în Cecenia, Tadjikistan, ș.a.) care ajută poporul sărac să-și construiască socialismul ca să-i fie mai bine. Scriitoarea a vorbit despre cei aproape un milion de militari sovietici care au trecut prin Afganistan între 1979 şi 1989 în conflictul nerecunoscut oficial, provocând distrugeri masive, dar schimbându-și și ei pentru totdeauna destinele, asta în cazul fericit în care nu s-au întors înapoi în URSS în sicrie sigilate.
„Soldaţii de zinc“, cartea Svetlanei Aleksievici, prezintă confesiunile emoţionante ale unor participanţi la război – soldaţi, ofiţeri, asistente medicale – şi ale unor mame care şi-au pierdut copiii, carte din care Yuri Kordonsky a decupat cu grijă mărturii cutremurătoare pe care le-a adus la masa judecății noastre, și măcar teatrale, pentru că a sosit poate timpul să le ascultăm și să vorbim despre ele. Până să se facă mult prea târziu.
În spațiul sobru, dinadins sărac, imaginat de Nina Brumușilă ca un tablou îndoliat al unei ședințe de judecată, la masa lungă, prevăzută doar cu cele necesare pentru dezarhivarea adevărurilor și ștergerea lacrimilor, întinsă în semiîntunerric cât să i se vadă doar ospățul durerilor, luminate pe rând sub lupa memoriei, Kordonsky a aliniat mamele îndoliate, împietrite în imaginație și în amintiri, ce caută cuminți să-și explice suferința, să găsească rolul sacrificiului lor în marea schemă a absurdului în care ne este dat să trăim cu toții.
Pe Svetlana a așezat-o la mijllocul mesei, încredințând-o cu nădejde unei elegant-fermecătoare Mariana Mihuț, înlemnită de declarații, uneori uluită și impecabil reținută în gesturile puține și precise, asortate la tonul scăzut cu care aproape că șoptește, stăpânindu-și precis personajul încă mirat și îndurerat după fiecare mărturisire, picurând în timpanele sfâșiate de auzul lor toate marile întrebări pe care istoria ni le ridică astăzi pentru a le căuta răspunsuri, fiecare cum poate. În speranța că toate pocăințele și asumările din noi, puse unele lângă altele, vor alcătui într-o zi tabloul marelui bine, în care nu va mai putea încăpea niciun fel de absurd.
Pe un ton molcom, asumat, Mariana Mihuț dă glas scriitoarei care a avut curajul să scrie despre ce nu se vorbește și nu se scrie de atât de multă vreme: crima. Despre soldații care nu se întorc în coșciug, însă își trăiesc cum pot secretul crimelor săvârșite, purtându-le, multiplicându-le, augmentându-le prin tăcerea lor dureroasă. Investigând normalitatea ideii de a ucide, pe un ton dinadins didactic pentru vremurile pe care le trăim (poate învățăm măcar să ascultăm), ea nu se judecă acum cu mamele, ci direct regimul care a făcut posibilă ștergerea omorului din definiția războiului în șubredul imaginar colectiv al unui popor căruia i-a fost așezată în gene dragostea pentru omul cu armă.
La masa ei sunt invitate șase dintre personajele care sar precis printre oamenii cu arme și dintre paginile cărții direct sub câte o sursă de lumină, ce le va dezvălui pe rând, unul câte unul, capitolele scrise cu lacrimi de sânge în viețile lor, unde au fost scrijelite secretele suferințelor cele mai intime, în partituri grele, ofertante actoricește, ce le vor permite celor șase actrițe care o însoțesc pe Mariana Mihuț în această aventură confesională să creeze sub ochii noștri un tablou complex al sentimentului matern căzut pradă războiului.
O opțiune regizorală interesantă, această așezare în linie a celor șapte actrițe conferă minimum de libertate de mișcare și maximum de concentrare pe rostire și joc interior, dând o forță incredibilă monologurilor și păstrând totodată tonul aproape procesual de boxă a martorilor absurdului, dar subliniind totodată și ideea personajului colectiv Mama, surprinsă în una și aceeași durere care plânge pe mai multe voci.
Toate protagonistele își aduc aportul serios, extrem de consistent, asemănător și totuși în feluri diferite, complementare, la acest tablou general, în ciuda registrului care este unul cadru, cel al doliului infinit, al suferinței sfâșâietoare după cea mai nemiloasă dintre pedepsele pe care Dumnezeu le poate da omului, atât de greu de imaginat, de explicat și chiar de dus pe scenă, din diferite straturi emoționale pe care le presupune povara sufletească a personajelor lor și experiențele diferite pe care le-au avut în viața și moartea celor dragi.
Prima mamă (bibliotecara crescută departe de patrie, soție de ofițer detașat multă vreme în Germania, care a căutat să-și educe băieții după cărți și personaje ideale), încredințată Danei Dogaru, păstrează tonul uimit, deloc ridicat, cu care autoarea cărții i-a deschis capitolul (și spectacolul) și i-a oferit șansa de a-și face cunoscută povestea, un ton mai degrabă suferind relaxat, aprope de resemnare, fie ea și tremurândă, al unei perplexități pe care pare că nu a reușit să o șteargă vreodată de pe fața împietrită ce a suportat greu lacrimile unei tragedii ce n-a avut niciun sens. Nici pentru ea, nici pentru copiii pierduți, nici pentru patria care i-a așezat în privire golul ăsta ce nu va mai putea fi umplut niciodată decât cu toată cruzimea de care-și aduce mereu aminte. A celorlalți dar și a propriilor vinovății, o mamă cu sufletul greu încercat de când a fost pusă să aleagă între cei doi fii.
A doua mamă este Ana Ioana Macaria, o actriță magnetică, ce te atrage abil în energia ei ghidușă (monologul ei e însoțit de cea mai multă gestică și mișcare dintre toate, atent acordate la ritmurile cuvântului, rostit cu patimă și vioiciune) și te păstrează captiv în suferința ei imaculată. Fost acar la calea ferată, această mamă și-a crescut singură copilul, cu așa de multă iubire și atât de mare încât ea i-a rămas la un moment dat mică, poate doar de dor, la fel și sicriul în care s-a întors acasă, ce nu a vrut să-și dezvăluie chiriașul. E atâta vervă în mândria cu care povestește despre Sașa și viața lui, încât suferința ei devine desăvârșită, atent tremurată unde e mai mare nevoie de lacrimă și infinit fermă pe unde-și revendică strigătul, îmbrăcată inteligent într-o voluptoasă bucurie a amintirilor prin care-și păstrează băiatul în viață și într-o forță extraordinară cu care continuă să spere că a fost o greșeală, aducând mereu argumente pe care le găsește plauzibile din realitatea altora și nici măcar nu caută să le ascundă în spatele devotamentului ei entuziast față de memoria copilului.
Cred că cel mai dur și mai complex monolog este cel al Rodicăi Lazăr, adusă la masa mărturiilor în rol de asistentă medicală. Și ea altădată mamă și soție, nu-și mai vede rostul în Leningrad după pierderea stâlpilor casei și cere să fie trimisă în Afganistan. Ca să fie cumva de ajutor, dar și ca să se convingă cu ochii ei cum arată de aproape războiul care i-a luat tot ce avea. Excelentă Rodica Lazăr și îngrozitor de greu de primit mărturia personajului ei, susținut cu o forță minunat dozată, în crescendo, în răstirea cu care-și tratează amintirile îngrozitoare până la urlet, cu privirea mereu încordată, dinții strânși și pumnii încleștați sub revolta care-i macină încet interiorul și pe care o lasă inteligent să se vadă de sub toată această încovoială, uneori șovăitoare, încât aproape că-i auzi respirația sacadată din nopțile cu care a trebuit să-i hrănească cumplitul coșmar și să-i înăbușe tăcerile asurzitoare, în timp ce furia țâșnită în cuvintele cu care descrie ororile războiului îi încruntă fruntea și îi tulbură atent privirea, în care se simte că au rămas cele mai groaznice imagini ce i-a fost dat să le vadă. Se simte în monologul ei tot sângele din fragilitatea unor oameni care nu mai sunt, tot focul care a mistuit locuri pe care le-a înghițit pământul, toate fărădeligile, abuzurile, violurile sau crimele înfăptuite de soldații propriei patrii. Plecată să vindece, să salveze, să iubească, s-a întors din război cu dezgust, cu ură și, în cele din urmă, cu o cruntă imunitate la răul și urâtul pe care l-a descoperit în oameni.
După cumplita ei radiografie, Profira Serafim ne aduce la masa judecății povestea celei de-a treia mame, cea mai duioasă dintre toate, cu vorba blândă și mângâietoare, poate anume reglată în timp până a găsit tonul potrivit pentru a-și crește copilul, dintotdeauna firav, supraviețuitorul dintre cele două suflete gemene pe care le-a adus pe lume. Suavă, naivă, mereu ținută în gardă de-a lungul vieții de precaritatea stării de sănăttate a fragilului Colea, ea s-a izbit violent de zidul de ignoranță și indiferență care a fost zidit fără să-și dea seama în jurul lor, până la decizia de încorporare. Povestește precipitat, cu lacrima mereu în gât și o naivitate pe care o stăpânește ferm, răsucind-o în toate felurile în care are nevoie personajul ei, plimbând-o abil printre comisariate și comandanți de batalion până în momentul fatidic al veștii îngrozitoare, chiar și atunci convinsă că, dacă va fugi, are să scape de chipiurile purtate de oamenii în uniformă pe mâna stângă în semn de doliu. Resemnată cu greu după cumplita pierdere, ea își găsește locul doar în cimitir, printre poveștile despre pierderile altor mame, prin care actrița reușește să umple abil scena de personajele din emoționalul ei zdruncinat, ce caută cu toatele să se strecoare cum pot printre veștile și mirosurile morții, sosite în sicrie prea mari ca să intre pe ușă ori prea mici ca să încapă în ele trupurile atât de cunoscute ale copiilor lor.
Mirela Gorea, în rolul celei de-a patra mame, cea care trăiește o dramă încă și mai cumplită decât a celorlalte, are misiunea grea de a transmite durerea din rana celei ce ar fi preferat mai degrabă moartea propriului copil în locul traumei cu care l-a lăsat războiul mutându-i mințile altădată la locul lor și mutilându-i penntru totdeauna sufletul. Mirela Gorea reușește să-i construiască personajului verosimilul prin luciditate și precizie de satâr, cu care sparge, parcă dintr-o singură lovitură, osul ce leagă cruda realitate de carnea oricărui dezirabil, dar și compasiunea de care are nevoie ca noi să-l acceptăm și să nu-l judecăm prea aspru, complice la crima profesionistă cu semnătură militară a unui biet soldat diagnosticat cu o ușoară zdruncinare nervoasă. Cutremurătoare mărturiile ei despre boală și despre sistem, dar mai ales despre originea zgâlțâielii care a produs cumplita întorsătură din destinul unui om, construite de actriță cu evidentă preocupare pentru fiecare detaliu, reușind astfel să despartă înteligent mărturiile subiective de observațiile obiective despre groaza pe care o poate țese războiul în sufletul unui om.
Ultima dintre mamele peste care se aprinde lumina confesionalului este cea a Cameliei Maxim, păstrată parcă anume pentru deznodământul unei povești ce nu-și va găsi niciodată sfârșitul. Sensibila actriță reușește să compună o metaforă a pierderii, care pentru această mamă se produce la toate nivelurile. Candida ei boală îmbracă discret și subtil, prin jocul plin de nuanțe al Cameliei Maxim, în zâmbete și exuberanțe elegante, dansate, cântate, uneori aproape fluierate ori sărite într-un picior în ludicul ce substituie gingaș încrâncenarea dintr-o disperare aproape uitată. Mistificarea e o nevoie a sufletului ei curat, în stare să recunoască zborul păsărilor și foșnetul ierbii ce vin să valideze și să prelungească magistral vița cazonă din forța, maniera și statura minunatului ei ofițeraș (odihnite acum sub firele de viață ale plantelor, dimpreună cu toată familia lui de ofițeri căzuți la datorie pentru patrie ce le hrănește azi pământul rădăcinilor cu noi idealuri), botezându-l creștinește cu suferința, cu durerea și cu lacrimile ei limpezi, numai ca să fie sigură că rugăciunile vor ajunge întocmai la sufletul plecat.
Mariana Mihuț face echilibristică emoțională printre îngrozitoarele povești ale acestor mame, preluând pedagogic, de la înălțimea personajului ei care dirijează orchestra asta de dureri, bagheta dirijorului, provocându-le cu răbdare cele mai fine sunete și apăsând atent pe coardele și clapele ce le întrețin reverberațiile după fiecare solo, cât să-i asigure emoției o cadență firească și mai ales să-i facă audiția suportabilă imnului ăsta funebru pe care s-au căznit și au reușit să-l compună împreună.
Un imn învelit iscusit de Yuri Kordonsky în efigiile unor copii blocați în copilăria lor, soldați-aliaj purtați în războaiele de metale grele ale altora, suflete aduse la lumină cu greu într-o lume în care crima e acceptată, justificată, folosită și încurajată, o lume cu jucării de luptă din care sunt anume șterse emoțiile și sentimentele, printre lacrimile deznădăjduite ale mamelor.
O poveste dureroasă la gura sobei istoriei cele mai recente, despre viața din care a mai rămas doar o găleată de carne, împrăștiată într-o cutie mare de zinc, învelită atent în drapelul unei patrii care n-a avut destulă grijă de băieții ei.
Băieții de zinc.
„Băieții de zinc”, după Svetlana Aleksievici, traducerea: Justina Bandol, dramatizare și adaptare scenică: Yuri Kordonsky
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumușilă
Asistența de regie: Taisia Orjehovschi
Regia tehnică: Mihaela Oance
Foto: Adi Tudose
DISTRIBUȚIA:
Svetlana: Mariana Mihuț
Prima mamă: Dana Dogaru
A doua mamă: Ana Ioana Macaria
Asistenta medicală: Rodica Lazăr
A treia mamă: Profira Serafim
A patra mamă: Mirela Gorea
A cincea mamă: Camelia Maxim
Durata spectacolului: 1 oră şi 30 minute
Luciana Antofi 