„Faust”.
Uzina de absolut. Bucăți de uman explodat din universul nostru cel mai intim, izbite zgomotos de pereții reci ai unei hale industriale, prelinse în lacrimi de ceară fierbinte ce urmează să-i vegheze la căpătâi, împrăștiate pe podeaua prăfuită, amestecate aleator printre pagini mototolite de clasic și de cotidian și așezate apoi la vedere, pe bancurile de lucru, pentru prelucrare dramatică sublimă. Întru reasamblare. Numai și numai ca să ardă mai bine împreună în flăcările nesătule ale Iadului…
15 ani de foc continuu în fabrica ce caută să recicleze teatral răul din noi, jar mocnit, niciodată stins, negat, reprimat, înăbușit, ascuns abil sub cenușa fiecărui bine prin care am încercat să-l educăm sau măcar să nu-l lăsăm să se lase văzut de ceilalți. Strunguri dramatice pregătite să găurească, să rotunjească, să fileteze ca să se potrivească undeva, oriunde, fiecare bucată proaspăt sărită din noi, prin așchiere atentă a văzului, auzului, mirosului (de pepene verde, de formol, de sânge și de reavăn!), tactilului amorțit în uluială și, mai ales, a gustului pentru frumos, până la mult sperata îmblânzire a zimților de pe roțile ce pun în mișcare complicatul mecanism al sufletului nostru buimăcit, tânjind după mântuire. Ținut dinadins în stare de furie latentă, ce stă să răbufnească asurzitor, în fiece clipă, lovită de ghiulele de energie multidimensională pregătite de Purcărete ce așteaptă cuminți lângă tunuri să nimerească pe rând, fără greș, fiecare țintă.
Reper pe harta teatrului românesc de mileniu III, superproducția Teatrului Național „Radu Stanca“ din Sibiu, proiect din 2007 (anul în care Sibiul a fost capitala culturii europene, beneficiind de o finanţare de 300.000 de euro a Comisiei Europene, restul de până la 700.000 de euro fiind susţinută de Ministerul Culturii, de Asociaţia „Sibiu, Capitală Europeană“ şi de primăria oraşului), a fost primită cu aplauze furtunoase dar și cu serioase controverse încă de la prima reprezentație, ceea ce a asigurat până acum spectacolului-șoc al lui Silviu Purcărete aproape 15 ani de viață și spre 300 de reprezentații, în care se avântă mereu actorimea și studențimea urbei ce continuă împreună să-i țină sângele pulsând cu putere în vine.
Tulburător. Răvășitor. Năucitor.
Despre personajul extrem de controversat în epoca lui, Johann Georg Faust, celebrul istoric, alchimist și astrolog german, despre care cronicarii vremii susțineau și că poate reproduce cu ușurință toate minunile lui Hristos, se spune că și-ar fi vândut sufletul diavolului în schimbul redobândirii tinereții, mit care a fascinat și a stârnit imaginația marilor artiști ce i-au ascultat și interpretat povestea de viață literar (Marlowe, Lessing, Heine, Pușkin, Bulgakov, Thomas Mann), muzical (Berlioz, Liszt, Eisler, Gounod), plastic (Delacroix, Ary Scheffer, Anton Kaulbach, Dagnan-Bouveret), dacă ar fi să amintim doar câțiva dintre ei. Probabil cea mai cunoscută operă care a abordat mitul faustian rămâne poemul lui Johann Wolfgang van Goethe, în două părți (una apărută în 1808, cealaltă post-mortem, în 1832), cred că cea mai adâncă incizie în măruntaiele legendei, iar spectacolul lui Silviu Purcărete se va impregna în conștiința publicului românesc ca cea mai frumoasă incursiune în laboratorul lui științific, ideatic și mitologic, din care a fost extrasă și tălmăcită magistral pe limba contemporanilor esența, profund umană și în consecință lesne recognoscibilă de sufletul fiecăruia dintre noi.
Purcărete i-a construit Sibiului din poemul dramatic al lui Goethe un personaj citadin legendar, mefistofelic, ce cârmește metaforic, rânjind de sub peruca roșie înaltă deja iconografică a Ofeliei Popii, corabia culturală strecurată abil de-a lungul Cibinului printre flăcările flămânde aprinse în sufletul orașului cu fiece reprezentație, ce trece încoace și-ncolo mii de spectatori veniți dinăuntrul și din afara cetății, înghesuindu-se nerăbdători pe maluri să se îmbarce pentru a se lăsa purtați către o margine părăsită de oraș. Unde urmează să fie ținuți cu sufletul la gură, doar pentru că au îndrăznit să se expună în tot acest timp. La un pumn în plex. Cu respirația oprită pentru o clipă despre care nimeni nu ar bănui că poate dura chiar două ceasuri. De sub pumnii încleștați și dinții strânși a durere și neputință, au încercat de-a lungul timpului să-și ferească sufletul uluit de arcul întins din care încă se lasă slobozite precis, fără încetare, săgeată după săgeată. Foarte puțini sunt cei care au reușit.
Un spectacol transformator, de cea mai înaltă vibrație dramatică și estetică, ce zguduie (chiar și la propriu!) zidurile Cetății. O poezie a grotescului, o parodiere acidă a ridicolului din noi, un burlesc oripilant și infinit fascinant al umanului cu pantalonii în vine, pe care nu ai cum să nu-l privești îngrozit fix în ochi și să nu te recunoști în oglindă. În timp ce te doare, te sfâșie, te strivește, de descompune. E treaba fiecăruia cum își asumă prăbușirea în acest extrasenzorial, dus la apogeu, care arareori poate rata transformarea, e bine însă de știut că dezintegrării ăsteia nu i se va oferi niciun fel de soluție până la sfârșitul spectacolului. Însă partea umană a acestei meticuloase abordări inumane este felul fermecător, aproape poetic, în care este vândut infernul dezlănțuit hipnotic chiar și sub privirile cele mai controlate, o rană sângerândă în pași de dans și coruri de îngeri (!), o curgere armonioasă a culorilor și emoțiilor înalte către abis, o plutire captivantă a respingerilor prin care ești tentat să te aperi, un vals al tuturor simțurilor, pe rând brutalizate și mângâiate repede cu îngăduința empatică a profundei înțelegeri, o sintonie pe care a intuit-o geniul lui Purcărete, în pofida propunerii dureroase de a povesti acest parcurs funebru al omului către sine însuși și către acel înapoi după care nimic nu va mai fi la fel.
Eu m-am întors de curând în acest Infern. Am revăzut „Faust”-ul (pot să-i spun și „Mefisto”-ul) lui Silviu Purcărete după apoape 15 ani în care am trăit cu teama de a-l revizita. Conștientă fiind că m-a transformat. Ștacheta spectacolului fusese ridicată atât de sus încă de la început, că doar el singur a reușit să treacă peste. Și a izbândit, evident, și după recenta aprofundare. Cum se spune de altfel despre fiecare montare, la Sibiu și oriunde aiurea în lume, pe unde i-a mai fost dat să înfioare și să transforme. Nu se mai joacă la Hala Balanţa, e găzduit de o altă hală industrială dezafectată dintr-o altă margine de oraș, cunoscută acum sub denumirea Fabrica de Cultură. Sute de metri pătrați în care zeci de actori și studenți de la Sibiu se lasă purtați de geniul lui Purcărete în duhuri, spirite, vrăjitoare, arhangheli și troli ce te ghidează atent prin flăcările iadului, revărsate fără milă peste tot umanul din noi, vândut iremediabil Necuratului..
Aș vrea să pot să spun că s-a schimbat. Că a crescut. Că a evoluat. Dar a rămas la fel. Superlativ absolut în materie de energie. De interpretare. De scenografie. De muzicalitate. De emoție. De armonie. La toate nivelurile în care se poate explora, într-un fel în care nu se va mai putea prea curând, Răul din noi. Uluitor. Abrupt. Visceral. Până la denaturare.
Chiar și Faust a suferit transfigurarea. Nu mai e tulburătorul Ilie Gheorghe, e răscolitorul Bács Miklós. Un altfel și un la fel de puternic Faust, pe care nu m-am priceput să-l redesenez în minte din imaginație, după ce mai întâi s-a îmbolnăvit (și apoi ne-a preschimbat pentru eternitate, în urmă cu patru ani) și a trebuit înlocuit actorul craiovean prin care Silviu Purcărete i-a dat drumul în lume. Faust al lui Ilie Gheorghe a fost timp de aproape zece ani un personaj robust, memorabil, din oțel ce părea inoxidabil, cu o privire pătrunzătoare, care a rămas ștanțată în inimile multor spectatori cărora le-a fost dat să o întâlnească, un actor uriaș ce susținea în afara scenei că „toți suntem niște Fauști care ne epuizăm întreaga energie pentru lucruri pământene”. I-a fost dat să se pregătească să se facă țărână înainte de a-și consuma toată energia pe scenă în acestă uzină de absolut, forțând nașterea unui alt Faust care să ducă mai departe un spectacol atât de râvnit de public încât nu și-a putut opri furnalele.
Și s-a născut. Geniul lui Purcărete a lovit din nou precis. Alegerea vizionarului inginer-regizor nu e deloc surprinzătoare, mult mai tânărul și excelentul actor și profesor clujean Bács Miklós (acum în vârstă de 57 de ani) dovedindu-se un altfel de senzațional Faust, ce pune fascinant în mișcare strungurile dramatice pentru a șlefui aceeași piesă perfectă, atât de cerută pe piața culturală. Construit din materiale mai puțin rigide și cu tăișul mai puțin ascuțit, el a reușit să clădească un Faust mai uman, aproape tangibil, ceea ce-i conferă câteva straturi în plus de emoțional, prin verosimil și un fel de accesibil pe care nu mi le-aș fi închipuit atât de fin așezate sub carapacea acestui personaj, fără să-i piardă câtuși de puțin din energie și impozanță, ba chiar cătând să-i asigure o continuitate clară predecesorului său: „Când a trebuit să preiau rolul, am văzut de foarte multe ori imprimarea spectacolului, pentru că timpul era foarte scurt, pentru că mi-am dorit foarte mult să nu trădez o anumită linie pe care el şi Silviu Purcărete deja o formaseră. De la început a fost un pariu foarte greu, pentru că nu poţi să imiţi o creaţie ca aceea a lui Ilie Gheorghe. Costumul purtat de Ilie Gheorghe, în care m-am îmbrăcat, vorbeşte. Îl avea şi pe Ilie Gheorghe în el. Era costumul lui Ilie Gheorghe. A fost o experienţă absolut fulminantă pe care o resimt şi acum când îmbrac costumul. Îmi cere o anumită corporalitate”, povestea Bács Miklós într-un interviu după preluarea acestui uriaș rol.
Cu toate acestea, Faust al lui și-a găsit propria cale, într-o Noapte a Valpurgiei ce și-a bătut după zece ani gongul din miezul propriului întuneric pentru a preda ștafeta către Bács Miklós, sărbătorind împreună cu spiritele pământului și vrăjitoarele dezlănțuite de Sabat bucuria noului anotimp faustian sibian, deja temeinic așezat pe niște șine solide (despre care auzisem numai de bine) ale bancului de lucru din hala culturală, pe care sunt șanse mari să mai fie împins ani buni și de aici înainte.
Nu mi-am putut închipui până la interpretarea lui că poate exista un suav al răului. Impresionant în prestația lui Bács Miklós este mai ales felul aproape șoptit în care-și face personajul, parcă prea obosit de viață ca să mai poată manifesta vreo revoltă, să urle și să răbufnească aproape către înăuntru, răstindu-se duios la sine, în special în debutul spectacolului, asigurându-ne o intrare intima și domoală în universul lui izolat din care se va dezlănțui mai apoi iadul. Îl dirijează fin, elegant, cu o stăpânire uluitoare în rostire, prelungită atent în gesturi, pe drumul abrupt al prihănirii, presărat cu cioburi de conștiință din cea mai aleasă educație a minții, a neastâmpărului creator și a gândului revelator, ce caută mai întâi să se apere cât poate de răul ce latră zgomotos de afară, în chip de labrador (înarmat doar cu un spray de vopsea neagră cu care-și desenează scutul-pentagramă ce nu are să lase necuratul să pătrundă înăuntru), pentru ca în cele din urmă să nu mai fie în stare să țină laolaltă măruntaiele sufletului eviscerat, împins la limita tuturor limitelor lui. În sala lui de studiu și de clasă, la pupitrele căreia încă se mai așează cuminți cei ce vor să-i ducă mai departe lumina, acum de pe ecranele ustensilelor de mileniu trei, înțesată de cercetări și de răzgândiri de școală veche, fără număr, mototolite, aruncate aiurea și adunate în mormane peste care s-a așternut praful anilor de studiu și de căutări necontenite, eruditul Faust trăiește cu nebunia de a crede cu toată ființa lui că-l va putea învinge pe Diavol și-și va putea recupera iscălitura de pe legământul pe care nu l-a validat decât ca să-și poată demonstra superioritatea și autocontrolul.
Doctorul Faust, acest demiurg al existenţei proprii care s-a străduit să tenteze și să îmblânzească infinitul, demonstrându-ți limitele respingătoare ale ego-ului, luptă cât poate cu suferința dinăuntru până când zidul care-l apără de lumea de afară se prăbușește. La propriu. Sub atenta supraveghere a unui senzațional Mefisto, care a reușit în prealabil să-i invadeze spațiul și să-i smulgă chiar și consimțământul. Din dreapta scenei, de lângă biblioteca plină cu cărți și rafturile cu borcane în studiu, pe dulapul cel mare al alchimistului și prin mica fereastră de deasupra lui, stă așezat ori apare Mefisto, parcă anume urcat cât mai sus ca să fie mai aproape de Dumnezeu și să-i poată râde mai bine în nas.
O ispită arzătoare pentru holteiul stătut cu anii sub toată abstinența în care l-au încarcerat cercetările lui asidue pe câmpurile nesfârșite ale științelor și ezoterismului, acest Mefisto androgin repulsiv-seducător, cu sânii mereu scăpați la vedere de sub sacoul care nu se străduiește nicio clipă să-i acopere, în timp ce slipul îi e umplut generos de un augmentat mădular de bărbat, mereu erect, satisfăcut de nesfârșitele victorii repurtate asupra oamenilor care îi cad sigur victimă, și-a asumat pe deplin propria transfigurare. Câinele/om/ispită/diavol, alchimizat în ceea ce acum 15 ani a fost considerată, pe bună dreptate, revelația acestui spectacol și marea descoperire a lui Silviu Purcărete, confirmând de atunci cu vârf și îndesat eticheta primită, constanta acestui uriaș eveniment cultural în toți acești ani, senzaționala actriță Ofelia Popii, pentru a cărei evoluții cu acest Mefisto se pot folosi, fără greșeală, toate superlativele inventate până acum în materie de apreciere.
Robustă. Solidă. Devastatoare.
Rafinată și sălbatică, perversă și senzuală, sarcastică și infinit umană deopotrivă, Ofelia Popii dă naștere unui Diavol agil, ubicuu, fără schelet osos care să-i împiedice vreo clipă înaintarea și mișcarea necontenită prin scenă, alunecările, târârile, cocoțările și aruncările fără oprire cu care surprinde încontinuu și pe care nu se oprește să le lege într-un animalic dans al trupului, cu zvâcniri controlate îmbrăcate în cea mai captivantă și complexă rostire ce i-ar fi putut-o imprima acestui personaj fabulous, pentru care a fost răsplătită în 2008 cu Premiul Uniter pentru cea mai bună actriță în rol principal, câștigând doi ani mai târziu și premiul „Harold Angel” la Festivalul Internaţional de la Edinburg.
Îți vei permite poate după acest spectacol să nu te mai privești o vreme, cât o fi ea de lungă, în oglinda lui Faust, însă nu vei putea scăpa o vreme de Mefisto al Ofeliei Popii. Pur și simplu nu vei putea. Te vei trezi în fiecare zi că ți se așează în poală, că ți se cocoață în spinare, îți linge gâtul, îți mușcă urechea ori te privește curios de pe umărul aplecat grijuliu asupra tainelor tale cele mai ascunse, în speranța că ai apucat să le ferești la timp de privirea lui sticloasă și flămândă, după ce, seară de seară, îi vei simți respirația în nări sau în ceafă, în funcție de cum ți-ai așezat capul pe pernă, înainte să petreci o nouă noapte a Valpurgiei.
Încă un coșmar în fascinantele flăcări ale iadului de proporții industriale care-ți va îmbrăca multă vreme visele, o nouă prăbușire în furnalul dezumanizării noastre, pe care Helmut Stürmer l-a ridicat la dimensiuni somptuoase, monumentale (ce i-au asigurat premiul pentru cea mai bună scenografie la Gala UNITER din 2008), ce-i sporesc implacabilul cu care te va nimici în momentul în care vei fi poftit înăuntru. În speranța că vei pricepe ceva mai mult din grandoarea mecanismului ce pune în mișcare forța incredibilă a marelui Rău, născut și hrănit din răurile mici ale fiecăruia dintre noi așezate unul lângă altul, ce se trezesc brusc laolaltă în cuptorul dogorind al conștiinței maculate. O complicitate pe care nu o poți rata prin natura montării ce permite, invită și exploatează desăvârșit interacțiunea cu ceilalți spectatori, la fel de uluiți ca și tine, privind năuciți în toate părțile în spațiul înțesat cu nenumărate ispite vizuale și auditive care stau să te copleșească în acest năucitor Infern. Iadul care se dezlănțuie în spatele perimetrului intim din spațiul de lucru al lui Faust, care a acoperit pertinent, robust, scena inițială, deschis către pieire și desfrâu după ce patul alb, feciorelnic, al Margaretelor a fost pângărit. Excelentă opțiunea de a face din Margareta, marea ispită a lui Faust, un personaj colectiv, care adună energia a șapte fete tinere (în jurul lor și a vârstei nepotrivite cu montarea și mesajele pe care le transmite s-au purtat controversele în legătură cu acest spectacol), capabil prin multiplicare să învăluie scena cu prezența lui albă, pură, ludică, naivă, plină de candoare și inocență infinit ademenitoare pentru pofta trupească de nestăvilit a doctorului îndrăgostit și blestemat de Diavol, un alb prelungit inteligent din cealalaltă neprihănire, a minților, reflectată în costumele învățăceilor și ei inițial puri (pervertiți la rândul lor în fața ecranelor în care-și vor proiecta viitorul virtual), în timp ce prin ferestrele impunătoare din fundal, aflate în spatele pupitrelor lor, sunt proiectate ceruri ce se acoperă tot mai amenințător de nori, până vor înghiți în flăcări toată atmosfera asta castă a începuturilor și neatingerilor de tot felul, explodând lumina caldă în culorile stridente ale iadului, în care predomină roșul sacrificiilor.
Infernul țâșnește zgomotos în râuri de sânge, sub privirile ironice și gesturile îmbietoare ale porcilor, peste noi elemente incredibile din ambianța complexă a acestei montări tulburătoare, revelându-i numeroasele noi dimensiuni posibile, acareturi scenografice, scări și caturi gândite în straturi pline de simboluri și poezie cu care este învestit întreg decorul, cocoțat pe uriașele platforme a căror mișcare amplă permite schimbările incredibile de vizual monumental lucrat în detaliu, metru cu metru, desfășurat precis și coerent la adâncimi și amplitudini uluitoare, ce pun în valoare incredibila prestație a actorilor.
Excelent luminat (un eveniment de ecleraj în sine, semnat de același uriaș Stürmer), dansând deștept pe acorduri din muzica originală semnată de Vasile Șirli, perfect asortate și aranjate la toată uimirea asta de Doru Apreotesei, Iadul e un spațiu viu, plin de personaje dintre cele mai diverse, caraghioase ori sobre, preponderent diavolești, costumate inteligent de Lia Manțoc, prinse în ritualuri dramatice germanice și dansuri ritualice, valpurgice, acrobații grotești, exerciții pirotehnice şi numere de echilibristică la mare înălţime, înțesat de surprize vizuale, auditive și olfactive, ce dau strălucire și dinamică acestei incredibile nopți a tenebrelor, la care nici măcar nu te pricepi să privești. Până capeți încredere să te lași ghidat de Lup, de mâna fermă îmbrăcată în mănușă neagră a personajului-amfitrion ce se prezintă în impecabilul său costum alb de la începutul spectacolului, asortat la cortina imaculată de sub care s-au așternut până acum și încă mai au a se așterne rânduri din povestea dramatică absolut cutremurătoare a lui Faust. Săgetându-te cu privirea ticluită abil sub pălăria mustrătoare și dezvăluită din borurile ei elegante de sub care îți captează abil și îți ghidează precis atenția, mutând-o inginerește dintr-un spațiu de joc în altul, spre a-ți înlesni narativul poveștii, Lupul se asigură de buna circulație a spectatorilor și a energiilor din scenă, reușind să le pună în contact și să le despartă la momentul potrivit pentru a se transmite corect mesajele importante (împreună cu Mefisto al Ofeliei, personajul lui Cristian C. Stanca m-a bântuit multă vreme și constat că se întâmplă din nou!…).
Îți rămâne doar să mai accepți că trebuie să existe un final. Că depinde și de tine cum va fi să fie. Cât și cum te vei lăsa ispitit și care e prețul pe care ești dispus să-l plătești pentru asta. Pentru că Moartea va veni negreșit și după tine și știe sigur unde te afli în fiece moment (foarte bine punctată ideea prin personajul lui Pali Vecsei, care vine însoțit de macheta halei). Din același dulap pe care a pus stăpânire Mefisto la începutul spectacolului își vor face apariția la sfârșit mânecile lungi și negre ale Vinei, Grijii, Lipsei și Făr’ Părții, ce vor ieși pe rând îndreptându-l pe Faust către Moarte, sincronizându-și mișcările spre a-și căpăta rol egal în conștiința lui ispitită și bulversată, al cărei capăt urmează să fie înghesuit în trupul ce va refuza și el, sarcastic, să încapă între cele patru scânduri, cadrul destinat întoarcerii în pământul care nu prea vrea să-l înghită, de sub mirosul de pepene verde (!), de sânge și de mucegai, ce are să se piardă până la urmă în țărâna în care ne întoarcem cu toții. Cu macheta existenței noastre damnate cu tot. Cu Iadul nostru cel de toate zilele, în care am fi putut alege oricând altminteri.
Naiba știe de pe unde să te mai culegi ca să ieși din hală.
E cald. Și frig. Și greu. Și târziu. Și e acasă. Cel mai greu și cel mai frumos prăbușit Acasă.
Și ți-e reavăn.
„Faust” de J. W. Goethe, Traducerea: Şt. A. Doinaş
Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu
Regie: Silviu Purcărete
Decor și light design: Helmut Stürmer
Costume: Lia Manţoc
Muzică originală: Vasile Şirli
Orchestrație: Doru Apreotesei
Video: Andu Dumitrescu
Asistent scenografie: Daniel Răduţă
Foto credit: Mihaela Tulea, Sebastian Marcovici, Teatrul Național „Radu Stanca“
Distribuție:
Mefisto: Ofelia Popii
Faust: Miklós Bács
Ioana Antal, Andreea Preda, Iunis Minculete, Simona Negrilă, Andrada Oltean, Francesca Pop, Emilia Ivan , Oana Brânzan, Patricia Buraga, Cristian Stanca, Johanna Adam, Ioana Cosma, Veronica Arizancu, Emőke Boldizsár, Diana Fufezan, Ioana Blaga Frunzescu, Raluca Iani, Mariana Mihu – Plier, Serenela Mureşan, Fabiola Petri, Gabriela Pîrlițeanu, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Codruţa Vasiu, Mihai Coman, Ali Deac, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătrașcu, Viorel Rață, Vlad Robaș, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Andrei Gîlcescu, Horia Fedorca, Yannick Becker, Dorin Pitariu, Lucian Fabro, Călin Filip, Ciprian Oancea, studenții Departamentului de Artă Teatrală din cadrul ULBS, Câinele Faust
Luciana Antofi 