Muzeul Salvador Dali, Figueres, Spania
Două ouă supărate
Stau cu mâinile la spate
Şi-ncă mute de mirare
C-au fost scoase din cuibare,
Azvârlite-n utilaje
Şi săltate în cofraje.
Ştampilate pe capac
Şi cu cifre negre-n cap
(Cică-n loc de pălării…)
Sunt mutate în cutii,
Stivuite-n bastion
Şi aşteaptă-un camion.
Câtă beznă! Ce sinistru!…
S-a semnat şi în registru,
Se mai zguduie niţel
Şi se urc-apoi în el,
Aşezate în duium,
Gat-acuma pentru drum.
Frecând palmele uşor,
Trec şi pe la abator
Şi iau cu ele găina,
Care poartă toată vina,
Împreună cu-n tichet
De intrare-n hipermarket.
– Păi de ce ne-a mai ouat?
– Zice cel mai bucălat –
– Dacă nu a vrut, să-mi spui,
Să ne facem şi noi pui?
Uite-acum ce a păţit
Fiindcă ieri ne-a părăsit!…
Şi privesc decepţionate
Spre găinile tranşate,
Învelite toate-n dungi
Desenate peste pungi.
– Ce au vrut să demonstreze?
Vrând să ne abandoneze?…
Deodată se dărâmă,
Întrerupte de o frână…
Zdrang! Se-aude brusc şi-o poartă,
Vestind jalnica lor soartă,
Ce se spune-n întuneric
Că va purta cod numeric…
– Ce ai? Ouă? – zise-un domn,
Arătând spre camion.
După ce încuviinţează,
Şoferul se şi semnează
Şi începe-apoi cu domnul
Să descarce camionul.
– Bine c-ai venit, de fapt,
Nu mai e nimic pe raft!
Se aude iarăşi domnul,
Lăudând batalionul
De ouă proaspăt ouate,
Ce din camion se scoate.
Două babe curioase
Se apropie cu plase:
– Băgaţi ouă? V-aşteptam!
Niciunul nu mai aveam,
Că le-am folosit pe toate
Pentru pască şi bucate!
Sprijinite cu-n picior
Şi vârâte-n cărucior,
După alte vreo trei salturi
Ajung în sfârşit pe rafturi,
Unde se emoţionează,
De mulţimea ce vibrează:
– Mai e nici o săptămână
Şi le-avem la îndemână!
– Numai bune de-nroşit
Şi pe urmă de ciocnit!
– Şi-om mânca apoi cu rost
După atât-amar de post!
– Mie-mi place să le sparg
Să le bag în cozonac!
– Iară eu într-o piftie,
Tremurândă-n farfurie!
Se aud şi alte vorbe:
Pentru şniţel, dres de ciorbe,
Drob, aluat şi maioneză
Sau umplute şi cu freză
De mărar şi pătrunjel
Lângă o pulpă de miel!…
O simpatică fetiţă
Vrea două la grădiniţă…
– Ce-o fi asta? Ce ne-o face?
– îşi spun toate – Ne vor coace?
– Ne fierb şi ne cercetează?
– Ne vopsesc şi ne pictează?
– Ne sparg capetele moi?
– Ne aruncă la gunoi?
Se întreabă temătoare…
Dar ascultă cu mirare,
Cum că lumea-n astă larmă
Le stimează, le aclamă,
Şi vorbeşte cu ardoare
Despre-o mare sărbătoare
Unde ele-ar fi vedete,
Îmbrăcate şi cochete,
Roşii, galbene, albastre
Verzi sau cu danteli măiastre,
Stând cu fală-n cap de masă
Aşteptând pe lângă pască…
Şi privind prin galantare
Se văzură în splendoare
Desenate peste tot:
Cu panglici, cu flori, cu tort,
Pe felicitări, pe carte,
Pe reţete de bucate,
Pe rochiţe şi baloane,
Pe eşarfe, geamantane,
Pe CD-uri cu desene,
Pe pilote şi pe perne
Şi pe feţele de masă,
Pe tot ce-are omu-n casă!
Se simţiră importante
Iubite şi amuzante,
Se-aşezară ştrengăreşte
Toată lumea le zăreşte
Cum privesc dintr-un cofrag
Dăruindu-se cu drag…
– Vrem acasă să ne luaţi
Să ne fierbeţi, să ne daţi,
Să-i umplem de bucurii,
Pe bunici şi pe copii,
Chiar să ne ciocniţi mai tare,
Nu ne doare!…
– Vreau în pască, vreau în drob!
– Eu vreau să mă faceţi scrob!
– Vreau în vasul de piftie!
– Iară eu pe farfurie!
– Şi eu lângă lumânare!
– Luaţi-ne din galantare!
Cele două personaje
De la început de versuri
Se treziră în bagaje
Lângă prescuri:
– Ce noroc şi ce mândrie!
Să ne ia-n bucătărie!
– Eu ajung la grădiniţă,
Mă pictează o fetiţă,
Pentru marea sărbătoare!
Ce onoare!…
(Parcă n-a aflat vicleanu’
Despre domnul Topârceanu…)
Luciana Antofi 