Boxing me softly. Un croșeu de catifea în plexul plin de sânge al violenței: „KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi.”

Lumea ca ring de box.

Arenă pentru o luptă nesfârșită. Cu viața, cu dragostea, cu lumina, cu teama, cu deznădejdea, cu boala, cu supraviețuirea, cu moartea. Cu ceilalți și cu noi înșine. Se pariază, se râde, se plânge, se disperă, se pariază din nou, se moare, se ridică miza. Greu să cazi, greu și să te ridici. Numai ca să te prăbușești din nou. Meci după meci, trebuie să te aduni de pe jos, iar și iar, până să se termine numărătoarea. Și să rămâi în picioare, ca să poți merge mai departe. Până în ziua când se va număra, în sfârșit, până la zece. Pentru celălalt. Până la titlu.

Teatrul ca ring de box.

Una dintre arenele luptei nesfârșite. Cu textul, cu înțelesurile, cu simbolistica,  cu emoția, cu personajele, cu actorii, cu scenograful, cu recuzita, cu luminile, cu muzica, chiar și cu publicul. Luptă după luptă, câștigate cu răbdare, cu inteligență, cu preocupare pentru detalii, cu pasiune pentru teatru și drag de viață. Ale tuturor.

„Knockout: Dulcea știință de a face vânătăi”. Montat de Sânziana Stoican la Teatrul Excelsior. O bucurie de spectacol. Un exercițiu dramatic de mare forţă artistică și ideatică. O directă de dreapta care lovește precis mandibula spectatorului, alunecată a mirare, o lovitură de contră în bărbia gurii căscată de uluială care finalizează precis combinaţia fermecătoare de tot felul de alte lovituri pregătitoare. S-au măsurat precis distanţele, s-au antrenat toți mușchii și toate articulațiile dramatice și s-au creat toate deschiderile în garda publicului pentru ca pumnul să-și descătușeze energia și să țintească precis. Meci în picioare până la ultima numărătoare. La toate nivelurile, până la câștigarea titlului. Poate chiar unul de cel mai bun spectacol al sezonului, după un campionat inteligent de încleștări atent asumate în trei ore și jumătate. Între bine și rău, între vechi și nou, între feminin și masculin, toate câștigate de teatru.

Bate gongul textului dramatic.

Londra, 1869. În plină epocă victoriană. Exact în anul în care John Stuart Mill publică eseul său în favoarea egalității dintre sexe, „The Subjection of Women” (după prezentarea în Parlamentul britanic a primelor petiții prin care s-a încercat oferirea de drepturi politice egale femeilor și bărbaților, promovate preț de câțiva ani înainte de un grup de discuții pentru încurajarea educației superioare pentru femei, celebra Kensington Society). Puțin înainte de coagularea acțiunilor care au dus la revoluția de emancipare a femeilor din Anglia, Mișcarea Sufragetelor (al cărei scop a fost obținerea drepturilor politice pentru femei; ele au reușit să obțină dreptul de vot în mai multe țări până la finalul secolului al XIX-lea, iar după câteva decenii chiar egalitatea electorală cu bărbații în spațiul britanic, când legea privind Reprezentarea Poporului din 1928 a acordat dreptul de vot tuturor femeilor cu vârsta de peste 21 de ani). De ce nu, drumul se poate parcurge și cu pumnul. Dramatic vorbind. Pentru că textul excelent scris de Joy Wilkinson în 2018, tradus acum de Sânziana Stoican pentru această premieră absolută în România, are aerul încordat al nevoii de emancipare a femeii în acea epocă. Fără a fi însă un manifest exclusiv feminist, el folosește inteligent fundalul londonez al vremii pentru o excelentă sondare a umanului din toate vremurile, declinat printre rațiuni economice între drepturi și obligații, la singular și la plural, la feminin și la masculin deopotrivă, cântărind cu atenție asemănările și deosebirile și nevoia de a domina a fiecăruia în lupta inegală de-a egalitatea, dar mai ales periculoasa proximitate a violenței pentru oricine face pasul peste granița ispititoare a cercului închis în jurul lipsei de soluții.

Bate gongul în teatru.

Primul croșeu al regizoarei e unul de stânga, pe unde intră în sală profesorul Charlie Sharp al unui savuros amfitrion: Mihai Gruia Sandu. Se așează la pian și ne propune să pariem. Pe viață, pe narativ, pe emoțional. Așa intrăm cu toții în Amfiteatrul Îngerului. Părtași fără drept de evadare la o vărsare nemiloasă de sânge și de emoții. Ringul de box din prim-plan, strecurat abil până în spațiul sălii, ale cărei prime rânduri au fost eliberate de spectatori și sunt folosite ca spațiu important de trecere între două lumi, a noastră și a lor (nu se știe care noi și care ei), dar și între două secole între care se caută o conciliere întru recunoașterea rădăcinilor și învățarea din greșelile istoriei pentru ca aceasta să nu se mai repete.

Scena propriu-zisă se relevă năucitor în spatele acestui ring de box, unde se deschide fascinant o lume întreagă, atât de fermecătoare și atât de coerentă încât simți că faci parte din ea, atât de ușor își impune convenția și te primește înăuntru într-o epocă plină de detalii, unde motive și simboluri specifice vremii dansează inteligent între elementele de decor, prelungite abil în costumele personajelor desprinse din Londra victoriană (excelentă corespondența scenografie-costume, legăturile de  culoare și imprimeuri), deștept rulate și desfășurate după nevoi din sulurile în care sunt ținute cu grijă, ca dintr-o carte din papirus care-și revelează poveștile, îmbrăcate ghiduș în video proiecții ce apar și dispar în rama ecranelor ce le vor dezvălui  schimbând mereu ștafeta cu imagini desprinse din jocul de scenă propriu zis, învârtite inteligent pe turnantă pentru a asigura urcarea și coborârea personajelor în și din poveste, în interioare distincte, atent și coerent construite pentru a marca diferențele din viața socială a acestora și a ne asigura tabloul narativ complet.

Într-un spectacol de lumină și culoare, în care toate elementele, excelent drapate, au fost atent confecționate și folosite până li s-a asigurat funcționalul și poezia vizuală deopotrivă. În acest năucitor decor, prelungit în costumele sofisticate dar suficient de ușoare cât să permită mobilitatea maximă a eroilor, aflați în permanentă mișcare, Valentin Vârlan a fost însoțit deștept de Costi Baciu, responsabil de lighting design-ul fără de cusur, Cristian Niculescu și Cristi Voicu (care asigură video mapping-ul). Ecoul gongului de start încă se mai aude când uimirea noastră în fața vizualului expus e deja la podea. Și cred că se poate număra liniștit până la zece, pentru că va rămâne acolo până la sfârșitul spectacolului, când se va declara knockout.

De o parte și de alta a stâlpilor de lemn culcați la pământ și legați cu funii groase ce vor delimita perimetrul anunțat de podeaua de lemn noi cu toții, experți în trânta cu viața și la fel de nepricepuți în fața morții căreia va trebui să-i dăm socoteala. Dincoace și dincolo de arena de luptă, aceleași apăsări și frământări, cărora trebuie să le facem cu toții față.

Sună gongul în ring.

Destinul este luat în sfârșit în propriile mâini. Destinul a patru femei ce s-au lăsat până acum la mâna altora, neștiind că își pot clădi singure un încotro, patru femei care vor ridica vrednice stâlpii ringului de box ce stau răstigniți în cele patru colțuri în așteptarea promisului show prin care își vor apăra și își vor salva demnitatea. Coborâte magistral din poveștile din afara lui, după ce-și explică pertinent motivele care le-au mânat în această luptă, cauzele nobile pentru care cele patru fete sunt dispuse să se bată și ajung să o facă de-adevăratelea, într-o arenă de luptă. Femei cu vise și idealuri deja  strivite care își pun mănușile de box pe mână pentru ca alte femei ce le vor urma să-și împlinească visele și idealurile și să le mângâie grijuliu cu mâinile care nu vor mai purta decât mănuși de dantelă, de catifea ori de mătase.

Într-o lume a bărbaților în care dominarea se petrece cu pumnul, aceste patru femei tinere din medii sociale diverse, conduse de rațiuni diferite și cumva asemănătoare, legate indestructibil de tot ceea ce le este refuzat în societatea patriarhală, devin victime sigure pentru combinatorul Charlie Sharp, organizator de lupte la limita legalului într-o periferie a Londrei, un paria social mereu atras în vraja obținerii de foloase semicuvenite, un maestru seducător al combinațiilor aducătoare de profit, care au la bază studierea atentă a comportamentului uman și nevoilor individului, identificarea slăbiciunilor lui și exploatarea lor la limita emoționalului, cât să aibă fiecare ceva de câștigat, mai ales el. Și teatralul. Excelent condus de Mihai Gruia Sandu, acest personaj învăluie amfitrionar toată această experiență teatrală, dovedindu-se o gazdă pricepută pentru pariorii de la Amfiteatrul Îngerului dar și pentru spectatorii Teatrului Excelsior, făcând abil distincția și construind priceput legăturile necesare pentru concilierile de care are nevoie ca să ne folosească drept complici în ambele roluri.

Se poate underground și la modul feminin în Anglia secolului XIX. Își face locul precis printre frici, îndoieli, discriminări, frustrări, tabuuri, prejudecăți, reprimări, disperări și răbufniri mai mult sau mai puțin zgomotoase, vânătăi stimulative ale minții, trupului și sufletului, de care Violet Hunter, Matilda Blackwell, Anna Lamb și Polly Stokes au avut și au parte și de care caută să se vindece, fiind dispuse să-și încerce norocul în lumea promiscuă a show-urilor de lupte. O tânără asistentă medicală care aspiră să devină medic, o imigrantă din Irlanda ajunsă să cunoască bine societatea, străzile și trotuarele londoneze, o casnică înstărită, captivă într-o relație tristă de familie, și o muncitoare săracă din minele din Nordul Angliei, se lasă antrenate, separat și împreună, de către excentricul profesor Charlie Sharp, pentru câștigarea titlului de „Campioană Mondială la Box”, sperând să găsească astfel resursele necesare pentru a-și depăși condiția și a-și schimba pentru totdeauna destinul.

Violet Hunter a Oanei Predescu este puternică, ambițioasă, inteligentă, o fată rămasă orfană, crescută de o mătușă grijulie, care-i veghează îndeaproape dezvoltarea, o fată nevoită să lupte cu fiecare zi ca să-și croiască drumul în lume pe care actrița o stăpânește cu siguranță și sensibilitate deopotrivă, găsindu-i tot maleabilul necesar pentru a se integra social și profesional în toate situațiile cu care se confruntă, îmbrăcându-o cu empatie, intuiție, ludic și agerime în doze optime pentru a construi un personaj echilibrat, aproape independent, condamnat la prăbușire în lipsa unui sprijin material și a moștenirii risipite.

Mai independentă decât ea e doar Matilda Blackwell, „Matty” a  Andreei Hristu, excelentă în rolul femeii care ar face orice ca să rămână la Londra și să nu se trezească înapoi în Irlanda, o damă de societate și de companie sofisticată, frumoasă, deșteaptă și versatilă, fermecătoare în toate felurile, în ale cărei mreje se poate prinde ușor orice suflare bărbătească, găsind greu apoi o cale de scăpare, alta decât o autodeclarată putere de gen. Andreea Hristu e șarmantă și convingătoare în construcția personajului ei, o femeie puternică și vulnerabilă în același timp, capabilă să joace orice rol în viața ei și a celorlalți, neobosită și mereu reinventată, rezistentă la cele mai dureroase prăbușiri, din nou și din nou în picioare după fiecare knockdown din meciul vieții pe care a pariat că-l va câștiga, singura în stare să negocieze de la egal la egal cu histrionicul profesor  cu a cărui lume decăzută este atât de familiară și de la care poate să preia oricând puterea, ceea ce se va întâmpla în cele din urmă.

Andreea Șovan reușește o impresionantă Anna Lamb, femeia domestică, plictisită, mereu agresată, revoltată într-un mod poetic, nedemonstrativ, stoic, toată lupta ei fiind dusă în interior și pe care o îmbracă inteligent pentru exterior într-o foarte bine disimulată resemnare și supunere. Actrița se joacă mult cu privirile și cu gesturile, atent plasate spre a se înfățișa drept în fața lumii, căreia îi dă piept ascunzându-și identitatea în spatele unei măști ce-i oferă mister și autoritate în societatea nou accesată de la Amfiteatru, în timp ce socialul ei activ pare a se desfășura în comitetele unei organizații, cel mai probabil de apărare a drepturilor femeilor. Pentru care, preventiv, trebuie să învețe să se lupte cu (și mai ales să se apere de) furia masculină.

Dana Marineci completează pertinent portretul acestui cvartet feminin în rolul excepțional al lui Polly Stokes, personajul care cunoaște cea mai uluitoare transformare dintre toate, scuturată bine de profesor de tot praful de cărbune în care a stat învelită până a descoperit-o și a adus-o la Londra. Băiețoasă și plină de forță, antrenată în anii grei de trai într-un sat minier, copil adoptat care a trebuit să lupte mereu să-și găsească rostul în familie, în societate și în viață. Nu doar cu pumnul. Și cu pasiunea, folosită inteligent pentru a obține avantaje ce i-au asigurat supraviețuirea și au propulsat-o fără să-și dea seama spre victorii pe care nu le-ar fi bănuit niciodată în sărăcia cruntă în care i-a fost dat să trăiască și din care nu spera să iasă altfel decât prin intermediul fratelui ei vitreg.

Fiecăruia dintre aceste patru roluri principale, dinamice, seducătoare și sensibile, toate complementar, în care cele patru actrițe fac adevărate tururi de forță la toate nivelurile (rostire, gestual, coreografie! și, mai ales, mișcare – se vede că au petrecut mult timp în antrenamente sportive specfice, foarte deștept integrate în jocul actoricesc și în relațiile de scenă, mai ales în cele de contact fizic–) i-a fost construit câte unul de sprijin, masculin, pe care regizoarea le-a gândit generos și deștept și ca roluri de sine stătătoare, dar și ca ajutor pentru augmentarea portretelor protagonistelor.  Cele mai bogate sunt cel al lui Gabriel Lamb (un excelent Alex Călin, dedublat superb în calitățile lui de soț și amant înăuntrul și în afara casei, pe care-l poți iubi și detesta deopotrivă, jonglând abil cu cele două extreme ale personalității propusă personajului), soțul lui Ann, un agresor cu dese răbufniri violente, altfel mascul șarmant, cuceritor, dichisit, ținut la patru ace de o soție care-l îngrijește cu generozitate și pe care o abuzează și o înșeală fără să clipească, în timp ce în societate pozează ca domn serios (până își dă arama pe față) și cel al lui Paul Stokes, fratele vitreg al lui Polly Stokes al unui drăgăstos Ovidiu Ușvat, ludic și plin de energie (dar care are ocazia să-și exerseze și reținut-glacialul), care-l înzestrează cu toate frustrările specifice vârstei, condiției sociale și lipsei lui de educație, dimpreună cu toate credințele naïve de superioritate de gen cu care vine din familia tradițională.  Ovidiu Ușvat reușește un excelent cuplu în scenă cu Dana Marineci, în sarcina lor căzând cumva definirile cele mai pertinente ale relațiilor umane în general și ale luptei masculin/feminin în special, din diverse roluri ale ierarhiei sociale, emoționale și (cvasi)profesionale în care sunt rapid purtați și mutați dinadins până la confuzie și între care se stabilesc, fără drept de apel, raporturi de putere, a căror răsturnare, fie ea și contextuală, le poate compromite și transforma pentru totdeauna.

Cu trei roluri mai mici pe mână, Doru Bem se remarcă în Dr. James Bell (deși punctează precis ca Arbitru și Cârciumar!), în rolul lui din cabinet având șansa să pună deștept punctul pe „i”-ul cel mai controversat în relația feme„i”-bărbaț„i”, individual dar și cu desinență de plural, respectiv punctul nevralgic în care se pune în discuție „i”erarhia profesională, controlând cu finețe pornirile amoroase ale personajului, stăvilite de orgoliul lui masculin rănit, care-și încasează cu rușine loviturile unei mâini de femeie ce nu poartă mănuși de box, ci unele medicale, cu care-i poate lesne știrbi autoritatea profesională. Parte chiar a unui complot sută la sută masculin (fraternizarea cu soțul pacientei abuzate și condamnate la mutilare fizică), cel mai evident și mai damnabil din întregul spectacol, pe care-l reușește cuplul Alex Călin/Doru Bem, pus în opoziție cu Andreea Șovan/Oana Predescu într-o confruntare unu la unu ce stă și nu prea sub semnul fatalității, momentul de cotitură în nevoia femeilor de luptă întru emancipare. Complet derutate de noile abordări ale femeilor în prag de revoluție, toate aceste personaje masculine își testează precipitat rețete noi de abordare, fiind puși deseori în situații în care, neștiind ce să facă, apelează la superioritatea lor istorică și tradițională asupra sexului slab.

Alte două roluri de mai mici dimensiuni, nici ele neglijate de regizoare, folosite pertinent în construirea mesajului, le revin lui Annemary Ziegler (care reușește și ea o interesantă Mătușă George a lui Violet Hunter, aparent naivă și fără însemnătate, spre a-și dovedi, către final, necesitatea, importanța și consistența în această mare de suferință și amăgiri) și Cosminei  Dobrotă, în rolurile Emily și Nancy, care punctează și ea în ambele capete ale ierarhiei sociale în care este așezată, mai ales în cel al omului simplu, în calitate de slujnică în casa soților Lamb, unde-și face savuros apariția de fiecare dată, contribuind decisiv la rezolvarea scenelor conflictuale între soți, angajați și ei, ca toate celelalte personaje, în meciul pervers în care sunt puse la podea credințe, valori, tipare, convenții și tradiții, numai pentru a fi spulberate spre binele tuturor și pentru care unii sunt dispuși chiar să plătească cu viața, ridicând prețul tragediilor pe care-și pot crește pariorii miza.

Dincoace de scenă, pe adevăratul ring de luptă, toate diferențele au fost anihilate. Fetele au ajuns să intre în comuniune, coagulând acțiunile din destinele răsfirate aiurea prin spațiul britanic, luptând împreună pentru eliberare, pentru educație, pentru dreptul liber la propria viață, până când nu mai contează cine își adjudecă victoriile în și în afara ringului.

„Knockout: Dulcea știință de a face vânătăi”. Cu violența pe violență călcând. Pentru promisiunile unei vieți mai bune. După tatonări, amușinări și recunoașteri dureroase ale acestor fete una în cealaltă, atât de bine ținute în mâna fermă a regizoarei Sânziana Stoican, departe de orice jalnic și patetic, ca una singură ce se vede brusc în mai multe oglinzi ce-i completează portretul, construit anevoios și dulce sub forța pumnilor încleștați, biete piese de puzzle în căutarea întregului, proiectat în fotografiile epocii și în tăieturile de ziar (excelentă proiecția meciurilor în paralel cu imaginea mare pe o suprafață mai mică,  decupată în trepte din dreapta scenei, la capătul unei scări ce folosește drept rampă de lansare și prezentare a personajelor, dar și de participare alături de public la acțiunile din ring, oferindu-i generos amplitudine către scenă. Martoră și ea la urcușurile și coborâșurile din viețile acestor personaje care-și cunosc răzbunările în chip diferit într-un multiplu punct culminant, din care fiecare-și culege diferit deznodămânul.

În Amfiteatrul Îngerului se lasă liniștea. Niciun icnet din corsetele care strâng nemilos torsurile fetelor ca să le ascundă vânătăile din alte lupte, din care fragillitatea și frica au țâșnit uimite abia când au fost eliberate din strânsoarea sforilor mereu trase peste toată feminitatea lor, pentu a cărei nuditate bărbații sunt dispuși să plătească bani grei.

Cade Cortina.

Lovită în plex, la intersecția tuturor tipurilor de forțe ce se pot declina la feminin, din care lipsea natural doar cea fizică. Poate tocmai de aceea exersată și antrenată pe ring, deși până la urmă tot yang-ul ăsta proaspăt căpătat se va lovi nemilos de yin-ul din dotare, cătând să pună capăt, și măcar la nivel simbolic, luptelor și violențelor de orice fel.

…7, 8, 9, 10!

Se declară knockout.

Câștigă în cele din urmă Umanul. Binele. Lumina.

Și Teatrul.

KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi.” de Joy Wilkinson, Traducerea: Sânziana Stoican

Teatrul Excelsior, „Sala Ion Lucian”

Regia: Sânziana Stoican

Decor și costume: Valentin Vârlan

Lighting design: Costi Baciu

Video content: Valentin Vârlan

Video mapping: Cristian Niculescu, Cristi Voicu

Lupte scenice: Mircea Crețu

Producător delegat: Vasea Blohat

Regia tehnică: Andreea Ghiciu

Fotografii și grafică afiș: Iustin-Andrei Șurpănelu

Foto: Andrei Gîndac


Distribuția:

Violet Hunter: Oana Predescu

Matilda „Matty” Blackwell: Andreea Hristu

Anna Lamb: Andreea Șovan

Polly Stokes: Dana Marineci

Profesorul Charlie Sharp: Mihai Gruia Sandu

Mătușa George: Annemary Ziegler

Emily / Nancy: Cosmina Dobrotă

Gabriel Lamb: Alex Călin

Paul Stokes: Ovidiu Ușvat

Dr. James Bell/ Arbitru / Cârciumar:  Doru Bem

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s