Douăsprezece femei furioase sub bolta cerească.
Dimpreună cu toate frustrările și constrângerile lor de femeie, în așteptarea promisiunii de mai bine cu care va fi traversată de cometa Halley, ce are să le lumineze și lor poate pentru o clipă mințile, înghesuite pe eșafodul unui 1759 rural, britanic, chiar lângă ștreangul care așteaptă să se înfășoare precis în jurul gâtului lui Sally Poppy. O tânără femeie, acuzată (în baza mărturiei soţului ei încornorat) că a complotat la uciderea unei fetițe de 11 ani, după ce complicele ei a fost deja judecat și spânzurat.
9 martie 1759.
Un tribunal din Regatul Marii Britanii covoacă Juriul Matroanelor într-un cătun englezesc. Douăsprezece femei, luate pe sus de la treburile gospodăreşti și îndatoririle lor zilnice pentru a stabili dacă acuzata e însărcinată (ceea ce ar permite preschimbarea sentinței din condamnare la moarte prin spânzurare în exilare și deportare).
Priviri juridice, gravitaționale și emoționale către feminin dinspre secolul nostru de lupte împotriva discriminărilor de orice fel către era mult mai timidă care a precedat modernitatea și promisiunile ei de mai bine în emanciparea femeii. Prin ochii a douăsprezece femei de condiții diferite, adunate de prin sat, convocate de urgență în juriul ce trebuie să stabilească integritatea acuzatei, spre a se putea stabili dacă e eligibilă pentru comutarea pedepsei și scăpată astfel de ștreang.
La doi ani după ce a montat la Teatrul Mic „Vinovat. Nevinovat.”, un spectacol având drept punct de plecare lunga dezbatere procesuală din celebrul „12 bărbați furioși” (scenariul semnat de Reginald Rose, dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii, scris pentru Sidney Lumet care a turnat în 1957 celebrul film omonim, după care Nikita Mihalkov a semnat, la jumătate de secol distanță, filmul rusesc „12” din 2007), Gelu Colceag vine pe scena Sălii Atelier a Naționalului cu un alt proces dramatic judecat la duzină, din piesa lui Lucy Kirkwood (care a avut premiera în UK în 2020) „The Welkin”, tradusă pentru această montare sub titlul „Bolta cerească”.
Autoarea contemporană, care alege să plaseze acțiunea piesei ei în secolul al XVIII-lea, se învârte în jurul unui verdict, de această dată sută la sută feminin, pentru a putea scotoci mai bine în socialul și legislativul epocii după geneza zorilor unei dreptăți de gen privind egalitatea de șanse, nu doar în fața justiției. Cotrobăind prin istorie după mistificări intenționate pe principiul că avem nevoie să ne revendicăm de undeva anume, textul, mult mai puțin ofertant din punct de vedere dramatic însă mai profund ideatic, oferă ocazia jonglării creative cu un alt tip de teatru, de care mai toată lumea caută să se îndepărteze, vechi, prăfuit, plin de nostalgii altfel foarte funcționale, aș spune chiar deloc preocupat de vreo actualizare, pentru că permite în sine o propunere consistentă din punct de vedere uman și teatral. Și se dovedește un prilej bun de a chestiona la feminin trupa Naționalului, din care au fost precis extrase și bine puse în valoare actrițele care dau viață acestor personaje.
Într-un echilibru bine identificat și exploatat dintre profund tradițional și actual vulnerabil, fiecare dintre ele (și mai ales împreună, ca un cor al dreptății pe mai multe voci) reușește să descompună inteligent scenic nevoia de destăinuiri dintre cele mai intime ale feminității lor, dând glas vocilor înăbușite de-a lungul anilor (uneori chiar și la propriu!), fricilor, sentimentelor și emoțiilor de tot felul trecute sub tăcere în numele binelui familial și social, care le-au măcinat sufletele și le-au netezit calea către acceptarea oricărui compromis, lăsând întregul lor spațiu afectiv, comunicatiiv și relațional acaparat aproape în întregime de masculin. Mai precis, între ele fie vorba, unor bărbați pe care i-ar fi putut alege altfel și numai după lungimea nasului, un criteriu la fel de bun ca oricare altul pentru a căpăta un companion de viață.
Deschide povestea Domnul Coombes (un simpatic Marius Rizea, cald, împăciutor și serviabil până la proba contrarie, care va avea curând clipele lui de glorie în spectacol, pierdute dinadins printre multele de cumpănă ce-l așteaptă negreșit în acest univers feminin, căruia trebuie să-i facă față concesie după concesie, spre deliciul publicului), aprodul care le anunță femeilor ieșite dintre sârmele cu albituri întinse la uscat pe toată scena decizia convocării de urgență în Juriul Matroanelor.
Deși autoarea propune în deschidere surprinderea juratelor în câte o trebăluială casnică, Gelu Colceag optează pentru prezentarea lor pe scurt, în fața publicului (pe care l-a cooptat abil în sala de judecată, trimițând în spatele lui judecătorul – un punctual, ferm și răspicat Daniel Hara în distribuția în care l-am văzut eu, interpretat de Mihai Munteniță în cealaltă distribuție –, vocea din ceafă care desenează spațiul ipotetic al tribunalului în care vom rămâne cu toții în așteptarea sentinței și care-și va face simțită prezența până la sfârșit) și întru supunere dreptei – și mai ales propriei – lui judecăți asupra faptelor narative și dramatice, ceea ce facilitează o acomodare mult mai rapidă cu personajele și aportul lor la poveste, permițând actrițelor să prezinte și cheia în care-și vor interpreta personajele (pe care o vor urmări cu strictețe și o vor dezvolta asumat și recognoscibil după această primă frază teatrală).
Toate juratele beneficiază de partituri generoase și, deși au un loc cât de cât precis în ierarhia socială a comunității din care au fost extrase, de unde și o aparentă dominare a scenei a unora dintre ele (spun aparentă pentru că scenele de forță din monologurile lor au fost inteligent intercalate cu adăugiri și comentarii interpretative ce desenează, încetul cu încetul, portretele celorlalte personaje, asigurându-le fiecăruia în parte o complexitate umană distinctă, din a căror alăturare se obține un portret dezvoltat al femeii epocii, geograficului și statutului social propus, pentru că, în ciuda diferențelor care le separă, reușesc să fie surprinse în toată splendoarea numitorului lor comun). Cumva mâna asta de actrițe, care au fiecare un ceva anume ce le poate trimite fără greș în vremurile cu pricina, inteligent strecurate în costumele Lilianei Cenean, se învârt cu dezinvoltură atent studiată (dans scenic Roxana Colceag) în spațiul precis desenat (excelentă ideea descoperirii scenei dindărătul rufelor întinse la uscat, care devine uriașa sală de deliberare a tribunalului, cu ferestre generoase deschise în tavan către bolta cerească pentru visare sau ștreang, cum i-o fi norocul femeii judecate) printre obiectele de decor plantate atent de Ştefan Caragiu, fără niciun fel de stridențe, care-i imprimă epocii firescul necesar, întreținut pertinent de lighting design (mi-a plăcut mult lumina – Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache), ecourile și scârțâitul unor vremuri anume (sound design Călin Grigoriu) ce se răsucesc în memorie sub semnul neputințelor.
Autoerijată în poziția de matroană șefă, singura jurată din afara parohiei și, se pare, cea cu rangul social cel mai înalt dintre toate, Charlotte Cary a Ilincăi Goia (care se prezintă soție a colonelului Samuel Cary, aflată în vizită în localitate și sosită la tribunal să-și mai omoare din timpul pe care trebuie să-l petreacă aici), invadează meticulos scena, ca o femeie puternică ce se află, elegantă, organizată și aparent superioară tuturor la toate capitolele. Este și cea mai vehementă voce ridicată împotriva prizonierei (se vor dezvălui până la urmă și motivele reale), pe care o consideră dinainte de orice deliberare o criminală (un animal ce nu mai poate fi ajutat aici pe pământ, căruia nu i-a rămas decât să-și înalțe privirea către bolta cerească după ajutor) sugerând sau mai bine zis insistând continuu să influențeze părerea tuturor juratelor în acest sens, fiind nevoie de unanimitate pentru pronunțarea verdictului (majoritatea nefiind de ajuns). Ea își dispută supremația asupra grupului cu inconfundabila Mirela Oprișor, o spumoasă și arțăgoasă Emma Jenkins, nici ea vreo susținătoare a lui Sally Poppy, pe care o disprețuiește cu toată ființa sa și de care o leagă o destul de lungă istorie resentimentară, bazată pe mici greșeli nevinovate. Doamna Jenkins se dovedește o bună cunoscătoare a vieții și mersului comunității (pe care o deservește cu toate cele necesare din băcănia deschisă aici cu soțul ei William), conștientă de rolul ei mereu important în societate (excelent își marchează Mirela Oprișor teritoriul, dezvoltând în același timp foarte bune relații cu partenerele de scenă, cărora le servește întruna mingi la fileu, doar pentru a marca apoi tot în favoarea ei) fericită mereu că poate să-și facă datoria față de parohie, singura jurată venită la judecată din proprie voință (și cu un istoric de jurat de invidiat în viața ei londoneză de până să ajungă aici), care-i va castra, încetul cu încetul, superioritatea Charlottei Cary, deopotrivă zeflemitor și curtenitor, câștigându-i și disprețul și admirația, ce o validează și ele, în proporții egale, într-o poziție morală superioară.
Cele două caută să-și proiecteze argumentat convingerile asupra celorlalte, aflate mai toate sub fascinația sau influența directă (prin natura ocupației), consimțite sau nu, a omniprezentei moașe Elizabeth (Lizzy) Luke a unei impozante Tania Popa, smulsă cu greu de aprod dintre rufele pe care nu contenește să le albească și pe care nu a catadicsit inițial să le părăsească, femeia dintr-o bucată, puternică și curajoasă cât toate celelalte laolaltă, responsabilă cu aducerea pe și trimiterea cuviincioasă din această lume a sufletelor comunității. Dornică de păstrarea echilibrului (tună și fulgeră mereu împotriva nedreptăților și abuzurilor tolerate de-a lungul anilor familiei Wax, acum îndoliată, responsabilă cu frângerea multor destine de pe-aici) ea speră de la început în comutarea pedepsei, luându-i chiar brutal apărarea lui Sally împotriva tuturor, din motive doar de ea știute. Umple scena cu mânecile mereu suflecate pentru contabilizarea și rezolvarea problemelor cele mai delicate dar și pentru manevrarea secretelor, atent mutate de colo colo de sub ochii lumii, cu toată vigilența de care dă mereu dovadă în relațiile cu fiecare dintre celelalte jurate, asupra cărora a manifestat întotdeauna o fascinantă autoritate informală.
O savuroasă Mary Midlleton a energicei Victoria Dicu, o femeie neobosită și guralivă, cu casa amenințată de un ulcior bântuit și părțile mai nevăzute cuprinse de năbădăi pe care caută să le ostoiască din când în când (în ciuda pornirilor bărbatului ei, care pare oricum a se descurca în orice situație!) cu alifii și ulei de sânziene de la moașă, pentru a mai câștiga timp și a se ocupa cum se cuvine de plantația ei de praz (!). Victoria Dicu își va îmbrăca personajul, ce-și poartă demn povara sărăciei, cu surprinzătoare straturi de emoțional, ce vor exploda în cel mai intens monolog, aparent banal, în care va reuși o definiție simplificată până la esență a războiului, cu care-și va amuți audiența.
O inhibată Helen Ludlow a unei candide Ana Ciontea, soție de negustor de postavuri, stearpa grupului (în opt ani a pierdut douăsprezece sarcini și a născut un singur copil, și acela mort) și ținta ironiilor tuturor, care-și caută alinare în colecțiile ei pasionale de carpete și macrameuri. La început de partea acuzatei, vorbește poticnit și afectat despre datoria lor dureroasă, considerând nepotrivit să se trezească dintr-o dată cu atâta putere asupra vieții unui om (căruia trebuie să-i țină cineva și apărarea, chiar dacă se mai smiorcăie, pentru că se va dovedi în stare să identifice și să susțină pertinent argumente logice în de/favoarea cazului).
O revoltată și autoironică Ann Lavender a Lamiei Beligan, care subliniază trist că numele ei a rămas fără „e” la sfârșit, deși îl avea la botez, dintr-un capriciu al soțului la fel de dureros ca gestul prin care îl taie și ea cu mâna în aer când povestește resemnată despre asta. S-a mutat aici ca să-și crească frumos cele patru fete, considerând că la țară lumea e mai cinstită și bazându-se pe ajutorul promis de soț, care pare să-și fi uitat între timp îndatorirea. Ea o compătimește sincer pe Sally, considerând-o una dintre fetele care nu știu să se apere și pe care nici juratele nu prea o pot salva de ștreang, declarându-se revoltată de sarcina proaspăt primită de a-și da cu presupusul despre o știință pe care nu au învățat-o la școală.
O prolifică Sarah Smith a Erikăi Băieşu (care a avut douăzeci și unu de copii cu trei soți, toți trei satisfăcători!), octogenara cu pântec neobosit, furnizoare de forță de muncă și continuitate pentru comunitate, care n-a pus pasul în afara acestor meleaguri, fiind la curent cu toate mișcările și istoriile locului, femeia care nu vrea să rateze (preventiv!) cometa pentru că știe precis că viitorul începe când se termină cu trecutul, adică acum (!).
O surprinzătoare Margaret Carter (i se spune Peg) a unei răbdătoare Brânduşa Mircea în rol de soție (mai mult decât inimoasă!) a grădinarului nobilei familii Wax (mai mult decât generoasă, mai ales lordul!), o femeie trecută prin multe care a căutat să-și întrețină reputația familială câștigând mici competiții locale cu care și-a ridicat și întreținut stima de sine și valoarea în ochii celorlalți.
O efervescentă Kitty Givens a excelentei Rodica Ionescu, care nu-i prea place pe englezi, și ea ajunsă prin părțile locului tocmai din Scoția, mamă a șase copii din care au supraviețuit doar patru, simpatică și empatică, mereu prezentă în discuții și ajutor de nădejde pentru cei din jur, o femeie cu imaginație chiar mai bogată decât gura ei neobosită (excelentă în scena în care face presupunerea privind posibilul impact al cometei, prin care inima ei mare caută să absolve de vină orice suflet ce s-ar putea face vinovat de o asemenea oroare precum uciderea unei fete).
O abruptă Judith Brewer a unei fermecătoare Magda Catone (în cealaltă distribuție Raluca Petra), volubilă, pofticioasă și nesățioasă, care nu se sfiește să-și recunoască admirația către prăjiturile de Crăciun dintr-un galantar pe același ton entuziast cu care dă glas bârfelor dintr-o tăietură de ziar sau cu care clevetește despre neajunsurile menopauzei, istoria sângerărilor personale ori visele ei sălbatice în brațele vreunui fugar cu cămașa pierdută în furtună.
O misterioasă Sarah Hollis a Medeei Marinescu, femeia rămasă mută în urmă cu 20 de ani, după o naștere în condiții ciudate în pădure, din al cărei piept țâșnește brusc, într-un monolog de forță bine înșurubat în abținerile controlate de care a dat dovadă până acum, toată furia și groaza înăbușite de-a lungul anilor de rugăciune, toată reprimarea de care a crezut că este nevoie din partea ei pentru ca universul să fie indulgent cu soarta copilului, înfășurat în lacrimi și tăceri menite să-l protejeze de răul ce i-ar fi fost, cel mai probabil, prescris la naștere.
O zgubilitică, dulce și intrigantă Hannah Rusted a unei visătoare Carmen Ungureanu în rolul cumnatei aprodului, responsabilă de rime și alăturări neașteptate de frânturi de idei și cuvinte ce-i traversează din când în când mintea, o femeie cu gândurile mereu rătăcite aiurea prin imaginația ei bogată, fericită de rezoluțiile pe care le primește prin intermediul viselor și pe care caută să le proiecteze asupra realității plină de neajunsuri într-o nevoie disperată de a-i găsi o ameliorare cât de mică pentru a o face suportabilă.
Douăsprezece femei pierdute printre nevoi, dorințe, fantasme, bârfe, superstiții, credințe stranii, ritualuri și influențe esoterice, lupte de clasă și nevoi sociale dintre cele mai diverse, ce se trezesc brusc legate de simpla lor condiție de femeie (complex inventarul de simptome de care-și aduc cu nostalgie aminte de pe vremea când au rămas grele – rău, acreală, vărsături, sete, transpirații, fierbințeli, friguri, cufureală sau pofte ciudate – ori povești despre nașteri, care le leagă indestructibil emoționalul în nevoia lor de sacrificiu și acceptare a jertfelor pentru cea mai nobilă cauză cu care le-a însărcinat divinitatea), redusă la tăcere, abuzată și stoarsă de vlagă pentru a-și întreține cum poate soțul, copiii, casa, ovarele, mintea și sufletul, sperând în mântuire și salvare.
Douăsprezece femei care-și măsoară unu la unu forțele și libertățile individuale în încercarea de a stabili un verdict unanim, fiecare străduindu-se să participe decisiv la deliberări, punând pe masa dezbaterii tot ce are mai bun și căutând să-și țină cât mai departe secretele cele mai nebănuite de acest public curios și necruțător (căruia-i vor ceda, firesc, pe rând), cu speranța că se va întoarce cât mai curând la treburile de la care a fost smulsă și care o așteaptă cuminți să fie duse la bun sfârșit, imediat ce va decide soarta lui Sally Poppy.
Prizoniera furioasă și chinuită, o excelentă Aylin Cadîr (abia aștept să o văd și pe Alexandra Sălceanucare o joacă pe Sally în cealaltă distribuție) dezlănțuită în toată puterea personajului ei, încolțit și incitat la fiece mișcare de fiecare dintre jurate, umilită și amenințată, apostrofată și judecată și pentru ce-a făcut și pentru ce nu a făcut, o fată cu care destinul nu a fost tocmai generos, părăsită, aruncată, abandonată și abuzată de multe ori și în multe feluri de cei din jur în scurta și trista ei istorie de viață. Sălbatică și visătoare, o combinație fascinantă între duritate și infinită gingășie, Aylin Cadîr își impregnează personajul hăituit și prigonit de lume cu cele mai diverse straturi de candid și ingenuu (o ajută foarte mult și calitățile fizice), fără să-l scape însă nicio clipă în vulnerabil, nici măcar în cele mai intense monologuri-pledoarie de autoapărare, în care se vede și se simte prin toți porii că suferă sincer alături de Sally, pe care se străduiește să o țină în picioare cu toată ființa ei, smulgând priceput lacrimi din ochii tremurați ce o studiază atent în semiîntunericul din sala de teatru și de judecată când își înalță senzual sufletul în cele mai râvnite fantasme erotice cu care stârnește Invidia juratelor ori când își răcnește deznădăjduită durerea către bolta cerească. Într-un urlet șoptit ce-și împlinește sensul ecourilor discrete în sufletele-martor ori doar o șoaptă șuierătoare care taie priceput tăcerile irespirabile din pauzele zgomotoase cu care nedreptatea se vede nevoită să-și îmbrace încleștarea, la ceasul când nici nu mai contează către ce deznodământ se îndreaptă.
Atent cercetată de matroane (deloc științific) de la înălțimea statutului lor de mame și soții prin părțile intime, pentru a pronunța un verdict ce va veni în cele din urmă, pe cale medicală, de la un bărbat (!) în urma consultului ginecologic (savuroasă intervenția domnul Willis, un Mihai Calotă elegant, enigmatic și șugubăț, angajat destoinic al aparatului reproducător al femeii, căruia chiar i-a inventat un instrument de cotrobăială, și doctor în filosofia ovarelor invadatoare și nemiloase, ce înghit fără să mestece harta emoțiilor și rațiunii femeii doar ca s-o scuipe mai pe urmă în răspăr în vreun icnet scurt de plăcere cu consecințe pe viață) Sally Poppy e un simbol pertinent al luptei femeii cu ea însăși, pe mai multe voci, în căutarea unui loc mai bun într-o lume dominată de bărbați.
Deznodământul tragic al poveștii încununează tulburător drama argumentelor pro și contra rolului femeii în societate, câștigat cu greu, în ani de luptă crâncenă, cu râuri de sudoare și sânge în care și-a înmuiat mai apoi penelul spre a-și zugrăvi adevărul, cu mâna rămasă liberă în timp ce cealaltă va fi mereu ocupată cu îngrijirea celor din ogradă.
Un tablou colorat al femeii agățat pe zidul istoriei, fie ea și dramatică, ce va putea fi admirat peste decenii, întru încurajare, de niște femei ce-și vor găsi dreptate numai pentru că alte femei înaintea lor au reușit să schimbe ceva în bine, când s-a ivit ocazia, în propriul lor regat, pictat acum în culorile pline de speranță cu care cometele le traversează, tot mai puțin stingherite, bolta cerească.
„Bolta cerească” de Lucy Kirkwood, Traducere: Andrei Marinescu
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Atelier
Regie: Gelu Colceag
Asistent regie: Magda Catone
Costume: Liliana Cenean
Decor: Ştefan Caragiu
Sound design: Călin Grigoriu
Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache
Dans scenic: Roxana Colceag
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
DISTRIBUȚIA:
Sally Poppy: Aylin Cadîr / Alexandra Sălceanu
Elizabeth (Lizzy) Luke: Tania Popa
Charlotte Cary: Ilinca Goia
Emma Jenkins: Mirela Oprișor
Sarah Smith: Erika Băieşu
Sarah Hollis: Medeea Marinescu
Judith Brewer: Raluca Petra / Magda Catone
Helen Ludlow: Ana Ciontea
Kitty Givens: Rodica Ionescu
Hannah Rusted: Carmen Ungureanu
Peg Carter: Brânduşa Mircea
Mary Midlleton: Victoria Dicu
Ann Lavender: Lamia Beligan
Domnul Coombes: Marius Rizea
Domnul Willis: Mihai Calotă
Judecătorul: Daniel Hara / Mihai Munteniță
Lady Wax: Marcela Mateescu
Durata: 2 h / Pauză: Nu
Luciana Antofi 