Știi că ai trecut pe aici când aștepți să plătești o pereche de pantofi într-un magazin de încălțăminte și te trezești că încerci să dansezi pe sunetul casei de marcat fiscale. Iar vânzătorul te scanează curios, fără să înțeleagă de ce zâmbești atât de larg, în timp ce desenezi cu mâna în aer un fel de semn de punctuație, exclamativ-concluziv, cu care pare să închei sunetul cardului tocmai validat. După care încerci să aliniezi ritmic, pe marginea tejghelei, pantofii nou cumpărați, ce părăsesc veseli ringul comercial, cătându-și drum către gura curioasă a sacoșei noului lor stăpân, cu speranța că-l vor purta într-o zi pe cel mai frumos ring de dans. În desaga cu pricina își găsesc apoi locul vocea vânzătorului într-un salut de despărțire, piuitul alarmei la ieșirea din magazin, al doilea piuit al alarmei la pasul întrebător înapoi în magazin, vocea îngăduitoare a vânzătorului ce însoțește gestul cu care te asigură că e totul ok, al treilea piuit al alarmei din sistemul antifurt, oftatul tău fals, triumfător (că nu a fost nevoie să desfaci toate sacoșele de cumpărături pe care le ai cu tine), vocile tuturor oamenilor întâlniți spre ieșire, apoi piuitul alarmelor din parcare, zgomotul portierelor trântite, două-trei acorduri de saxofon și claviaturi rămase în așteptare în boxe care-ți aruncă bascul din vârful capului când intră cheia în contact, sunetele motoarelor ambalate, câteva claxoane, răspunsurile la salut ale vecinilor, cheia învârtită în broască și, în sfârșit, sacoșa lovindu-se de parchet, din care se răstoarnă, cu un scâncet șugubăț pantofii… Care-au adus cu ei în casă toată bucuria asta a conștientizării mișcării și sunetelor ce le-au acompaniat până aici…
Și realizezi că sunt un fel de pantofi de dans ai Andreei Gavriliu. Și a complicității ei muzicale minunate cu Mihai Dobre. Care-au ajuns precis la tine în casă dimpreună cu Balázs Judith, Deák Zoltán, Nagy Eszter, Polgár Emília, Szekrényes László și Veres Nagy Attila. Și te invită brusc, cu toții, pe ringul de dans, unde te învață să te asculți răbdător și să-ți trimiți corpul să exploreze toate cele auzite.
Teatru-dans în voce-corp. Cool. Tonic. Free. Super fun.
Spectacolul „Pam param”montat de Andrea Gavriliu la Studio M în Sfântu Gheorghe este un spectacol-corp-manifest., încă unul din seria de spectacole-tribut aduse mișcării trupului de talentata coregrafă. Am mai scris despre corporealitatea pe care Andrea Gavriliu o scrie și o rescrie pe scenă. Cu propriul trup sau împreună cu alte trupuri pe care reușește să le miște cu măiestrie în ritmurile ei, perfect articulate și acordate la cotidian, la respirații, la viață. Nu e vorba despre un dans oarecare, ci despre una dintre cele mai frumoase expresii ale firescului corporal, îndelung studiat, exploatat și migălos antrenat pentru a produce o uluitoare combinație de posibil-recognoscibil-dănțuibil al oricărui corp novice care se lovește ca din întâmplare de dansatorii ei. Elegantă, articulată, candidă, compulsivă, autoritară, fragilă și infinit ludică, mișcarea Andreei Gavriliu este deja un eveniment în sine, distinct pe scenele pe care își împlinește și desăvârșește menirea. Iar când întâlnește dansatori și actori ce-i înțeleg și împărtășesc mesajele și simțirile, nu poate decât să dea naștere unor evenimente vii, antrenante și infinit bogate senzorial. Este și cazul spectacolului „Pam param”, care și-a găsit împlinirea la Studio M în Sfântu Gheorghe.
Șase actori dansatori excelent acordați de Andrea Gavriliu într-un artist-corp perfect, un instrument muzical uriaș cu coarde (vocale!), ciupite întru armonică de un sextet plutitor-compulsiv, un corp ca o cutie de rezonanță în care se mișcă precis fiecare sunet ce-i împlinește clar fiecare gest, un corp târât prin cotidian și tras de urechi cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi freacă arcușul de abdomenul plat, îmblânzindu-i coardele până la Elvis (!) într-un regal de sunete, unde și vibrații trimise către Univers (bravas Mihai Dobre!) și întoarse ca un boomerang în corpul ăsta vibrant în care au fost propagate anume pentru a fi tălmăcite pe scenă.
Sunetul decupat din zgomot și inteligent încadrat în muzică. Și dacă nu se poate crede că e cu putință a putea dansa pe ritmurile vocii unui crainic tv sau al accelerațiilor din glasul unui organizator de licitație, ei bine, se poate! Am mai văzut la Andrea Gavriliu această forță uriașă de a impinge imaginația mobilității umane în cel mai banal cotidian, de unde și-a extras în prealabil ideile creatoare, compresând vacarmul din care s-au născut.
Spectacolul „Pam param” de la Studio M este un soi de canon corporal-vizual pe „muzică de cameră”. O cameră însă obscură, plină de sunete geometrice, cu unghiuri atent ordonate, care oferă privitorului senzația de laturi în continuă mișcare, ce definesc mereu un nou unghi într-un un nou colț geometric, inteligent desenate, ca niște sertărașe iscusit deschise de scenografie și lumini (bravas Irina Moscu!) pentru a așeza în mintea și-n sufletul privitorului, scenă cu scenă, toată vibrația asta a cotidianului. Un fel de mare cub rubik al realității cotidiene, a cărui soluție nu stă în viteza cu care rezolvi despărțirea suprafețelor (mai ales că neoanele asigură alternativ lumină rece, caldă sau colorată), ci în iscusința cu care reușești să-i strivești emoțional marginile pentru a-i prinde și a-i distorsiona fiecare fațetă.
O luptă cu timpul și cu vremurile, în care actorii de la Studio M se angajează sută la sută, ca niște rotițe ale unui mecanism complicat, ce se învârt cu pricepere una pe alta (excelentă a doua scenă din spectacol) ca niște secunde descurcărețe și împing împreună, în sens invers, acele de ceasornic, numai ca să mai țină puțin timpul pe loc. Ca să ne mai putem bucura un pic. După ce s-au antrenat sincron, puțin înainte, pentru a tălmăci mișcarea, se aruncă într-o falsă competiție, din care secundele au să dispară, rând pe rând, până va triumfa viața. Până la momentul conștientizării competiției, în care începe o altă cursă, de smulgere din realitate în somn-sincron, cătând metamorfoza unui carpe diem.
Secunde ce se alungă una pe alta încercând să se ferească de coșmarul fatidic: timpul pierdut în vacarmul cotidianului de peste zi, ce le trimite înapoi din întunericul reveriei în fiecare noapte, precum niște musafiri gălgioși, nepoftiți să tulbure eternitatea ce va să se aștearnă (foarte simpatice scârțâitul ușilor și fantele de lumină ce tulbură într-o limbă orientală liniștea acestui întuneric) în această viață nouă, ca niște vise ce vor să se așeze pe pernă, numai așa, să fie sigure că vor fi visate.
Când reușesc să forțeze vreo intrare (dacă nu au fost prinse cu mâța-n sac la întoarcerea orarului hitlerist ce le veghează și le dictează înviorarea, spre a se retrage cursiv din scenă), secundele astea inundă totul cu explozii de culori sonore, în strigături etno-cool-mix (ceva combinație savuroasă fonic, ca o glumă maghiaro-maramureșeano-portugheză), de voci dar și de trupuri, în timp ce o voce beat-uie (hai, că nu găsesc alt cuvânt!) strident și repetitiv pentru a-i forța fiitul, parcă desprins din cea mai nouă tehnologie japoneză de punere în mișcare a timpului, vegheată totuși de samurai și de luptători de karate, ca niște discipoli pregătiți pentru atunci când și timpul însuși va muri sau doar va hotărî să se retragă și să se odihnească și el puțin.
Secunde ce se întrec într-un slalom savuros printre slumdog millionairs, cu accelerări și relantiuri sonor-muzicale, sperând că pot să cumpere la licitație timpul (întoarse în cotidian din reverie, ele numără teancurile de bancnote câtând să-i stabilească un preț), pe care să-l mai păcălească puțin până să revină la realitate. Și să se lege în minute, adormind la loc, preferând reveria, cu toate zgomotele cărate înapoi în somn, într-un sarcasm fonic de sunete ce le populează visele, de la cele mai banale voci, până la ciripituri, râsete și hohote, scâncete de prunc, voci de știri de televiziune sau de operatori ce se ocupă la telefon de comenzile lansate…
Și mecanismul se pune iar în mișcare, chiar și în somn, însoțit de convulsiile trupului care, mirate, se slobozesc sau îi însoțesc respirațiile și nevoia de odihnă, stârpite de beat-ul azi-ului ce dă năvală, poate chiar dintr-o poșetă cu monștri ce nu ar trebui eliberați niciodată, în cotcodăcit de gâină care dă și ea năvală într-o demență dintr-un buletin de aproape știri, în timp ce o insectă capricioasă cată să răzbată prin țesătura ce ar fi trebuit să ferească trupul de mușcătura lui (super!), înainte să se lanseze în căutarea febrilă a telefonului pierdut undeva printre toate veșmintele astea (din nou super!)… E coșmarul din care nu ne vom mai trezi niciodată… See you in the morning!…
Than we will rock u all, while beatboxing again!…
Apoi, ca într-o imensă sală de neașteptare pe aeroportul pe care neputințele de a ne liniști trupurile și mințile (muzical cred că cea mai elaborată bucată, ce însoțește nemilosul tic-tac din capetele înfierbântate) așteaptă să se lanseze în zbor, suntem invitați să ne gândim la muzicalitatea limbii pe care o simțim și deci cea pe care va trebui să învățăm să ne adormim iar visele, până când buzunarul plin de curcubee, trase dibaci cu arcușul imens și întinse pe coardele violoncelului (Really??? Elvis???), are să ne dezbrace de tot albul ăsta de pe scenă… Numai ca să ne pregătim pentru o nouă doză de zgomot și neliniști mascate, doar-doar nu se prinde nimeni…
Înapoi în camera obscură, ca să nu ne trădeze măcar memoria fotografică. Se licitează, miza tot crește.
Hai, dai ceva, dă cineva ceva?!…
Pam param!
„Pam param” de Andrea Gavriliu
Studio M, Sfântu Gheorghe
Conceptul și coregrafia: Andrea Gavriliu
Scenografia: Irina Moscu
Muzica originală: Mihai Dobre
Cu: Balázs Judith, Deák Zoltán, Nagy Eszter, Polgár Emília, Szekrényes László, Veres Nagy Attila
Operatori cameră: Erős László, Nagy László, Sándor András
Montaj: Erős László
Video: Designdropp Studio
Durata: 55 min
Luciana Antofi 