Reciproca teoremei iubirii: „Proof”, demonstrația unteatru

01-proof

Un spectacol ca o închidere de pleoapă. Peste o teoremă, cea mai importantă a vieții: dragostea. Cu speranța că visul are să o demonstreze, în momentul acela de aur al reveriei în care, ca o tresărire între lumi, se naște revelația. Sau ce ne ajută mai tare să tacem când  vrem să urlăm. Și ce ne face să vorbim când vrem să nu se mai audă tăcerea răcnind.

Spectacolul „Proof” după textul lui David Auburn (o piesă cu prima reprezentație în 2000 la Chicago, care a devenit în scurtă vreme și scenariul cinematografic după care  John Madden a regizat filmul „Proof” în 2005, cu Gwyneth Paltrow și Anthony Hopkins în rolurile principale), montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este un vis curat despre iubire, în cea mai adâncă formă în care se poate întrupa: singurătatea. Având în prim plan drama unui matematician de geniu atins de boală și a destinelor nefericite ale celor ce-l înconjoară, „Proof” este o scormonire inteligentă și minuțioasă prin sufletele lor prime, nefactorizabile, divizibile doar cu unu și cu ele însele…

„N-am vrut să vorbim despre matematică, deși textul face asta pe alocuri. Noi am urmărit patru personaje care ne-au împins spre căutări mai adânci decât ne-am fi imaginat. Cu relațiile lor bogate, cu neîmplinirile lor și cu iubirea lor cu tot. Probabil e despre iubire și nu despre altceva. Noi asta am găsit în întâlnirea asta. Iubire.”, susțin regizorii Andrei și Andreea Grosu, care vorbesc simplu și tandru în spectacolul lor despre această iubire.

Sistemul axiomatic: viața. Teoria: dragostea. Ipoteza justificabilă: singurătatea. Într-un vis ce se autodemonstrează. Despre condiția omului de geniu. Despre încredere și devotament. Despre rațiune și alienare. Despre căutare și aripi frânte. Dar și despre cenușă și renaștere. Despre dragoste necondiționată. Despre căile întortocheate ale iubirii aproapelui, cea care se poartă în suflet și care se împlinește departe de ochii lumii,  în cea mai adâncă intimitate. Pentru care niciun sacrificiu nu e vreodată prea mare. Și care nu are nevoie să fie măcar declamată, darămite demonstrată…

Sub pleoapa închisă întru reverie austerul e bine controlat de Vladimir Turturică. Nu încap în el decât o masă și niște scaune, la, sub și pe lângă care patru actori talentați așează la taifas iubirea, sub toate formele în care o țin ascunsă în ele personajele lor: respect, responsabilitate, împărtășire, protecție, compasiune, curiozitate, îndoială, frică, grijă și rușine. Doar câte un spot de lumină (foarte inteligent folosită în întreg spectacolul în complicitate cu Dragoș Mărgineanu), care se încăpățânează să le scoată discret din penumbră și să ne arate ce e sub ele, e suficient pentru a apăsa pedala emoțională a fiecăruia dintre ei și reacția afectivă țâșnește în afară, parcă împreună cu o serie de tulburări fiziologice pe care actorii le suferă și le metabolizează pe măsură ce-și construiesc personajele.

O face cu mare finețe Dana Rogoz, excelentă în rolul lui Catherine, tânăra de 25 de ani din centrul acestei povești care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, un matematician de geniu atins de schizofrenie, care însă nu a renunțat niciodată la visele și pasiunea comună (matematica) cu a tatălui ei mult iubit, cu care, din nefericire, este amenințată să împărtășească și boala. Cu mare atenție la detalii, ea construiește un personaj frământat și asumat, lucid și fragil deopotrivă, pentru care iubirea înseamnă în primul rând devotament, respect și autorespect. Conștientă de sacrificiul ei, într-o admirație sinceră pentru mintea altădată sclipitoare a tatălui, pe care a încercat nu doar să o protejeze, dar și să o încurajeze și să o stimuleze pe parcursul anilor de suferință, ea a fost mereu într-o competiție sinceră cu ideile lui dar și cu sine, reușind să găsească o cale prin care să le pună în valoare în cel mai neintruziv mod posibil, păstrând la sertar descoperirile ei geniale. Este și motivul pentru care trăiește senzația unui abandon absolut odată cu dispariția acestuia. Mintea ei tulburată, în care lucrează în același timp emoția și genetica, nu are în aparență nicio scăpare, nicio abatere de la normalitate. În asta rezidă și forța spectacolului, care vine din scriitura inteligentă dar și din expresivitatea actorilor, foarte bine diriguiți pe calea unei nebunii controlate, fără crize și lamentări zgomotoase, în care emoția se clădește cu gesturi, priviri și rostiri chibzuite, printre care se intercalează scurte tăceri grăitoare. Mai mult însingurată decât singură, Catherine este o eroină tensionată, plină de semne de întrebare către sine și către lume, care se supune mereu unor teste de autoevaluare aproape gingașe (mai ales în modul în care se raportează la ceilalți), pentru că sunt trecute prin filtrul unei inteligențe superioare, cea mai de preț moștenire de pe masa succesorală a patrimoniului geniului defunct, aflată acum în dezbatere.

Din altă lume, Robert, tatăl care și-a încheiat socotelile cu viața dar a lăsat multe de lucru moștenitorilor, rămâne să o însoțească pe Catherine și amintirile ei cu umor, cu forță, cu ironii și nesfârșită candoare. Foarte bun Marian Râlea în acest rol, dozat și el matematic în gestică și mișcare, cu o privire expresivă și vorba articulată și mereu bine plasată. Împreună cu Dana Rogoz, el reușește un duet inteligent, un schimb credibil și consistent de trăiri și emoții complementare, hrănindu-se unul din energia celuilalt. Este de remarcat chimia dintre cei doi (poate și rezultatul unui lung parteneriat pe scenă între Magician și Abramburica de altădată), care funcționează sub forma unui adevăr filial indiscutabil, pe care-l livrează spectatorului cu mare lejeritate.

Florentina Ţilea, precisă în postura „ingrată” a fiicei și surorii mai mari, Claire, care nu a reușit niciodată să pătrundă în universul mental complex al celor doi, este ancora în realitate de care marii neînțeleși au mare nevoie. Văduvită de bogata experiență sufletească și arsenalul de replici puternice cu care ai ei au fost dăruiți și de autor și de regizori, ea reușește un contrapunct precis la problemele de alienare pe care le ridică piesa și spectacolul, trădând o eroină la rândul ei frământată și necesar reținută în a se exprima, obligată la convenții și formalism nu doar ca să asigure funcționarea socială a familiei ei, dar și ca să se poată proteja de condamnarea la neputință și să se salveze.

La umbra tăcerilor la care această familie de oameni geniali a fost silită, Harold (Hal) Dobbs, un profesor de matematică al cărui mentor a fost Robert, a întreținut de-a lungul timpului focul mocnit al cercetărilor marelui geniu de care a fost dintotdeauna fascinat, convins că acesta va lăsa lumii o operă valoroasă. Foarte simpatic și energic Ionuț Vișan în acest rol, în construcția căruia strecoară cu pricepere doze precise de pragmatism și naivitate, prin care își dovedește atât loialitatea și respectul față de munca genială a mentorului lui și a fiicei acestuia, cât și dorința de a fi parte (deși e la rândul lui un „freak”) din lumea reală, în care oamenii mai și cântă, dansează și se distrează. El se erijează într-un liant plauzibil între lumile diferite ale celor două surori, reușind să construiască relații credibile și cumva armonioase cu partenerii de scenă nu doar pentru personajul propriu, dar și punând discret umărul în legăturile pe care aceștia le leagă între ei.

Cu toții însărcinați să parcurgă partea din demonstrație care le revine, pentru ca visul să poată fi întrerupt și să strecoare momentul de revelație, poate chiar în cod Morse, livrat încă din afiș prin impulsuri de curent electric cu care telegraful unteatru va face genele să se dezlipească întru trezire.

În loc de concluzie, o propoziție teatrală în mod necesar adevărată pentru că a fost demonstrată: patru actori minunați, trei ecuații matematice cu o necunoscută cunoscută, doi regizori talentați și unteatru curat.

You do the math.

afis proof-logo-bigger

Proof” de David Auburn, Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Light Design: Dragoș Mărgineanu

 

Distribuția:

Catherine: Dana Rogoz

Robert: Marian Râlea

Harold Dobbs: Ionuț Vișan

Claire: Florentina Ţilea

 

 

Advertisements

În grajdul vieții sau lupta cu deşertăciunea: Leonce și Lena, paiațe în lumea de paie la unteatru

blog Leonce

O joacă de-a teatrul în teatru. La Unteatru.

O poveste romantică despre putere, libertate și fatalitate. O farsă filosofică despre iubire și soartă, scrisă cu nerv și umor, pusă în scenă cu multă emoție și tandrețe, la modul cel mai sarcastic, asumat, livrată direct spectatorului pe care-l privește fix în ochi și îl invită să se lase purtat în aventură. De plictiseală…

Textul de acum două secole al lui Georg Büchner spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi, care, fără a se cunoaște unul pe altul, fug de căsătoria aranjată de părinții lor și ajung să se îndrăgostească, fără a ști adevărata identitate a celuilalt.

Precursor al teatrului absurdului, preocupat  de nevoia de libertate a individului și revoltat de condiţiile sociale şi politice ale epocii lui, ce refuza emanciparea în această direcție, dramaturgul, care a murit foarte tânăr (la 24 de ani), a gândit povestea celor doi prinți ca pe o ironie împinsă până la sfidare la adresa aranjamentelor politice ale vremii, tributare încă tradițiilor istorice, a intrigilor matrimoniale ale părinţilor ce-şi uneau averile și blazonul cu prețul nefericirii odraslelor lor. Büchner sapă adânc în sufletul acestora din urmă, cu delicatețe și cinism deopotrivă, amendând ipocrizia și căutând să delimiteze adevărul uman de falsul grosolan la care este îndemnat să consimtă. Rezultatul este un basm plin de cugetări filosofice și poezie, cu replici usturătoare despre viață și lume, pe care Eugen Gyemant îl exploatează cu farmec și chef de joacă pe scena unteatru.

O scenă-grajd imaginată de Maria Nicola, staul al celor mai domestice animale mari din câte a cunoscut pământul: oamenii. Prinși fără soluții de evadare într-un spațiu în care nici măcar animalele (sugestiv scheletul unei bovine în fundalul scenei) nu reușesc să supraviețuiască, înțesat de tulpini uscate, rămase după ce istoria a treierat prin literatură și teatru, asigurându-le provizii necesare doar subzisteței, un nutreț demult cosit pentru hrana sufletelelor chinuite de convenții…

Convenții cu care a luptat Georg Büchner și pe care le sparge la rândul lui Eugen Gyemant, cu fantezie și umor, bazându-se pe o echipă de actori tineri, talentați și carismatici, împreună cu care a cunoscut mai multe succese teatrale pe scenele românești.

Personajele joacă și se joacă în această lume de paie, lansându-se într-o aventură copilărească, prezentată sub formă de confesiune, care mizează pe complicitatea publicului.

Leonce, pe care-l construiește cu multă migală Andrei Seuşan, este un adolescent frumos, curat și delicat, inteligent, ironic și autoironic, prea tânăr să se însoare dar destul de înțelept să nu se lase târât cu ușurință în mascarada ce i se pregătește, care zburdă prin temele pe care le propune textul neliniştit, căutător, visător, încercând să rezolve (cu autodeclarată plictiseală) mari probleme existenţiale, cum ar fi, să zicem, să-ţi priveşti creştetul capului… Credibil încă de la început, când răsfoieşte textul piesei şi se adresează direct spectatorilor cu care face prinsoare și pe care-i pregătește pentru „înaltele lui îndatoriri viitoare”, apoi în monologul în care-și deplânge soarta, ca exponent fără voie al unui grup de oameni ce fac cele mai serioase lucruri fără să știe de ce, supunându-se orbește unor norme pe care nu caută să le înțeleagă („acești păcătoși, acești sfinți, acești nătărăi, acești respectabili tați de familie, care nu sunt la urma urmelor decât niște leneși abili și prefăcuți”), dar și în rol de iremediabil îndrăgostit, care însă tratează cu cinism subiectul iubirii, Leonce al lui Andrei Seuşan îți merge la inimă.

Îi ține isonul un savuros Valerio al talentatului Lucian Iftime, valetul boem și visător cu care filosofează în voie pe tot parcursul spectacolului, ludic autoritar în relația cu prințul, plin de forţă, versatil, un bufon înţelept cu vorbe ticluite, „un alt nefericit care umblă după idealuri” și perorează cu farmec și umor pe orice subiect care îi trece prin cap (excelent în scena în care își prezintă personajul, inventând oameni și situații și jucându-se cu paiele care-l înconjoară), care cunoaște toate potecile către drumul spre balamuc, dar și spre fundul paharelor și sticlelor, mânat de lene și de fuga permanentă de orice fel de muncă: „Am o imensă tenacitate în a fi leneş. Nici o bătătură nu-mi spurcă mâinile, pământul n-a sorbit încă nici o picătură din sudoarea frunţii mele… În ce priveşte munca sunt fecioară.”.

Pe el își sprijină Leonce povara rutinei și a condamnării la o viață normată, dar și a aventurării în necunoscut și a dragostei care se naște și crește în el pentru minunata Lena, micuța și fragila prințesă a Danei Rogoz, o adolescentă finuță, candidă și visătoare, sinceră până la lacrimi și ludică precum un copil aruncat într-o lume plină cu jucării (mai ales când joacă rolul inventatului ei personaj, Roseta), în care durerea ei devine și mai importantă: „Doamne, pot şi eu să iubesc? De ce eu nu? Umblăm atât de singuri, căutând o mână care să ne sprijine până vine femeia care spală morţii, ne desprinde mâinile şi le încrucişează fiecăruia pe piept. Dar de ce? De ce să baţi un cui prin două mâini care nu s-au căutat? Mâna mea ce vină are? ”. Ca și Leonce, Lena a fugit de acasă și caută sens, motivație și autentic în tot ce o înconjoară, sprijinită și însoțită la rândul ei de o doică lipsită de prejudecăţi (foarte inspirată alegerea regizorului).

Valetul și doica îi reazemă pe cei doi în încercarea de a-și păcăli familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, ei chiar fuseseră sortiţi. Povestea lirică a lui Leonce și a Lenei, care reușește să rămână romantică fără tușe groase (ba chiar se infiltrează accente ironice ori chiar cinice – muzica spectacolului în principal, dar și monologuri ale actorilor) își găsește contrapunctul în regele dezumanizat (Împăratul de Popo), lipsit de simțul ridicolului, de care dă mereu dovadă, pe care Ionuţ Grama îl conduce prin scenă cu mare pricepere și interesante nuanțe (ceea ce dealtfel face și cu Doica), atât în gestică și mișcare cât și în jucăușa lui rostire. El perorează cu aceeași bucurie despre nodul la batistă sau despre liberul arbitru, amestecând teme și filosofii de viață cu cele mai banale gânduri care-i trec prin minte în savuroase tirade: „Substanţa este lucrul „în sine”; adică eu. Aţi înţeles? „În sine” înseamnă în sine, pricepeţi? Acum vin atributele, modificările, afectele şi efectele. Deci: atributele, însemnele, modificările, ajustările, afectele, afectările, efectele şi defectele. Unde mi-e cămaşa? Unde-mi sunt pantalonii? Staţi, pfui! Liberul arbitru e complet deschis. Unde e morala, unde sunt manşetele? Categoriile sunt în cea mai scandaloasă dezordine: mi-aţi încheiat doi nasturi în plus; tabachera e în buzunarul din dreapta; întregul meu sistem e distrus. ”…

Penibilul și accentele paranoice ale personajului lui sunt întreținute cu umor de un cuplu haios de servanţi (Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan), docili și simpatici, mereu amenințați de vreo primejdie, consilieri ai „Curcii” (amuzantă dezvoltarea acestui defect intenționat în rostire, prelungit apoi și în joc), cărora le-au fost trasate și rezervate situații și replici picante, cu care este condimentat întregul spectacol.

La căderea măștilor de final, rămâi cu gustul amar al limitelor unei vieţi previzibile, plină de norme, etichete și butoane precise, de la care individul nu se poate sustrage, la fel cum nu se poate eschiva nici de învârtirea haotică prin mecanismul iubirii. Poate că toate aceste personaje nu sunt decât un pretext literar, „un calambur nereuşit, născut din împreunarea unor cuvinte”, așa cum îl percepe Leonce pe Valerio, sau doar „o carte fără cuvinte şi fără litere, numai cu puncte de suspensie”, cum crede Valerio despre Leonce, cei doi prieteni care-și propuseseră la începutul spectacolului să devină eroi, savanți sau genii, ori măcar membri folositori ai societății omenești…

O posibilă concluzie o găsim tot într-o replică a lui Leonce: „Pentru apriori e cam târziu, trebuia s-o fi moştenit de la tata; şi aposteriori înseamnă să luăm totul de la-nceput, ca într-un basm vechi:

A fost odată…!”…

afis LeonceLena

Leonce și Lena”  de Georg Büchner, traducerea: Nina Cassian

Teatrul unteatru

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Costume: Baden 11 și Narman

Foto: Florin Kirițescu

DISTRIBUȚIA:

Leonce: Andrei Seuşan

Valerio: Lucian Iftime

Lena: Dana Rogoz

Împăratul de Popo şi Doica: Ionuţ Grama

Consilierii curții: Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

Homo anxiosus: „Pisica lui Schrödinger” sau veriga lipsă dintre homo sapiens și homo extinctus

0 pisica

Neliniști. Îngrijorări. Tristeți. Temeri. Frici. Angoase. Spaime. Nu știi cum să le numești. Nici să le deosebești unele de altele, pentru că-ți par sinonime. Știi doar că nu ai fost niciodată învățat ce să faci cu ele. Și că măcar o dată în viață te-au copleșit. Chiar dacă nu te-au doborât. Și, dacă te gândești puțin, ai putea chiar să spui când au apărut. Ești cu siguranță în stare să pui degetul pe cicatrice. Asta dacă rana nu este încă deschisă…

Cu astfel de gânduri pleci de la spectacolul „Pisica lui Schrödinger”, pus în scenă de Alexandru Berceanu, după un text al Alexei Băcanu, în cadrul proiectului „Intensiv Interior” (care aduce în prim plan tema tulburărilor psihologice de tip anxios-depresiv) și găzduit de unteatru.

Un spectacol care nu are cum să nu te pună pe gânduri. Pe cele mai negre sau măcar pe cele mai ascunse ale sufletului tău. Departe de a fi un spectacol didactic, așa cum nu este nici unul terapeutic, rămâne un manifest.  Un avertisment dur asupra pericolelor care pândesc individul de azi, într-o țară în care aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică  (depresia fiind mai frecventă decât diabetul în rândul populației din România), din care doar 10% se tratează, într-o lume în care depresia este considerată a patra boală ca răspândire pe glob (121 milioane de oameni diagnosticați) și se constituie în una dintre problemele majore de sănătate ale omului contemporan.

De la sine înțeles că nu are cum să rămână în afara sferei de interes a dramaturgilor. Alexa Băcanu construiește o poveste tulburătoare în jurul unui personaj afectat de anxietate și depresie, o femeie de 30 de ani (botezată, sarcastic, Luminița), care luptă cu gândurile și trăirile ei, mereu pe muchie, mereu în pericol de a aluneca, mereu gata să cedeze.

Un eseu despre un posibil inventar al fricilor noastre, asumate și neasumate, începând cu cele ancestrale, cu atavisme ale temerilor ce ne circulă prin vene, globulă cu globulă, menținându-ne într-o stare de vigilență și condamnându-ne în același timp la suferință: „A început acum trei sute de mii de ani, în sudul Africii de Sud, când un corp a început să-și spună povestea. Ea a crescut acum. Dar ține minte. Și se dezvoltă. E acum un roman. Un roman sadic, exaltat, sinistru, lugubru, o auto-biografie science-fiction sau un banc în 140 de caractere într-o rețea de socializare. Sau o instalație postmodernă. Postcontemporană. Postpartum. Postfeministă. Antefeministă. Antebelică. Postbelică. Belică. Povestea nu e gata. Corpul continuă să o adauge categorii, după categorii după categorii”…

Și o provocare teatrală, având în prim-plan un personaj în sufletul căruia se bat mereu cap în cap traume și amintiri despre traume, repetate necontenit, pe două voci, sau se plăsmuiesc povești despre eternele câmpuri de bătălie ori pericole ce-l pândesc la tot pasul, de la un lift, o cărămidă, un avion, o mașină, o rachetă, o scăpare de gaze, poate chiar un om, care îi pot fi oricând fatale. În timp ce corpul moare de o mie de morți posibile și plânge de o mie de pierderi posibile…

Rămâne doar un minut, un minut jumate, dintr-o viață de 870.912.000 de secunde. Timp în care se leagă traumele una de cealaltă: pierderea celor dragi, abandonul, oprobriul public, abuzurile adulților, marginalizarea socială, cruzimea umană, dragostea distructivă, despărțirea chinuitoare, boala și așteptarea unui diagnostic, poate chiar moartea. Și mai ales frica de a deschide cutii, fie ele și cadouri aniversare, pentru că mama în tinerețea ei a deschis cutiile și nu a găsit în ele decât pisici moarte…

Personajul nostru somatizează, convertește tot dezechilibrul sufletesc într-o stare fizică patologică, care-i ține captiv corpul, mișcându-l dezordonat între inerție, precizii și spasme, dezvăluite pe rând de  actrița Valentina Zaharia și de partenerul ei de scenă, Vlad Benescu, un alter ego al Luminiței, într-un exercițiu complex de mișcare și rostire, atent imaginat și construit de regizorul Alexandru Berceanu și coregrafa Mădălina Dan.

Excelentă metafora pisicii lui Schrödinger în piesă, dar și foarte bine exploatat scenic paradoxul individului viu și mort în același timp. Ni se prezintă o formă fascinantă de depresie în continuă mișcare, la care contribuie și scenografia virtuală a lui Ciprian Făcăeru și a designerului de interacțiune Florin Dumitru, prin diverse imagini proiectate pe un ecran semitransparent așezat în fața scenei, ce se prelungesc pe costumele simple, metalice, identice, încredințate de Ina Isbășescu și Luiza Enescu celor doi actori care nu stau aproape deloc locului, bine coordonați și sincronizați de coregrafă. Rezultă un spectacol dinamic, cu un foarte puternic impact vizual, care reușește să transmită lupta personajului mereu prins între două planuri: interior și exterior, trecut și prezent, plăcut și neplăcut, letargie și convulsii.

Nu știu dacă textul original rezervă un rol distinct pentru această a doua față a personajui bipolar Luminița, însă tot ce propune această viziune regizorală prin prezența lui Vlad Benescu susține și amplifică povestea ei, interpretată ba cu falsă detașare, ba cu maxim de implicare emoțională de Valentina Zaharia. Este o validare ingenioasă a stărilor pe care ea le traversează, poate doar o voce interioară ori poate fratele pocnit în joacă cu o piatră acum trei sute de mii de ani, undeva în sudul Africii de Sud, când i-a zis: „nu te duce până lângă tigru, adu-ți aminte cum ne-a mâncat al doilea câine domestic din istorie, ca pe un pui de dodo. Când tigrul și-a înfipt colții în gâtul meu mi-am dat seama că fratele meu avusese dreptate și am vrut să-mi recunosc greșeala, dar deja nu mai aveam corzi vocale. Am murit aproape imediat după, fără șansa de a-mi da genele optimiste mai departe. Viitorul se anunță depresiv.”. O îngânare și în rostire dar și în mișcarea fizică, el este o articulare a tuturor mișcărilor nedeslușite, confuze ale propriului corp al personajului central, mereu chinuit, mereu rupt în două, ce are nevoie de o tovărășie apropiată cu un personaj care să-l însoțească, care să-i valideze gândurile negre și neputința. Chiar și atunci când o trădează, lăsând-o să povestească în gol. Încercând să explice până unde merge singurătatea. Și cum doare. Cum doare sfâșâietor. Și cum nu-ți place că te doare. Nu-ți place să pierzi. Nu-ți place să nu ai, să nu o să ai niciodată, să n-ai avut niciodată…

Până pierzi noțiunea timpului. Până nu te mai poți trezi pentru că nu mai poți să adormi. Până nu mai poți s-o mai iei de la capăt pentru că nu mai poți să uiți nimic, pentru că îți amintești tot. Până nu te mai trezești sau te trezești cu un tub pe gât. Tu, spectatorul mic, înțepenit pe băncuță la unteatru, ca un pacient claustrat care nu are dreptul să refuze tratamentul. Fără să ți se fi făcut o anamneză completă, ci doar un examen clinic general. Care te-a înfiorat până în ultima celulă. Care te-a făcut să privești înăuntru. Și înăuntru e cel mai greu. Ești viu și mort în același timp, în lipsa unor observatori reali, pentru că nu a deschis încă nimeni cutia, ci doar ți s-a arătat o pisică.

Știi doar că nu mai vrei să fii acolo. Că vrei să rupi pisica.

„Nu-mi place niciodată, întotdeauna… Gata! ”

Afis_Pisica_lui_Schrodinger_-950x1343

Pisica lui Schrödinger” de  Alexa Băcanu

Regia: Alexandru Berceanu
Coregrafia: Mădălina Dan
Cu: Valentina Zaharia și Vlad Benescu

Documentarist: Andreea Chindriș
Consultanți: Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad, Mădălina Sava
Scenografie virtuală: Ciprian Făcăeru
Designer de interacțiune: Florin Dumitru
Costume: Ina Isbășescu, Luiza Enescu
Producție costume: Atelier Persona
Designer afiș: Manuela Marcovici

Parteneri: CINETic – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale – București, Mind Education Health, unteatru

Proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional și de UNITER- Uniunea Teatrală din România

Rămas bun iubirii: ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP

krapp blog.jpg

Unteatru, o singurătate. O ultimă oră de singurătate. Într-un spectacol curat și lucid despre solitudine, semnat de Toma Dănilă, în intimitatea claustrală a Sălii Mici. Un ermitaj în care singurele schimbări din ultimii treizeci de ani au fost numai în ordinea cutiilor cu benzi magnetice de pe masa de lucru a scriitorului beckettian, pe care s-au imprimat crâmpeie din viață. Viața lui Krapp.

Derulată pe magnetofon de un mare actor: Constantin Cojocaru. Actorul absolut al lui Toma Dănilă: „Ne-a obligat să ne forțăm limitele înțelegerii singurătății umane, atât pe mine, cât și pe Constantin Cojocaru, din punctul meu de vedere actorul absolut pentru a-l interpreta pe Krapp-ul lui Samuel Beckett”, spune regizorul despre acest minunat actor, care se declară „uimit și înfricoșat” de propunerea personajului: „Krapp, cel simțit de mine, trebuie să pună spectatorul pe gânduri prin emoție și luciditate și, de ce nu, și cu haz, privindu-și propria viață”, se mărturisește Constantin Cojocaru.

Și îl pune. Pe gândurile cele mai intime. Cele mai înfricoșătoare. Despre el și ceilalți. Despre ce rămâne după ce se așterne. S-a așternut. Se va fi așternut. Praful. Un colb de viață, răscolit doar în mintea neîmpăcată a unui scriitor care încearcă să separe grâul de neghină. Când după toate exercițiile de îndepărtare, alienare și răzlețire rămân doar momentele esențiale. Poate o fată, o haină verde și un peron de gară. O pereche de ochi de smarald. Și o privire. În care era totul. Restul e viață care nu mai contează…

Cutia 3, banda 5.

O porție din ultima cea mai importantă singurătate, răscolită la nesfârșit. O mărturie ce poate fi derulată încontinuu, despre cele mai fericite clipe din ultimele cinci sute de mii. Reperul unui recital actoricesc de emoții și luciditate à la Constantin Cojocaru. Cuminți, asumate, înregistrate, închise în cutii, aranjate cu grijă, deschise cu frică, etalate cu oarecare mirare și nereținută nostalgie. Rostite pe de rost. Încă poznașe în vocea de pe bandă de acum trei decenii, tăioase în îngânările personajui de azi. Ascunse uneori după câteva hohote de râs-plâns, permise numai în cea mai privată intimitate, la care te invită confident, sub lumina mică ce se revarsă peste spațiul lui de lucru, singurul în care-i e dat să trăiască, reușind să-ți transmită până și olfactivul suferințelor înstrăinării, bătrâneții și iminenței neantului care te așteaptă…

Ajuns la 69 de ani, Krapp sărbătorește încă schimnicia căutării sensului. Și a iluziei de a-l fi găsit. Dar și amintirile lor. Ale izolării construită pas cu pas de acest scriitor ratat, aniversare de aniversare, de treizeci de ani încoace. Viitor nu există și prezentul este mereu la trecut. În puținele exemplare ale operei lui, cele mai multe vândute la un preț de nimic, pentru biblioteci municipale de peste mări și țări (pentru o liră, 6 șilingi și câțiva pence, probabil că opt). În durerea pierderii mamei, în bucuria iubirii și în tristețea despărțirii. În puține zâmbete și foarte multe lacrimi. În licăririle din priviri, strecurate cu grijă printre paharele de alcool, tusea tabagică care nu-i dă pace și plăcerea vinovată la care nu este dispus să renunțe (bananele), în mișcările stângace ale unui trup ce nu-și mai găsește rostul acum decât în manevrarea tremurată a cheilor sertarelor, care nu au alt rost decât de a-l ascunde de el însuși.

Dar cel mai mult în neliniștile liniștii pe care o disimulează. Tace. Tace mult, tulburător, agresiv. Asta a rămas din toată zbaterea vieții unui om, mereu pe punctul de a deveni cineva, mereu pe virgula de a pricepe, mereu între parantezele de a crede că a înțeles. Înainte ca vara să înghețe. Înainte să ardă de dorința ca totul să se termine. Înainte de orice sihăstrie.

Și iarăși bilanțul.

„Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-au dus. Atunci când încă puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acum, cu tot focul ăsta din mine. Nu, nu i-aș mai vrea înapoi.”

Liniște. Nicio suflare. Ziua s-a încheiat. Noaptea presară umbre, care se strecoară pe cer.

Cutia 3, banda 5.

 

krapp 06.jpg

„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett
unteatru, Sala Mică

Traducerea: Toma Dănilă şi Ania Tudoran-Dănilă
Regia, scenografia, ilustraţia muzicală şi lightdesign: Toma Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Afiş: Valentin Vârlan

Rețetă pentru cum să dai foc la ibric: „Chelnerul mut” servește la unteatru

blg cchelnerul-mut

O sală mică. Mică, mică. Mai precis Sala Mică a unteatru. De lângă oterasă. Cea de la primul etaj al binecunoscutului sălaș de cultură de pe Sfinții Apostoli.

În antreul ei și mai mic primești instrucțiuni cu cinci minute înainte de începerea spectacolului: „Chelnerul mut” de Harold Pinter, în regia Sânzianei Stoican. Tu, spectatorul. Și alți paisprezece colegi de vizionare. Sau de participare la un experiment teatral, pe baza unui număr pe care-l afli la intrare.

Eu am tras din bol un 6. Sau un 9. Nu știu exact, pentru că ce a urmat m-a făcut să uit definitiv orice date concrete despre realitatea imediată. Știu doar că m-a împins direct pe un scaun în mijlocul scenei, sub lumina reflectoarelor, lipită de patul ce tronează în centrul încăperii, la căpătâiul lui Ben. Cunoscut și sub numele de Ionuț Vișan. Doi metri mai încolo, tolănit pe o canapea, moțăie Gus. Sau Constantin Cojocaru, pentru cunoscuți. Și el flancat de doi colegi de vizionare. În timp ce ceilalți spectatori sunt aruncați, cu scaunele lor cu tot, aiurea printr-un decor sordid. Nu-i poți vedea. Nu-i poți studia. Că nu ai vreme. Nici spațiu. Ești prea aproape. Prea înăuntru.

Negru, umbre, mister, amenințare, suspans. Sau multe nuanțe de întuneric. Rostit, confecționat, îmbrăcat, tapetat, indus. Doar o lumină puternică roșie, în care se scaldă totul. Pentru a te menține într-o stare de vigilență. Și a te mânji de sânge. Care n-o să-ți dea pace preț de mai bine de o oră, la fel ca al treilea personaj, Wilson, ce se mișcă liber în acest spațiu intim și izolat să manevreze obiecte (Mădălina Anea, ascunsă rapid după o șapcă, o mustață generoasă și o pereche de ochelari de soare, exact ca în afiș).

Ben începe să citească din ziar. Gus își curăță și își pune pantofii. Începe un dialog între surzi. Între doi vechi parteneri, care, devine repede evident, nu au putut comunica niciodată. Foarte buni și extrem de convingători, Ionuț Vișan și Constantin Cojocaru creează imediat o convenție. Un raport clar de forțe între cele două personaje, care se va adânci pe parcursul spectacolului, foarte atent construit de cei doi actori. Tânărul lider, reținut, rece, calculat și monosilabic și mai vârstnicul lui partener, blajin, guraliv și agasant, mai degrabă aghiotant. Îi înțelegi pe amândoi. Empatizezi, zâmbești sau tresari la fiecare întrebare sâcâitoare sau perorație candidă a fiecărui mic discurs al acestui Gus simpatic și molcom sau la fiece ripostă indiferentă, tăioasă sau violentă a reținut-energicului și chibzuitului Ben. Excelent dozate și livrate și prin rostire, și prin mișcare, dar minunat prin mimica feței lor. E ca o invitație permanentă de a-i privi în ochi, de a-i înțelege și de a te face complice. Când cu unul, când cu celălat. Cum îi șade bine oricărui asasin cu contract. Că doar sunteți parteneri. Doar vi s-au întretăiat de atâtea ori răsuflările.

Ai și uitat de ceilalți. Încetul cu încetul, rămâi speriat într-un subsol al unui restaurant. Doar tu împreună cu doi ucigași plătiți. În așteptarea unui semnal. Să duceți la capăt o nouă misiune. Singura comunicare cu exteriorul se face printr-un oficiu (sau un lift) prin care se livrează mâncărurile comandate aici. Un chelner mut, care coboară cu câte o comandă scrisă și urcă nu se știe unde. Comenzile continuă să curgă către acest spațiu imaginat de Valentin Vârlan, această sumbră bucătărie de subsol. Pe care o animă vremelnic light design-ul lui Dragoș Mărgineanu.

Nu știi dacă trebuie să faci ceva. Să te ridici, să intervii, să aplanezi, să ajuți. Să iei microfonul. Să te folosești de reverberațiile lui enervante și să te adresezi celor de sus. Poate chiar celor din sala principală a unteatru. Dar te întrebi. Te întrebi încontinuu. Te pregătești împreună cu asasinii. Scoți și tu merindele pe care le ai în traistă. Îți cureți arma. Asculți instrucțiunile. Repeți pașii care ți se tot repetă, pentru a fi sigur că nu dai greș. Sigur are să se întâmple ceva rău.

Și se întâmplă. Următoarea victimă urmează să pătrundă în încăpere. Dar nu poți să afli decât în sala de spectacol.

Frumos, articulat, asumat. Restul e încordare. Sau un scop precis atins de regizoare: „Vă invit la o poveste ca o parabolă care remodelează distanța dintre spectacol și spectator. Atât fizic, cât și emoțional”, declară Sânziana Stoican. „Spectacolul testează posibilitatea unei comunicări mai directe în care bariera clasică dintre noi cei care acționăm, actorii, regizorul, tehnicienii, și voi cei care observați, spectatorii, dispare. Tocmai de aceea fiecare reprezentație nu poate găzdui mai mult de cincisprezece spectatori. Este o experiență în care suspansul se îmbină cu întrebările existențiale și se filtrează printr-un umor absurd.”.

Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005, a fost scriitor, actor și regizor de teatru, debutând ca dramaturg cu teatru absurd. „Chelnerul mut”, piesa într-un act scrisă în 1957, a fost considerată esențială și reprezentativă pentru acest scriitor, „decis să pătrundă și să înțeleagă dorința noastră de a ne căuta sensul, de a înfrunta nedreptatea și a ne afirma individualitatea” (Glover, Jamie, „The Dumb Waiter” (programme notes), The Print Room, 2013).

chelnerul-mut 01

CHELNERUL MUT  de Harold Pinter

unteatru

Regia: Sânziana Stoican
Traducerea: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Ionuț Vișan, Constantin Cojocaru, Mădălina Anea

Durata: 1h 10min