Să facem dragoste pe cadavre sau ținte legitime în Armata lui Thomas Mâțâțelu: „Locotenentul din Inishmore” la Teatrul Mic

Orange is not the new black. Numa’ zic.

Despre cele mai serioase lucruri la modul cel mai neserios. Sau despre cele mai neserioase lucruri la modul foarte serios. Așa cum o impune subiectul unui mic text mare (ori un mare text mic) despre absurdul violenței. La modul dur, zgomotos, energic, tulburător, accelerat până la paroxism. Într-o nebunie de spectacol, o savuroasă comedie neagră cu toate ingredientele necesare pentru o gură neobișnuită de teatru proaspăt. Proaspăt tranșat, zic. Până la măruntaiele lui dramatice, deschise visceral către public pentru a scoate de acolo toată emoția cu care s-a putut pricopsi pe mațe după ce i-a digerat neobișnuitul narativ. O coborâre dintr-un cinema tip Tarantino (prin citate precise, mai ales muzicale) direct pe scândura scenei Sălii Atelier a Teatrului Mic.

De pe degetul smuls cu maximă cruzime din ceea ce ar fi putut fi altădată o mână, poate chiar pricepută să-i  aștearnă violenta poveste ori doar să-i apese fără să gândească trăgaciul, se ia un inel plin de sânge, martor la toate ororile care ar putea fi imaginate, să-i pecetluiască revenirea la normalul dinamitat cu grijă, la limita burlescului, printr-o absurdă ceremonie de logodnă. Cu violența. Cu disperarea. Cu brutalul. Cu urâtul și silnicul din noi, în toată splendoarea stridențelor pe care atât de mult ne străduim să le potolim, să le educăm, să le ascundem, scoase fără menajamente la lumină de regizorul Vlad Massaci și azvârlite nemilos spectatorului peste obrazul fin și nasul pudrat corespunzător să-și primească neașteptata și nemiloasa pedeapsă dramatică.

Răzbunarea e doar o cacealma. La capetele binelui stau două feluri de rău, dintre care cu greu se poate alege cel preferat pentru deznodământ. Pentru că la umbra ignoranței, a lipsei de educație și de șanse economice și sociale, compromisul, oricare ar fi el, este la fel de blamabil sau tolerabil, indiferent de care parte a adevărului te-ai așeza.

„Locotenentul din Inishmore” a avut premiera la The Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon, pe 13 mai 2001, iar în 2003 piesa a câştigat Premiul Olivier la categoria „Cea mai bună comedie nouă”.  Dramaturgul și scenaristul Martin McDonagh are în palmares patru trofee Tony, un Oscar pentru scurtmetrajul „Six Shooter”, un premiu BAFTA pentru pelicula „In Bruges”, iar cel mai recent film al său, „Trei panouri lângă Ebbing, Missouri”, a obținut două Oscaruri, patru premii Globul de Aur și cinci premii BAFTA.

Cu un senzațional simț al umorului, negru ca tăciunele, Martin McDonagh face din „Locotenentul din Inishmore” o bijuterie dramatică, numai bună de agățat la reverul oricărei haine militare a luptătorilor din armatele naționale de eliberare, din Irlanda sau de oriunde de-aiurea în lumea asta largă și bolnavă, în care violența crește tot mai mare la adăpostul ignoranțelor de tot felul la care suntem cu toții complici. Padraic, un locotenent nebun din insula Inishmore, este doar un model de neurmat, din multele pe care ni le oferă azi omenirea, inteligent adjudecat și condus în scenă de un excelent Ionuț Vișan, care-i descoperă și-i relevă toate colțurile întunecate ale minții și sufletului, împrăștiate deliberat în cele mai ascunse cotloane ale lor, până la antagonii savuroase, ale căror alternanțe rapide și precipitate valsează priceput între naivitate candidă și prăbușiri nervoase aurzitoare, oferind multe motive pentru cele mai legitime hohote de râs.

Mobilul (evident, ridicol!, dar cu cât mai precis trimis în derizoriu, cu atât mai ofertant de construit teatral în jurul lui) celei mai noi lupte pe care o are de dus și care-l mână în această aventură dramatică este prezumtiva ucidere a celui mai bun prieten al său, lăsat în grija tatălui de fiecare dată când pleacă într-o nouă misiune de ucidere și tortură a unor indivizi nedovediți de lege ori de bunul simț, în numele unei legitime violențe, lăsată altfel la cheremul mult prea liberului lui arbitru.

Autoerijat în liderul unui grup de sciziune desprins din Armata de Eliberare Națională a Irlandei, al cărui singur membru este și în numele căruia comite zilnic, aleator, cele mai groaznice crime ce se pot imagina, Padraic porneşte o adevărată luptă de răzbunare pentru a afla cine este responsabil de moartea prietenului lui, singura ființă pentru care a simțit vreodată afecțiune.

Furia lui oarbă se îndreaptă precis împotriva tatălui său Donny (un credibil vulnerabil Vitalie Bantaș, ce-și  stăpânește cu umor personajul mucalit, disimulant, uneori fals speriat, alteori resemnat ori puternic și determinat, toate fără niciun fel de stridențe, undeva în limitele autocontrolului precis dobândit de-a lungul numeroaselor expuneri la violențele fiului), care s-a dovedit prea puțin responsabil de această dată, și un cunoscut al familiei, un foarte fragil emoțional Davey al lui Andrei Brădean (bun biciclist și dansator!), atent condus și el prin nuanțele infinitei naivități pe care o presupune personajul, suspectul principal al săvârșirii omorului pe care lipsa de vigilență a tatălui l-a făcut posibil.

Donny-Davey este cuplul care deschide spectacolul și povestea absurdă a crimei, un cuplu care rămâne sudat până la sfârșit pentru a găsi soluții de apărare, mâinile care caută să se spele una pe alta de sânge, de cremă de ghete și de pufuleți (!), într-o realitate în care fiecare dintre ei schimbă lejer reperele, jonglând credibil, fiecare cu propria naivitate dar și cu absurdul ce le este pus în brațe într-o  complicitate ingenuă care face deliciul publicului. Complementari la toate nivelurile, cei doi reușesc să țină acțiunea în mână, adaptându-se lejer la situațiile în care sunt provocați mereu împreună, ca doi sisifi ce trebuie să miște piatra de pe stâncă, împingând-o cu aceeași forță, unul la vale, altul la deal.

Naivitatea lor nu mai pare cine știe ce strigătoare la cer când încep să-și dea arama de pe față celelalte personaje. Întâlnirea cu sora lui Davey, Mairead a excelentei Alina Rotaru  (în cealaltă distribuție rolul îi revine Silvanei Mihai), fata fără țâțe, cu părul scurt și atitudine de băiețandru, construită firav într-o aură de falsă duritate, sub un strat fin din cea mai temeinică gingășie și ludic pe care încearcă să le camufleze cu toata ființa ei, ca să nu pară vulnerabilă în această lume dementă populată de bărbați. Superbă Alina Rotaru în această joacă infinită de-a fata și băieții, în care plonjează ba abrupt, ba fin, fără să înțeleagă pe deplin ritmurile inimii ei și posibilitățile de a o acorda la pulsul local și universal, mereu răzvrătită împotriva unor idei pe care n-are vreme să le aprofundeze, o rebelă ce-și găsește mereu câte o cauză în speranța că va fi recrutată într-o zi în rândurile celor viteji.

Minunată în scena întâlnirii cu Padraic la întoarcerea lui acasă,  fiecare apărându-și fragila poziție de posibil amorez înainte de a-și da drumul de pe stânca vieții în prăpastia dragostei. Cu arma în mână, romantismul capătă nuanțe nebănuite, cu maximum de potențial comic, excelent exploatat de Vlad Massaci, pe care cei doi îl explorează inteligent între pudic, cruzime și disperare, printre injurii și țipete transformate abil în vorbe mieroase de dragoste, ce-și găsesc și calea întoarsă, întru apărare, în cea mai tandră apropiere dură ce se putea imagina între un criminal descreierat și o fată mai degrabă drăguță decât așa-și-așa (!).

Excelent și Cezar Grumăzescu, unul dintre cei mai talentați actori ai Teatrului Mic, care se achită impecabil de două misii precise, ambele delicioase în economia acestui spectacol. Inițial autorul unei minunății de prestație cu capul în jos, în rolul lui James, căruia a reușit să-i construiască memorabilul (un mic traficant de marijuana care le vinde droguri elevilor de liceu), o victimă superbă a furiei lui Padraic, căruia i se aplică meticulos un tratament de torturi, printre care se strecoară abil, punându-și la bătaie toate armele argumentativ-emoționale (și pe cele din arsenalul lui actoricesc) pe care le poate folosi pentru a evada din situație și a o întoarce în favoarea lui.

Revine încă și mai savuros în rolul lui Joey (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Bogdan Talașman), ostracizatul, suflet plăpând, împăciuitor, damnat pentru lipsa lui de peștișor de aur și nu numai (!), veriga slabă a unui alt grup „de sciziune”, un  trio „la costum” ce veghează la buna desfășurare a neliniștii publice, închegat în numele unei violențe pe care nu o înțelege și nu o împărtășește real niciunul dintre ei. Autor al unui minunat discursiv marcat de violenta respingere a violenței, Cezar Grumăzescu își folosește dibaci vocea sugrumată, infinit suav-speriată, și gesturile cele mai precipitate, coerent adunate în pielea lui Joey, cu care-i asigură grupului ridicolul necesar pentru a se prezenta publicului. De celălalt capăt al acestei surprinzătoare facțiuni trage punctual Brendan al lui Tudor Istodor, personajul aproape serios  care cată să-și smulgă bruma de autoritate în sânul grupului prin a contrazice. Încontrarea lui încordată e doar un joc prin care exactitatea inexactităților lui îmbracă la fel de ambiguu fiecare echivoc lansat de autoerijatul lider al grupului, ora exactă a unor incongruențe de sincronizare, interpretat de Ovidiu Niculescu. Personajul lui, Christy, primul care-și face apariția și care mai face și cu ochiul bun publicului, invitându-l la festinul absurdului, esteomul pildelor și lecțiilor de viață, al banalului tezist, mistificator, argumentativ justificativ pentru un comportament de un neplauzibil aproape poetic, închis cu grijă în cutia viorii din care se aud precis (și chiar sunt aduse la vedere!)sunetele  suave ale ridicolului,în numele unei Irlande libere. Un grup conștient de solemnitatea banalității lui, căruia îi asigură mai întâi ceremonialul, după care îi rostogolește bulgărele narativ până devine avalanșă. Strivind nemilos, într-o descătușare de energii declanșate și menținute sincron într-un amețitor schimb de ținte în care se prind toate personajele, fiecare călău și victimă în jocul celuilalt de-a violența (felicitări scenografei Ioana Pashca, care după ce i-a asigurat spațiului toată coerența necesară, compartimentându-l abil pentru scenele pe care le are de găzduit, îl aruncă savuros în aer în finalul spectacolului, prin elemente ce-i vor mânji delicios amintirea oricărui firesc), orice brumă de salvare, căreia-i va fi doar subliniat fatidicul imposibil, prin ultima proiecție (singurul lucru după care nu m-am dat în vânt, deși pe alocuri video-ul a rezolvat inteligent câteva scene).

„Locotenentul din Inishmore”. Un spectacol despre feline și igienă la modul îngrozitor de personal. Și despre armata fictivă de eliberat feline și conștiințe încărcate, ce cată să strecoare pe degetul întins inelul plin de sânge, mângâind deștept mâna cerută întru însoțeală în cea mai curate nebunie. Cu super umor negru irlandez și măcel asortat. Până în punctul în care aproape nu mai contează intriga și desfășurarea acțiunilor care au dus la teribila vărsare de sânge, în care punctele culminante, pentru fiecare personaj câte unul, se succed rapid până la cufundarea în cel mai perplex deznodământ.

Punct culminant după punct culminant, servite în cele mai spectaculoase răsturnări de situație și de poziții de putere, în care devin cu toții autori de sărituri peste axul spațiului, al timpului, al logicii și dramaticului, în care fiecare dintre noi e prins fără drept de apel și de unde va trebui să ne găsim, care cum putem, curajul și momentul care ni se potrivește să plonjăm în absurd.

Totul până la mâță!…

P. S.

Deloc întâmplător avertismentul regizorului către public (pot să confirm că n-a fost ușor de dus nici de adulții mai sensibili): „E atât de neagră încât rog sincer părinții să nu își aducă copiii la acest spectacol dacă nu au măcar 14 ani. Știu, unii copii sunt mai precoce, înțeleg mai repede convenția teatrală, înțeleg de la vârste mai fragede de atât, că ce văd nu e adevărat, că sângele e sirop, că nu moare nimeni iar cadavrele sunt butaforie. De aceea, citind aceste rânduri, un părinte poate hotârî dacă va ține cont de recomandarea teatrului sau nu. Dar rămâne întrebarea: „de ce montați, dom’le, prostiile astea violente, de le ziceți „comedie neagră”?!” Iar răspunsul este: tocmai pentru a întelege că violența e cea mai extremă formă a prostiei. Iar dacă prostia mai îmbracă și forme ideologico-naționaliste, atunci fandacsia e gata. – Vlad Massaci.

Locotenentul din Inishmore” de Martin McDonagh, Traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Mic, Sala Atelier

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Video, regie montaj: Adrian Petrariu

Director de imagine: Doina Moraru

Mișcare scenică: Ştefan Lupu

Producător delegat: Alois Chiriță


DISTRIBUȚIE:

Donny: Vitalie Bantaș

Davey: Andrei Brădean

Padraic: Ionuț Vișan

Mairead: Alina Rotaru / Silvana Mihai

James: Cezar Grumăzescu

Christy: Ovidiu Niculescu

Brendan: Tudor Istodor

Joey: Cezar Grumăzescu / Bogdan Talașman

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s