Șah-mat sau când lucrurile nu mai merg pe bază de procedură: 1949 – JUDECATA de la Metropolis

1-judecata-metropolis

Binele și răul. Numitorul comun: frica.

Un spectacol despre putere și obediență. Despre sacrificiu și prețul lui. Despre credință. Despre rezistență. Despre idealuri. Despre obrazul celălalt. Și timpul potrivit la care să-l întorci. Pentru a-ți recăpăta puterile. Pentru a-ți justifica jertfa. Pentru a-ți apăra apăra credința. Pentru a rezista, ca să-ți vezi idealurile împlinite.

O piesă de teatru psihologic în două personaje, pe un text inteligent, semnat de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu, despre timpuri ale întunericului peste care se încăpățânează să pună o mică lumină. În anul 1949, într-o Românie ce traversase regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu (care interzisese ziarele cu caracter politic și activitatea oricărui partid democratic), regimul comunist în plină ascensiune încearcă să elimine de pe scena publică orice adversar. Ținta principală: intelectualii.

„Frica te face să ții în tine cele mai urâte lucruri. Ura, răzbunarea, invidia, toate sunt ținute în suflet din frică, din cauza unui anumit context. Dar dacă contextul se schimbă, există șansa ca lucrurile urâte din oameni să iasă la suprafață.”, spune Emanuel Pârvu, coautor al textului și interpretul tovarășului Ungureanu.

Adrian Titieni și Emanuel Pârvu. Doi actori robuști care dau viață cu precizie celor două personaje. Dincea Constantin (părintele Gabriel), anchetat într-o oră și jumătate de spectacol de Tovarășul Ungureanu de la Securitate, Direcția I. Acuzat și acuzator, într-un proces după care doar istoria are să-i judece, într-o cameră de interogatoriu amenajată pe micuța scenă a Sălii Nocturnelor a Teatrului Metropolis. Te despart de ei doar pereții de plexiglas al acestui spațiu de anchetă și de adânci răscoliri interioare, în care se vor revărsa toate apăsările sufletelor lor chinuite. Din acest loc nu există decât două căi de ieșire: lagărul sau cimitirul.

Părintele Gabriel, sleit de puteri, lovit și plin de sânge, anchetat de trei zile fără succes de torționarii comuniști, așteaptă demn în camera de interogatoriu. Un verdict, o nouă serie de lovituri sau poate un alt anchetator. Credința în Dumnezeu este singura care-i dă putere să reziste. Adrian Titieni îi oferă acestui personaj chinuit și apăsat o liniște incredibilă, o forță puternică ce-i vine din priviri, gesturi mici și chibzuit folosite și vorba caldă și molcomă, din umilința senină  a sufletului lui plin de credință, care va merge până la un exercițiu de iubire față de dușman.

La masa la care își așteaptă împăcat noua confruntare, își face apariția tovarășul Ungureanu de la Direcția I, adus special din concediu ca să aplice metodele numai de el știute pentru a dovedi acte de sabotaj și înaltă trădare împotriva intereselor de Stat. Torționarul comunist, căruia îi dă viață excelent Emanuel Pârvu (regizor și scenograf al spectacolului), este cel care-i face să vorbească pe cei care nu vor. Cel însărcinat cu descoperiea punctului slab. Cel ce cunoaște 18 metode de tortură diferite (din cele 60 care i-au fost predate școală… ), de a face un om să leșine de durere sau să-și piardă mințile, fiecare implicând un alt organ și un alt instrument… Emanuel Pârvu reușește să construiască un personaj carismatic, un securist abil și inteligent, un fin psiholog, capabil să jongleze cu gesturile și cuvântul rostit, dar și cu emoțiile celui încredințat întru tortură și, implicit, ale spectatorului. E mereu între calm și irascibil, jovial și amenințător, empatie și distanță, blândețe și cruzime, toate folosite în doze corespunzătoare pentru a desfășura o nouă anchetă de succes, pentru a găsi și folosi punctul slab al victimei sale.

19 mai 1949. După trei zile de arest și izolare, preotul e anchetat de tovarășul Ungureanu. Jocul de-a șoarecele și pisica în care se lansează cei doi are un singur scop: arestarea unui anume Petre Dabija, care împreună cu tovarășul Titel Petrescu a înființat în ‘45 Partidul Social Democrat Român, ce ar fi trebuit să candideze pe liste comune cu partidul comunist nou înființat. Doar că i-a apucat independența… Retras în munte în Mișcarea de Rezistență, Dabija este singura piesă lipsă dintr-un puzzle deja rezolvat de comuniști. Iar Părintele Gabriel singurul în stare să-i ajute s-o găsească.  Odată identificat punctul lui slab, începe o uimitoare partidă de șah, fiecare dintre cei doi luptându-se cu abilitate pentru un loc cât mai bun pe tabla de joc pentru a-și asigura victoria. O partidă în care fiecare dintre ei se dovedește stăpân pe tacticile acestui joc, în care se folosesc țintuiri, duble atacuri sau atacuri simultane, descoperiri și mutări intermediare, abateri, ademeniri, blocaje, interceptări și degajări de câmpuri și de linii, într-o inteligentă construcție narativă în care ne sunt prezentate piesele de rezistență ale fiecăruia. În timp ce securiștii se specializează în  fabricarea de dosare și își perfecționează metodele și instrumentarul de smulgere de informații, intelectualii se angajează în slujbe mărunte și țin în secret legătura unii cu alții, publicând articole aparent neînsemnate prin care își transmit coduri de maximă importanță pentru a se organiza împotriva regimului.

Cu nerv, cu precizie, cu suspans și chiar cu umor (!) pe alocuri, cu răsturnări de situație și inversări de roluri, piesa și spectacolul te țin cu sufletul la gură, învârtindu-te fără scăpare într-un carusel de emoții – în care ai fost urcat încă de la început fără drept de apel – pe o pistă circulară în care întâlnești la fiecare rotație reperele de vulnerabilitate,  de putere și de inteligență ale personajelor, puse în slujba binelui sau a răului, după caz.

Un eseu pertinent despre alegeri și consecințele lor, despre soarta intelectualilor în vremuri tulburi, despre suferințele la care sunt supuși și mijloacele la care sunt nevoiți să apeleze pentru a supraviețui unui sistem odios și pentru a încerca să ferească nația de la dezastru, apărând „fărâma de omenie care ar trebui să mai fie în oamenii din țara asta”. În care pe semeni îi unește și îi desparte ura, frica, vrajba fără justificare și dorința de răzbunare. Și iubirea aproapelui, stabilit de unii doar pe criterii de proximitate…

Dar mai ales un eseu despre responsabilitate, așa cum e definită pe alocuri în text de părintele Gabriel:  „Adevărul e dincolo de noi. Și ca să ajungi la el trebuie să fii liber. Dar noi nu suntem liberi, suntem captivi în gândurile noastre de răzbunare. Oamenii ar trebi să fie egali de la Dumnezeu și suntem de fapt.  (…) Nu mai suntem niciunul normal. Frica asta cu care ne-ați îmbolnăvit… Frica asta care a devenit un mod de a exista.  (…) Schimbarea dacă o să vină vreodată trebuie să vină de la copiii noștri. Numai că pentru asta trebuie să trăiască într-o lume normală. Într-o societate normală. ”.

Într-un exercițiu de înțelegere, iertare și iubire a celuilalt. Care poate nu e dușmanul nostru, „ci poate salvarea și mântuirea noastră, nu avem dreptul de judecată asupra lui”.

Poate doar de judecată teatrală.

1949 afis

1949 (Judecata)” de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu

Teatrul Metropolis

Regie, concept, scenografie: Emanuel Pârvu

Asistent regie: Bogdan Tulbure

Asistent scenografie: Andrei Sova

Muzica: Mihai Pocorschi

 

Cu: Adrian Titieni și Emanuel Pârvu

 

durata: 1h 30min

Doar niște oameni: „ULTIMII” DE LA METROPOLIS

0 ultimii

Ultimii. O expediere într-o categorie inferioară în încercarea disperată de a ne considera penultimii. Sau cum să ne ferim de mizerie când ne împiedicăm de preșul familiei și se împrăștie brusc tot gunoiul adunat sub el, la ora la care se spală, în sfârșit, rufele murdare.

Spectacolul „Ultimii” al lui Mimi Brănescu de la Teatrul Metropolis este o palmă pe obrazul familiei românești, după ce i-au fost arătate cu patru dintre degetele aceleiași mâini toate tarele, pentru a rămâne în final cu arătătorul îndreptat amenințător spre lipsa ei de funcțional. De posibil. De speranță.

Un spectacol despre fatalitate. Despre neputință și acceptare, morală și indecență, frustrare și reproșuri, grijă și greșeală, salvare și drept la fericire. Despre realitatea de care fugi și cea spre care alergi cu atâta speranță, până îți dai seama că sunt una și aceeași realitate.

Vulnerabilul, în toate formele lui, venit din sferturile de adevăruri nerostite, mereu în numele unei bune-credințe, mereu  pentru a-l menaja pe celălalt, care sunt așezate pentru prima data împreună pentru a dezvălui adevărul gol-goluț, așa întreg cum se arată el într-o seară în curtea casei părintești de la țară a fraților Marcu și Lulu.

Un adevăr greu de dus de fiecare dintre cele patru personaje (copilul plecat la oraș să se realizeze, fratele rămas acasă să se îngrijească de părintele singur și bolnav și femeia care a intrat într-o familie pe care o acceptă pentru că nu are nicio soluție de ieșire), care pornesc într-o cursă cot la cot de a evita eticheta de „oaie neagră” a familiei din acest spațiul mioritic.

Într-o tragi-comedie, cu dedicație pe ton de nuntă, despre fiecare dintre noi. Despre viața la țară de azi și dintotdeauna și efectele ei asupra primei generații încălțate. Despre proaspăt-civilizata noastră nație și banalu-i  specific, din care se extrage emoție în toate formele ei, de la cinism la duioșie, de la suferință la penibil, de la empatie la aroganță.

În timp ce asculți „o dedicație muzicală pentru toți îndrăgostiții” cu acustică deranjantă, cortina se deschide și te plasează într-un decor care te introduce ușor în convenție (creat de scenografa Maria Tache, care semnează și costumele,  și arhitectele Andreea Beșliu și Adela Pârvu), direct în curtea casei sărăcăcioase de lângă gară (cu obiecte atent plasate în scenă, de la mușamaua ce acoperă masa și scaunele degradate și desperecheate ce o străjuiesc, la butoiul de plastic cu unelte de grădină, perdeaua cu franjuri din mărgele de lemn de la intrarea în casă, spray-ul de muște din geam ori plexiglas-ul care acoperă scheletul metalic al gardului), gata să încalți cizmele de cauciuc de lângă treptele casei și să asculți poveștile celor ce perindă pe aici.

Și o fac convingător, cu talent și adevăr, cei patru actori din distribuție, printr-un joc curat, cu ritm și umor, plin de gesturi bine plasate și dialoguri savuroase, marcate de bodogăneli, replici tăioase și adevărate tirade, care nu-ți permit nicio clipă de plictiseală.

Emanuel Pârvu este un foarte bun Marcu, reținut și iremediabil trist, fiul exemplar, „realizatul”, mândria familiei, altfel un om obosit de muncă și de griji, apăsat de eșecul personal, care fumează mult și tace prelungit. Erijându-se în salvator și încercând să aplaneze conflictele celor din jur, el acumulează încontinuu frustrări, cărora le va da glas în cele din urmă într-un monolog sensibil și pătrunzător despre greaua singurătate care-l apasă.

Fratele lui, Lulu, interpretat cu farmec și bine susținut de Conrad Mericoffer, este un băiețaș de la țară, golănaș și agresiv, care cântă pe la nunți și-și pierde vremea compunând „melodii care au mai fost compuse” sau jucând „împușcături”, în timp ce se străduiește din răsputeri să-și îngrijească tatăl bolnav și iubita mereu nemulțumită, recurgând la cele mai murdare compromisuri, visând mereu la plecarea din țară.

Iubita lui Lulu este o Luminiţa stridentă și revoltată, naivă, suferindă și foarte sensibilă în același timp, o femeie tânără de la țară, întoarsă de la cules de căpșuni din Spania, ușuratică, isteață dar obedientă, devotată acestei familii – un tată-socru bolnav și depravat și un partener de viață dificil și agresiv – și dispusă să-i care crucea, deși amenință mereu cu plecarea, foarte bine pusă în valoare de Andreea Mateiu, care o îmbogățește cu scene de emoție bine plasată printre crizele de isterie la care este supus personajul ei. O mână în luptă doar dragostea, în schimbul căreia speră să capete măcar un strop de atenție și deferență, dacă nu este posibilă iubirea.

Cei trei evoluează sub atenta supraveghere și complicitate a tatălui, un excelent Adrian Titieni care construiește savuros personajul Ică, un bătrân mucalit, subtil, jovial și simpatic de sub neputințele lui fizice,  detașat și amuzat mereu de problemele celorlalți, un nostalgic incurabil care încă mai merge la femei și își ciupește nora de fund sau privește prin gaura cheii de câte ori are ocazia, deși se deplasează cu ajutorul unui cadru, își pierde adesea echilibrul și nu-și mai controlează nevoile. Apăsat de senectute și răzvrătit împotriva bolii și neputinței, el alunecă uneori în senil, dar este mereu prezent între cei trei tineri cu replici tăioase și seducătoare (foarte bine construit și din scriitură și din regie), pe care Adrian Titieni le folosește cu grijă și un foarte bun dozaj, punând în valoare fiecare dintre partenerii de scenă, odată cu fiecare secret care vine să le adauge personajelor culoare și substanță.

Pe care toți patru le asumă cu pricepere și emoție. Toți trăind într-un facil, altfel plin de constrângeri, care ascunde drame profunde, toți simplificați până la esență. Niște oameni urgisiți de soartă și de ADN-ul din a cărui formulă nu a făcut niciodată parte salvarea, ci, poate, pe alocuri, speranța, hăituiți de amenințarea singurătății, copleșiți fiecare de teama de izolare și de abandon, dispuși la compromisuri absurde pentru a le evita. Toți drumeți pe căi întortocheate ale vieții, pline de meschinărie, ipocrizie și fals, care toate duc către aceeași fundătură sau aceeași răscruce. Din care încearcă să se urnească din nou, poate în altă direcție, poate chiar cu unul dintre trenurile ce trec mereu pe lângă casă, din care nu coboară și în care nu se urcă nimeni, părând că au fost deja ratate toate garniturile spre o destinație mai bună.

Ultimii afis

Ultimii” de Mimi Brănescu

Teatrul Metropolis, București

Regia: Mimi Brănescu

Scenografie: Adela Pârvu , Maria Tache, Andreea Beșliu

Costume: Maria Tache

Muzica: Vasi Bordianu

Light design: Șerban Ionescu

 

Distribuție:

Tatăl (Ică): Adrian Titieni

Marcu: Emanuel Pârvu

Lulu: Conrad Mericoffer

Luminița: Andreea Mateiu

Foto: Teatrul Metropolis

Durata: 1h 45min