Când Picasso îl întâlnește pe Einstein într-un bar din Paris… Și îl înjură pe Matisse…
Un început de banc bun. Și un spectacol delicios al Teodorei Petre, cea mai proaspătă premieră a Teatrului de Comedie (de luna trecută) care își începe viața de scenă în 2023 pe 14 și 15 ianuarie la Sala Nouă (din Sfânta Vineri).
Premieră națională, „Picasso vs. Einstein” (titlul original al piesei lui Steve Martin e „Picasso at the Lapin Agile”) este o propunere absolut surprinzătoare pentru peisajul teatral bucureștean: o comedie „de epocă” pe o temă foarte serioasă cu arome de dramatic de vodevil, dinadins împinsă către un burlesc de tip nou, inteligent, ironic, exagerat exact cât e nevoie într-un cvasiabsurd de tip ideatic, aproape anecdotic, cu multe elemente de satiră (aplicate societății, în general, și individului, într-un mod foarte special, trimiși într-un secol alslăbiciunilor omenești ce se dezvoltă, conform vizionarilor din scenă, în paralel cu progresul tehnologic).
Se va râde în multe feluri la acest spectacol (depinde de vârstă, de gradul de cunoaștere al personlităților după care au fost create personajele, de dispoziția de a te lăsa purtat într-o astfel de convenție și de rezistența la schimbare a spectatorului) pentru că riscanta propunere a Teodorei Petre surprinde, în mai multe feluri deodată, toate categoriile de public pe care le-ar putea întâlni, intuind și găsind, cred eu, un limbaj dramatic și scenic adecvat pentru numitorul lor comun.
Plasată în 1904, în zorii filosofiei hiperspațiului, în plină epocă a vehiculării ideii de a patra dimensiune, comedia mustește de idei de calitate, dezbrăcate abil de prețiozități și sofisticării inutile, aducând până la limbajul contemporanului atmosfera unui spațiu și a unui timp revoluționare.
Cum ziceam, Picasso și Einstein într-un local din Paris. Nu unul oarecare. Au Lapin Agile. Înființat la mijlocul secolului XIX și cunoscut drept „Locul de întâlnire al hoților”, mai apoi sub denumirea de „Cabaretul Asasinilor”, el a primit amprenta iconografică a artistului Andre Gill, care i-a pictat în 1875 celebrul iepure sărind dintr-o cratiță, de unde i s-a tras mai apoi numele ce avea să-l consacre, scris inițial „Le Lapin à Gill” („Iepurele lui Gill”).
Celebrul cabaret din piața Montmartre căruia mulți artiști i-au trecut pragul (Picasso, Modigliani, Apollinaire, Roman Greco, Utrillo, ș.a.), numai bine pregătit și dichisit de scenograful Andrei Șova pentru atmosfera boemă de început de secol XX în buricul Parisului (jucându-se inteligent și geometric!) în spațiul intim din Sala Nouă a Comediei, luminat blând de Ioana Pashca (după ce a pregătit atent costumele personajelor, mișcate coerent în scenă de Ștefan Lupu în acordurile fermecătoare ale lui Cezar Antal), întrecându-se cu toții în prăbușirea controlată într-un desfrâu dulce, șarmant, plin de detalii iscoditoare și ademenitoare deopotrivă. O comedie de idei și de alăturări năstrușnice de tot felul, care nu scapă nicio clipă în ridicol, cu exagerări bine dozate la nivel ideatic, dramatic, de limbaj, rostire și mișcare scenică.
Deși se spune că e puțin probabil ca teoriile lui Einstein să fi influențat cubismul (deoarece au fost cunoscute relativ târziu în Franța, iar dezvoltarea teoriei relativității în sine a avut loc pe o perioadă destul de lungă de timp), piesa lui Martin pulverizează liniștită orice exactitate. Tocmai asta face cumva savuroasă întâlnirea forțată a personajelor (Teodora Petre îi asigură și firescul necesar, integrând astfel foarte ușor mai târziu personajele misterioase care-i vor zdruncina prezumpția validărilor în afara spațiilor artistic și științific) și ciocnirea abruptă a ideilor lor (în 1904, înainte ca pictorul și savantul să-și lanseze operele care-i vor face mai apoi celebri, ale căror idei creatoare și vieți au fost îndelung comparate și analizate de-a lungul timpului), dimpreună cu ciocnirea paharelor într-una dintre oazele boeme ale Parisului, plină de polemici cordiale pe marginea artei, ce face posibilă o convenție potrivit căreia pictorul, în Perioada lui Albastră, „își aduce corpul” (se spune că Matisse a fost primul care a folosit expresia „a patra dimensiune” înainte de prima cercetare cubistă a lui Picasso!) la masa pe care savantul se străduiește să-i pregătească, și măcar pentru o seară de teatru, teoria relativității. Pentru un început de veac, mai precis secolul XX, care trebuia să înceapă și el de undeva, poate chiar de la reprezentările matematice ale dimensiunilor superioare din care vor țâșni curând ilustrațiile solidelor geometrice tot mai complicate și mai fascinante. Și prietenia firească a ideilor geniale. Așa, ca între doi vizionati care se respectă!…
Simplificat, convenția comediei poate fi decriptată cam așa: Picasso sau Einstein? Arta sau știința? Vor avea nevoie una de alta? Care va fi învingătoare în acest secol? Pe la mijlocul lui, apare și surpriza. Un nume mare, mult mai popular, scris pe cerul plin de stele al eternității deasupra numelor acestor vizionari. Și un nume mai mic (sau nu!), unul dintre multele apărute către celălalt capăt al veacului, care s-a dovedit mult mai aplecat spre practic și material, capătul dinspre care privim azi cu aroganță numai pentru că știm ce se va fi întâmplat. Și capătul de care care se poate apuca liniștit spectacolul (recognoscibilul, legătura cu realitatea imediată) pentru o seară de bună dispoziție de alt fel. Un fel cu care spectatorul român nu s-a mai întâlnit demult (unii poate chiar niciodată).
E un spectacol al lunecării și lunecușurilor și, deși gheața e subțire, pare că toți actorii patinează cu maximă siguranță pe ea. Cu foarte mult umor și perfect conștienți de caricaturialul care le-a fost pus la cale de Teodora Petre și pe care-l asumă fără rețineri, păstrându-l în atmosfera pariziană deștept decadentă, impregnată de desuetudinile unui veac prospăt închis, propice creației și ideilor novatoare menite parcă să ia naștere anume printre pahare de absint, decolteuri generoase și jartiere de damoazele dispuse să servească și să le țină companie artiștilor și minților fremătate, agățați în obscur, captivi între pereții lambrisați din care are să țâșnească lumina. În hohote de râs.
Sub atenta oblăduire a unui cuplu ce se îngrijește de buna funcționare a cabaretului și a dispoziției spectatorului, barmanul Freddy al unui excelent Sorin Miron (care și deschide șugubăț spectacolul, trăgându-ne înăuntru, anticipând mirările și tălmăcind mai apoi cu mare grijă dedesubturile poveștii) și surprinzătoarea Germaine a Anei Maria Turcu, o femeie puternică și expansivă cu aer de matroană, o eroină atoateștiutoare, mai ales în ale psihologiei clienților, tonică și nonșalantă, un monument de senzualitate și umor foarte bine împletite, puse în slujba atragerii de profit, inclusiv teatral. Cei doi reușesc împreună (printr-o omniprezență mai ales gestuală din care se descriptează ușor un fel anume de purtare în societatea vremii) să se erijeze în gazda ideală a poveștii întâlnirii dintre cele două genii.
Einstein este un foarte credibil Răzvan Krem Alexe, un tânăr fizician greu de înțeles, cu fermecător accent și vocabular german (atent introduse și păstrate în limbajul personajului pe tot parcursul interpretării) și rostire graseiată, elegant și meticulos, un funcționar guvernamental care-și studiază cu pasiune ideile și interlocutorii, cu o uimitoare ușurință de a gândi și formula ipoteze și conștiința propriului geniu, cu care-și seduce mereu preajma, în pofida vizibilului inconfort social în care se găsește (un tip care, în ciuda exactităților pe care le prețuiește și le folosește în conversații, plictisește prin detalii pentru că se face anume greu de urmărit, Răzvan Krem Alexe exploatând cu dibăcie această dimensiune a personajului, excelând în rostire și în sublinierile groase din discursul lui logic științific care face deliciul publicului).
Lui Picasso îi dă viață Theodor Costache, un derbedeu inteligent fascinant, obsedat de sex, ascuns abil sub tricoul lui celebru în dungi orizontale care-i asigură exact atâta prestanță câtă este necesară sub haina plină de pete albastre de vopsea în care a părăsit atelierul înainte să vină la cabaret și care-i conferă importanța statutului său social asigurându-i întâietate la bucuriile oferite de doamne și domnișoare (doar de-aia s-a făcut pictor!), arogant și iubăreț, cu aspect neîngrijit dar cu o energie magnetică, exersată mereu pe cei din jur, un obișnuit al locului cu narativ familiar și un lasciv demult acceptat, un ștrengar pe cale să creeze cubismul și relațiile scenice asurzitoare care-i validează popularitatea și vulnerabilitățile deopotrivă.
La Lapin Agile conversația are nerv și culoare. În mijlocul ei e înfipt un oarecare Gaston în costum alb, un bonom Marius Drogeanu care dorește să se audă vorbind și caută să-și valideze părerile simpliste, analizând din poignet calitățile femeilor, valoarea operelor de artă sau ideile epocii, întrerupt adesea de noii sosiți dar și de problemele de prostată care-l trimit mereu la toaletă, de unde se întoarce de fiecare dată la locul care-l așteaptă negreșit doar pe el, cum se întâmplă de obicei cu astfel de personaje, un fel de cui al unui Pepelea al socialului ce-și revendică participarea la consemnarea momentelor importante ale istoriei.
Emanuel Cifor (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Angel Popescu) este Sagot, un dealer de artă efervescent și meticulos, cu nas pentru operele cu iz de succes, curios și curtenitor, atent cu socialul pe care și-l construiește și îl întreține frecventând astfel de locuri pentru a fi mereu la curent și a face cele mai bune tranzacții. El nu caută doar preajma artiștilor pe cale să devină celebri, dar și educația publicului care urmează să cumpere poate în viitor de la el (savuros discursul despre locul lui Isus într-o locuință!).
Actualul lor e vizitat din viitor de personaje care vor continua pe alt ton disputa artă/știință din pariul legat la începutul propus de secol. Savuroasele apariții bombastice ale lui Iosif Paștina, o surpriză cu dichis în multe sensuri (de la alegerea personajului și extragerea lui precisă din mijlocul secolului, din arta poate cea mai populară a acestuia, pentru a nuanța savuros definiția geniului, până la nevoia dinamitării unor ierarhii pe care individul a simțit mereu nevoia să le facă în veacul trecut, recurgând la noi și noi repere pe o hartă tot mai aglomerată de arte și artiști ce nu au prididit să apară) pe care actorul se îngrijește să o bagatelizeze suficient, cu maximum de control și punând la bătaie calitățile lui de interpretare, cât să o expună pentru dreapta judecată a publicului și să-i confirme valabilitatea ce va fi încă o dată validată după scurgerea nisipului din clepsidra celeilalte jumătăți de secol. Ale cărui momente publicitare sunt marcate de Dragoș Galbăn (în cealaltă distribuție Cosmin Gaspar) în rolul lui Schmendiman, un inventator american de materiale de construcție bizare, care-și revendică întâietatea în schimbarea secolului, anticipând nevoia și dependența de material a individului. Dragoș Galbăn îl construiește enervant și zgomotos, un personaj mai mult decât plauzibil în toate exagerările lui, izvor nesecat de marketing agresiv și incomod, atât de bine cunoscut în zilele noastre.
Și pentru ca universul ăsta masculin să aibă o noimă, el este întreținut de o prezență feminină magnetică ce-i pune sângele în mișcare și ideile în circulație. Este rolul Suzannei interpretată de Andreea Alexandrescu, o tânără naivă și frivolă, șarmantă și provocatoare, căzută în plasa lui Pablo și a promisului lui traseu de geniu (foarte bun monologul despre întâlnirea cu Picasso, care i-a desenat un porumbel (!) în palma cu care caută să-și acopere acum rușinea sub voalul transparent al fustei ce lasă să i se vadă dinadins desuurile și vulnerabilitatea pentru a împlini portetul senzual care-i va asigura rolul exclusiv sexual în viața artistului, desenându-i la rândul ei, fără să-și dea seama, un portret moral aproape exact). Această imagine ușuratică a femininului este completată la polul opus de prestanța elegantă a contesei (LauraCreț), o apariție punctuală întru echilibrarea ideilor misogine, combătute altfel abil pe tot parcursul spectacolului (chiar și când nu sunt pronunțate) de Ana Maria Turcu, această Germaine atât de necesară pentru a echilibra lucrurile, femeia inteligentă, cu păreri proprii și putere de muncă, înzestrată cu toate calitățile necesare pentru a-și croi oricând drum în viață fără să depindă de nimeni și care impulsionează subtil ideile feministe ce se vor dezvolta mai apoi în epocă. În sarcina ei cade întocmirea inventarului cabaretului (nu doar cel întocmit de Freddy, ci mai ales cel al clienților care-i trec pragul și pe care-i ghicește dintr-o privire) dar și al evenimentelor importante din descrierea precisă a viitorului (!) secolului ce se cască generos în fața tuturor pentru a se lăsa descoperit și mai apoi judecat de public, presărat cu povestioare amuzante și pestrițe pe un ton plăcut zgomotos.
Numai pentru a susține o bătălie a ideilor geniale ce se trasează relaxat într-un duel dramatic pe hârtie (și chiar fizic!) de sub grafitul a două creioane ce le manipulează diferit liniile, volumele, calculul și lupta sub atenta ghidare a Universului, dator să le găsească fiecăruia locul și rostul în paginile evoluției și progresului omenirii în momentul în care istoria a hotărât că a sosit momentul să fie schimbate legile spațiului și timpului și felul în care oamenii s-au obișnuit să privească. Poate chiar și cu mai mult umor…
Un utopic anecdotic despre creație și creativitate, respirabil pentru mai multe feluri de plămâni care-i pot adulmeca parfumul epocilor, genurilor și expresiilor comice de care s-a îmbibat, lăsând drumului loc să se deseneze cum găsește el mai bine în fiecare dimensiune, mai drept ori mai (in)sinuos, către inimile și mințile deschise să-l primească.
„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”), scrisă de actorul, comediantul, scriitorul, producătorul și muzicianul Steve Martin în 1993. Proaspăt tradusă și înșurubată abil în hohote de râs de Teodora Petre la Comedie. 100% comedie. Numai bună de pus în ramă.
Așa că priviți către obiectiv, spuneți: „Matiiiiisse”!…
Blitz.
„Picasso vs. Einstein” (titlul original „Picasso at the Lapin Agile”) de Steve Martin
Teatrul de Comedie, Sala Nouă
Regia și traducerea: Teodora Petre
Scenografia: Andrei Șova
Costume și lighting design: Ioana Pashca
Muzica originală: Cezar Antal
Coregrafia: Ștefan Lupu
DISTRIBUȚIA:
Einstein: Răzvan Krem Alexe
Picasso: Theodor Costache
Freddy: Sorin Miron
Gaston: Marius Drogeanu
Germaine: Ana Maria Turcu
Un vizitator: Iosif Paștina
Suzanne / O admiratoare: Andreea Alexandrescu
Sagot: Emanuel Cifor / Angel Popescu
Schmendiman: Dragoș Galbăn / Cosmin Gaspar
Contesa: Laura Creț
Durata spectacolului: 2h (fără pauză)
Luciana Antofi 