Negrii mititei s-au făcut soldăței: ȘI DIN 10 N-A MAI RĂMAS NICIUNUL

si din 01.jpg

Se ia adaptarea dramatică a celui mai vândut roman al Agathei Christie (în peste 100 de milioane de exemplare până acum), semnată chiar de autoare, „Zece negri mititei”, se operează politically correct, adică se extrag cu precizie aluziile  rasiale din context, și se pune în scenă cea mai cunoscută poveste mistery a tuturor timpurilor.

Spectacolul teatrului Avangardia după piesa „Și din 10 n-a mai rămas nici unul”, montată pentru prima dată în România de Ricard Reguant (primul regizor care a obţinut permisunea de la deţinătorii drepturilor de autor de a folosi finalul original, cel din roman),  aduce în atenția românilor povestea a zece oameni care trebuie să moară fără să alunece în ridicol și fără ca ucigașul să fie evident, cum și-a propus autoarea și cum s-a mărturisit în rândurile autobiografice, având drept punct de plecare un cântecel britanic pentru copii din secolul XIX („Ten Little Niggers”, scris de Frank Green în 1869, în timp ce America fredona deja cântecelul „Ten Little Indians”, construit cu un an înainte pe același principiu de Septimus Winner – cel pe care, în copilărie, eram învățați să numărăm în limba engleză -).

N-aș fi vrut să încep astfel expunerea gândurilor despre acest spectacol, însă șocul cultural a fost important pentru impresia pe care mi-a lăsat-o. Pentru că se numește „Și din 10 n-a mai rămas nici unul” și m-am bălbâit de fiecare dată când am vorbit despre titlul lui în ultimele zile. Adăugând interlocutorilor curioși „Zece negri mititei” și lămurind imediat enigma. Pentru că pe pagina spectacolului am fost trimisă într-o poveste ce urmează a fi găzduită de Insula Soldatului (în roman Insula Negrului), iar sala m-a întâmpinat cu o scenă (interiorul unui salon care nu a mai fost folosit de multă vreme, cu mobilele acoperite cu pânză) în mijlocul căreia tronează un tablou uriaș cu versurile unui cântecel cu soldăței, deasupra șemineului pe a cărui poliță superioară sunt aliniate zece statuete roșii. Pentru că am fost avertizată prin difuzor înainte de începerea spectacolului în legătură cu motivele schimbării titlului și n-am putut să nu-mi aduc aminte impresiile din copilărie la prima întâlnire cu cei „Zece negri mititei” (text nesemnat în „Cele douăsprezece luni ale visului”, antologia inocenței întocmită de Iordan Chimet) sau cântecelul pe care nici nu mai știu când l-am învățat (și despre a cărui versiune românească nu știu nimic), în orice caz, înainte să citesc celebrul roman al Agathei Christie. Și care au rămas repere culturale ale acestei metafore, fără să mă gândesc vreodată la posibile motive de discriminare rasială… Și pentru că în pauza și la finalul reprezentației la care am asistat am auzit în jur vorbindu-se mult despre titlu.

Revin în sala de spectacol și încerc să-mi canalizez atenția asupra cântecelului pe care-l aud și să intru în atmosferă. Pentru că debutează cu înregistrarea unui cântecel original și candid pe o voce suavă, ce pare să vină dintr-un carusel muzical cu cheiță (bună muzica întregului spectacol, compusă de Pep Sala), în care personaje sunt zece soldăței, timp în care îți arunci privirea asupra celor zece statuete din scenă. Poate sunt toate ingredientele necesare unei remitizări politically correct a poveștii scrisă de cel mai mare autor de romane polițiste din istorie. Sau, în orice caz, o convenție absolut funcțională pentru un  spectacol de teatru.

De îndată ce reușești să treci de șocul cultural, convenția funcționează. Te trezești pe Insula Soldatului în casa misterioșilor soți Owen, unde au fost invitați opt musafiri (o secretară tânără, fostă bonă, un căpitan de navă, un tânăr frumos și teribilist, un fost inspector de poliție, acum detectiv, o domnișoară bătrână, fiică de colonel, un general veteran de război, un medic și un judecător), ce intră pe rând în scenă, primiți de un cuplu (un majordom și o bucătăreasă) și el proaspăt sosit, angajat (fără să-i fi cunoscut) de aceiași proprietari enigmatici pentru a întâmpina și întreține oaspeții.

Cele zece personaje cabalistice, care vor rămâne izolate în acest spațiu abandonat de pe insula pustie (scenografie simplă, elegantă, funcțională, cu acces  facil din salon către celelalte încăperi ale proprietății dar și către exterior, bine pusă în evidență prin jocurile de lumini), la distanță mare de uscat și pe o vreme capricioasă, nu se cunosc între ele și sunt condamnate să interacționeze și să se suspecteze unele pe altele, în urma unui mesaj înregistrat pe care-l ascultă la gramofon, după indicațiile celor care i-au invitat aici sub diverse pretexte. Fiecare e acuzat că a comis o crimă „deasupra legii”, respectiv una ce nu poate fi dovedită sau cu care au reușit să se strecoare pe sub porțile justiției. Fiecare are de dat o socoteală. Fiecare e prins pe cont propriu în capcana prin care ucigașul urmează să-și ducă planul la îndeplinire, adică să-i ucidă pe toți, considerând că trebuie să plătească acum cu propria viață pentru viețile pe care le-au curmat: ale unor copii într-un accident de mașină, a unei angajatoare prin neglijență intenționată, a unui amant trimis într-o misiune imposibilă, a unei servitoare împinsă la suicid, a unui pacient ucis prin mal praxis, a unor oameni dintr-un trib african prin înfometare, a unui copil lăsat intenționat să se înece în mare și a unui condamnat nevinovat la închisoare pe viață în urma falsificării unei mărturii.

Fiecare victimă și criminal deopotrivă, fără măcar vreo dezvăluire (precum în roman) a rolului pe care îl au de îndeplinit în rezolvarea misterului și identificarea ucigașului, cei zece actori intră bine în pielea personajelor, își asumă și reușesc să transmită spectatorului un aer misterios, din care se creează lesne încordarea. Corect, fără artificii, ca la carte.  Fiecare cu câte o exagerare, mai ales în rostire, nu tocmai ușor de digerat individual, dar intenționat și interesant folosite și intersectate pentru a surprinde diversitatea profilurilor psihologice, ei aruncă suspansul de la unul la altul, ca pe o bilă de billiard lovită cu tacul, care izbește la rândul ei mereu o altă bilă și toate împreună pereții spațiului de joc, într-o mișcare controlată și coerentă.

O fac cu mult umor Claudiu Istodor (cel care-l interpretează pe William Blore, fost inspector de poliție, acum detectiv particular, care se prezintă emfatic „Davis. Mă cheamă Davis”, pretinzând că locul lui natal este Natal – în Africa de Sud, savuros în jocurile de cuvinte; excelentă scena în care, demascat de vocea de pe discul de gramofon, își recunoaște adevărata identitate), amfitrionul spectacolului și, la un nivel mai restrâns ca întindere dar la fel de simpatic, Dani Ionescu (Anthony Marston), cu mare siguranță, adesea îngroșată, Tudor Aaron Istodor (cel ce îi dă viață căpitanului Philip Lombard), al doilea amfitrion din spectacol, și Alexandru Conovaru (Sir Lawrence Wargrave) și cu ingenuitate și căldură Raluca Aprodu, căreia i-a fost încredințată  Vera Claythorne.

În cazul Liei Bugnar (domnișoara Emily Brent, cea care nu suportă în niciun chip să fie acuzată de crimă) se apasă până la fund pedala umorului reținut, sec, aproape vulgar, care i se potrivește mănușă și care smulge râsete din sală aproape la fiecare intervenție.

Foarte buni Andrei Mateiu și Camelia Pintilie în rolul soților Rogers (majordomul și bucătăreasa care au pe conștiință viața unei femei pe care au îngrijit-o și căreia nu i-au mai administrat tratamentul cu medicamente pentru a pune mâna pe moștenirea ce le revenea prin testamentul acesteia), care joacă acum rolul unor gazde bune și primitoare, clevetind în același timp pe la spatele invitaților. Ion Haiduc joacă rolul generalului Mackenzie, un decrepit veteran de război, personaj caricaturizat exagerat, însă asumat și dus cu bine de actor pe drumul pe care-l propune viziunea regizorală.

L-am lăsat intenționat la final pe Cristian Iacob, care reușește o construcție solidă a doctorului Armstrong, un personaj agitat și foarte prezent, cu istorie în probleme legate de consumul de alcool (crima de care este acuzat a fost înfăptuită în timpul unei operații ratate sub influența băuturii), care încearcă să se țină departe de orice licoare, spre care-l îmbie, din când în când, William Blore (într-un schimb savuros de replici și priviri cu Claudiu Istodor). El încearcă mereu să-și păstreze reputația de chirurg profesionist, bine plătit și important pentru breasla pe care o reprezintă, dar și să se facă util celor din jur, când aceștia încep să se confrunte cu probleme medicale…

Cu ajutorul celor zece nu-ți mai rămâne decât să rezolvi misterul, să afli cine este responsabil de orchestrarea acestei reuniuni, în care soldățeii dispar unul câte unul precum în cântecel (otrăviți, înecați, înțepați, tăiați, spânzurați, după caz), dimpreună cu câte o statuetă de deasupra șemineului. Într-un spectacol corect, fără mari invenții sau scăpări.

Cine e criminalul nici nu mai contează și în niciun caz nu aș divulga vreun secret privind epilogul, nici pentru cei care au citit romanul Agathei Christie, nici pentru cei care sunt la prima întâlnire cu această poveste, din ale cărei zece personaje știi precis doar că nu rămâne niciunul.

Noroc că Agatha Christie a rămas. Cu totul.

P.S.

Am ieșit de la spectacol și am coborât direct în era #MeToo. Am aflat cu stupoare că celebra melodie „Baby It’s Cold Outside“, compusă de Frank Loesser în 1944 (interpretată de-a lungul celor șapte decenii de viață în duete și ele celebre, precum Louis Jordan și Ella Fitzgerald, Ray Charles și Betty Carter, Bing Crosby și Doris Day, până la Lady Gaga și Joseph Gordon-Levitt, în care bărbatul și femeia inversează rolurile) a fost interzisă la unele posturi de radio din Statele Unite și Canada pentru că mesajul cântecului incită la viol și este în contradicţie cu mişcarea împotriva hărţuirii sexuale…

Nici nu știu până unde trebuie să mai ștergem istoria…

afis Si-din-10

 

Şi din 10 nu a mai rămas niciunul” de Agatha Christie

Teatrul Avangardia

 

Regie: Ricard Reguant

Traducere: Irina Margareta Nistor

Muzica originală: Pep Sala

Distribuție:

ROGERS: Andrei Mateiu
DNA ROGERS: Camelia Pintilie
VERA CLAYTHORNE: Raluca Aprodu
PHILIP LOMBARD: Tudor Aaron Istodor
ANTHONY MARSTON: Dani Ionescu
WILLIAM BLORE: Claudiu Istodor
GENERAL MACKENZIE: Ion Haiduc
EMILY BRENT: Lia Bugnar
SIR LAWRENCE WARGRAVE: Alexandru Conovaru
DR. ARMSTRONG: Cristian Iacob

Advertisements