Hainele cele noi ale teatrului.
Aruncate deștept peste metafora straielor lui ponosite, ținute anume la vedere spre a-i fi arătate limitele încă funcționale ale desuetului. Într-o delicioasă convenție în care kitsch-ul pare să fi luat demult locul vreunei intenții de bun gust, dacă și ea ar fi existat vreodată, în eclecticul ce a pus stăpânire pe casa lui Stomil și a Eleonorei (părinții artiști ai lui Arthur, student la medicină și filosofie), în care domnește o lipsă totală a regulilor, ce se arată imediat după înlăturarea cortinei pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean.
Într-o montare savuroasă a lui Gábor Tompa după celebra (cea mai jucată) piesă din 1965 a lui Sławomir Mroźec, „Tango“, un dans cu moartea al credințelor, viselor și idealurilor neîmplinite după un text dramatic de excepție, deloc confortabil, plin de poezie și profunzimi, în care dramaturgul polonez (important critic al comunismului și totalitarismului) reușește să îmbrace abil în absurd o superbă alegorie politică în care se confruntă violent două ideologii opuse ce s-au ciocnit violent la jumătatea secolului trecut.
Un spațiu destul de auster (fără prea multe obiecte, care pune în evidență golul ce-l guvernează), poate altădată somptuos, cu pereți înalți (ce asigură pe laterale oglindă și transparență care permit câteva jocuri generoase de ecleraj ce marchează decisiv diverse scene), acoperiți cu un tapet parcă vechi peste care au fost aruncate repetitiv în chip avangardist fragmente dintr-o ilustrație exotică ce-i imprimă un fel de eleganță stranie (în contrast cu obiectele de decor găzduite de scenă), prevăzut cu deschideri generoase (și pline de surprize!), un spațiu în care vechiul se lovește brutal de nou și nici măcar nu se va sinchisi prea tare să se transforme pentru a găzdui nunta și privegherea din final (asigurate doar prin folosirea pânzelor albe și reținerile cromatice din costume, până atunci exagerat colorate, într-un talmeș-balmeș vestimentar dinadins pus la cale pentru a caricaturiza în chipuri diverse aceste personaje damnabile ce se hrănesc cu patima nostalgiei răzvrătirilor de toate felurile).
O comedie absurdă în care Gábor Tompa intră abrupt, ca la carte, direct în inima primului hohot sarcastic în care-și îmbracă abil scena de început. La o masă de joc, trei personaje sunt prinse într-o partidă de cărți ce pare să le ocupe demult tot timpul, deși nu toți i-au învățat normele. Într-o întrecere cacealma. Fără reguli. Fără timp. Fără spațiu. Anacronice unul pentru altul și împreună pentru noi. Noi toți care aici ne vom ocupa doar de formă!…
Se decartează, se dansează (primii pași de tango către moarte, pe un „La cumparcita” pe ralanti cu accente funebre!), și se pălăvrăgește fără sens, teatral, cu mult umor, la lumină mică, până când, în toiul partidei, intră Arthur (Matei Constantin într-un rol robust, extrem de solicitant), singurul în costum elegant, impecabil, și pune autoritar stăpânire pe spațiul ciudat în care privirea se oprește, firesc mirată, în lumina ce inundă acum toată scena asupra celor mai interesante obiecte vechi care tronează aici, evident demult nefolosite și inutile (un cărucior pentru copii, o rochie veche de mireasă, o pereche ponosită de pantaloni de călărie uitați pe spătarul unui scaun și un catafalc), amestecate (pe podeaua plină de pagini rupte din istoria prin care a trecut familia) cu obiecte desperecheate de mobilier (scaune, masă, un pat de spital). Arthur este singurul care pare să simtă nevoia de a pune ordine în viața acestor oameni, pentru ca ei să se poată îndrepta cu demnitate către o moarte așa cum se cuvine. Frapează în absurdul situației nu doar comportamentul inițial excesiv despotic al lui Arthur, cât docilitatea cu care ceilalți (bunica mereu bodogănind a unei simpatice Rodica Negrea și unchiul Eugen, aparent decorativ, cu suflet slugarnic, de modă veche, al unui convingător George Ivașcu) își încredințează destinele în mâna celui ce pare să fi lipsit o vreme de acasă. Suficient cât să se fi aciuat pe aici ciudatul personaj care i-a vrăjit pe toți, acum parte simbolică din familie (excelent Emilian Oprea în rolul lui Edek), dar nu destul cât cei ai casei să-i fi uitat apucăturile (par conștienți că s-au lăfăit iar în lâncezeală în absența lui și-și merită cu prisosință pedepsele pentru că au întrecut măsura, deci e firesc să fie puși să se gândească din nou la eternitate!).
E o farsă comică, o convenție simplă în care ești prins imediat căutând să acorzi cu măsură compasiune și circumstanțe atenuante în stânga și-n dreapta în lumea asta bizară în care colivia și catafalcul și-au pregătit fiecare lacătele eternității pentru a te antrena și pe tine în repetiția generală pentru viață și pentru moarte.
Într-un spațiu al decadenței, în care plictisul ia uneori locul frivolului și invers (cu pretenții de avangardă) și în care fiecare caută să-și justifice cum se pricepe mai bine lipsa vreunei dorințe de a-și părăsi propriul confort, toți acești nefericiți tind să se abțină parcă anume de la orice mișcare care le poate asigura neantul, orice pas mai îndrăzneț în afara acestui spațiu auster și reprobabil, în care se face economie de orice fel de resurse, putând fi considerat pasul afară din propria existență (excelentă invenția scenografică ascunsă în spatele ușilor înalte și relevată la un moment dat, prin care se subliniază perfect nevoia de conservare/evadare din acest spațiu ademenitor claustrant).
Sunt marcați fiecare, fără doar și poate, de propria claustrare la care par să fi consimțit demult.
Stomil (asumat pertinent de Mihai Constantin într-un rol elaborat de creator cu spirit liber, mereu fascinat de o idee nouă care-i străbate din când în când mintea odihnită, asigurând dinamica momentului senzorial (!) din câte un nou experiment teatral pe care-l pune la cale), stăpânul casei, artistul care nu se îngrijește deloc de formă ori de propria înfățișare și chiar viețuire (se mai trezește din când în când cu câte o dorință de a mai schimba câte ceva în spațiul lipsit de personalitate, căruia însă imediat continuă să-i îngăduie obiectele cele mai nepotrivite, de care nu s-a descotorosit la timpul cuvenit familia, la adăpostul unor păreri pertinente despre rolul lor în îmbogățirea realității și biciuirea imaginației) este prins mereu în febra creațiilor care-i macină sufletul creator și-i umplu până la refuz timpul de preocupări ideatice, care-l păstrează în afara existenței propriu-zise, cătând să pună o nouă ordine în cronologia cauză-efect (se vede din prima, una dintre multele lui perorații de artist, care-și va atinge apogeul, instigat de Arthur, în monologul despre tragedie).
Soția lui, Eleonora (Emilia Popescu efervescentă, ca de obicei, într-un rol care i se potrivește perfect) se hrănește și ea cu nostalgiile încăpățânărilor de altădată, de pe vremurile când a distrus împreună cu Stomil tradiția, luându-și libertăți (inclusiv sexuale!) ce nu s-ar fi putut închipui până la ei (timpurile lor de revoltă, răzvrătire și progres, excelent surprinse în monologul lui Mihai Constantin despre distrugerea formelor vechi și înlăturarea convențiilor, în scena ironic cvasisexuală de pe catafalc), considerându-se mereu tineri, deși anii lor cei mai frumoși aparțin vremurilor în care încă se admira teatrul burghez (!) cu care s-au văzut nevoiți să lupte.
Doi părinți îmbătrâniți în modernism, înțepeniți în revolta lor fără de sfârșit din care sperau să fi procreat un nou vlăstar dispus să se revolte și să ardă la rândul lui pe altarul creației, pe care fiul lor Arthur îi confruntă zeflemitor, în chip ciudat, în această inversare de roluri anume ticluită de Mroźec spre a dovedi tocmai contrariul, arătându-se cel mai tradiționalist personaj de pe aici (singurul superrevoltat, care însă nu e în stare să aducă vreo îmbunătățire nici măcar mică – amendează, de exemplu, anomaliile din spațiul de locuit, dar nu le corectează), ce nu putea să nu fie acuzat de revoltă ridicolă pe care nimeni nu e dispus să pună vreun preț în acest climat asumat inert, boem și slobod.
Degeaba plânge Arthur lipsa de constrângeri ce ar putea asigura rânduială în acest haos ce se dovedește a nu fi altceva decât o bășcălie deșteaptă despre conflictele între generații. Atent caricaturizat și păstrat totuși suficient de revoltat într-un lacrimogen credibil, fără a chestiona lipsa de verosimil din atitudinea absurdă a personajului său, ajutat îndeaproape de cabotinul unchi Eugen, un energic și omniprezent George Ivașcu dispus să-l slujească mereu cu supunere, considerându-i pe toți ceilalți trădători, gata să-l ajute în planul diabolic prin care are să impună iar, cu forța (și arma în mână!), tradiția în sânul familiei, de la aplicarea căruia nu pare să-l poată opri nimic.
Nici măcar iubita lui Ala (foarte bună Maruca Băiașu în distribuția pe care am văzut-o eu, în cealaltă e interpretată de o actriță cu siguranță și ea foarte potrivită în acest rol, Cătălina Mihai), care se dovedește la fel de dornică de lipsă de reguli ca și ceilalți deși se va prinde cu el în hora tradiționalului propus (prin acest personaj se asigură și clivajul înăuntrul generației căreia îi aparțin cei doi). Lăsat în cele din urmă în convenția goală de tânăra obraznică și răutăcioasă, senzuală și provocatoare, însă lucidă și rece ca un șarpe care i se încolăcește în jurul inimii și minții (foarte bine conduce Maruca Băiașu de pe catafalc scena nesupunerii ce precede îngenuncherea poruncită tânărului), pe care nu reușește real să o domine sau să o cucerească nici măcar cu încercările de discurs feminist, erijându-se astfel în singur apărător al onoarei și bunei cuviințe, scut după care ține pledoarii sofisticate și plicticoase despre sistemul de valori, în timp ce ea îl sfidează și cochetează deșănțat cu șarmantul Edek (foarte bună scena în care, prinsă între cei doi, joacă firesc, la vedere, la cele două capete).
Sub oblăduirea simbolică a bunicii demodate Eugenia (a unei foarte simpatice Rodica Negrea), căreia i se smulge împotriva voinței ei binecuvântarea pentru nunta celor doi tineri (și care, trimisă să-și tragă puțin sufletul va catadicsi să se retragă de tot), și la adăpostul principiilor arbitrar asumate de fiecare, despre care vorbesc pasional mireasa cu mama soacră în ziua nunții, se pregătește un festin nemilos al tradițiilor, servite la rece încă din convenția formalistă cu care debutează a doua parte a spectacolului, în scena pregătirii fotografiei de familie la ceas de sărbătoare, strângându-i în lanțurile rânduielilor pe toți acești libertini înverșunați.
Răsturnările rapide și spectaculoase de situație din final, care vor permite descătușări uimitoare într-un delir al poziționărilor de toate felurile (ce le dă șansa fiecăruia dintre actori să le împlinească rotund destinele personajelor încredințate, mutându-se abil dintr-un colț în altul al narativului prin partituri generoase, înțesate de îndoieli și contradicții, de care se folosesc din plin fiecare asigurând o dinamică seducătoare spațiului, mereu plin de forfota ce însoțește firesc transformarea lor, foarte bine urmărită și ghidată) vor schimba dramatic raporturile de putere și vor dinamita cu umor, fără economie de mijloace scenice (!), ideile învârtite pănă acum în scenă în jurul convenționalului, dezlănțuite în concluzii asortate confruntării între vechi și nou, poate pe placul naturii. Și soartei.
O isterie din care se extrage la timp și căreia îi va veni de hac Edek, un minunat Emilian Oprea care a construit de zor până acum la portretul acestui personaj seducător, modern prin autenticitatea lui cum îl descrie Stomil (și el încornorat de acesta, portretizându-l savuros în timp ce rostogolește prin scenă o bilă imaginară), o muză fascinantă care asigură exotism acestui spațiu, altfel inert, împrospătând imaginația și punând în circulație sângele tuturor, plasându-se mereu la intersecția drumurilor de unde construiește relații cu fiecare în parte, învârtindu-se într-un sens giratoriu în care desenează abil cercul social înscris într-un pătrat-pentagon-hexagon amoros-sexual de toată frumusețea, un gigolo care nu doar visează, ca toți bărbații, la înlăturarea convențiilor pe tărâm erotic ci chiar pune mâna (cam tactil personaj!) să le dărâme!… Un tip cu principii împrumutate și coloană vertebrală flexibilă ca un elastic, numai bun să conducă despotic lumea asta nouă.
O lume în care estetica și morala și-au trăit demult revoluțiile, o lume desuetă în care artiștii au infectat deja demult cu molima lor epoca noastră, o lume pe care nu forma are să o salveze, ci ideea, o lume golită până la epuizare de sensuri și epuizată de puteri, îngenuncheată și acoperită cu pânză albă, ca o mobilă veche și nefolositoare într-o casă părăsită ori ca un cadavru căruia tocmai i s-a constatat lipsa de viață, imortalizată de fotograf (!) întru dovadă, condusă în pași (pardon, genunchi!) de tango către propria pieire, către catafalcul pe care tronează forma perfectă de vindecare: moartea…
În numele progresului, înainte!
(Și farsa e artă!…)
„Tango” de Sławomir Mroźec, Traducere: Irina Pîslaru-Lukacsik
Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, Sala Pictură
Regie: Gábor Tompa
Decor: Andrei Both
Costume: Angela Balogh Călin
Coregrafie: Florin Fieroiu
Asistent regie: Patricia Katona
Light design: Cristian Șimon
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Theodor Radu
Asistent lighting design: Gabriela Ciubotariu, Daniel Tiuntiuc
DISTRIBUȚIA:
Eugenia: Rodica Negrea
Eugen: George Ivașcu
Edek: Emilian Oprea
Eleonora: Emilia Popescu
Ala: Maruca Băiașu / Cătălina Mihai
Arthur: Matei Constantin
Stomil: Mihai Constantin
Data premierei: 5 noiembrie 2023
Durata: 2 h 20 min, cu pauză
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani
Drepturi de reprezentare scenică: Diogenes Verlag AG Zürich
Luciana Antofi 