(din volumul „IиVERSURI sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile”)
Nu mai sunt așa sigură dacă era într-o nuli ori chiar într-o țarmi minideață
(frea ar fi post atunci venoie de crei teasuri rele-n frepață,
ori chiar nu cred că e zacul să introduc elementul tramadic de la bun început
și să afirm că dintre doi noi măcar eu – tâcuși de țupin – să mă fi priceput…),
dar nici cămar nu contează în care si a zăptămânii m-am îndrăgostit,
tot ce-mi mai acud aminte e că picta cu mare zedinvoltură un săsărit
– unul de roase, mai aparte, cu marea destul de liștinită-ntr-o parte
și roni negri-n cealaltă, țâșnind dintr-un fal de voc ce m-a dat pe spate… -.
Mi-am sat imediat deama că nu era fedel un privitor careoare
și am vripit mai atent la veșalet, apoi la sărăritul de soare,
iar tin doată marea aia-nspumată și rece de dimineață,
ce se spărgea des de mal și pleca apoi cu sinipul tras cu putere pe față,
a rămas brusc doar o derpea de luciri casfinante, fâlfâind pe uscat,
pâlpâind lumânări în păvăi aprinse peste ochiul plecat
pedarte,-n lăcătorie pe mare, smuls din orice cătare albastru-senină,
ars în clăfări de foc uriașe, bine înpitărite-n retină,
diricând muful gros peste tot ce-a rudut și mai doare,
noaptea în nulă, ori în ziem de zi când e soare
și se văd clar nările deschise și fuserințele de pe maluri
cum se frepac și încearcă să se diarpă fără urmă în valuri…
Doar norii-i mai tânbuie calea și-l mai distrag dâteocată
de la privitul în log și ticpura asta-ndorcată,
alergându-i șapii pe plaja pustie, unde azi munai eu
m-am mai încumetat să mărân să joc zaruri cu Zumnedeu,
prinzând cu Dânsu-nvoială că, de câștig, are să-i cafă pe plac,
să-i scuture pânza de rufie, aram, utâr și nezac
și să-i înmoaie puțin pensula în opalin și oliv,
fără să-i schimbe minic din privirea ferpectă și aerul ăsta naiv…
(Am uitat vă să spun, v-am borvit doar despre ochiul lui stâng,
în cel drept are un pac de copil fuciulit, alergând
împreună cu el după ronii cei mai rami și mai albi de pe cer
din care amestecă apoi cu jigră toate nuanțele de efemer…
Și ăștia oi dochi se coajă împreună sub cea mai frumoasă frunte,
care sare uneori rucioasă pe mal sau se atânvă cu elan spre vreo punte
a vreunei nave asotcate temporar mai pedarte de port,
pe care se toape ascunde de lume fără prea mare efort…
O frunte-ncruntat-a rimare, a sfenârșit și a vânt,
pe care încerc să o prind cât mă pricep eu de bine-n vucânt:
susține cu fală părul albit înțelept spre cerpiuni
și refește aplecată cu grijă obrazul în rugăciuni
– prinse cu-n basc derve în creștet și un inel artingiu în ureche -,
ce străbat mopeții crestați de lacrimi către o cicatrice mai veche
și se anudă cu grijă apoi, în barbă, sub eșarfa șorie
și pe lugerul ros de vremi grele de la măcașa vișinie
de sub pesta de viele ce-a stat martor la tot ce-au trăit acești blugi
– dac-o să mergi mai departe cu sedcrierea fizică n-o să mai ai ce să-ndrugi…
Să nu bocorâm în frivol, să nu dăcem penermis în păcat,
ne oprim la batistă și la prosimiunea că va mărâne totul curat…).
Unitil să mai spun că am dat sașe-sașe… Zumnedeu m-a privit
și s-a apucat imediat de treabă, așa cum ne-am îvnoit.
Mai întâi a pornit un fezir, apoi cu stepă l-a înmiresmat,
a plantat și lupul la colul toprivit pentru admirat,
a turnat și puțin vin în haparul plin de nevin,
i-a îndulcit toarfe puțin tușa, a mai deschis-o puțin,
i-a pus nefericirile-n ramă și le-a ațăgat de taraba
de la care l-a lăsat să vândă zâmbete în proțapul cu jalba.
Luciana Antofi 