Ce-i ține pe Marius Manole și István Téglás „În ploaie” la Teatrul Avangardia

blog In ploaie

O clipă. Una pe care nu o poate uita niciodată. Doar de atât are nevoie sufletul pentru a porni într-o goană nebună după întrebări și răspunsuri pentru a înțelege și a căuta să-i păstreze magia, în speranța că o va reedita vreodată. Sau, dimpotrivă, pentru a distruge orice memorie a ei și a o face să dispară pentru totdeauna…

Desprinsă dintr-o poveste. Doar de atât au nevoie doi actori talentați pentru a porni într-o aventură teatrală de neuitat, fiecare pe câte un alt drum pentru a ajunge împreună la destinație. De o poveste din care poți extrage cu precizie măcar o clipă de magie… Pentru că spectacolul „În ploaie” de la Teatrul Avangardia este unul dintre acele spectacole pe care ți le vei aduce aminte multă vreme după ce ai trăit acest moment unic și, culmea!, repetabil, în care te-ai simțit atât de bine și atât de rău în același timp… Poate l-ai văzut acum aproape o lună, dar sigur ai senzația că se joacă acum, o singură dată, numai și numai pentru tine…

Un spectacol despre aproape. Despre importanța aproapelui. Despre iubirea lui. Necondiționată. Dar și despre trădarea lui. Nevinovată. Despre prietenie și dragoste. Despre alb și negru. Despre bine și rău. Mai precis despre suflet și toate nuanțele în care el se regăsește în aproapele lui… Sau despre cum se întâlnesc, se însoțesc, își împărtășesc tainele și se identifică unul cu altul, dar mai ales cât de greu se despart apoi două suflete…

După un text foarte special („A steady rain”, piesa lui Keith Huff care s-a jucat pentru prima oară cu mare succes pe Broadway acum 10 ani, avându-i ca protagoniști pe Daniel Craig și Hugh Jackman), „În ploaie” este un fel de  scenariu polițist prin care se rescrie o dramă psihologică de foarte bună calitate sau invers. Inspirat dintr-o poveste reală a doi polițiști din Chicago, legați nu doar de prietenia de o viață și munca în aceeași echipă, dar și printr-o gravă eroare de judecată (sau mai multe?!…), de viață și de moarte, care-i ține captivi în aceeași bulă, „În ploaie” este un spectacol captivant și prin felul în care este adus în fața spectatorului român. Multe ar fi căile pe care ai putea să le străbați pentru a transpune scenic această poveste (deși are intenții vizibile din scriitură), însă este foarte interesantă opțiunea regizorului Ricard Reguant de a merge pe austeritate (nu și sărăcie!) vizuală maximă, ajutat cu precizie de Bogdan Amarfi (scenografie) şi Dan Bujor (light design), pusă în slujba interpretării actorilor, pe care cei trei îi sprijină categoric, nesofisticat și totuși cu un efect teatral atât de puternic…

Prin intermediul lor construiesc, păstrează și exploatează emoții în crescendo, într-un fel de one-man-show cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată. În care protagonistului, despicat în două la începutul spectacolului, i se poate trage încet fermoarul de la tălpi înspre creștet, pentru a-l vedea (după toată chirurgia reparatorie care i-a fost administrată întru argumentare) la sfârșit pe de-a-ntregul: Actorul. Din dreapta Marius Manole, din stânga István Téglás. Sau invers.

Pentru că cei doi talentați actori (culmea!, amândoi pe același tip de sensibilitate, de expresie facială și corporală, dar și de rostire, similarități exploatate la maximum pentru a imprima spectacolului o poezie de care greu mai poți să-l dezbraci chiar și în cele mai dure momente ale lui) reușesc să construiască, pe partiturile generoase și extrem de solicitante cu care au fost înzestrate personajele lor, două one-man-show-uri paralele, în timp ce împreună au grijă de firul narativ principal pentru a te familiariza cu povestea lor și evoluția relației pe care au legat-o de-a lungul timpului. Versatili și ludici, dar și serioși și riguroși în același timp, István Téglás și Marius Manole sunt fiecare câte o mână care o spală pe cealaltă și împreună caută să curețe de vină, de tristețe și de sânge o față care nu se mai poate privi în oglindă… Ca într-un joc de copii din care fiecare își mai aduce aminte câte o regulă pe parcursul partidei, poate chiar una pe care voia să o uite sau pe care în timp ce o explică își dă seama că ar fi putut să o țină sub tăcere, pentru că sigur nu-l va ajuta să câștige…

La limita suportabilului cu copleșitorul, a albului cu negrul, a teatrului cu cinema-ul, Manole și Téglás ne joacă pe degete, într-un confesional prin care ne implică și pe noi prin cele două monoloage separate care se vor desfășura în paralel, amestecate cu scene de dialog dintr-un prezent greu de dus de toată lumea (cel al confruntării adevărurilor cu care au trăit până acum fiecare și din care trebuie să scrie acum împreună istoria corectă și reală a faptelor, adevărul-adevărat cu care vor trebui să trăiască de acum încolo).

Prin joaca lor, introdusă mereu la un indicativ imperfect care schimbă brusc convenția, ne mută lejer dintr-un spațiu în altul, dintr-o stare în alta, de la o empatie la alta, aruncându-ne fără milă de la Joey la Denny și înapoi.  Cei doi parteneri și prieteni la cataramă de o viață (unul rătăcit, introvertit, trist, alcoolic și depresiv, celălalt duplicitar, ba cald, ba impulsiv și chiar despotic pe alocuri, roluri ce pot fi oricând inversate) sunt polițistul rău și polițistul bun, într-un moment de criză a vieții lor (identitare, personale și profesionale, separat și împreună), exploatat la limita sociopatiei sau poate altor patologii sociale, într-o complicitate dulce, fluidă și complementară prin atitudine și faptă, care le pune amândurora în valoare calitățile actoricești remarcabile, dar pe care și le și potențează unul altuia, în feluri asemănătoare și totuși diferite de a metaboliza și exterioriza durerea, frica, vanitatea, furia, dezamăgirea ori lașitatea în fața provocărilor morale pe care le ridică evenimentele sordide pe care sunt nevoiți să le trăiască și care-i unesc în taine ce nu pot fi revelate celor din jur… O prietenie și o relație de muncă teribil încercate de faptul că se află fiecare pe câte o parte a bulevardului justiției, dar pe același trotuar al dragostei, prinși fără drept de apel într-un univers parcă absurd limitat de legi morale și sociale, în care se trag mereu unul pe celălalt în pericol și reprobabil… Condamnați la un fel de împreună complex și răvășitor, pe care niciun alt fel de context uman nu-l poate imagina…

Într-o poveste noir, bogată și surprinzătoare, plină de suspans și de o poezie aparte, pe care cei doi reușesc să o împacheteze și să o asume interesant, pentru a o dărui apoi cu generozitate spectatorului într-o formă plăcută și indigestă în același timp, învârtindu-l cu pricepere într-un carusel de emoții din care nu se poate da nimeni jos, în timp ce o mână nevăzută, venită din altă dimensiune, îi caută un ritm halucinant, amețitor…

Un joc de condamnare, o invitație la judecată despre prejudecată, în care se așteaptă osânda profund umană, în funcție de gradul de vinovăție pe care am fost chemați să-l stabilim și l-am angajat împreună, cu toate nuanțele care pot să încapă aici, de la pudoare și candoare până la cinism și cruzime…

Pe o cărare comună, cu multe poteci lăturalnice, într-o pădure deasă de intrigi… Și peste toate, ploaia… Care spală și ea ce poate…

Plouă din nou sâmbătă, 9 noiembrie, de la ora 17.00.

afis in ploaie

În ploaie” de Keith Huff

Teatrul Avangardia, Bucureşti

Regia: Ricard Reguant

Scenografie: Bogdan Amarfi

Light design: Dan Bujor

Distribuția:

Joey: Marius Manole

Denny: István Téglás

Mai bine 30 de minute de ceva minunat decât o viață întreagă de nimic special: „Magnolii de oțel” la Avangardia

0 blog Magnolii-

Fragilitate și tenacitate. Sau cum arată puterea la genul feminin. Și idealurile pentru care femeia este dispusă să-și dea viața, fără să se gândească de două ori.

Un spectacol despre rezistența prin prietenie. Despre solidaritatea nedisimulată și dârzenia prin care șase femei sunt nevoite să înfrunte cele mai grave probleme cu care se confruntă, boala și moartea, și să suplinească lipsa de ajutor din partea bărbaților care-i înconjoară și care dau bir cu fugiții la greu.

Comedia cu accente dramatice Magnolii de oțel este un text terapeutic, pe care dramaturgul Robert Harling l-a scris după ce sora lui, Susan, a murit prematur, în urma unor complicaţii datorate diabetului, lăsând orfan un copil de doi ani. “Este o comedie – spune el – deoarece chiar şi în cele mai întunecate momente există lucruri care te fac să chicoteşti”.

La scurt timp după premiera off Broadway a primului spectacol după textul acestei piese (care a avut peste o mie de reprezentații), Robert Harling a scris și scenariul cinematografic „Magnolii de oţel” (filmul, regizat de Herbert Ross în 1989, le-a avut în rolurile principale pe Sally Field, Dolly Parton, Shirley Maclaine, Daryl Hannah, Olympia Dukakis şi Julia Roberts – care a interpretat personajul Shelby, inspirat de Susan, sora dramaturgului, cu care actrița a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun rol secundar feminin).

În varianta inițială, cea de scenă, Harling a optat pentru scoaterea din distribuție a oricărui rol masculin, bărbații din viețile celor șase personaje fiind portretizați doar din discuțiile lor și câteva artificii scenice. În montarea lui Ricard Reguant pe scena Sălii Cinema Pro a Teatrului Avangardia, simplă, curată și onestă, în spatele fragilității și duioșiei acestor personaje  există forță, autoritate, vigoare și concentrare sau invers, în doze și întruchipări diferite, complementare, prin care se relevă șase fețe ale feminității, așa cum se desprind din tipologiile pe care le reprezintă ele (inspirate de prietene ale mamei sale, așa cum și le aduce aminte dramaturgul din copilărie, sunt recognoscibile în femeile din jurul oricui, în orice epocă și în orice spațiu geografic).

Acțiunea textului dramatic se desfășoară întrun singur loc – un coafor din Louisiana -, unde cele șase femei se întâlnesc și își împărtășesc părerile despre lume și viață, în ședințe consistente de bârfe și destăinuiri dintre cele mai intime, în care umorul și emoția se întâlnesc și se completează pentru a prezenta o poveste de viață adevărată și tandră, al cărei tragism nu poate fi abordat decât cu zâmbetul pe buze pentru a putea fi dus de fiecare în parte.

Coaforul lui Truvy (o Ștefana Samfira veselă, abilă și prietenoasă, proprietara plină de energie care știe să facă pasul în spate și să participe neintruziv la poveștile de viață ale clientelor ei, făcându-se plăcută și indispensabilă oricui intră în contact cu ea) este locul în care se vor scrie, prezenta și împlini destinul tragicomic al tinerei Shelby (o Irina Ștefan credibilă și versatilă, care plimbă personajul ei complex între naivitate și hotărâre, forță și sensibilitate, asumare și resemnare) și drama mamei sale, M’Lynn (o Medeea Marinescu puternică, rezistentă și reținută, precum personajul pe care-l întruchipează, care trebuie să facă față unei familii ciudate și unui job greu, pe lângă gravele probleme de sănătate ale copilului ei, dar și să păstreze aparențele unei vieți fericite în fața celorlalți).

În povestea lor sunt implicate noua angajată a lui Truvy, Annelle (a sensibilei și ingenuei Ioana Barbu) și două cliente obișnuite ale coaforului: Clairee (foarte bună în acest rol Victoria Cociaș), soția primarului decedat, o femeie activă și sociabilă, implicată în viața comunității, și Quiser, excentrica temperamentală a orașului, o femeie capricioasă, cu o gură slobodă și apucături de nebună, căreia îi dă viață cu umor Maia Morgenstern.

Fiecare ducând în spate drame ale femeii de azi și de oricând (căsnicie sau maternitate neîmplinită, abandon, văduvie), a căror povară mai pierde parcă din greutate când e împărtășită și alinată de cei din jur, prin care reușește să găsească puterea și dorința de a merge mai departe chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

Un spectacol despre urcușuri și coborâșuri. Despre conflictul între generații. Despre relațiile cu ceilalți. Despre sprijin și compasiune. Despre solidaritate și altruism.

Dar mai ales despre căutare. Despre dragoste și desăvârșire. Despre femeia care iubește fără limite și caută să-și împlinească rostul pe lume, indiferent cât de mare este prețul pe care are să-l plătească. Sau cât de puternic este vântul care încearcă să-i smulgă petalele…

Afis-Magnolii-de-Otel

Magnolii de oțel de Robert Harling

Teatrul Avangardia

 

Regia: Richard Reguant

Decor: Bogdan Amarfi

 

DISTRIBUȚIA:

Shelby: Irina Ștefan

M’Lynn: Medeea Marinescu

Truvy: Ștefana Samfira

Clairee: Victoria Cociaș

Quiser: Maia Morgenstern

Annelle: Ioana Barbu

 

Negrii mititei s-au făcut soldăței: ȘI DIN 10 N-A MAI RĂMAS NICIUNUL

si din 01.jpg

Se ia adaptarea dramatică a celui mai vândut roman al Agathei Christie (în peste 100 de milioane de exemplare până acum), semnată chiar de autoare, „Zece negri mititei”, se operează politically correct, adică se extrag cu precizie aluziile  rasiale din context, și se pune în scenă cea mai cunoscută poveste mistery a tuturor timpurilor.

Spectacolul teatrului Avangardia după piesa „Și din 10 n-a mai rămas nici unul”, montată pentru prima dată în România de Ricard Reguant (primul regizor care a obţinut permisunea de la deţinătorii drepturilor de autor de a folosi finalul original, cel din roman),  aduce în atenția românilor povestea a zece oameni care trebuie să moară fără să alunece în ridicol și fără ca ucigașul să fie evident, cum și-a propus autoarea și cum s-a mărturisit în rândurile autobiografice, având drept punct de plecare un cântecel britanic pentru copii din secolul XIX („Ten Little Niggers”, scris de Frank Green în 1869, în timp ce America fredona deja cântecelul „Ten Little Indians”, construit cu un an înainte pe același principiu de Septimus Winner – cel pe care, în copilărie, eram învățați să numărăm în limba engleză -).

N-aș fi vrut să încep astfel expunerea gândurilor despre acest spectacol, însă șocul cultural a fost important pentru impresia pe care mi-a lăsat-o. Pentru că se numește „Și din 10 n-a mai rămas nici unul” și m-am bălbâit de fiecare dată când am vorbit despre titlul lui în ultimele zile. Adăugând interlocutorilor curioși „Zece negri mititei” și lămurind imediat enigma. Pentru că pe pagina spectacolului am fost trimisă într-o poveste ce urmează a fi găzduită de Insula Soldatului (în roman Insula Negrului), iar sala m-a întâmpinat cu o scenă (interiorul unui salon care nu a mai fost folosit de multă vreme, cu mobilele acoperite cu pânză) în mijlocul căreia tronează un tablou uriaș cu versurile unui cântecel cu soldăței, deasupra șemineului pe a cărui poliță superioară sunt aliniate zece statuete roșii. Pentru că am fost avertizată prin difuzor înainte de începerea spectacolului în legătură cu motivele schimbării titlului și n-am putut să nu-mi aduc aminte impresiile din copilărie la prima întâlnire cu cei „Zece negri mititei” (text nesemnat în „Cele douăsprezece luni ale visului”, antologia inocenței întocmită de Iordan Chimet) sau cântecelul pe care nici nu mai știu când l-am învățat (și despre a cărui versiune românească nu știu nimic), în orice caz, înainte să citesc celebrul roman al Agathei Christie. Și care au rămas repere culturale ale acestei metafore, fără să mă gândesc vreodată la posibile motive de discriminare rasială… Și pentru că în pauza și la finalul reprezentației la care am asistat am auzit în jur vorbindu-se mult despre titlu.

Revin în sala de spectacol și încerc să-mi canalizez atenția asupra cântecelului pe care-l aud și să intru în atmosferă. Pentru că debutează cu înregistrarea unui cântecel original și candid pe o voce suavă, ce pare să vină dintr-un carusel muzical cu cheiță (bună muzica întregului spectacol, compusă de Pep Sala), în care personaje sunt zece soldăței, timp în care îți arunci privirea asupra celor zece statuete din scenă. Poate sunt toate ingredientele necesare unei remitizări politically correct a poveștii scrisă de cel mai mare autor de romane polițiste din istorie. Sau, în orice caz, o convenție absolut funcțională pentru un  spectacol de teatru.

De îndată ce reușești să treci de șocul cultural, convenția funcționează. Te trezești pe Insula Soldatului în casa misterioșilor soți Owen, unde au fost invitați opt musafiri (o secretară tânără, fostă bonă, un căpitan de navă, un tânăr frumos și teribilist, un fost inspector de poliție, acum detectiv, o domnișoară bătrână, fiică de colonel, un general veteran de război, un medic și un judecător), ce intră pe rând în scenă, primiți de un cuplu (un majordom și o bucătăreasă) și el proaspăt sosit, angajat (fără să-i fi cunoscut) de aceiași proprietari enigmatici pentru a întâmpina și întreține oaspeții.

Cele zece personaje cabalistice, care vor rămâne izolate în acest spațiu abandonat de pe insula pustie (scenografie simplă, elegantă, funcțională, cu acces  facil din salon către celelalte încăperi ale proprietății dar și către exterior, bine pusă în evidență prin jocurile de lumini), la distanță mare de uscat și pe o vreme capricioasă, nu se cunosc între ele și sunt condamnate să interacționeze și să se suspecteze unele pe altele, în urma unui mesaj înregistrat pe care-l ascultă la gramofon, după indicațiile celor care i-au invitat aici sub diverse pretexte. Fiecare e acuzat că a comis o crimă „deasupra legii”, respectiv una ce nu poate fi dovedită sau cu care au reușit să se strecoare pe sub porțile justiției. Fiecare are de dat o socoteală. Fiecare e prins pe cont propriu în capcana prin care ucigașul urmează să-și ducă planul la îndeplinire, adică să-i ucidă pe toți, considerând că trebuie să plătească acum cu propria viață pentru viețile pe care le-au curmat: ale unor copii într-un accident de mașină, a unei angajatoare prin neglijență intenționată, a unui amant trimis într-o misiune imposibilă, a unei servitoare împinsă la suicid, a unui pacient ucis prin mal praxis, a unor oameni dintr-un trib african prin înfometare, a unui copil lăsat intenționat să se înece în mare și a unui condamnat nevinovat la închisoare pe viață în urma falsificării unei mărturii.

Fiecare victimă și criminal deopotrivă, fără măcar vreo dezvăluire (precum în roman) a rolului pe care îl au de îndeplinit în rezolvarea misterului și identificarea ucigașului, cei zece actori intră bine în pielea personajelor, își asumă și reușesc să transmită spectatorului un aer misterios, din care se creează lesne încordarea. Corect, fără artificii, ca la carte.  Fiecare cu câte o exagerare, mai ales în rostire, nu tocmai ușor de digerat individual, dar intenționat și interesant folosite și intersectate pentru a surprinde diversitatea profilurilor psihologice, ei aruncă suspansul de la unul la altul, ca pe o bilă de billiard lovită cu tacul, care izbește la rândul ei mereu o altă bilă și toate împreună pereții spațiului de joc, într-o mișcare controlată și coerentă.

O fac cu mult umor Claudiu Istodor (cel care-l interpretează pe William Blore, fost inspector de poliție, acum detectiv particular, care se prezintă emfatic „Davis. Mă cheamă Davis”, pretinzând că locul lui natal este Natal – în Africa de Sud, savuros în jocurile de cuvinte; excelentă scena în care, demascat de vocea de pe discul de gramofon, își recunoaște adevărata identitate), amfitrionul spectacolului și, la un nivel mai restrâns ca întindere dar la fel de simpatic, Dani Ionescu (Anthony Marston), cu mare siguranță, adesea îngroșată, Tudor Aaron Istodor (cel ce îi dă viață căpitanului Philip Lombard), al doilea amfitrion din spectacol, și Alexandru Conovaru (Sir Lawrence Wargrave) și cu ingenuitate și căldură Raluca Aprodu, căreia i-a fost încredințată  Vera Claythorne.

În cazul Liei Bugnar (domnișoara Emily Brent, cea care nu suportă în niciun chip să fie acuzată de crimă) se apasă până la fund pedala umorului reținut, sec, aproape vulgar, care i se potrivește mănușă și care smulge râsete din sală aproape la fiecare intervenție.

Foarte buni Andrei Mateiu și Camelia Pintilie în rolul soților Rogers (majordomul și bucătăreasa care au pe conștiință viața unei femei pe care au îngrijit-o și căreia nu i-au mai administrat tratamentul cu medicamente pentru a pune mâna pe moștenirea ce le revenea prin testamentul acesteia), care joacă acum rolul unor gazde bune și primitoare, clevetind în același timp pe la spatele invitaților. Ion Haiduc joacă rolul generalului Mackenzie, un decrepit veteran de război, personaj caricaturizat exagerat, însă asumat și dus cu bine de actor pe drumul pe care-l propune viziunea regizorală.

L-am lăsat intenționat la final pe Cristian Iacob, care reușește o construcție solidă a doctorului Armstrong, un personaj agitat și foarte prezent, cu istorie în probleme legate de consumul de alcool (crima de care este acuzat a fost înfăptuită în timpul unei operații ratate sub influența băuturii), care încearcă să se țină departe de orice licoare, spre care-l îmbie, din când în când, William Blore (într-un schimb savuros de replici și priviri cu Claudiu Istodor). El încearcă mereu să-și păstreze reputația de chirurg profesionist, bine plătit și important pentru breasla pe care o reprezintă, dar și să se facă util celor din jur, când aceștia încep să se confrunte cu probleme medicale…

Cu ajutorul celor zece nu-ți mai rămâne decât să rezolvi misterul, să afli cine este responsabil de orchestrarea acestei reuniuni, în care soldățeii dispar unul câte unul precum în cântecel (otrăviți, înecați, înțepați, tăiați, spânzurați, după caz), dimpreună cu câte o statuetă de deasupra șemineului. Într-un spectacol corect, fără mari invenții sau scăpări.

Cine e criminalul nici nu mai contează și în niciun caz nu aș divulga vreun secret privind epilogul, nici pentru cei care au citit romanul Agathei Christie, nici pentru cei care sunt la prima întâlnire cu această poveste, din ale cărei zece personaje știi precis doar că nu rămâne niciunul.

Noroc că Agatha Christie a rămas. Cu totul.

P.S.

Am ieșit de la spectacol și am coborât direct în era #MeToo. Am aflat cu stupoare că celebra melodie „Baby It’s Cold Outside“, compusă de Frank Loesser în 1944 (interpretată de-a lungul celor șapte decenii de viață în duete și ele celebre, precum Louis Jordan și Ella Fitzgerald, Ray Charles și Betty Carter, Bing Crosby și Doris Day, până la Lady Gaga și Joseph Gordon-Levitt, în care bărbatul și femeia inversează rolurile) a fost interzisă la unele posturi de radio din Statele Unite și Canada pentru că mesajul cântecului incită la viol și este în contradicţie cu mişcarea împotriva hărţuirii sexuale…

Nici nu știu până unde trebuie să mai ștergem istoria…

afis Si-din-10

 

Şi din 10 nu a mai rămas niciunul” de Agatha Christie

Teatrul Avangardia

 

Regie: Ricard Reguant

Traducere: Irina Margareta Nistor

Muzica originală: Pep Sala

Distribuție:

ROGERS: Andrei Mateiu
DNA ROGERS: Camelia Pintilie
VERA CLAYTHORNE: Raluca Aprodu
PHILIP LOMBARD: Tudor Aaron Istodor
ANTHONY MARSTON: Dani Ionescu
WILLIAM BLORE: Claudiu Istodor
GENERAL MACKENZIE: Ion Haiduc
EMILY BRENT: Lia Bugnar
SIR LAWRENCE WARGRAVE: Alexandru Conovaru
DR. ARMSTRONG: Cristian Iacob