Cronică în două capitole: „Vinovat. Nevinovat.”. La Teatrul Mic.

Vinovat 2

Capitolul I: „VINOVAT.”

„Vinovat!”. Un verdict posibil. Poate chiar ușor de dat. La care poți ajunge doar plecând de la prezumpțiuni de nevinovăție, în timp ce așezi pașii corect, unul după altul. Dinspre mic spre mare. Dinspre superficial spre esență. Dinspre subiectivism spre luciditate. Dinspre absurd spre logic. Dinspre aparențe spre realitatea obiectivă. Dinspre constrângeri spre libertate. Dinspre prea puțin spre prea mult. Dar, mai ales, dinspre prea devreme spre prea târziu…

„Vinovat. Nevinovat.”, cea mai nouă producție a Teatrului Mic, se face vinovată de două ore de teatru de bună calitate, livrat spectatorilor dintre cutiile de carton din arhiva subsolului unui imaginar Palat de Justiție din România, asortat la o inventată Curte de Jurați (ce nu există în dreptul românesc), care așteaptă o decizie unanimă pentru a desăvârși un nou act de justiție.

Pe un text excelent adaptat la realitatea românească și hățișurile justiției ei, atât de răscolite în ultimii ani ai democrației noastre fragile, Gelu Colceag a construit un spectacol solid (mai ales din punct de vedere actoricesc, punând foarte bine în valoare o mare parte din trupa teatrului Mic) despre incoerența care caracterizează social, politic și cultural societatea noastră după treizeci de ani de căutări prin libertate. Greu să căutăm dreptate într-un astfel de climat. Și mai greu s-o găsim. Iar când totuși planetele se aliniază și reușim, poate nu mai e nevoie de ea…

O sală mică și prietenoasă (Sala Mare a Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB) devine pentru două ceasuri un loc de judecată, semănat cu semne de întrebare, ipoteze, mărturii, concluzii, reconstituiri, dezbateri aprinse în care spectatorul se face complice la stabilirea unui verdict. Trebuie să decidem împreună soarta unui băiat tânăr, judecat pentru patricid. Împreună cu doisprezece jurați. Care trebuie să ajungă la aceeași concluzie. Altfel nu pleacă nimeni acasă.

Drumul de la decizie la responsabilitate, cel mai greu de străbătut…

Douăsprezece minți. Douăsprezece suflete. Douăsprezece experiențe de viață. Din interacțiunile lor, infinite posibilități. În care binele și răul se răstoarnă cu zgomot unul pe altul. Și sunt la fel de plauzibile. Cum se poate ajunge la unanimitate?…

Vinovați de o interesantă explorare a minții și sufletului uman, pentru a le pune inteligent împreună în slujba unui act de justiție corect, la masa juraților se așează pe rând doisprezece actori (din cei douăzeci care joacă în cele două distribuții, dintre care doar trei rămân neschimbați: Vlad Logigan – Inginerul, Vlad Corbeanu – Actorul și Vitalie Bantaș – Poștașul), care vor reuși să transforme procesul de justiție în unul de conștiință. Foarte bine ghidați, ei sondează cu pricepere în tipologiile personajelor ce le-au fost încredințate, cu toții eroi recognoscibili ai zilelor noastre, cu partituri destul de egale, special și atent construite pentru ca fiecare nu doar să-și justifice prezența în Curtea Juraților, ci și să acopere prin reprezentare păturile societății (social, educațional, cultural), cu scopul de a invita spectatorul la propriul proces de conștiință (în legătură cu deciziile pe care trebuie să le ia în fiecare zi), pentru  ca fiecare să se simtă direct implicat. Și reușesc cu mare succes.

Cel mai vinovat este Vlad Logigan. Cu un firesc demn de invidiat, el reușește să-i imprime inginerului pe care-l interpretează, juratul numărul 2, o revoltă plină de nuanțe (inteligență, moralitate, precauții, răbdare, supunere) pentru a-și atinge scopul: acela de a ne face pe toți să analizăm încă o dată probele de la dosar. Ca voce (uneori ridicată, alteori stinsă, excelent alternate și însoțite de gestica și mimica necesare pentru a extrage maximum de emoție) care se ridică împotriva tuturor, el reușește să umple prin învăluire spațiul scenic și să relaționeze foarte bine cu fiecare dintre partenerii de scenă pe măsură ce aceștia apar în lumina reflectorului (foarte bun în scena reconstituirii, dar minunat în monologul în care-și prezintă povestea) împreună cu toate fricile, obsesiile, prejudecățile, stângăciile, suspiciunile și îndoielile personajelor lor, foarte diferite unele de altele. Foarte buni și Vlad Corbeanu, care e și coautor al textului „Vinovat. Nevinovat.” împreună cu regizorul Gelu Colceag (Actorul, autor al unui savuros eseu autoironic despre profesiunea de actor pe parcursul spectacolului, minunat în scena de teatru în teatru – momentul reconstituirii),  și Vitalie Bantaș (Poștașul, un evreu impregnat cu mai vechi convenții teatrale pe care le recunoaște spectatorul, cum e tărăgănatul vocii, fără să știrbească în vreun fel din farmecul personajului ori suspiciunea de cotidian în care se află în 2020).

În rolurile duble, vinovatul Gelu Colceag a ales să distribuie actori complementari în stilul de interpretare, ceea ce face foarte interesant și exercițiul de regie și pe cele de actorie, pentru că au rezultat două spectacole, foarte diferite ca energie și totuși perfect funcționale, fiecare în felul lui. Cu excepția cuplului Toma Cuzin / Marin Grigore, interșanjabili în rolul Muncitorului (absolut minunați amândoi în rolul scris poate cu cel mai mult umor), celelalte roluri primesc amprenta personală a actorului care le interpretează, unul în cheie energică, celălalt intenționat reținut. Este cazul Taximetristului  (senzațional Doru Ana, energic, băgăcios, răutăcios, supărăcios, românul care le știe pe toate, că doar bate toată ziua drumurile cu toată lumea – în timp ce monologul despre fata lui ne arată o altă față a actorului –, căruia i se opune un Ovidiu Niculescu mult mai cuminte, aproape fragil pe alocuri), Patroanei (o Dana Dembinski Medeleanu înfiptă și mai necioplită, versus o Mihaela Rădescu mai stilată și mai elegantă), Medicului (foarte bun și meticulos îngrijindu-se de personaj Alexandru Voicu, poate cel mai atent actor din scenă, împreună cu Vlad Logigan, la momentele în afara reflectorului; el joacă pe dublu rol cu Andrei Seuşan, mai reținut, mult mai bun în rolul cu care smulge hohote de râs la fiecare nas scos din rebus în cealaltă distribuție, Antreprenorul căruia i-a asortat o interesantă mișcare necontrolată de umăr, rol pe care-l împarte cu un  altfel de Viorel Cojanu, varianta mai abținută, mai rece și mai vicleană a prestatorului de servicii de pompe funebre), Arhitectei (plină de energie, ca de obicei, Ilinca Manolache, conduce excelent jocul reconstituirii, versus o Irina Velcescu destul de potolită și punctuală în interpretare), Vedetei TV (Manuela Hărăbor în rolul unei femei extrem de superficiale, zăpăcită, îngâmfată și zgomotoasă, versus o Ruxandra Enescu care duce totul în zona unei naivități mult mai puțin stridentă, absolut delicioasă) și Educatoarei (o Gabriela Iacob punctuală, mai blândă și mai așezată în singurătatea ei, versus o Valentina Popa în varianta neliniștită, cu accente de isterie a aceleiași femei singure). Deși am văzut spectacolul în ambele distribuții, rolul Profesorului a fost jucat în ambele cazuri de Tudor Aaron Istodor (precis, plat, intenționat imberb, fără mari inflexiuni), iar cel al Aprodului de un simpatic Petre Moraru, care punctează la fiecare intrare în scenă (așa e și din scriitură) și destinde publicul.

Fiecare rotiță din acest mecanism, de oriunde ai privi-o într-o seară sau alta de teatru, se învârte precis ca să miște angrenajul complicat al procesului de discernere între bine și rău, plin de contradicții și surprize de tot felul (inclusiv  scenografic, în pofida austerității!), cu răsturnări de situație și momente de mare sensibilitate emoțională, inserate între scene pline de încărcătură psihologică, atent detensionată de glume, ironii și sarcasm presărate la tot pasul.

Despre noi, românii, și continua noastră incapacitate de a ne face bine. Ascunzându-ne mereu după deget, după vișini, după fustele mamei sau ce găsim mai repede la îndemână.

„Vinovat.”!

Capitolul II: „NEVINOVAT.”

De pe afișul Teatrului Mic cred că lipsesc trei nume: Nikita Mihalkov, Aleksandr Novototskiy-Vlasov și Vladimir Moiseenko. În dreptul textului adaptat, „12”. Aici aș scrie inițial pe bilețel „vinovat”. Textul este traducerea și mai ales adaptarea scenariului după care Nikita Mihalkov a făcut filmul „12” în 2007 (după plot-ul din „12 bărbați furioși”, semnat de Reginald Rose, după care Sidney Lumet a făcut un celebru film în 1957, iar scenariul lui a fost dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii). Lucru pe care autorii îl recunosc ca sursă, dar nu cred că îl menționează corespunzător. În cazul piesei „Vinovat. Nevinovat.”, părți ale poveștii seamănă cam mult cu scenariul mai noului film rusesc. Cred că e păcat să așezi o astfel de pată pe reverul unui spectacol de teatru bun al unui teatru atât de bun. Poate fi doar o chestiune de scos o prepoziție de pe afiș. Sau de introdus un substantiv articulat cu articol nehotărât înainte.

Constrâns însă să-și ducă existența pe unde poate, Teatrul Mic și una dintre cele mai bune și mai tinere trupe de teatru pe care le are țara asta în acest moment,  e obligat să inventeze soluții cât se poate de ingenioase (administrative și financiare) ca să supraviețuiască crizei de a nu avea spații adecvate în care să-și desfășoare activitatea (încă din anul 2017, din cauza încadrării în clasa I de risc seismic, a fost nevoit să-și închidă Sala Mare și Sala Teatrului Foarte Mic, de atunci încoace spectacolele jucându-se fără întrerupere în cele două săli de tip studio, Sala Atelier și Sala Studio, inaugurată în anul 2018, precum și în sălile altor teatre partenere), obligat să joace pe la ARCUB, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie şi Centrul Cultural Ion Manu Otopeni, în cadrul unor parteneriate culturale menite să-i susţină continuitatea…

Cum să acuzi un spectacol care rulează inteligent, cu resurse limitate, jumătate de trupă (probabil de aici și rațiunea inventării rolurilor feminine)?… Până la urmă aș putea să schimb verdictul, fără să fie nevoie să se schimbe și afișul: „Nevinovat.”!

„De” nu este de altfel decât o prepoziție. Nu „de”-aia se face Teatrul Mic mare…

afis-litera-tipar-1-page-001-1200x1680

„Vinovat. Nevinovat.” un spectacol de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Teatrul Mic, Sala Arcub Gabroveni

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografie: Ioana Pascha

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuția:

Profesorul: Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul: Toma Cuzin / Marin Grigore

Patroana: Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul: Vlad Logigan

Medicul: Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul: Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul: Vlad Corbeanu

Educatoarea: Gabriela Iacob  / Valentina Popa

Vedeta TV: Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul: Vitalie Bantaș

Taximetristul: Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta: Ilinca Manolache / Irina Velcescu

Aprodul: Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu

Durata: 2 ore

În numele educației și al bunei credințe: MARTIRII lui Massaci la Teatrul Mic

DSC06331

„Sonat pe bază de Iisus” sau manipulat prin cea mai perversă formă de persuasiune: religia. Prost înțeleasă sau insuficient explicată de cei din jur, credința poate să dăuneze grav tinerilor. Este și cazul lui Benjamin, un adolescent a cărui întâlnire cu Biblia și învățăturile creștine îl aruncă ușor în extremism, dând brusc un nou sens existenței lui pe care o chestionează, la vârsta când, prea devreme să înțeleagă și prea târziu pentru reeducare, dilemele lui existențiale își pot găsi lesne răspuns la prima filosofie acceptabilă pe care o întâlnește.

El este personajul central al unui text al dramaturgului german Marius von Mayenburg, una dintre cele mai puternice şi cinice scriituri ale dramaturgiei contemporane. Scrisă în 2012, piesa „Martiri”, regizată în același an chiar de către autor la Berlin și pusă în scenă de importante teatre din Europa (măcinată azi de gravele probleme ale extremismului de toate felurile), este un eseu despre libertatea prost înțeleasă, așa cum își extrage esența din  contradicțiile ce stau la baza societății contemporane. O societate care, în nevoia ei de emancipare, a ajuns să vorbească din ce în ce mai mult și să comunice din ce în ce mai puțin. Bombardați de informații care vin peste ei din toate direcțiile, fără filtrele adaptate vârstei lor, corespunzătoare unei bune înțelegeri, tinerii sunt obligați să aleagă și să ia decizii de care adulții din jurul lor  nu mai sunt conștienți și despre care află, de cele mai multe ori, când e prea târziu.

După „Drumeția sau Despre sexualitate azi”, montat după un text al lui Martin Heckmanns care se joacă de aproape doi ani pe scena Teatrului de Comedie, Vlad Massaci vine cu un nou spectacol cu subiect controversat în peisajul teatral bucureștean, atacând o altă temă de actualitate și un alt subiect tabu pentru dialogul între generații. În vremuri în care România vorbește mult despre credință, libertate și constrângeri în numele acesteia și abia a depășit momentul referendumului care urma să redefinească familia tradițională, reușind să nu se arunce cu picioarele înainte direct în Evul Mediu, din care încearcă să-și extragă argumente morale și bătrânul continent, confruntat cu neputința de a ține piept presiunii fenomenelor extremiste, dar și valorilor autentice ale democrației. Egalitatea în drepturi, liberatea de exprimare, acceptarea și respectarea minorităților de orice fel, valori pe care democrațiile europene le-au câștigat cu greu în decenii de exerciții de educație întru toleranță, îi aduc astăzi majorității care s-a instruit să le asimileze destul de multe neplăceri, fiind pusă adeseori la zid în numele a tot felul de derapaje pe care nu le poate cataloga ca atare pentru că nu este „politically correct”.

Prinși în năvodul propriilor neînțelegeri, dar și al ignoranței pe care fiecare o practică sub diverse forme, personajele lui Mayenburg sunt excelent puse în valoare de Vlad Massaci și foarte bine integrate în scenografia Iulianei Vîlsan, zvârcolindu-se în ițele alb-negrului (întrerupte doar de câteva pete de roșu aprins și două de verde bine plasat) care traversează întreg decorul și se prelungesc în proiecțiile video marca Dilmana Yordanova/KOTKI visuals și în costumele actorilor, încâlciți ca niște insecte în urzeala pânzei ca de păianjen țesută cu migală de Benjamin pe fundul unui bazin cu apă care stă să-i înece pe toți, o capcană din care nimeni nu pare să aibă scăpare.

Alex Bogdan îi dă minunat viață lui Benjamin Sudel, personajul principal, adolescentul dezamăgit de familie, școală și societate, care caută rostul tulburărilor adolescentine pe care le traversează, căzând pradă unei pasiuni religioase ce vine de la Dumnezeu şi de la Diavol deopotrivă. Cu forță și adevăr scenic, Benjamin-proorocul ajunge să-și terorizeze mama, colegii și profesorii, judecându-i fără încetare și acuzându-i în numele unui adevăr absolut al cărui singur deținător este. În lipsa unor repere serioase dar și a unei autocenzuri a bunului simț, el exagerează și amplifică la maximum o tulburare adolescentină aparent trecătoare, devenind un ins periculos pentru cei din jur. Un rebel fără cauză care alege la un moment dat calea răului (minciuna și crima) în numele bunei credințe.  Cuvântul lui are forță, fiind justificat și întărit prin trimiteri religioase prin care funcționează și își alimentează încontinuu revolta și conflictul psihologic cu ceilalți, ca un narcotic de care a devenit dependent și care refuză dezintoxicarea.

Un adolescent lipsit de repere morale, ce citeşte trunchiat şi distorsionat litera Sfintei Scripturi, fabricând  răspunsuri tendențioase la întrebările cărora caută să le răspundă, pe care le invocă apoi drept pretext pentru a-și forma o viziune extremistă şi intolerantă asupra lumii, cu care îi va tortura şi manipula pe ceilalți, insectele prinse în pânza de păianjen pe care o tot întinde.

O mamă obosită și depresivă (interpretată de Mihaela Rădescu), cu o căsnicie ratată, refugiată în stereotipuri, vinovată de lipsa unui tată pentru băiatul ei – nevoit acum să facă din Dumnezeu o figură paternă la care să se raporteze – , care-și apără cu îndârjire odrasla, despre ale cărei apucături nu știe tocmai multe, incapabilă să pătrundă în universul lui, să-l înțeleagă și să-l susțină.

Un coleg și un prieten vulnerabil, Georg Hansen, excelent interpretat de ingenuul Rareș Florin Stoica, un băiat cu un handicap locomotor (un picior mai scurt), nesigur pe orientarea şi sentimentele lui, timid, candid, tandru și fragil, dispus să se sacrifice pe altarul ideilor lui Benjamin în mod real, nu numai pentru a fi băgat în seamă (în timp ce ceilalți l-au izolat), devenindu-i discipolul loial pe care acesta își exersează puterile Mântuitorului.

Preotul Dieter Menrath, profesorul lui de religie, un comis-voiajor care face comerț cu credința creștină, căruia îi dă viață atent Avram Birău. Departe de portretul vreunui duhovnic, fin psiholog sau pedagog, preotul Menrath vede în el doar potențialul atragerii altor tineri către calea pe care Benjamin a ales-o, singura preocupare a parșivului părinte.

O colegă în plină explozie hormonală, pe punctul de a deveni femeie, Lydia Weber (Oana Pușcatu/Cătălina Mihai, foarte bine Cătălina Mihai în reprezentația la care am asistat), o tânără superficială și seducătoare, care-i tulbură simțurile și rațiunea și de care încearcă să se debaraseze pentru a nu se lăsa dus în ispită.

Dar mai ales pe Erika Roth, o profesoară de biologie tânără și deschisă, o evoluționistă convinsă, gata să răspundă provocărilor creaționiste ridicate de elevul-problemă, un dascăl de școală nouă care inventează mereu metode noi și atrăgătoare de predare pentru a-și încuraja elevii către învățătură, singura care caută și face eforturi serioase să îl înţeleagă, încercând să-l învingă cu propriile arme. Erika Roth a Irinei Velcescu este vulnerabilă și sublim naivă, urmând să alunece cu zgomot pe toboganul altui tip de extremism, opus celui practicat de Benjamin: extremismul ateu, la fel de agresiv și periculos ca și cel religios. Lupta pentru care nu e deloc pregătită devoalează o încrâncenare cel puțin la fel de periculoasă ca a lui Benjamin, citând și ea la fel de distorsionat din Biblie și argumentând selectiv la fel de greșit, punându-și în pericol viața personală și profesională, pe care le va sacrifica numai în numele unei ambiții absurde de a dovedi că are dreptate. Ea este îndrumată spre calea cea bună de partenerul ei de viață, Markus Dörflinger (foarte bun Virgil Aioanei, distribuit în rolul profesorului de sport și istorie), o altă tipolgie de dascăl, echilibrat și calculat, care alege calea rațiunii, a soluțiilor practice și a metodelor punitive demonstrate pedagogic. El e cel care pune eticheta și clasează cazul Benjamin „un sonat pe bază de Iisus, punct”, considerând că nu trebuie să fim toleranți cu intoleranța.

Dörflinger renunță în cele din urmă și abandonează această luptă fără sens a Erikăi, arbitrată savuros și cu mult umor de Oana Albu în rolul directoarei liceului, o doamnă Batzler procupată de imaginea de ansamblu a școlii și în niciun caz de astfel de cazuri atipice. Ea caută cu orice preț să rezolve cât mai repede conflictul, apărând cu înverșunare procesul de învățământ și instituția pedagogică, pe care o vrea liberă de metode neconvenționale de predare și concepții proprii  de viață ale profesorilor pe care-i păstorește.

Fără delimitări între bine și rău, victime deopotrivă ale toleranței și ale lipsei de toleranță, „martirii” lui Vlad Massaci  se judecă unul pe celălalt după aparențe, totul într-o permanentă interpretare dusă la extrem a fiecărui gest pe care-l face fiecare, vinovaţi cu toții fără vină într-un război în care ideile devin arme mai periculoase decât cele atomice, pulverizând speranțele și buna credință, într-o obsesie cvasi-generală pentru corectitudinea politică, sub care se ascund norii negri ai ipocriziei și falselor valori.

„Martiri” ai unei cauze aparent pierdute, pe altarul unor idei absolut necesar de pus în circulație și în dezbatere, despre credință (creștinism, bigotism, ateism) și despre emancipare și libertate ca valori opuse credinței, despre majoritate și minorități, despre indecență și falsă pudoare, dar mai ales despre educație, ca bază solidă și continuă de progres (a copiilor, dar și a adulților), care ar trebui să stea în centrul preocupărilor oricărei societăți de astăzi, singura în stare să ne salveze și să ne scutească de drame individuale inutile și de eșec colectiv.

Următoarele reprezentații au loc pe 8, 22 și 29 martie, de la ora 18:30, la Sala Atelier a Teatrului Mic (Str. Constantin Mille, nr. 16).

afis martiri

Martiri” de Marius von Mayenburg

Teatrul Mic București

 

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Muzica: Vlaicu Golcea

Light design: Alin Popa

Video: Dilmana Yordanova/KOTKI visuals

Cu participarea: Veronicăi Martinoiu (voce)

Asistent regie/Producător delegat: Teodora Petre

Distribuție:

Benjamin Sudel: Alex Bogdan

Inge Sudel: Mihaela Rădescu

Georg Hansen: Rareș Florin Stoica

Erika Roth: Irina Velcescu

Markus Dorflinger: Virgil Aioanei

Willy Batzler: Oana Albu

Preot Dieter Menrath: Avram Birău

Lydia Weber/Stefanie: Oana Pușcatu/Cătălina Mihai

Stefanie: Teodora Petre

Foto: Teatrul Mic

Durata: 2h

*Nerecomandat persoanelor sub 14 ani