Teama de eșec sau imponderabilitate printre lumile paralele: „In Event of Moone Disaster” la unteatru

20190923_201250

Mereu o singură șansă. Mereu o singură scăpare. O singură eroare umană și gata, totul e pierdut… Și dacă putem încerca din nou?… Sau în altă parte?… Ce și unde reparăm?…

Într-o existență guvernată de teama de greșeală și de disperarea de a nu rata fericirea, moștenite, învățate și cultivate continuu, suntem împinși tot mai mult să căutăm sensul vieții. Până unde suntem dispuși să mergem în necunoscut și imposibil ca să-i dăm o noimă? Dacă nu suntem capabili să identificăm propria fericire? Dacă nu ne simțim bine în ea sau deranjăm? Putem să ne mutăm într-o fericire nouă, care să nu fie nefericirea celuilalt?…

Fericirea se găsește cu siguranță într-o lume paralelă. Una în care te poți muta liniștit doar cu o lămâie, un soldățel de plumb și-un biscuit. Numai dacă îți aduci aminte denumirile lor… Nici nu contează despre ce vorbim exact. Unde-le, când-ul, cum-ul, aia și asta sunt doar variațiuni de context pentru dorințele și aspirațiile noastre, aceleași dintotdeauna ale omenirii, care îmbracă, fără să știm, hainele vremurilor pe care le trăim.

Așa arată pe scurt, într-o mașină a timpului și spațiilor posibile, o explorare între profund uman și patologic a limitelor imaginației noastre, după ce omenirea a făcut primul pas pe lună, deschizând tărâmuri infinite pentru vise și refugiu mental.

„In Event of Moone Disaster”, textul de debut al tânărului dramaturg Andrew Thompson, este inspirat de discursul „In event of moon disaster”, scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon (pe care urma să-l citească în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec, iar cei doi astronauţi, Neil Armostrong şi Edwin Aldrin, nu ar fi revenit pe Pământ) și urmărește, pe sărite, complementar și în diferite oglinzi, momente din viața Sylviei Moone, din tinerețe, de la momentul aselenizării în 1969 (când tânjește să plece în aventura vieții ei) până în anul 2056 (când nepoata ei se pregătește să devină prima femeie care va ajunge pe Marte).

O poveste science fiction, bine articulată vizual și sonor de Tudor Prodan, pe care Alexandra Penciuc ne-o livrează ca pe o posibilă erată la existența noastră, așezată între oglizi multimedia și multidimensionale fizic și emoțional, pentru a corecta puzzle-ul care nu ne place, pentru a ne ajuta să identificăm bucățile greșite din prezent, trecut și viitor și să le mutăm în altă parte sau să le așezăm în altă ordine până iese tabloul cel mai apropiat de cel pe care ni-l dorim sau măcar putem să-l digerăm. Aici și pe tărâmul imaginar. Într-un spectacol despre restricții și libertăți personale sau profesionale, despre alegeri și despre cât sunt ele de conștiente, de potrivite sau de disperate pentru viața noastră, dar mai ales despre dorința de confirmare și de validare a lor cu cei din jur, pentru a fi siguri că nu vom eşua lamentabil…

O poveste despre continuitate și schimbări, despre fatidic, despre iubire și tachinări, despre însoțirea în viață și în călătoriile noastre reale și imaginare, despre încredere și adevăr, despre ce trebuie și ce contează cu adevărat, despre acceptarea propriilor limite și înfruntarea judecății lumii. Despre contractul unui acasă și al fericirii ca obligație. Despre cum să căutăm și să găsim un loc în care n-am mai fost niciodată, să-l cucerim și să fie al nostru pentru totdeauna. Pe o planetă poate încă nelocuită, poate cu suprafața de piatră sau doar lipicioasă, unde nevoile și visele noastre mai mici sau mai mari își pot găsi împlinirea, unde a cuceri Universul, o inimă sau o viață nouă sunt aproape același lucru.

Pentru că cei patru actori reușesc să construiască ipoteze și să dezvolte cu răbdare mai multe lumi în jurul celei în care i-a aruncat Alexandra Penciuc, jucându-se teribil cu mintea spectatorilor, invitându-te pur și simplu în mintea lor, unde găsesc glas și corporalitate pentru ideile și spațiile care se cască sau se strâng insuportabil în jurul personajelor lor, livrând cu lejeritate versiuni la ceea ce crezi tu acum și aici, de unde poate poți să pleci undeva care nu e aici, să îngheți celule din care se va naște un copil pe care nu o să-l cunoști vreodată sau care va învăța, pas cu pas, să facă lucrurile așa cum trebuie, la un picnic interplanetar printre stelele și aspirațiile universului tău cunoscut și necunoscut…

Cătălina Moga jucând precis, la dublu, ca un nucleu pentru evadarea în două feluri, către mare și către mic, de care este aptă omenirea, jonglând cu pricepere între aspirațiile unei fete tinere și dornice de aventură și închistările unei bătrâne bolnave cu mințile rătăcite, care a proiectat dorințele și aspirațiile ei transplanetare în nepoata ce se pregătește astăzi să plece către Planeta Roșie, o (aparent) mult mai terană Mădălina Anea, pentru că zborul ei a fost frânt în alt fel de oameni și limitele lor… Foarte bună Mădălina Anea în monologul autochestionarului dinaintea plecării, când dezvăluie marile adevăruri despre lupta cu așteptările celorlalți și cu propriile limite și dorința ei nestăvilită de a călători, de a evada, gata să întocmească ghidul călătorilor prin ochii mai multor drumuri străbătute…

Excelent Emil Măndănac în dialogul despre rațe, păianjeni, câini și sport în întâlnirea târzie a fiului cu tatăl necunoscut, dozând cu priceperele tatonările și ezitările în cea mai emoționantă și consistentă scenă, bine susținute de Mihai Smarandache, care se remarcă pe tot parcursul spectacolului printr-un uman firav și candid, excelent ascuns și scos câte puțin  la iveală de sub straiele de dezinvoltură și umor care i-au fost încredințate de regizoare.

Într-o invitație la un studiu succinct al arborelui genealogic al năzuințelor umane după ce primul om a pășit pe lună cu pasul lui mic și a început să deseneze conturul uriaș al urmei pe care l-a lăsat pasul omenirii. Căreia i-au fost sucite pentru totdeauna mințile conștientizării puterii pe care o are asupra universului, această teoretic mare necunoscută ce a putut fi explorată în sfârșit practic. Probabil așa a apărut generația unui astronaut, unul dintre cei mai cunoscuți cosmonauți din cartier, faimă răsplătită cu o misiune pe partea nevăzută a lunii, acolo unde se poate juca fotbal în fiecare vacanță, pe un teren accidentat, fără gravitație, de unde tata (omul ăla care a dispărut imediat ce ai apărut tu) se uită la tine când dormi și îți zâmbește în tot restul anului dintr-o poveste… În timp ce aici e nevoie de cineva să-ți spună când să iei pilula de proteine și când să-ți pui casca, poate chiar de un controlor de la sol, dragă maiorule Tom… Tu, gradatul lui David Bowie în această fantezie spațială, însărcinat cu numărătoarea inversă în atingerea scopului acestei misiuni: un consult clinic al fericirii personale, pentru a verifica dacă trupul și sufletul îți sunt pregătite pentru zbor, prin realitatea asta sau prin una paralelă.

afis-in-event-of-moone-disaster-jpeg

In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson

producție unteatru, co-finanțată de AFCN și realizată cu sprijinul Sfera Dekor

Regia: Alexandra Penciuc

Scenografia şi video: Tudor Prodan

Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea

Când primești o existență-n dar, fie ea și teatrală: „Alcesta” sau noua viață a lui Admet la unteatru

Alcesta 2

Celălalt. Sau felul în care ne raportăm la Aproape. Cine definește proximitatea, cu ce contribuim noi la ea, cu ce ne este ea datoare, ni se cuvine sau trebuie să oferim ceva în schimb? Întrebări pe care omul și le-a pus întotdeauna și la care a găsit răspunsuri diferite, în funcție de epoca în care le-a formulat și felia precisă de Aproape la care s-a referit.

Tragedia-comedia-satira „Alcesta”, scrisă de Euripide în anul 438 î.e.n, în amurgul democrației ateniene, își găsește un loc simplu în repertoriul micuțului teatru al mileniului III de pe Sfinții Apostoli, căruia i-a fost recunoscută excelența în peisajul nostru  teatral.

Să aduci în scenă un text grec de acum 2500 de ani e un act de curaj. Când scena e una mică-mică poate să pară curată nebunie. În Sala Mică a unteatru, povestea antică a regelui din Phera primește o nouă șansă de la regizoarea Kovács Zsuzsánna, într-un auster fascinant și o intimitate aproape mistică.

Un spectacol despre iubirea Aproapelui, despre viață și moarte, despre datorie, despre sacrificiu și justiție. Divină și umană. Într-o lume și în niște vremuri în care nici viața, nici loialitatea de orice fel nu mai este cu adevărat prețuită. Căci despre sacrificiul suprem nici nu mai poate fi vorba. Un eseu despre cuveneală și ușurința cu care oamenii capătă privilegii pentru care nici nu concep că ar trebui să precupețească vreun efort. Și nu ai cum să nu te întrebi, într-o încăpere mică și slab luminată, în care împarți aerul cu doar câțiva colegi de privit și amușinat tragedia greacă, de ce e oportună și dacă ți se cuvine confesiunea asta aproape cordială a unor actori care par chitiți să te țină la ușa sobei ca să-ți citească o poveste… Cu har, cu blândețe și răbdare și cu un ajutor de nădejde: Ștefana Ionescu-Darzeu, actrița care descifrează pas cu pas textul euripidian, un corifeu ghiduș care-și ajută colegii de scenă să intre și să iasă din convenția pe care o creează cu umor și energie, scuturând atmosfera de tragic și fatidic.

Într-o poveste destul de simplă, care altfel nesocotește cu bună socoteală legea bunului-simț logic și al cărei absurd nu este pus sub vreun semn de întrebare… Povestea regelui din Phera, Admet, cel care, ajutat de Apollo, cucerește mâna frumoasei Alcesta, dar uită să aducă apoi ofrandă zeiței Artemis și este osândit la moarte. Ursitoarele acceptă să îi cruțe viața numai dacă cineva se oferă să moară în locul lui. Acest cineva este chiar soția lui, Alcesta. Dar destinul ei poate nu va fi chiar așa de tragic…

Încuviințat Florinei Gleznea, rolul Alcestei este unul care îți rămâne în minte. Cu pronunțate trăsături fizionomice grecești, actrița, coborâtă parcă direct din cărțile de mitologie, este fragilă și puternică, realistă și calculată și totuși ingenuă, ducând cu ușurință povara destinului absurd al personajului său, cu incontestabile calități nu doar în rostirea textului, dar și în îmbrăcarea și dezbrăcarea lui cu și de nuanțe extrem de bogate, și se mișcă fascinant prin scenă, învăluindu-te și ademenindu-te convingător în drama pe care o acceptă cu seninătate și în dragostea incontestabilă pe care i-o poartă multiubitului Admet. Un credibil Lari Giorgescu, trist și îndoliat, emanând durere, suferință și chin insuportabil la fiecare gest și cuvânt rostit. Două suflete complementare și la unison, legate de ceva profund, venit de undeva de dincolo de ei, pe care cei doi actori au grijă să-l construiască și să-l livreze precis spectatorului.

În celălalt talger al balanței acestui spectacol, fascinant, ca de obicei, Ionuț Grama, un Heracle rocker energic și fermecător, care intră în scenă să deturneze mereu acțiunea de la destinul tragic pe care ar putea să-l primească, un depravat irezistibil și zgomotos care însă ascunde și dezvăluie unul dintre cele mai candide spirite ce onorează cu prezența și cinstea de care dă dovadă curtea lui Admet (excelent în rolul tatălui lui Admet, în scena poate cea mai emoționantă și consistentă a spectacolului).

Cel mai mare merit al acestui performance este că scutură praful de pe un text mitologic despre care nu se știe mai nimic la noi, traducând pe limba tânărului public spectator concepte antice esențiale din leagănul democrației lumii, precum moartea, onoarea, datoria ori jertfa, dar mai ales justiția, în toate formele în care ea slujește individului și zeilor.

Suntem cu toții datori cu o moarte. Poate chiar una ascultată, într-o seară rece de toamnă, cuibăriți într-un pled moale. La oușădesobă, la unteatru.

afis-alcesta-web

„Alcesta” de Euripide

unteatru

Regia: Kovács Zsuzsánna

Cu: Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ștefana Ionescu-Darzeu, Ionuț Grama

Dacă ne pasă, ne simplificăm și reușim. Ne trebuie atât de puțin ca să fim… „Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons” la unteatru

 – cronică în 140 de cuvinte –

blog lemons

Imaginarul nerecomandabil se servește cu multă lămâie: 5x„Lemons”, o distopie inadmisibil de plauzibilă prin care legea interzice rostirea a mai mult de 140 de cuvinte pe zi. Un text interesant al lui Sam Steiner, o premiză cu potențial teatral pe măsură, un regizor creativ (Iulia Grigoriu) care scoate ce e mai bun din el și doi actori talentați (Denisa Nicolae și Liviu Romanescu), vechi parteneri de scenă, îi ajută pe Bernadette și Oliver să se scuture de cuvinte și să găsească noi moduri de comunicare. Între ei, cu ceilalți, cu vremurile, cu spectatorul. Într-o lume pe care o inventează sub ochii noștri, cu tandrețe, cu încordare și totuși cu atât de multă energie…

Poate nu suntem nimic altceva decât o risipă inutilă de cuvinte aruncate unul altuia, alergând fără țintă pe banda Möbius angulară a lui Răzvan Bordoș…

Bravas! Vubesc!

afis lemons

Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons”  de Sam Steiner

unteatru

Regia: Iulia Grigoriu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Light design: Alexandru Matios
Sound design: Bogdan Moroșanu

Actori: Denisa Nicolae și Liviu Romanescu

Doar o oră despre nefericirea de o viață: „Before breakfast”- un spectacol despre laolalta unui neîmpreună

Before-breakfast 01

Tăcerea. Cel mai greu de suportat act de comunicare între doi oameni. Mai ales între doi oameni care au fost odată unul. Și din care n-a mai rămas niciunul, pentru că s-au șters, din greșeală, unul pe celălalt, fără posibilitatea de a se mai desena vreodată. Pentru că nu-și mai aduc aminte sentimentul care i-a împins să se contureze atât de frumos în fața privirii celuilalt, chiotul acela de bucurie din care s-a născut profilul ideal al lui laolaltă, stins, încetul cu încetul, până nu a mai rămas din el niciun sunet…

Doar tăcere. Nu, nu o tăcere simplă, nu liniște, nu doar lipsă de zgomot. Ci tăcerea aia densă, vinovată, plină de sensuri, de resemnare, de revoltă, de așteptări înșelate și vise destrămate, de posibilități infinite de a se sparge în strigăte de disperare, în răcnete de neputință, în urlete de singurătate și hohote de plâns sau chiar de râs isteric, așa cum și-au imaginat-o soții Andrei și Andreea Grosu în spectacolul „Before breakfast”, realizat în colaborare cu Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Un  text care pare mai actual azi, la un secol după ce a fost scris de Eugene O’Neill, despre un cuplu nefericit, doborât de plictis, de rutină, de compromis, de înstrăinare.

O piesă într-un singur act. De curaj. Cel de a tăia cu bisturiul pe toată lungimea viscerelor sufletului, lăsând cavitățile vitale lăcrimând, sângerând, supurând, drenând rușinea afară din răni prin tuburi de luciditate și meșe de amare confidențe nedisimulate.

Și un spectacol dintr-o singură răsuflare. Una de emoție. Adâncă. Nerostită sau măcar rușinat recunoscută, ci doar citită printre niște rânduri aproape familiare, ceea ce fac, cu o precizie usturătoare, Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Un paos cu ou și coji de pâine uscată, pe potriva iubirii ce pare că stă să-și dea duhul, deși a murit în fapt demult, și e celebrată, probabil, în fiecare dimineață la micul dejun, urmând ca după obișnuitul praznic să-și vadă, din nou, fiecare de ziua și viața lui.

O răvășitoare doamnă Rowland a Mihaelei Trofimov, într-o excelentă și complexă demonstrație de actorie în lungul și bogatul monolog cu care a dăruit piesa acest personaj (excelentă traducerea actriței în colaborare cu regizoarea) și căruia actrița îi exploatează la maxim posibilitățile de rostire, mișcare și trăire fizică, în  trânta corp la corp cu inerția senzaționalului Alfred al lui Richard Bovnoczki și cu speranțele pe care le-a proiectat într-o căsnicie din care nu au rămas decât sacrificiul ei și promisiunea lui că într-o zi vor zbura împreună spre cel mai minunat departe.

Într-un exercițiu complex de iubire față de cel căruia a acceptat să-și dăruiască viața, o încercare de reparare a trecutului într-un gest forțat de aducere aminte și o disperată nevoie de a-și justifica existența – care merge până la acceptarea infidelității lui -, toate numai pentru ca viața ei să nu fie golită de ultima fărâmă de sens, Mihaela Trofimov reușește să construiască un personaj tulburător și o tensiune uriașă în sala de spectacol, gata mereu să izbucnească dar forțând mereu abținerea într-un controlat și seducător exercițiu de maturitate emoțională, prins  într-o revoltă bine supravegheată regizoral și actoricește pas cu pas, transpus scenic într-o tăcere apăsătoare, dureroasă, peste care se așează straturi de vinovăție, de duioșie, de grijă, de infinită răbdare, sinceră admirație și candide izbucniri de indignare, peste care se așează, treptat, o deșartă speranță de a reînvia ceva ce pare să vie dintr-o poveste frumoasă care începe și se termină cu „a fost odată”…

Greu de adus într-un prezent și la masa acestei dezbateri despre istoria personală (foarte robuste, deși excelând prin simplitate, scenografia și recuzita lui Vladimir Turturică, prin care susține și articulează viziunea regizorală asupra acestei piese) și peripețiile acestui neîmpreună în care au ajuns să se scalde Alfred-ul, aparent imberb, al lui Richard Bovnoczki. Soțul boem, perfect precaut, ascuns în alcool și moțăieli vinovate, sub tăcerile lui pline de-nțelesuri, care mizează totul pe cartea discreției, a împăciuirii prin non-participare sau doar firave și gingașe intervenții emoționale. Când taci nu poți fi întrerupt. Și nici nu trebuie să spui ce gândești. Să împărtășești. Să te arăți pe tine. Să-ți sufleci mânecile sufletului și să-i desfaci încet nasturii, cât să se vadă puțin pe dinăuntru, sub straiele în care-l ții acoperit de privirile iscoditoare și judecătoare ale lumii. Și ale consoartei. Excelent desăvârșit acest gând în Bovnoczki. Un om pe care ți-l închipui un tip dezgustător și absent, cu sufletul împietrit și gesturi bădărane, pe care barosul stă, într-un gest amenințător și perfect justificat, să-l spargă, pentru ca el să se crape și să se sfarme candid, surprinzător de ușor, să se destrame fin într-un fir de mătase purtat în ciocuri de păsărele ce se-ngână-n tril, deschizându-și aripile și luându-și zborul printre degetele fine ale poetului… Într-o realitate doar a lui, în care pare să se fi cufundat demult și din care mai iese uneori doar pentru a încerca o timidă ameliorare a realității ăsteia crunte și absurde în care e condamnat să viețuiască. Fluierând… A poezie…

Excelent contrastul între cele două stări aproape patologice, antagonice dar mai ales concomitente scenic, complementare, bine asumate și argumentate pe care le creează cei doi actori, minunat mânuiți către împlinirea mesajelor pe care au a le transmite spectatorului. Despre sens și sensuri. Despre viață, în cel mai intim labirint uman. Despre definire și mai ales despre ceea ce trebuie să rămână neprecizat. Despre dreptate. La genul feminin și la genul masculin.  Despre lipsa de comunicare, blocajul emoţional şi înstrăinare. Care nu pot duce decât la singurătate. Împreună. Într-o confruntare sinceră din lupta pentru tăcere, poate chiar înainte de cel mai mic mic-dejun…

„Sau poate că în zilele cu un mic dejun reușit, se salvează”, speră Andrei și Andreea Grosu…

„Before breakfast” e genul acela de spectacol cu care soții Grosu par să ne spună „dați-ne șira spinării, că venim noi cu fiorii reci”… Din nou se pot simți mâine seară la București, în două reprezentații de la ora 18.00 și de la ora 21.00 la unteatru, în cadrul Festivalului Național de Teatru 2019.

afis Before-breakfast-950x1267

Before breakfast” de Eugene O’Neill

Teatrul „Maria Filotti”, Brăila

Traducere: Mihaela Trofimov și Andreea Grosu

Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturică

Distribuţie:

Doamna Rowland – Mihaela Trofimov

Alfred – Richard Bovnoczki

Corporealitate sau umanul strivit de vremuri: Cataclisma Andreei Gavriliu la unteatru

cataclisma 1.jpg

În urmă cu mulți ani, un prieten drag îmi scria despre cum, uneori, indiferent în ce poziție ar sta trupul, sufletul cade în genunchi. De multe ori de atunci mi-am imaginat căderea asta ca pe o sfâșiere trupească, pe care nu o vezi privind la corpul cu pricina, ci cu un singur ochi, când îl închizi pe celălalt întru studiu atent și focusare pe detalii. De fiecare dată altfel, sfâșierea asta mi-a apărut ca o nouă piesă dintr-un puzzle al cărui tot nu credeam să mi se dezvăluie vreodată. Și iată că, după mai bine de un sfert de secol, am văzut un trup sfârtecat în multe chipuri exact  din această pricină…

Răvășitor spectacolul unteatru „Cataclisma”, semnat de Andrea Gavriliu… Un solo coregrafic care prezintă un corp (feminin) bombardat cu informație, manipulat, revoltat, îngenuncheat fără drept de apel, într-o tranziție „cronologică” de la omul din apartament/birou/club la omul din peșteră, cum se autoprezintă.

Marele câştigător al festivalului Undercloud din acest an (Festival de Teatru Independent de Orice, 2019), spectacolul „Cataclisma” produs de Andrea Gavriliu la unteatru nu este tocmai o întâmplare sau o revelație. Andrea nu e un coregraf oarecare. E un artist complex, cu viziune și profunzimi spectaculoase, demonstrate în ultimii ani pe mari scene ale noastre în teatrul dramatic și liric în colaborare cu mari regizori, care descompune mișcarea actorului și dansatorului în cele mai mici amănunte pentru a o reconstrui cu sens nou pe un alt schelet uman, proaspăt inventat, pe care le oferă acestora cu bucurie întru exploatare. Actriță (absolventă în 2008 a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca la clasa profesorului Bács Miklós și Irina Wintze, a fost actriță a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț între 2007 și 2014), Andrea Gavriliu a făcut cursuri de masterat în Artă Coregrafică la UNATC București, la clasa prof. dr. Raluca Ianegic (așa a realizat spectacolul „Zic Zac”, care i-a adus în 2014 premiul special al senatului UNITER pentru teatru-dans, iar în 2017 premiul de excelență UNACOR pentru regie și coregrafie).

Ea a semnat coregrafia unor spectacole care mi-au rămas în suflet, precum „Lecția” lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (2014), „Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Șerban (Bulandra, 2014) sau „Pădurea spânzuraților al lui Radu Afrim (Naționalul  bucureștean, 2018). Am admirat-o dansând în urmă cu vreo doi ani  în „Iarna” (în regia aceluiași Mihai Măniuțiu, cu care a colaborat des ca dansator și coregraf) la Teatrul Nottara, într-o poezie plină de iubire și lumină corporală și mi s-a întipărit în minte ca o făptură gingașă și delicată ca un fulg de nea.

De data aceasta însă, Andrea Gavriliu m-a despuiat. Nu doar de șapte rânduri de dermă,  ci de multe straturi ale minții și sufletului, care se lasă antrenate inconștient, sau uneori doar fără voia mea, într-un cotidian la are cărui efecte avem  din ce în ce mai puțin timp să reflectăm.  Nu mi-am închipuit vreodată că poți să râzi și să plângi în același timp pe teme precum democrația, scientologia, securitatea frontierelor ori războaiele din Orientul Apropiat sau cu personaje care îți fură timpul, răbdarea și buna cuviință, precum Donald Trump sau Viorica Dăncilă, simțind (pur și simplu fizic!) cum pleacă fiecare cu câte o bucată din tine, individul docil care nu ripostează și nu se împotrivește în vreun fel, atins brusc de lepra unor vremuri pe care nici corpul nu le mai suportă… O senzație de visceral și ultrasenzual, de ieșire din tine, de abandon total, un spectacol în care respirația ți se taie des în timp ce tu încerci să lupți cu pruritul, cu bubele care încep să ți se aglomereze pe piele și rănile care nu mai reușesc să se vindece, cu propria nuditate, vulgară și rușinoasă, pe care încerci să o ții ascunsă până și privirilor tale, și, în cele din urmă, cu descărnarea și plecarea din (sau doar întoarcerea în) tine…

Toate în timpul unui exercițiu de admirație sinceră față de revolta trupului unui mare și important artist coregraf și dansator, o Andrea Gavriliu expresivă până la durere ori extaz, plină de emoție și de nuanțe fără astâmpăr, care se rupe, se sparge, se deformează, se topește, se încovoaie, se sfâșie și se spârcuiește sub privirile tale năucite, ce se împăienjenesc de ecoul informațiilor pe care nici măcar sub pleoapă nu le mai poți suporta și care te vor ejecta direct în closetul istoriei…

Un spectacol corporal despre nepăsare, despre neputință, despre prăbușirea sub timp, time, temps, tempo, Zeit… Dar mai ales despre suferință și damnare. La o viață ce se încăpățânează să ne intre și să se cuibărească pe sub piele doar pentru a ne putea apoi sfârteca mai ușor…

Vorba lui Doctor Rockit: this is the end…

P.S. Cine nu-și închide telefonul, mama lui e…

Din nou, mâine seară, la unteatru.

afis Cataclisma

Cataclisma“, unteatru

Concept, coregrafie, ilustrație muzicală și interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini și sunet: Paul Drăguș
Mulțumiri speciale: Gabi Costin

Durata: 55 minute

Răzbunarea unui 10 august al celor 8 raduiacobini: Bad talks la unteatru

Bad Talks 02

Meciul: Radu-Iacoban. Scor: 8-1. Sau 1-8.

Un act de curaj. În opt tablouri. Cu opt povești plauzibile. Care se nasc în spatele a opt paravane. Sau opt ecrane de proiecție. Pentru cele opt personaje invitate la masa dezbaterii, să prezinte opt perspective diferite asupra unei situații ipotetice. Din ea se nasc opt adevăruri care se confruntă și opt feluri de a împărți dreptatea în etalarea cele opt fațete ale uneia și aceleeași realități ce se lasă analizată: un asasinat. Asupra unui premier de stat.

Un gând curajos. Într-un one man show. Un singur actor. Un autor. Un regizor. Același. Într-un exercițiu dramatic de zile mari sau în opt confesiuni despre munca actorului cu sine însuși. La unteatru.

One man show-ul „Bad Talks” al lui Radu Iacoban  a fost  în avanpremieră una dintre surprizele verii la aniversarea a nouă ani de unteatru și este deja câștigător al unui festival (cel mai bun spectacol în Undercloud 2019 – Festival de Teatru Independent de Orice).

Deși nu se revendică drept spectacol politic iar povestea pe care o construiește Radu Iacoban  este una ipotetică într-o Românie imaginară, „Bad Talks” este un  text dedicat părinților lui care au venit entuziaști din Italia la protestul organizat de Diaspora pe 10 august anul trecut și s-au întors dezamăgiți în exil. Acum, cei opt Radu ai lor le răzbună  decepțiile, dând curs impulsului de a striga și a se revolta într-o analiză lucidă și aparent cuminte, care trage un serios semnal de alarmă asupra somnului societății și a conștiințelor. Într-un „spectacol dus cu pluta, populat de persoanje pe care sigur le știi, dar cu care nu ai stat de vorbă niciodată”. Poate că ai încercat. Măcar în câteva dintre  momentele de după ianuarie 2017, în care ai simțit că nu mai poți. Și în care te-ai gândit, măcar o dată, chiar la un gest extrem.

Exercițiul lui Radu Iacoban este unul extrem. De reușit, zic. Încă din scriitură. Și din confesiunea actoricească de la începutul spectacolului, prin care stabilește convenția teatrală cu spectatorul, înainte să ridice vălul. De pe un gând, încolțit pe un teritoriu nepermis, ce se lasă, vinovat și preventiv, în voia cenzurii. Născut în mintea unui om stăpânit de frică, pe care toți au avut amabilitatea și consecvența să o sădească în sufletul lui și să o crească mare. O mărturie sinceră a personajului central, într-un scurt eseu despre pasivitate în societatea românească (ridicat din umeri, plâns și deplâns, stat degeaba, resemnare, conformism, obediență și toate formele cunoscute ale fricii), foarte bine surprinsă și argument imbatabil pentru un gest disperat prin care frica poate fi spulberată iar actul de prezență articulat într-o dorință sinceră și concretă de a schimba ceva. Lovind fix în moalele capului și amprentând, cu voie sau fără de voie, istoria personală și istoria celorlalți.

O samă de personaje la cheremul unui fin psiholog și lingvist, care dovedește că știe multe despre sufletul, mintea și limba noastră, dar și despre societatea în care trăim, un prilej de a invoca tot ce cunoaștem bine sau doar am învățat de curând despre libertate și democrație, despre putere și informare ori despre haos și anarhie, trecându-le prin filtrul unor experiențe personale din care nu lipsesc abuzul emoțional (din familie, din sistemul de educație sau din vecinătate), complexul sărăciei și provincialismului, mirajul străinătății și iluzia fericirii prin dezrădăcinare, noile forme de alienare on-line și falsul activism social, de fațadă, snobismul, nevoia de refugiu în frumos dar și de bagatelizare a umanului în general și a actului artistic în special. Adică mai toate cusururile sistemului care ne-a creat și care ne ține împreună, legați într-o mașinărie de refulări complexe născute în copilăria noastră, care pare-se că ne însoțesc toată viața și cărora le purtăm vii nostalgii, ce ne individualizează ca nație și ne-a transformat în adulții care suntem, lipsiți încă de curaj și de imaginație socială, rotițe aproape înțepenite ale unui „mecanism molcom și docil care urlă foarte rar”, trecuți (cu brio, desigur) de examenul de licență „Lipsa de reacție a semenilor mei”…

Dar și o seamă de personaje la mâna actorului Radu Iacoban, talentat, versatil și  inteligent, care ne poartă grijuliu prin tipologiile lor, minuțios create pentru a suține acest demers artistic. Legate într-un exercițiu actoricesc de excepție care pune în valoare, cu mijloace puține dar excelent exploatate tehnic, multiplele calități și posibilități de explorare a textului rostit, gesturilor și mimicii feței, prin care te lași furat de gânduri serioase despre unde se termină realitatea ta și unde începe realitatea celuilalt, care este exact rolul tău și din care dintre aceste realități se va desprinde firul istoriei, nu doar a celei scrisă de cei opt radu-iacobini mânuiți impecabil, care se adună, unul câte unul, la ceas de analiză teatrală.

Depinde doar de fiecare dintre cei opt noi dacă lucrurile se schimbă ori ba după ieșirea de la spectacolul lui Iacoban. Nu cred că e în stare să ne reconstruiască demnitatea. Dar poate să ne aducă, și nouă și părinților lui, o doză importantă de entuziasm. Să punem fiecare câte o cărămidă în zidul ei spart de evenimentele ultimilor ani. Să păstrăm, măcar în suflet, un 10 august al nostru, cu un verdict fericit. Drept un triumf al oamenilor care gândesc și care aleg să nu tacă. Și un triumf al teatrului, ca oglindă socială a vremii.

afis Bad Talks

Bad Talks” de Radu Iacoban
unteatru

Cu: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Mulțumiri: Dan Samoilă

Reciproca teoremei iubirii: „Proof”, demonstrația unteatru

01-proof

Un spectacol ca o închidere de pleoapă. Peste o teoremă, cea mai importantă a vieții: dragostea. Cu speranța că visul are să o demonstreze, în momentul acela de aur al reveriei în care, ca o tresărire între lumi, se naște revelația. Sau ce ne ajută mai tare să tacem când  vrem să urlăm. Și ce ne face să vorbim când vrem să nu se mai audă tăcerea răcnind.

Spectacolul „Proof” după textul lui David Auburn (o piesă cu prima reprezentație în 2000 la Chicago, care a devenit în scurtă vreme și scenariul cinematografic după care  John Madden a regizat filmul „Proof” în 2005, cu Gwyneth Paltrow și Anthony Hopkins în rolurile principale), montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este un vis curat despre iubire, în cea mai adâncă formă în care se poate întrupa: singurătatea. Având în prim plan drama unui matematician de geniu atins de boală și a destinelor nefericite ale celor ce-l înconjoară, „Proof” este o scormonire inteligentă și minuțioasă prin sufletele lor prime, nefactorizabile, divizibile doar cu unu și cu ele însele…

„N-am vrut să vorbim despre matematică, deși textul face asta pe alocuri. Noi am urmărit patru personaje care ne-au împins spre căutări mai adânci decât ne-am fi imaginat. Cu relațiile lor bogate, cu neîmplinirile lor și cu iubirea lor cu tot. Probabil e despre iubire și nu despre altceva. Noi asta am găsit în întâlnirea asta. Iubire.”, susțin regizorii Andrei și Andreea Grosu, care vorbesc simplu și tandru în spectacolul lor despre această iubire.

Sistemul axiomatic: viața. Teoria: dragostea. Ipoteza justificabilă: singurătatea. Într-un vis ce se autodemonstrează. Despre condiția omului de geniu. Despre încredere și devotament. Despre rațiune și alienare. Despre căutare și aripi frânte. Dar și despre cenușă și renaștere. Despre dragoste necondiționată. Despre căile întortocheate ale iubirii aproapelui, cea care se poartă în suflet și care se împlinește departe de ochii lumii,  în cea mai adâncă intimitate. Pentru care niciun sacrificiu nu e vreodată prea mare. Și care nu are nevoie să fie măcar declamată, darămite demonstrată…

Sub pleoapa închisă întru reverie austerul e bine controlat de Vladimir Turturică. Nu încap în el decât o masă și niște scaune, la, sub și pe lângă care patru actori talentați așează la taifas iubirea, sub toate formele în care o țin ascunsă în ele personajele lor: respect, responsabilitate, împărtășire, protecție, compasiune, curiozitate, îndoială, frică, grijă și rușine. Doar câte un spot de lumină (foarte inteligent folosită în întreg spectacolul în complicitate cu Dragoș Mărgineanu), care se încăpățânează să le scoată discret din penumbră și să ne arate ce e sub ele, e suficient pentru a apăsa pedala emoțională a fiecăruia dintre ei și reacția afectivă țâșnește în afară, parcă împreună cu o serie de tulburări fiziologice pe care actorii le suferă și le metabolizează pe măsură ce-și construiesc personajele.

O face cu mare finețe Dana Rogoz, excelentă în rolul lui Catherine, tânăra de 25 de ani din centrul acestei povești care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, un matematician de geniu atins de schizofrenie, care însă nu a renunțat niciodată la visele și pasiunea comună (matematica) cu a tatălui ei mult iubit, cu care, din nefericire, este amenințată să împărtășească și boala. Cu mare atenție la detalii, ea construiește un personaj frământat și asumat, lucid și fragil deopotrivă, pentru care iubirea înseamnă în primul rând devotament, respect și autorespect. Conștientă de sacrificiul ei, într-o admirație sinceră pentru mintea altădată sclipitoare a tatălui, pe care a încercat nu doar să o protejeze, dar și să o încurajeze și să o stimuleze pe parcursul anilor de suferință, ea a fost mereu într-o competiție sinceră cu ideile lui dar și cu sine, reușind să găsească o cale prin care să le pună în valoare în cel mai neintruziv mod posibil, păstrând la sertar descoperirile ei geniale. Este și motivul pentru care trăiește senzația unui abandon absolut odată cu dispariția acestuia. Mintea ei tulburată, în care lucrează în același timp emoția și genetica, nu are în aparență nicio scăpare, nicio abatere de la normalitate. În asta rezidă și forța spectacolului, care vine din scriitura inteligentă dar și din expresivitatea actorilor, foarte bine diriguiți pe calea unei nebunii controlate, fără crize și lamentări zgomotoase, în care emoția se clădește cu gesturi, priviri și rostiri chibzuite, printre care se intercalează scurte tăceri grăitoare. Mai mult însingurată decât singură, Catherine este o eroină tensionată, plină de semne de întrebare către sine și către lume, care se supune mereu unor teste de autoevaluare aproape gingașe (mai ales în modul în care se raportează la ceilalți), pentru că sunt trecute prin filtrul unei inteligențe superioare, cea mai de preț moștenire de pe masa succesorală a patrimoniului geniului defunct, aflată acum în dezbatere.

Din altă lume, Robert, tatăl care și-a încheiat socotelile cu viața dar a lăsat multe de lucru moștenitorilor, rămâne să o însoțească pe Catherine și amintirile ei cu umor, cu forță, cu ironii și nesfârșită candoare. Foarte bun Marian Râlea în acest rol, dozat și el matematic în gestică și mișcare, cu o privire expresivă și vorba articulată și mereu bine plasată. Împreună cu Dana Rogoz, el reușește un duet inteligent, un schimb credibil și consistent de trăiri și emoții complementare, hrănindu-se unul din energia celuilalt. Este de remarcat chimia dintre cei doi (poate și rezultatul unui lung parteneriat pe scenă între Magician și Abramburica de altădată), care funcționează sub forma unui adevăr filial indiscutabil, pe care-l livrează spectatorului cu mare lejeritate.

Florentina Ţilea, precisă în postura „ingrată” a fiicei și surorii mai mari, Claire, care nu a reușit niciodată să pătrundă în universul mental complex al celor doi, este ancora în realitate de care marii neînțeleși au mare nevoie. Văduvită de bogata experiență sufletească și arsenalul de replici puternice cu care ai ei au fost dăruiți și de autor și de regizori, ea reușește un contrapunct precis la problemele de alienare pe care le ridică piesa și spectacolul, trădând o eroină la rândul ei frământată și necesar reținută în a se exprima, obligată la convenții și formalism nu doar ca să asigure funcționarea socială a familiei ei, dar și ca să se poată proteja de condamnarea la neputință și să se salveze.

La umbra tăcerilor la care această familie de oameni geniali a fost silită, Harold (Hal) Dobbs, un profesor de matematică al cărui mentor a fost Robert, a întreținut de-a lungul timpului focul mocnit al cercetărilor marelui geniu de care a fost dintotdeauna fascinat, convins că acesta va lăsa lumii o operă valoroasă. Foarte simpatic și energic Ionuț Vișan în acest rol, în construcția căruia strecoară cu pricepere doze precise de pragmatism și naivitate, prin care își dovedește atât loialitatea și respectul față de munca genială a mentorului lui și a fiicei acestuia, cât și dorința de a fi parte (deși e la rândul lui un „freak”) din lumea reală, în care oamenii mai și cântă, dansează și se distrează. El se erijează într-un liant plauzibil între lumile diferite ale celor două surori, reușind să construiască relații credibile și cumva armonioase cu partenerii de scenă nu doar pentru personajul propriu, dar și punând discret umărul în legăturile pe care aceștia le leagă între ei.

Cu toții însărcinați să parcurgă partea din demonstrație care le revine, pentru ca visul să poată fi întrerupt și să strecoare momentul de revelație, poate chiar în cod Morse, livrat încă din afiș prin impulsuri de curent electric cu care telegraful unteatru va face genele să se dezlipească întru trezire.

În loc de concluzie, o propoziție teatrală în mod necesar adevărată pentru că a fost demonstrată: patru actori minunați, trei ecuații matematice cu o necunoscută cunoscută, doi regizori talentați și unteatru curat.

You do the math.

afis proof-logo-bigger

Proof” de David Auburn, Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Light Design: Dragoș Mărgineanu

 

Distribuția:

Catherine: Dana Rogoz

Robert: Marian Râlea

Harold Dobbs: Ionuț Vișan

Claire: Florentina Ţilea