În ghearele vulturilor, prizonieri în casa cu suricate a lui Afrim

suricate 1

Are you dreaming?

Da. Cel mai probabil am un coșmar. Îmi apasă pieptul. Îmi înăbușă gândurile. Mă sufocă.

Ce pot să fac azvârlită, fără drept de apel, într-un hău? Într-un cuib de oameni-mangustă condamnați la o deloc simplă supraviețuire în jungla cotidiană, demnă de toată mila, în așteptarea unui atac serios al vreunui posibil prădător, care să opereze sanitar asupra acestui abis și să salveze (prin omitere) exemplarele meritorii?… Și cu ele, poate, specia?…

Ce să-mi doresc mai bine, total nepregătită pentru lumea de afară? Să mă cocoț în vârful patului cu poala plină de dulciuri și carbohidrați și o telecomandă în mână, abandonând orice proiect de viață? Să rămân departe de lume și să-mi cresc mari fricile de oameni, de aer și de soare sau să ies din casă și să mă lovesc de ispitele din heleșteul ei, numai pentru ca apoi să mă întorc în cuib umilită, trădată, abandonată?… Să țin ușa deschisă pentru străinii dispuși să întoarcă oricând casa cu susul în jos? Sau pentru fantomele care-i bântuie, amenințător, paraginile dinăuntrul și din afara zidurilor și timpului?!…

„Casa cu suricate” (celelalte Treisuroriafrimiene de anul trecut), ridicată de Radu Afrim pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova după o piesă a dramaturgului ceh David Drábek, este un spectacol extrem despre vulnerabilitate și decadență în deja celebrul stil afrimian, cel care l-a consacrat și care se dezvoltă în paralel cu toate căutările poetice și romantice ale maturității asumate (la nivel vizual și lingvistic) și împlinite artistic cu care ne-a obișnuit regizorul în ultima vreme. O provocare din cealaltă maturitate pe care a atins-o, cea a ludicului grotesc, a jocului sprințar cu ce e mai hâd și mai urât fascinant în noi, cu fricile noastre cel mai bine ascunse și sentimentele cel mai greu de recunoscut. Însoțită de curajul de a privi în ochi, într-o manieră burlescă,  omul rămas în sufletul gol, despuiat de orice fel de sofisticărie sau trendy cool contemporan, guvernat de kitsch și de șabloane mentale, lingvistice și comportamentale, înconjurat de obiecte lucioase ori vopsite în culori stridente, uitat în fața televizorului și îndopat cu glucide și speranțe ieftine…

Îți trebuie multă bunăvoință (mai precis răbdare) ca să te lași în voia ritmului pe care îl impune spectacolul și maximă disponibilitate sufletească să treci peste (inițial obositor) eclecticul scenic și să escaladezi repulsia atent diriguită (în complicitate abilă cu scenografa Irina Moscu) sub redundanța simbolică și emoțională pentru a declama. Și a șoca.

Dacă treci testul, riști să te îmbogățești într-un mod surprinzător și ciudat. Descoperi straturi de o sensibilitate incredibilă într-o casă cu trei surori trecute și fără de vreo Moscovă. Orfane de vârstă mijlocie și încă încremenite în proiect la un an după pierderea tatălui, asistate doar de fantomele părinților și de duhul Buddha Boy, demult scăpat din lampa fermecată a memoriei locului (probabil când tocmai era ștearsă de praf, unul dinainte de cel ridicat de buldozere când s-a construit casa, pe locul unui vechi parc, și pe care nimeni nu s-a priceput să-l bage la loc), captiv și el în acest spațiu bizar al suricatelor, martor fără voie și povestitor bizar al unor întâmplări petrecute între aceste ziduri de-a lungul istoriei casei. Trei surori al căror univers e străpuns de un vegetal sordid (un fel de spirit al naturii revoltate după ce a fost distrusă), care a urcat în casă din galeriile cârtițelor, le-a cuprins pereții și le-a invadat încetul cu încetul interiorul, bucătăria, dormitoarele, gândurile și sufletele, ca o molimă ce s-a întins și și-a cățărat ghimpii, lianele uscate și fructele putregăite pe mobile și mai apoi pe oameni, înghițând în cele din urmă tot, sub privirea vigilentă a vulturilor care se învârt amenințător deasupra cuibului lor iluminându-le iminentul sfârșit…

În patul care a prins și el rădăcini, transformat acum într-un cuib imens în mijlocul dormitorului din dreapta scenei, tronează sora obeză, Rozica, excelent interpretată de Raluca Păun. Mare consumatoare de ciocolată, de Juliette Binoche (în „Chocolat”-ul lui Lasse Hallström) și de orice altceva cu indice caloric cât se poate de ridicat sau care conține măcar promisiunea vreunei energii de natură alimentară, ea întruchipează femeia plictisită, fără ocupație și cu prea puține preocupări, căzută pradă inactivității, poftelor de neoprit și consumului compulsiv ideatic și pseudocultural, fără niciun fel de discernământ, cu care încearcă să-și umple golurile existențiale și care i-au adus imobilizarea la pat mult prea devreme.

Rozica este centrul universului scenic, sufletul vitreg și neajutorat al familiei și punctul de reper în jurul căruia gravitează toată casa, un lait-motiv al acestui spectacol, omul abrutizat și anulat social, transformat în consumator ideal, redus la plăcerile vinovate ale acestui secol și vocea prin care Afrim își transmite unul dintre binecunoscut infiltratele mesaje militantiste în spectacolelor lui – de data asta un statement despre arta cinematografică, despre filmele trash, de multiplex, care promovează falsul uman, într-un excelent monolog al actriței despre rostul artei -.

Rozica este și un bun pretext pentru sora agorafobă, neprihănita Valerica a iscusitei și copilăroasei Iulia  Lazăr, autoerijată în sufletul acestei case, de a-și justifica propria lipsă de mobilitate. Într-un pact etern cu fantoma mamei, fidelă de ani de zile acestei însoțeli stranii care o țin departe de lume și de orice explorare de sine, mereu de aceeași parte a pragului casei și a pragului unei autodecise lipse de maturizare. Îngrijindu-se mereu de o cârtiță moartă, de suricate vii (!), împăiate sau decupate, ea va trebui să se ocupe de acum și de moștenirea (un costum de supererou, cu toate îndemnurile aferente) lăsată prin testament de tată (Constantin Cicort)… În timp ce fantoma mamei (o Romanița Ionescu credibilă în rolul mamei-umbră, nevrotică și insidioasă), când nu-i aține calea proptindu-se în cadrul ușii, coase mereu la mașină, poate posibile veșminte pentru posibile evenimente în posibile vremuri sociale, ori poate doar povești trecute sau viitoare, căutând să fixeze firul narativ care sare mereu din ac… În timp ce „se îmbracă pentru vară și se dezbracă pentru iarnă”…

Nutzi (Ramona Drăgulescu, articulată și asumată), e singura legătură a surorilor cu exteriorul casei, pe care-l explorează cu oarece precauții și unde se prezintă mereu neglijent (cu veșminte tocite de vreme și dresurile rupte), convinsă că nu-i poate aparține și că look-ul ei nu merită vreun efort stilistic, doar ca să lucreze cu niște copii cu deficienţe de auz pentru a-și întreține casa și surorile care s-au închis pe dinăuntru…

Din culcușul trist pe care și l-au construit cu atâta migală ca un scut de apărare împotriva intruziunii oricărui fel de afară, abandonate de orice ambiții personale și colective, orfane de un tată erou și de o mamă nebună, ale căror fantome încă le mai bântuie și le mai taie din aripi, cele trei surori se căznesc să reziste, complăcându-se patologic în captivitatea de care s-au atașat, fără însă să opună rezistență serioasă când se lovesc de primii intruși…

Viețile lor sunt încurcate vremelnic de trei bărbați: Ion (care-și mai spune și Giovanni, gigolo-ul ratat al unui fermecător Alex Calangiu, sexi și rebel, acompaniat de câini imaginari pe care-i plimbă și cu care conversează mereu) o prinde în mrejele lui pe Nutzi, Lentziu (asistentul social eșuat al simpaticului Claudiu Mihail, „atingerea divină“ mult ridiculizată de ceilalți) o seduce pe imobilizata Rozica, și Samuel (sinucigașul credibil și delicios al lui Vlad Udrescu, nesigur pe propria sexualitate, un travestit în rochie sexy, un marginal fără leac, obsedat să pună punct acestei vieți ce nu merită osteneala, mereu salvat de o providență sarcastică de la gestul suprem) o silește pe Valerica…

Apariţia masculilor va suci pentru scurtă vreme mințile, igiena personală, preocupările și obiceiurile surorilor, dar și rostul casei, înviorând-o oltenește cu nițel puls în vene și nițică speranță de salvare, peste tot fatidicul imposibiei evadări. În care sunt înțepeniți cu toții, fete și băieți, forme diferite ale nefericirii căutată, multiplicată și reinterpretată prin fiecare personaj, într-o complementaritate care dezvăluie o dezordine contemporană absolută a minții, a fizicului, psihicului și sufletescului, a sexualității și socialului cu care-și sunt datori față de ei înșiși și unii altora, resemnați în fața predestinatei degradări până la a respinge tot ce mai poate fi uman în ei…

În timp ce Buddha Boy (Cătălin Miculeasa), cea mai veche făptură din casă, fratele celor trei surori și obiectul de cult cam incult care le deapănă poveștile de viață și veghează asupra relațiilor lor de sus, dintre vulturi, gata oricând de atac… Declamând că pentru el cronologia nu s-a inventat încă și patronând sarcastic un univers dens, distructiv, extrem de franc, descompus în glumițe lesnicioase, versuri derizorii și dialoguri intenționat facile cu iz oltenesc-englezesc-țățesc al personajelor care-l populează, construite să le distragă din când în când atenția de la nefericirea în care se scaldă, pentru  a-și regăsi apoi (în  oglinda neprietenoasă ce le-a fost pusă în față, pe care au tot ignorat-o și în care suntem acum siliți să privim, transfigurați cu toții, și cei de pe scenă și cei din sală) emulgatorul care ne-a ținut, separat, împreună: alienarea, singurul iad uman cunoscut.

Un spectacol despre singurătate și însingurare, în toate formele spre care lipsa de iubire le poate dirija, ca un reality-show plin de penibil, vulgar, scârbos, macabru și trivial despre tot ce e mai curat, mai candid, mai delicat, mai gingaș, mai cald și mai tandru în noi. Despre decadență. Despre pericolele lumii de azi și izolarea la care suntem condamnați, în feluri diferite, fiecare dintre noi. Despre incapacitatea de adaptare. Despre bolile sociale și lungile convalescențe pe care le impun întru ameliorare și tratament.

Un pop-art vizual și teatral, oscilând mereu între artă și viață cotidiană frustă, din care se desprind și se însuflețesc obiecte, oameni, frici și repulsii recognoscibile. Parcă-l auzi pe Radu Afrim spunându-i Irinei Moscu: „Vreau urât!”. Și scenografa, după legi studiate ale nepotrivirii lor estetice, înghesuie mobile și obiecte care de care mai ciudate în casa suricatelor, care să ne vorbească nu doar despre haos și kitsch, despre prostul gust dezvoltat în lipsa crasă de educație și cultură vizuală, ci și despre frica oamenilor de a se detașa de obiectele și sentimentele inutile din viața lor. Totul este ridicol, disproporționat, dezgustător, strident, respingător, prea mult. Ca un coșmar al minții și sufletului invadate de descompunere. Parazitând universul plastic încă înainte de a se materializa în obiecte de recuzită și decor, kitsch-ul este o stare de spirit a casei (consolidată de prezența acestui fake Buddha și de costumele actorilor) care îți induc mereu sentimentul idiot că e atât de urât încât trebuie să-ți acoperi fața cu mâinile, într-o încercare disperată de a nu-ți lovi cumva pupila de hâdul și vulgarul revelat. Dar depărtând mereu degetele pentru a trage, fascinat, cu ochiul, în timp ce urechea își gâdilă fericită timpanul cu sunete seducătoare…

Așa arată coșmarurile unui artist care dinamitează convenția, banalul și rutina pe scena românească, construindu-și  meticulos para-esteticul pentru a pune umărul la a ușura tranziția de la o mentalitate kitsch la una sănătoasă într-o societate eminamente bolnavă, asumându-și marele risc de a nu se face înțeles (invocându-l pe Hieronymus Bosch, el încearcă să transmită mesaje despre decăderea umană unei lumi ignorante, plină de karatekizi pentru care Bosch nu e decât o bormașină… Poate ca măcar sfântul Google să le aprindă gustul pentru o altă lume, cine știe…).

E bine că nu ai cum să-l aperi pe Radu Afrim de el însuși. Așa ai acces la un artist complet, care-și asumă pe deplin responsabilitatea că poate stârni în tine un strop de iubire. Să simți și tu că aparții de ceva, de cineva. Omul-meteorit care poate oricând să cadă din cer ca să schimbe climatul și să distrugă barajele suferinței, crezând cu tărie în puterea lumii de a se schimba. În timp ce el încearcă (din nou) să blocheze roata norocului cât e încă sus, înainte să se învârtă și să-l strivească, noi ne putem delecta în voie construind soluții de a ieși, separat și împreună, din gloata de manguste, pe care doar uriașa pasăre neagră (frica supremă) și vigilența cu care ne-a urmărit fiecare mișcare poate să o mai înghită, poate când toate lucrurile de desenat se vor fi terminat…

Frumos tot acest urât. Nu știu cum s-ar traduce exact în dialectul afrimian „it made sense”. Dar știu precis că de data asta verbul e la perfectul simplu: făcu!…

afsi_CASA_CU_SURICATE

Casa cu suricate”  de David Drábek, traducere: Mircea Dan Duță

Teatrul Național Marin Sorescu Craiova

Regie: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Asistent regie: Cătălin Miculeasa

Univers sonor: Radu Afrim

Sound design: Călin Țopa

Afiș: Cosmin Florea

Consultanță limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru

Regia tehnică: Cristi Petec

Light design: Dodu Ispas, Ștefăniță Rezeanu

Make-up artist: Minela Popa, Mihaela Guran

Sunet: George Udrea, Marius Marciu

 

Distribuția:

Rozica: Raluca Păun

Valerica: Iulia Lazăr

Nutzi: Ramona Drăgulescu

Ion: Alex Calangiu

Lentziu: Claudiu Mihail

Samuel/a: Vlad Udrescu

Buddha Boy: Cătălin Miculeasa

Mama: Romanița Ionescu

Tata: Constantin Cicort

Durata: 3 h / Pauză: 15 min