Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.

Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.

Dar și despre durere. Despre frică și lașitate. Despre dezbinare. Despre moarte. Și mai ales despre continua noastră așteptare…

Cu drujba în mână pe Scena Mare a Naționalului, Radu Afrim este  pregătit să taie copacii uscați și să primenească pădurea, să opereze istoria despre care încă mai refuzăm să vorbim. Și literatura pe care nu suntem în stare să o predăm, refuzând să dezbatem serios capodoperele literaturii noastre, cerându-le în continuare elevilor să învețe pe de rost comentarii literare numai ca să ne vindem cărțile pe care ne punem semnătura…

Spectacolul din care românescul urlă prin fiecare por debutează autentic în vocea curată a Teodorei Purja, coborâtă direct din satul lui Rebreanu să doinească live în spectacol, într-un moment de mare încărcătură emoțională,  consolând în prag de toamnă codrul căruia îi pică frunza cu promisiunea că o va recăpăta din nou la primăvară, în timp ce glasul și obrazul ei îmbătrânesc nemilos, dimpreună cu ochii, odată negri, acum împăienjeniți…

Ea predă ștafeta unei generații de adolescenți debusolați, adunați într-un club al zilelor noastre la un party de adio, dar nu oricum. Prin vocea unuia dintre ei (excelent monologul lui Tiberiu Enache), un exponent al generației douăzeci și ceva, activist social, conștient de cât de jos am ajuns noi ca popor în o sută de ani, ce încearcă disperat să  găsească argumente care să-l țină aici, pe câmpul de bătălie, în timp ce vocea conștiinței înaintașilor lui și a contemporanilor acestor vremi tulburi (un didactic Marius Manole, foarte bun în această sinteză a societății în care trăim și centenarului pe care tocmai l-am parcurs, mai apoi în spectacol vocea conștiinței lui Apostol Bologa) îl avertizează: „Nu-ți dai foc singur pe câmpul de luptă”.

Spectacolul vine să aducă toate argumentele necesare pentru a susține acest îndemn. Sub semnul fatalității, dar și cu speranța că putem îndrepta ceva.

Dintr-un univers dominat de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă.

În primul rând figura tânărului locotenent român al armatei austro-ungare Apostol Bologa, rol în care a fost inspirat distribuit Alexandru Potocean, un om chibzuit și credincios, așezat și cuminte, drept și plin de iubire. „Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea”,  spune cel care l-a văzut pe Dumnezeu la doar șase ani (când a trebuit să rostească „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie – foarte bun Potocean în scena în care se dă viață acelei clipe, infinit de dulce, în care s-au deschis cerurile) este același om nevoit să supravegheze executarea unui dezertor și să-l privească în ochi. Privire care-i va rămâne adânc înfiptă în minte și în suflet și îl va însoți până la moarte. Iar identitatea lui națională e pusă în grea cumpănă pe fondul ascensiunii naționalismului.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat.

Pentru a rezolva conflictul său interior și a sublinia frământările morale ale eroului, Afrim a ales să fie mai mereu însoțit de vocea conștiinței, căreia îi dă viață Marius Manole, acompaniindu-l, îngânându-l (până la mișcări corporale), mângâindu-l, certându-l, domolindu-l sau asmuțindu-l, după caz, (duios și inteligent complice în scena îndrăgostirii, nostalgic la revenirea acasă când Bologa își retrăiește copilăria sau nemilos la marginea prăpastiei când acesta hotărăște dezertarea, pândit de ispita prăbușirii), cu versatilitatea și ușurința de a se juca pe sine și cu ceilalți cu care actorul ne-a obișnuit, justificându-și mereu prezența în scenă („simți o nevoie dureroasă să stai de vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu mai fii singur, să nu mai porți singur povara așteptării”).

Foarte multe scene bune între cei doi, în special cele în care se contrazic.

Excelentă Natalia Călin în rolul mamei, se remarcă încă de la început, când fiul o anunță că trebuie să plece la război pentru patrie. „Dar ce, noi avem patrie? Asta-i patrie? Călcau-ar caii rușilor s-o calce…”, se descarcă plină de năduf mama, altfel o eroină ardeleancă, foarte bine asumată de actriță, plină de dragoste pentru semeni și credință în Dumnezeu, de suferințe și dureri care i-au sfâșiat sufletul fără să i-l îngenuncheze, bună ca o pâine caldă. O arată în scrisorile trimise pe front lui Apostol, cărora le dă glas cu durere și infinită dragoste, și în rugăciunile repetate pentru sănătatea copilului și camarazilor lui și mult așteptata pace. O face cu multă emoție, cu umor și foarte bine disimulată stângăcie în scena venirii lui Apostol de pe front.

Minunat Ciprian Nicula în rolul lui Petre, ordonanța simpatică a lui Bologa, un tinerel ardelean naiv și foarte simpatic, cu mare credință în Dumnezeu și un foarte dulce accent ardelenesc, foarte bun mai ales în predica despre suferință și despre Dumnezeu. „Moartea nu-i pedeapsă, viața-i pedeapsă” concluzionează personajul lui, convins că războiul e o pedeapsă pentru păcate și că Domnul ține cumpăna dreaptă.

Foarte bun și Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe Otto Klapka, un sublocotenent ceh în rezervă venit de pe frontul din Italia, care punctează de la prima apariție, fiind și autorul unui moment de duioasă sinceritate (în care-i arată lui Bologa fotografia cu nevasta și copiii, mărturisind că ar fi capabil de orice lașitate numai să-i mai strângă o dată în brațe), și el un individ aflat sub imperiul fricii cu care a trăit după o tentativă de dezertare de care a scăpat ca prin urechile acului. Ca un om care știe despre ce vorbește, el încearcă să-l consoleze și să-l întoarcă pe Bologa în finalul spectacolului.

Savuroasă apariția generalului-candelabru fără cap, un Istvan Teglas care-l interpretează cu mare umor pe generalul Karg de sub mantaua lui militară (recognoscibil și bun și în pielea locotenentului Varga), cu vocea tărăgănată care stârnește mereu râsul, minunat exploatat în momentul în care îi refuză lui Bologa favorul de a nu participa misiunea sfântă din Ardeal sau trimiterea pe frontul italian, acuzându-l că face diferență între dușmanii patriei și amendând imposibilitatea morală de care se plânge acesta, într-o încercare de discuție „de la om la… om”.

Interesant exploatate și cele două iubiri ale lui Bologa. Ilona, noua dragoste, raza prin care el încearcă să treacă fără să o strice, o țărancă unguroaică în pielea căreia se erijează Raluca Aprodu, candidă și fermecătoare, dar totuși coaptă și așezată (bună în scena reîntoarcerii lui Apostol în Lunca Doamnei, când, pe două voci, cei doi își strigă iubirea în minte) și Marta, fosta logodnică de acasă, cea căreia Bologa îi mai păstrează dragostea într-o cămăruță ascunsă a inimii, o savuroasă Ada Galeș, ușuratică și naivă, prea crudă pentru iubire dar deja antrenată în a juca pe degete bărbații (excelentă scena, cred că momentul maxim de destindere al întregului spectacol, în care i-l prezintă logodnicului Apostol pe locotenentul ungur care i-a ținut tovărășie toată iarna – un cârd de soldați! – ca să nu se prăpădească de urât), convinsă că Bologa o părăsește numai pentru că a vorbit ungurește și nu se cade pentru închipuiri copilărești să zdrobești norocul unei fete… Ei i se încredințează articularea gândurilor despre șovinism care străbat din vreme în vreme scena: „Omul să-și iubească neamul, firește, dar nu cu ură pentru celelalte neamuri! Și eu sunt româncă, futu-i!”.

Și Vitalie Bichir este vizibil în rolul tatălui Ilonei, groparul mândru că este tâmplar de meserie, la fel și Florin Călbăjos, Preotul Boteanu cu apucături românești, mai mult decât lumești, și Emilian Mârnea, foarte bun în rolul caporalului, în scena în care primește ordin să găsească un scăunel pentru spânzurarea condamnatului.

Dintre soldații care-l însoțesc pe eroul principal încă de la prima lui apariție, o armată de oameni obișnuiți, adunată de prin birturi sau de pe neveste, care dansează, execută ordine sau rostesc în cor replici, în numele unor idealuri pe care nu le înțeleg și al unei patrii pe care nu știu să o definească, doar pentru că, vorba lui Afrim, „războiul este adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, cei care au reușit să supraviețuiască au făcut-o în virtutea unor idealuri personale, răscoliți și îmbărbătați de dorul de cei dragi și teama de abandon, în contrast cu vocile vesele sau zgomotoase folosite în scenele de grup.

„Scrie carte!” e unul dintre cele mai importante îndemnuri ale acestui spectacol. În încercarea de a proteja oamenii de singurătate, de a nu-i lăsa să se dezbine, de a nu lăsa lanțul să se rupă pentru că fiecare verigă se laudă cu propria independență, de a le arăta cât de important e să fim împreună cu ceilalți și câtă forță se poate naște din asta, Afrim presară spectacolul cu scene emoționante, pline de poezie, în care soldații schimbă scrisori, pe o voce surdă, abia șoptită sau în strigăte de neputință și frustrare, urlându-și iubirea și durerile în epistolele proiectate sau citite de cei și celor de acasă, în care se vorbește despre dor, singurătate, suferințe, răni și moarte. Emblematică cea a spitalului, pe care Lenuța Purja, fiica Teodorei Purja și cealaltă interpretă din satul lui Rebreanu, soră medicală în scenă, o însoțește cu o altă doină. Dar și cele două momente de dans contemporan care acompaniază jocul actorilor.

Într-un decor cu interesante și năstrușnice obiecte de recuzită, utilizând întreaga suprafață a uriașei scene a Sălii Mari, scenograful Cosmin Florea creează un vizual foarte puternic, gazdă a unor spații foarte diferite (precum un club,  o curte de țăran ardelean, un spital de campanie, etc,), în centrul căreia tronează o nouă construcție a la Afrim, aparent simplă, pe care o folosește nu doar ca spațiu de joc (devine pe rând Cârciuma Spânzuratului, casa lui Bologa, casa groparului și viitoarei lui mirese Ilona, biserică și cameră de așteptare a sentinței, iar de pe acoperișul ei diverse personaje rostesc pe rând diverse monologuri), ci o îmbracă mereu în noi lumini și proiecții, prin care reușește să-i schimbe destinația și să o exploateze la maxim întru spectaculozitate și cu diferite efecte vizuale, coerent legate de costumele pline de culoare.

La fel și ecranul de deasupra ei, care se umple mereu de imagini alb-negru live, proiectate de pe camerele folosite în spectacol (m-a trimis mereu cu gândul la filmul lui Liviu Ciulei din 1964, marele reper cinematografic românesc al tuturor timpurilor), pe care-și găsesc locul și Dumnezeu, și câini spânzurați, și rânduri documentare despre istoria Transilvaniei, și jandarmi dezlănțuiți în Piața Victoriei… Dar mai ales întunericul. Negrul care crește până se cufundă totul în beznă, cel pe care poți trece, fără grijă, la dușman. Bezna războiului, a minții și a sufletului românesc căruia i s-a smuls credința și speranța, urmărit acum de lumina din ochii condamnatului de sub ștreang, care pare că pătrunde până pe lumea cealaltă cu dispreț, mândrie și speranță în gestul lui de sacrificiu, adică tot ce ne trebuie pentru a privi cu încredere înainte, deosebind cu înțelepciune răul de bine.

Într-un efort permanent de scoatere la lumină.

Poate chiar la lumina telefoanelor adolescenților debusolați din începutul spectacolului, care mai apar la un moment dat în scenă să-și facă selfie cu istoria, în speranța căpătării Luminii după Săptămâna Patimilor, însoțindu-se tăcut în luminițele din dotare în semn de protest și așteptând cu interes un manual de instrucțiuni gen Protest step-by-step, din care să citească în fiecare seară câte o pagină înainte de a adormi. Pân-om adormi de tot. Ca națiune.

Dintre toate adevărurile răspicate și răscolitoare despre o țară sfârtecată de masacre asupra propriei identități, mi-au rămas în minte cuvintele colonelului Gross (foarte bun tot monologul lui Cristian Bota): „Iubirea a dat faliment. Și umilința. Și smerenia. Și o să pregătim venirea noului zeu: ura. Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea.”.

În rest, numai întrebări care ne așteaptă pe noi să găsim răspunsuri. Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat.

 

foto: Adi Bulboacă

 

„Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

 

DISTRIBUȚIA:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Doamna Bologa: Natalia Călin

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

 

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Data premierei: 16.12.2018

Pauză: Da

Nevoia de a absolvi pentru a fi absolvit de vină: „50 de secunde” într-o oră și ceva de teatru

Grafică de Andreea Chirică în caietul-program

 

Cincizeci de secunde pentru a încheia o viață. Și mai bine de o oră pentru a o retrăi. Sub lupă.

La Sala Atelier a Naționalului, într-un spectacol montat după un text cu care Daniel Oltean a câștigat  premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2017, „50 de secunde” al lui Eugen Gyemant este o poveste mistery articulată, plină de dovezi, piste false și întorsături de situație, care te țin cu mintea trează și sufletul la gură. Și un examen psihologic pentru spectatori.

Într-o scenografie inteligentă a Mariei Nicola (cu un bogat arsenal de instrumente de anchetă, de tortură și de ucis), trei personaje oarecum distincte (ucigașul, victima și anchetatorul) într-o situație aparent precisă te poartă pe cărări întortocheate, în încercarea de a întocmi un rechizitoriu pertinent, care-și revendică dovezile săvârșirii faptei încercând să corecteze însăși fapta reţinută în sarcina învinuitului, pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi a sesiza instanţa de judecată. În acest caz publicul, dotat cu instrumentarul necesar pentru a opera istoria. Pentru a rescrie cu cerneală tot ceea ce a fost scris cu sânge. Pentru a suprapune poveștile. Ale celor vii cu cele ale morților, care au cele mai multe întrebări…

Printre dalte, clești, foarfeci, pensete, sfori, ciocane și topoare, adevăratele arme rămân cerneala și mașina de scris cu care a început totul. Scrierea poveștii unui om care și-a ucis mama. Excelent Alexandru Voicu în rolul fiului care-și prezintă viața sub lupa cu care a studiat-o, așa cum a făcut mai demult cu furnicile, dar mai ales cu albinele, marea lui pasiune. Cu forță, cu precizii și nostalgii atent amestecate, într-o mișcare continuă prin care umple scena și îți vinde adevărurile personajului, manevrând cu atenție obiectele de recuzită pentru a da viață și a accentua spovedaniile meticulos construite în rostire. Sub atentele lui destăinuiri, dar și cu complicitatea amintirilor mamei, fagurele de miere își umple cavitățile, hexagon după hexagon, cu viața plină de frustrări, vini și invalidări repetate, care poate oricând să împingă la crimă. Cu ura care crește și o hrănește, cu oribila faptă, comisă de mii de ori în minte, pentru că în viața reală ar fi avut nevoie doar de secunde ca să ucidă.

Dar fagurele nu-i aparține numai lui.  El stă sub picioarele celor trei, ca un puzzle în care trebuie integrate poveștile lor, piesă cu piesă, pentru definirea unui moment ce va rămâne consemnat în istoria comună. Ale mamei-victimă, mereu prezentă în scenă (Diana Dumbravă, foarte bine ghidată și exploatată), o prezență fotografică purtată din eveniment în eveniment ca într-un album de amintiri ale fiului, pe care le confirmă sau le mistifică după propriile șabloane.

Însă mai ales ale anchetatorului, un senzațional Lucian Iftime, cel ale cărui determinare și fermitate îți stârnesc de la început cele mai multe suspiciuni. Cu un discurs foarte bine rostit și meticulos ticluit în momente memorabile, cu inteligență și umor amar, dar și cu stăpânită duioșie pe alocuri, el umple la refuz cavitățile rămase libere cu sângele pe care îl stoarce dintr-un mop într-un exercițiu de exorcizare, de încercare de spălare de păcate și de vină, după o viață trăită ca martor al celor mai odioase acte de cruzime de care este în  stare natura umană. Poate chiar de făptuitor al vreunuia dintre ele…

Din biroul acestui fascinant și intrigant procuror criminalist, pleci cu senzația unei anchete încă în desfășurare. În care toate certitudinile au de fapt la sfârșit un semn de întrebare. Cine și cum va fi tras la răspundere. Cine este învinuit. Cine este inculpat. Când și cum s-a comis crima. Cine va fi absolvit. Și de care crimă.

„50 de secunde” este un minunat exercițiu de exploatare a relațiilor dintre singurătățile oamenilor. A adevărurilor fiecăruia, care se confruntă halucinant, reîmpărțind la fiecare nouă atingere dreptatea.

Piesele puzzle-ului își încearcă mereu ocuparea locului potrivit, după detaliile minuțios așezate în text de Daniel Oltean (un dramaturg care este și procuror DIICOT) și cu mare entuziasm valorificate de Eugen Gyemant într-un spectacol rotund și închegat, plin de tensiune, suspans și emoție, cu poezie și chiar umor. Negru. De sub impresionante metafore ale regizorului și scenografei, atent manevrate și așezate cu penseta sub lupă pentru a investiga fiecare cotlon al minții umane, figura lui Mickey Mouse, extrasă din amintirile de la Paris din parcul de distracții Disneyland și aruncată pe puloverul fiului, te însoțește într-un nevinovat joc cu sfoara, care se mută nemilos de pe degete pe încheieturile mâinilor victimei, în hârșâitul unui topor amenințător pe o suprafață metalică striată…

Rămâne de stabilit doar de cât timp are nevoie istoria pentru a fi schimbată. Sau pentru a-și așterne cu pricepere praful, ori a liniști luciul apei în care va rămâne reflectată.

Poate chiar de cincizeci de secunde…

„50 de secunde” de Daniel Oltean

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Sala Atelier

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Grafică și ilustrații afiș și caiet-program: Andreea Chirică

Distribuție:

Fiul: Alexandru Voicu

Mama: Diana Dumbravă

Anchetatorul: Lucian Iftime

Data premierei: 13.12.2018

Pauză: Nu

Armata te face bărbat, violul te face femeie: Papagalul mut al lui Nae Caranfil sau coliviile Cavalerului d’Eon

O bijuterie teatrală. Așa arată debutul binecunoscutului cineast Nae Caranfil pe scena Naționalului bucureștean.

După ce a ascultat cu supunere confesiunile unui veac, din panierul unei rochii „a la francaise”, citind printre rânduri în tăcerile unui martor papagal, căruia istoria a ales să-i smulgă limba.

O notă de subsol a lui Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea-Veche”, care descrie pe scurt personajul istoric d’Eon și prima lui misiune. Atât i-a trebuit lui Nae Caranfil să pornească într-o călătorie fascinantă spre secolul XVIII, în încercarea de documentare pentru un film, în urmă cu douăzeci de ani (când i se ceruse să se gândească la o producție cinematografică de deschidere europeană, ce s-a dovedit exagerat de scump de realizat). A ajuns la destinație pe o scenă de teatru în 2018, în Sala Studio a TNB, cu o piesă în două acte: „Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”. Cu o poveste inspirată din viața reală a lui Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont (consemnat de istorie drept Cavalerul d’Eon), gândit prin mijloace teatrale, dar pe o structură care nu-și ascunde originea cinematografică, fragmentat și  în același timp cursiv, textul dramatic este fascinant, savuros, foarte inteligent scris și temelia unui spectacol de zile mari, căruia i se întrevede o viață lungă pe scena Naționalului.

Personaj controversat, primul agent secret din istoria Franţei a trăit 33 de ani din viaţă travestit în femeie şi alţi 49 ca bărbat. Uimind. Ademenind. Incitând. Revoltând. Seducând.

Aflat la intersecția unor delicioase intrigi politice şi amoroase, desfăşurate la una dintre cele mai extravagante curţi imperiale ale lumii, cea a Rusiei din timpul ţarinei Elisabeta I (fiică a lui Petru cel Mare și împărăteasă între 1741 și 1762), spionul Charles d’Eon/Lia de Beaumont, personajul căruia îi dă viață într-o manieră senzațională talentatul actor Vlad Logigan, reușește să cucerească deopotrivă femei și bărbați. Cu grație și eleganță specifice epocii, el este aruncat iscusit de regizor în era barocului regelui său, Ludovic al XV-lea, prin complicitatea seducătoare a lui Dragoș Buhagiar, magicianul scenografiei românești, care este în stare să scoată spații întregi de joc dintr-un buzunar. O face cu aceeași bucurie cu care ne-a obișnuit și în acest spectacol, unde din coloanele care flanchează scena încă înainte de ridicarea cortinei va revela cu aparentă lejeritate odăi întregi în Sankt Petersburg…

Versatil, fascinant, inteligent luminat și prelungit echilibrat în costumele actorilor, minuțios în fiecare detaliu, coerent vizual și incredibil de multifuncțional, acest decor baroc, mânuit cu pricepere și descompus în tablouri de epocă pe care cu greu le poți uita, este gazda misiunii lui d’Eon la Curtea țarinei Elisabeta I.

Cavalerul este un pion important în complotul împotriva monarhilor habsburgi și, pentru că se consideră că o femeie ar reuși să câștige mai repede încrederea suspicioasei țarine a Rusiei (dar și pentru că numai femeilor și copiilor le era permis să traverseze Rusia în acea epocă), d’Eon este ales să se deghizeze. Pretinzându-se nepoată a cavalerului Douglas, conducătorul delegației franceze, își ia numele de Lia de Beaumont și pornește în călătorie.

El nu umple însă doar golul de informații al regelui Ludovic al XV-lea, periculos pentru diplomaţia franceză (Elisabeta era supărată pe regatul Franţei, ca urmare a manevrelor și intrigilor abile ale englezilor), ci și pe cel sufletesc al celor cu care intră în contact, sucind mințile și inimile tuturor. În același ritm cu care Vlad Logigan umple și domină scena Sălii Studio, în cel mai compex rol în care l-am văzut până acum. Dinamic, plin de umor, cu un aer elegant și ludic, el construiește din spionul travestit Charles d’Eon / Lia de Beaumont un personaj simpatic, carismatic, providențial, cu o prezență mereu tulburătoare, conferindu-i treceri de gen spectaculoase, între „un puțoi insolent și o curtezană”, care, în afară de faptul că presupun o muncă fizică uriașă (schimbări rapide de perucă, machiaj, dar mai ales de  costume complicate, prevăzute cu paniere pentru a ține fustele înfoiate pe șoldurile largi și multe straturi de metal și textile), au parte de o transfigurare impecabilă în rostire. El râde, plânge, dansează sau oferă partide de scrimă (pe tocuri, cu mai mulți parteneri!) cu aceeași dezinvoltură și precizie atât în rol de femeie, cât și în rol de bărbat, articulându-se generos și ca agent de influenţă în favoarea Franţei, dar și ca domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta, în special în scenele din budoarul țarinei, nelăsând să se vadă vreo urmă a efortului important la care este supus. Am rămas după spectacol cu râsul excelent contrafăcut și absolut molipsitor al Liei lui Vlad Logigan în suflet.  Reverențe.

Fără să beneficieze de același impact pe care-l presupune travesti-ul, cavalerul Douglas MacKenzie, conducătorul delegației franceze trimisă la Sankt Petersburg și narator al poveștii, este celălalt pilon al acestui spectacol, un la fel de senzațional Claudiu Bleonț. Plin de umor, dinamic și șarmant, el te însoțește cu pricepere în explicații și te mângâie pe creștet cu bunăvoință până înțelegi fiece detaliu al poveștii, cum îi șade bine oricărui povestitor priceput la gura sobei (mai ales când își povestește coșmarurile, prilejuri de declarații vizuale pentru regizor), construind în același timp un cavaler inteligent, meticulos, savant (scoțian de origine și geolog de profesie), pasionat de minerale și soluri primordiale, făuritor de afaceri de stat la ceas de noapte (când sunt mai puține urechi prin palate), dar cu mari slăbiciuni umane, în special legate de relațiile cu femeile, de care se declară total dezinteresat. Ar fi vrut să-și petreacă bătrânețea în proiecte de cercetare științifică, nu să fie reactivat ca spion… Foarte bun în scena în care încearcă să evite noua misiune primită de la Prinţul de Conti și apoi vehemența cu care se opune să participe la farsă, dar și demnitatea cu care se resemnează și acceptă în cele din urmă. Încetul cu încetul se erijează în unchiul sfătos, chiar dacă imaginar, care i s-a propus. La polul opus al multelor nuanțe în care îmbracă acest personaj, este senzațional în scenele în care își mărturisește tulburarea pe care o simte în preajma lui d’Eon, în ambele monologuri, unul pertinent și justificativ al îndrăgostitului treaz, altul duios și alambicat al îndrăgostitului care-și dă drumul la limbă după câteva pahare de băutură.

Excelenți fiecare în rolul pe care-l înterpretează dar și genial conduși în relația pe care o construiesc împreună pe scenă pe parcursul întregului spectacol (mai ales momentul în care repetă codurile secrete prin care urmează să comunice odată ajunși în Rusia, dar și în sesiunile de îmbrăcat-dezbrăcat), Vlad Logigan și Claudiu Bleonț sunt foarte bine puși în valoare și de distribuția celorlalte roluri. Personajele sunt multe, bine conturate și livrate de actorii cărora le-au fost încredințate, care participă cu mare entuziasm la atmosfera fascinantă de secolul XVIII, într-o montare fără nicio fisură în alegerile distribuției și în felul în care sunt construiți eroii.

Foarte bună Raluca Petra în rolul țarinei Elisabeta, o împărăteasă crudă și neîndurătoare, o mamucica vag cioplită, de multe ori cherchelită, care se întreține adesea cu apă cu cereale (vodcă, în țara în care aceasta se suge împreună cu laptele mamei), fiind în stare să bea cot la cot cu orice bărbat, o exploatatoare sexuală a oricărui mascul care îi stârnește cel mai mic interes, dominând toată suflarea bărbătească și ridiculizând în același timp femeia rusă supusă și ascultătoare.

Contele Worontov este minunat interpretat de Mihai Calotă, care se remarcă încă de la ceaiul servit la Madame Dumonet, când o prezintă pe țarină și oribilele pedepse pe care ea le aplică, dar mai ales ca maestru în punerea la cale și  desfășurarea de comploturi, prieten  și complice al celor doi eroi principali, cu numeroase scene în care-și dovedește talentul și versatilitatea.

Prinţul de Conti, care-l retrimite la Sankt Petersburg pe Douglas, este bine întruchipat de Dragoş Stemate, foarte bun în scena în care îl anunță pe acesta că va fi reactivat ca spion  și își declară neputința de a-și petrece restul vieții scriind poezie, fiind ocupat de soarta Franței, într-o combinație de naivă încropeală de rime facile cu o precizie a discursului politic, prin care prezintă propunerea de deghizare a lui d’Eon, după ce a aflat că Elisabeta ar fi interesată de compania unei franțuzoaice care s-o ajute la redactarea misivelor către regele Franței.

Miruna Biléi îi dă viață Ecaterinei, fiind și autoarea unui frumos moment muzical alături de trupa care o acompaniază live, o vicleană prințesă germană care preferă fetele (încearcă să o ademenească și pe Lia cu pricomigdale făcute de mâna ei), în timp ce se pregătește să devină cea mai puternică femeie din imperiu. Ea suportă din interes rolul de  soție a nepotului țarinei, Peter Ulrich, viitorul împărat al Rusiei, interpretat candid de Eduard Cîrlan, „un tânăr sărăcuț la minte, care nu e pregătit nici să urineze singur, d-apoi să devină țar…”, pe care-l manevrează ca pe un  copil (superb când își surprinde soția în pat cu Lia).

Magda Catone reușește o spumoasă Madame Dumonet, fost ajutor al țarinei în lecturi franțuzești, gazdă primitoare și atentă la etichetă, cu o vulgaritate gingașă și reale calități de amfitrioană.

Sir Williams, ambasadorul Angliei, este un Alexandru Georgescu cu aer de diplomat autentic, inteligent și ironic, foarte bine articulat în scena de la ambasadă când trece în revistă bârfele despre d’Eon dar și toată istoria de spion a lui Douglas, încercând să-l momească de partea britanicilor, exploatând cu umor originea lui scoțiană.

Chiar și rolurile mici sunt bine punctate, cum face Nae Caranfil și cu personajele pe care le-a creat în filmele lui. Lui Marius Rizea, un Bestujev șters, îi oferă o mică partitură la balul mascat al țarinei (unde e deghizat în zeiță greacă și îi  dezvăluie lui Sir Williams suspiciunile privind sexul acesteia, hotărând să sape chestiunea). Lui Axel Moustache îi dă culoare mai ales în rolul pictorului care vine la țarină. Eduard Adam e vizibil ca șambelan, iar Alioșa, ajutorul lui Madame Dumonet, este un Dragoș Dumitru simpatic, care aruncă de câteva ori în scenă, cu mult umor, vorbe în limba rusă, smulgând de fiecare data râsete.

Minunatele scene de grup, cu importante amprente cinematografice (în han, la masă, la ceai, la dansul de salon la banchetul săptămânal al țarinei din Palatul de Vară și mai ales la balul costumat pe care aceasta îl organizează la fiecare solstițiu de vară, fac din „Papagalul mut” un spectacol plin de culoare și mișcare, cu dansuri elaborate, specifice epocii și micuțe scene de luptă (coregrafia este semnată de Florin Fieroiu, muzica live de Trio Mirea, iar luptele scenice de Ionuţ Deliu), cu atenție integrate în fascinantul decor baroc al lui Dragoș Buhagiar. De nimeni altul decât de Nae Caranfil, un regizor de film care a mai cochetat cândva cu zona dramatică, în care dovedește mare forță.

Cu mâna întinsă teatrului el a spus o poveste. Frumoasă, coerentă, inteligentă.

Și a primit de-ale gurii.

„PAPAGALUL MUT” de Nae Caranfil

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Sala Studio

Regie: Nae Caranfil

Ilustrație muzicală: Nae Caranfil

Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Asistent costume: Iulia Gherghescu

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Andi Tuinea

Muzică live: Trio Mirea

Distribuție:

Cavalerul d`Eon: Vlad Logigan

Douglas: Claudiu Bleonţ

Ţarina Elisabeta: Raluca Petra

Worontov: Mihai Calotă

Ecaterina: Miruna Biléi

Madame Dumonet: Magda Catone

Peter Ulrich: Eduard Cîrlan

Wolff: Tomi Cristin

Sir Williams: Alexandru Georgescu

Prinţul de Conti: Dragoş Stemate

Bestujev: Marius Rizea

Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam

Volodea: Cosmin Dominte

Alioşa: Dragoş Dumitru

Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache

Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale

Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă

Curtea tânără:

Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu

 

Negrii mititei s-au făcut soldăței: ȘI DIN 10 N-A MAI RĂMAS NICIUNUL

Se ia adaptarea dramatică a celui mai vândut roman al Agathei Christie (în peste 100 de milioane de exemplare până acum), semnată chiar de autoare, „Zece negri mititei”, se operează politically correct, adică se extrag cu precizie aluziile  rasiale din context, și se pune în scenă cea mai cunoscută poveste mistery a tuturor timpurilor.

Spectacolul teatrului Avangardia după piesa „Și din 10 n-a mai rămas nici unul”, montată pentru prima dată în România de Ricard Reguant (primul regizor care a obţinut permisunea de la deţinătorii drepturilor de autor de a folosi finalul original, cel din roman),  aduce în atenția românilor povestea a zece oameni care trebuie să moară fără să alunece în ridicol și fără ca ucigașul să fie evident, cum și-a propus autoarea și cum s-a mărturisit în rândurile autobiografice, având drept punct de plecare un cântecel britanic pentru copii din secolul XIX („Ten Little Niggers”, scris de Frank Green în 1869, în timp ce America fredona deja cântecelul „Ten Little Indians”, construit cu un an înainte pe același principiu de Septimus Winner – cel pe care, în copilărie, eram învățați să numărăm în limba engleză -).

N-aș fi vrut să încep astfel expunerea gândurilor despre acest spectacol, însă șocul cultural a fost important pentru impresia pe care mi-a lăsat-o. Pentru că se numește „Și din 10 n-a mai rămas nici unul” și m-am bălbâit de fiecare dată când am vorbit despre titlul lui în ultimele zile. Adăugând interlocutorilor curioși „Zece negri mititei” și lămurind imediat enigma. Pentru că pe pagina spectacolului am fost trimisă într-o poveste ce urmează a fi găzduită de Insula Soldatului (în roman Insula Negrului), iar sala m-a întâmpinat cu o scenă (interiorul unui salon care nu a mai fost folosit de multă vreme, cu mobilele acoperite cu pânză) în mijlocul căreia tronează un tablou uriaș cu versurile unui cântecel cu soldăței, deasupra șemineului pe a cărui poliță superioară sunt aliniate zece statuete roșii. Pentru că am fost avertizată prin difuzor înainte de începerea spectacolului în legătură cu motivele schimbării titlului și n-am putut să nu-mi aduc aminte impresiile din copilărie la prima întâlnire cu cei „Zece negri mititei” (text nesemnat în „Cele douăsprezece luni ale visului”, antologia inocenței întocmită de Iordan Chimet) sau cântecelul pe care nici nu mai știu când l-am învățat (și despre a cărui versiune românească nu știu nimic), în orice caz, înainte să citesc celebrul roman al Agathei Christie. Și care au rămas repere culturale ale acestei metafore, fără să mă gândesc vreodată la posibile motive de discriminare rasială… Și pentru că în pauza și la finalul reprezentației la care am asistat am auzit în jur vorbindu-se mult despre titlu.

Revin în sala de spectacol și încerc să-mi canalizez atenția asupra cântecelului pe care-l aud și să intru în atmosferă. Pentru că debutează cu înregistrarea unui cântecel original și candid pe o voce suavă, ce pare să vină dintr-un carusel muzical cu cheiță (bună muzica întregului spectacol, compusă de Pep Sala), în care personaje sunt zece soldăței, timp în care îți arunci privirea asupra celor zece statuete din scenă. Poate sunt toate ingredientele necesare unei remitizări politically correct a poveștii scrisă de cel mai mare autor de romane polițiste din istorie. Sau, în orice caz, o convenție absolut funcțională pentru un  spectacol de teatru.

De îndată ce reușești să treci de șocul cultural, convenția funcționează. Te trezești pe Insula Soldatului în casa misterioșilor soți Owen, unde au fost invitați opt musafiri (o secretară tânără, fostă bonă, un căpitan de navă, un tânăr frumos și teribilist, un fost inspector de poliție, acum detectiv, o domnișoară bătrână, fiică de colonel, un general veteran de război, un medic și un judecător), ce intră pe rând în scenă, primiți de un cuplu (un majordom și o bucătăreasă) și el proaspăt sosit, angajat (fără să-i fi cunoscut) de aceiași proprietari enigmatici pentru a întâmpina și întreține oaspeții.

Cele zece personaje cabalistice, care vor rămâne izolate în acest spațiu abandonat de pe insula pustie (scenografie simplă, elegantă, funcțională, cu acces  facil din salon către celelalte încăperi ale proprietății dar și către exterior, bine pusă în evidență prin jocurile de lumini), la distanță mare de uscat și pe o vreme capricioasă, nu se cunosc între ele și sunt condamnate să interacționeze și să se suspecteze unele pe altele, în urma unui mesaj înregistrat pe care-l ascultă la gramofon, după indicațiile celor care i-au invitat aici sub diverse pretexte. Fiecare e acuzat că a comis o crimă „deasupra legii”, respectiv una ce nu poate fi dovedită sau cu care au reușit să se strecoare pe sub porțile justiției. Fiecare are de dat o socoteală. Fiecare e prins pe cont propriu în capcana prin care ucigașul urmează să-și ducă planul la îndeplinire, adică să-i ucidă pe toți, considerând că trebuie să plătească acum cu propria viață pentru viețile pe care le-au curmat: ale unor copii într-un accident de mașină, a unei angajatoare prin neglijență intenționată, a unui amant trimis într-o misiune imposibilă, a unei servitoare împinsă la suicid, a unui pacient ucis prin mal praxis, a unor oameni dintr-un trib african prin înfometare, a unui copil lăsat intenționat să se înece în mare și a unui condamnat nevinovat la închisoare pe viață în urma falsificării unei mărturii.

Fiecare victimă și criminal deopotrivă, fără măcar vreo dezvăluire (precum în roman) a rolului pe care îl au de îndeplinit în rezolvarea misterului și identificarea ucigașului, cei zece actori intră bine în pielea personajelor, își asumă și reușesc să transmită spectatorului un aer misterios, din care se creează lesne încordarea. Corect, fără artificii, ca la carte.  Fiecare cu câte o exagerare, mai ales în rostire, nu tocmai ușor de digerat individual, dar intenționat și interesant folosite și intersectate pentru a surprinde diversitatea profilurilor psihologice, ei aruncă suspansul de la unul la altul, ca pe o bilă de billiard lovită cu tacul, care izbește la rândul ei mereu o altă bilă și toate împreună pereții spațiului de joc, într-o mișcare controlată și coerentă.

O fac cu mult umor Claudiu Istodor (cel care-l interpretează pe William Blore, fost inspector de poliție, acum detectiv particular, care se prezintă emfatic „Davis. Mă cheamă Davis”, pretinzând că locul lui natal este Natal – în Africa de Sud, savuros în jocurile de cuvinte; excelentă scena în care, demascat de vocea de pe discul de gramofon, își recunoaște adevărata identitate), amfitrionul spectacolului și, la un nivel mai restrâns ca întindere dar la fel de simpatic, Dani Ionescu (Anthony Marston), cu mare siguranță, adesea îngroșată, Tudor Aaron Istodor (cel ce îi dă viață căpitanului Philip Lombard), al doilea amfitrion din spectacol, și Alexandru Conovaru (Sir Lawrence Wargrave) și cu ingenuitate și căldură Raluca Aprodu, căreia i-a fost încredințată  Vera Claythorne.

În cazul Liei Bugnar (domnișoara Emily Brent, cea care nu suportă în niciun chip să fie acuzată de crimă) se apasă până la fund pedala umorului reținut, sec, aproape vulgar, care i se potrivește mănușă și care smulge râsete din sală aproape la fiecare intervenție.

Foarte buni Andrei Mateiu și Camelia Pintilie în rolul soților Rogers (majordomul și bucătăreasa care au pe conștiință viața unei femei pe care au îngrijit-o și căreia nu i-au mai administrat tratamentul cu medicamente pentru a pune mâna pe moștenirea ce le revenea prin testamentul acesteia), care joacă acum rolul unor gazde bune și primitoare, clevetind în același timp pe la spatele invitaților. Ion Haiduc joacă rolul generalului Mackenzie, un decrepit veteran de război, personaj caricaturizat exagerat, însă asumat și dus cu bine de actor pe drumul pe care-l propune viziunea regizorală.

L-am lăsat intenționat la final pe Cristian Iacob, care reușește o construcție solidă a doctorului Armstrong, un personaj agitat și foarte prezent, cu istorie în probleme legate de consumul de alcool (crima de care este acuzat a fost înfăptuită în timpul unei operații ratate sub influența băuturii), care încearcă să se țină departe de orice licoare, spre care-l îmbie, din când în când, William Blore (într-un schimb savuros de replici și priviri cu Claudiu Istodor). El încearcă mereu să-și păstreze reputația de chirurg profesionist, bine plătit și important pentru breasla pe care o reprezintă, dar și să se facă util celor din jur, când aceștia încep să se confrunte cu probleme medicale…

Cu ajutorul celor zece nu-ți mai rămâne decât să rezolvi misterul, să afli cine este responsabil de orchestrarea acestei reuniuni, în care soldățeii dispar unul câte unul precum în cântecel (otrăviți, înecați, înțepați, tăiați, spânzurați, după caz), dimpreună cu câte o statuetă de deasupra șemineului. Într-un spectacol corect, fără mari invenții sau scăpări.

Cine e criminalul nici nu mai contează și în niciun caz nu aș divulga vreun secret privind epilogul, nici pentru cei care au citit romanul Agathei Christie, nici pentru cei care sunt la prima întâlnire cu această poveste, din ale cărei zece personaje știi precis doar că nu rămâne niciunul.

Noroc că Agatha Christie a rămas. Cu totul.

P.S.

Am ieșit de la spectacol și am coborât direct în era #MeToo. Am aflat cu stupoare că celebra melodie „Baby It’s Cold Outside“, compusă de Frank Loesser în 1944 (interpretată de-a lungul celor șapte decenii de viață în duete și ele celebre, precum Louis Jordan și Ella Fitzgerald, Ray Charles și Betty Carter, Bing Crosby și Doris Day, până la Lady Gaga și Joseph Gordon-Levitt, în care bărbatul și femeia inversează rolurile) a fost interzisă la unele posturi de radio din Statele Unite și Canada pentru că mesajul cântecului incită la viol și este în contradicţie cu mişcarea împotriva hărţuirii sexuale…

Nici nu știu până unde trebuie să mai ștergem istoria…

 

„Şi din 10 nu a mai rămas niciunul” de Agatha Christie

Teatrul Avangardia

 

Regie: Ricard Reguant

Traducere: Irina Margareta Nistor

Muzica originală: Pep Sala

Distribuție:

ROGERS: Andrei Mateiu
DNA ROGERS: Camelia Pintilie
VERA CLAYTHORNE: Raluca Aprodu
PHILIP LOMBARD: Tudor Aaron Istodor
ANTHONY MARSTON: Dani Ionescu
WILLIAM BLORE: Claudiu Istodor
GENERAL MACKENZIE: Ion Haiduc
EMILY BRENT: Lia Bugnar
SIR LAWRENCE WARGRAVE: Alexandru Conovaru
DR. ARMSTRONG: Cristian Iacob

Homo anxiosus: „Pisica lui Schrödinger” sau veriga lipsă dintre homo sapiens și homo extinctus

Neliniști. Îngrijorări. Tristeți. Temeri. Frici. Angoase. Spaime. Nu știi cum să le numești. Nici să le deosebești unele de altele, pentru că-ți par sinonime. Știi doar că nu ai fost niciodată învățat ce să faci cu ele. Și că măcar o dată în viață te-au copleșit. Chiar dacă nu te-au doborât. Și, dacă te gândești puțin, ai putea chiar să spui când au apărut. Ești cu siguranță în stare să pui degetul pe cicatrice. Asta dacă rana nu este încă deschisă…

Cu astfel de gânduri pleci de la spectacolul „Pisica lui Schrödinger”, pus în scenă de Alexandru Berceanu, după un text al Alexei Băcanu, în cadrul proiectului „Intensiv Interior” (care aduce în prim plan tema tulburărilor psihologice de tip anxios-depresiv) și găzduit de unteatru.

Un spectacol care nu are cum să nu te pună pe gânduri. Pe cele mai negre sau măcar pe cele mai ascunse ale sufletului tău. Departe de a fi un spectacol didactic, așa cum nu este nici unul terapeutic, rămâne un manifest.  Un avertisment dur asupra pericolelor care pândesc individul de azi, într-o țară în care aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică  (depresia fiind mai frecventă decât diabetul în rândul populației din România), din care doar 10% se tratează, într-o lume în care depresia este considerată a patra boală ca răspândire pe glob (121 milioane de oameni diagnosticați) și se constituie în una dintre problemele majore de sănătate ale omului contemporan.

De la sine înțeles că nu are cum să rămână în afara sferei de interes a dramaturgilor. Alexa Băcanu construiește o poveste tulburătoare în jurul unui personaj afectat de anxietate și depresie, o femeie de 30 de ani (botezată, sarcastic, Luminița), care luptă cu gândurile și trăirile ei, mereu pe muchie, mereu în pericol de a aluneca, mereu gata să cedeze.

Un eseu despre un posibil inventar al fricilor noastre, asumate și neasumate, începând cu cele ancestrale, cu atavisme ale temerilor ce ne circulă prin vene, globulă cu globulă, menținându-ne într-o stare de vigilență și condamnându-ne în același timp la suferință: „A început acum trei sute de mii de ani, în sudul Africii de Sud, când un corp a început să-și spună povestea. Ea a crescut acum. Dar ține minte. Și se dezvoltă. E acum un roman. Un roman sadic, exaltat, sinistru, lugubru, o auto-biografie science-fiction sau un banc în 140 de caractere într-o rețea de socializare. Sau o instalație postmodernă. Postcontemporană. Postpartum. Postfeministă. Antefeministă. Antebelică. Postbelică. Belică. Povestea nu e gata. Corpul continuă să o adauge categorii, după categorii după categorii”…

Și o provocare teatrală, având în prim-plan un personaj în sufletul căruia se bat mereu cap în cap traume și amintiri despre traume, repetate necontenit, pe două voci, sau se plăsmuiesc povești despre eternele câmpuri de bătălie ori pericole ce-l pândesc la tot pasul, de la un lift, o cărămidă, un avion, o mașină, o rachetă, o scăpare de gaze, poate chiar un om, care îi pot fi oricând fatale. În timp ce corpul moare de o mie de morți posibile și plânge de o mie de pierderi posibile…

Rămâne doar un minut, un minut jumate, dintr-o viață de 870.912.000 de secunde. Timp în care se leagă traumele una de cealaltă: pierderea celor dragi, abandonul, oprobriul public, abuzurile adulților, marginalizarea socială, cruzimea umană, dragostea distructivă, despărțirea chinuitoare, boala și așteptarea unui diagnostic, poate chiar moartea. Și mai ales frica de a deschide cutii, fie ele și cadouri aniversare, pentru că mama în tinerețea ei a deschis cutiile și nu a găsit în ele decât pisici moarte…

Personajul nostru somatizează, convertește tot dezechilibrul sufletesc într-o stare fizică patologică, care-i ține captiv corpul, mișcându-l dezordonat între inerție, precizii și spasme, dezvăluite pe rând de  actrița Valentina Zaharia și de partenerul ei de scenă, Vlad Benescu, un alter ego al Luminiței, într-un exercițiu complex de mișcare și rostire, atent imaginat și construit de regizorul Alexandru Berceanu și coregrafa Mădălina Dan.

Excelentă metafora pisicii lui Schrödinger în piesă, dar și foarte bine exploatat scenic paradoxul individului viu și mort în același timp. Ni se prezintă o formă fascinantă de depresie în continuă mișcare, la care contribuie și scenografia virtuală a lui Ciprian Făcăeru și a designerului de interacțiune Florin Dumitru, prin diverse imagini proiectate pe un ecran semitransparent așezat în fața scenei, ce se prelungesc pe costumele simple, metalice, identice, încredințate de Ina Isbășescu și Luiza Enescu celor doi actori care nu stau aproape deloc locului, bine coordonați și sincronizați de coregrafă. Rezultă un spectacol dinamic, cu un foarte puternic impact vizual, care reușește să transmită lupta personajului mereu prins între două planuri: interior și exterior, trecut și prezent, plăcut și neplăcut, letargie și convulsii.

Nu știu dacă textul original rezervă un rol distinct pentru această a doua față a personajui bipolar Luminița, însă tot ce propune această viziune regizorală prin prezența lui Vlad Benescu susține și amplifică povestea ei, interpretată ba cu falsă detașare, ba cu maxim de implicare emoțională de Valentina Zaharia. Este o validare ingenioasă a stărilor pe care ea le traversează, poate doar o voce interioară ori poate fratele pocnit în joacă cu o piatră acum trei sute de mii de ani, undeva în sudul Africii de Sud, când i-a zis: „nu te duce până lângă tigru, adu-ți aminte cum ne-a mâncat al doilea câine domestic din istorie, ca pe un pui de dodo. Când tigrul și-a înfipt colții în gâtul meu mi-am dat seama că fratele meu avusese dreptate și am vrut să-mi recunosc greșeala, dar deja nu mai aveam corzi vocale. Am murit aproape imediat după, fără șansa de a-mi da genele optimiste mai departe. Viitorul se anunță depresiv.”. O îngânare și în rostire dar și în mișcarea fizică, el este o articulare a tuturor mișcărilor nedeslușite, confuze ale propriului corp al personajului central, mereu chinuit, mereu rupt în două, ce are nevoie de o tovărășie apropiată cu un personaj care să-l însoțească, care să-i valideze gândurile negre și neputința. Chiar și atunci când o trădează, lăsând-o să povestească în gol. Încercând să explice până unde merge singurătatea. Și cum doare. Cum doare sfâșâietor. Și cum nu-ți place că te doare. Nu-ți place să pierzi. Nu-ți place să nu ai, să nu o să ai niciodată, să n-ai avut niciodată…

Până pierzi noțiunea timpului. Până nu te mai poți trezi pentru că nu mai poți să adormi. Până nu mai poți s-o mai iei de la capăt pentru că nu mai poți să uiți nimic, pentru că îți amintești tot. Până nu te mai trezești sau te trezești cu un tub pe gât. Tu, spectatorul mic, înțepenit pe băncuță la unteatru, ca un pacient claustrat care nu are dreptul să refuze tratamentul. Fără să ți se fi făcut o anamneză completă, ci doar un examen clinic general. Care te-a înfiorat până în ultima celulă. Care te-a făcut să privești înăuntru. Și înăuntru e cel mai greu. Ești viu și mort în același timp, în lipsa unor observatori reali, pentru că nu a deschis încă nimeni cutia, ci doar ți s-a arătat o pisică.

Știi doar că nu mai vrei să fii acolo. Că vrei să rupi pisica.

„Nu-mi place niciodată, întotdeauna… Gata! ”

„Pisica lui Schrödinger” de  Alexa Băcanu

Regia: Alexandru Berceanu
Coregrafia: Mădălina Dan
Cu: Valentina Zaharia și Vlad Benescu

Documentarist: Andreea Chindriș
Consultanți: Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad, Mădălina Sava
Scenografie virtuală: Ciprian Făcăeru
Designer de interacțiune: Florin Dumitru
Costume: Ina Isbășescu, Luiza Enescu
Producție costume: Atelier Persona
Designer afiș: Manuela Marcovici

Parteneri: CINETic – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale – București, Mind Education Health, unteatru

Proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional și de UNITER- Uniunea Teatrală din România

TÂRCOALE

O furișă și-un ungher

Stau pitiți în șifonier

Și așteaptă sus pe bară

Să se strecoare afară.

 

Pași se-apropie tiptil

– recunoaștem după stil

Că e a casei stăpână –

Și apare și o mână

 

Care stă s-o demonstreze.

Și pân’ să se furișeze

Ungherul se prinde laș

De un colț de umeraș.

 

Dar furișa-i vehementă,

Când stăpâna nu-i atentă,

Îl apucă ferm de braț

Și îl trage dintr-un haț.

 

Dau târcoale unui domn

Pitulat într-un cotlon,

Se strecoară printr-o plintă

Și ajung, încet, la țintă,

 

Sus, în patul din iatac…

Învelit într-un cearșaf,

Stă însă aici pitit

Un gând  greu de potolit

 

Care caută și el

Să se strecoare nițel

Printre cele mai cuminți

Ce-i stau bine unei minți

 

Așezată și profundă

Care n-are ce s-ascundă…

Muți acuma de mirare

Cei doi cad dintr-o suflare

 

Când el pare să-i remarce,

Căci pe-o parte se întoarce

Și se pomenește-n dar

Cu contextul necesar

 

Să dezvolte ironia

Și să curme agonia

Căutării de-ascunziș

Și nevoii de furiș…

 

Ori se mută, ori ne mută: „Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!”

Cine nu crede că o discuție despre  lift, repartitoare, electrovalve sau metri cub de apă se poate transforma într-o dezbatere interesantă despre istorie, democrație, drepturile omului și conflicte între generații nu a văzut spectacolul „Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!”, pus în scenă de Matei Lucaci-Grunberg la Teatrul LUNI de la Green Hours.

E nevoie doar de o ședință a Adunării Generale a unei Asociații de Proprietari. În cazul ăsta a celor de pe Mărgeanului 10, bloc V 15.  De o scenografie simplă, ironică și funcțională, poate chiar și de un portret al lui Ceaușescu și de un tricolor.

De șase proprietari și un chiriaș ai acestui imobil sau de șapte actori tineri și talentați, care întorc pe toate fețele probleme ale realității cotidiene.

Și de un text inteligent, scris de unul dintre ei. Sever Bârzan, actor și tânăr dramaturg, autor al câtorva piese despre cotidianul românesc („Neo”, „Cușca”, „Radikal”, jucate și la Teatrul Foarte Mic sau Godot Café-Teatru, spații care și-au închis între timp porțile), reușește să construiască o poveste savuroasă în jurul unei ședințe de asociație de bloc. Un prilej de a radiografia o societate care se zbate între nevoia de schimbare și dificila renunțare la fantasmele trecutului.

În timpul ședinței, este trecută pe ordinea de zi și alegerea președintelui, subiect care declanșează o cursă electorală captivantă și un  spectacol în care râzi de la început până la sfârșit. Cu lacrimi, și de bucurie, și de tristețe.

Mitică Vasilescu, preşedintele Asociaţiei în ultimii cincisprezece ani, este convins că trebuie reales. Excelent distribuit Ștefan Huluba în acest rol. Energic, cu o emfază atent și meticulos dezvoltată, în special în limbaj (minunat asumate dezacordurile gramaticale și bâlbele pe care le utilizează personajul), dar și în atitudinea corporală și gestica ce însoțesc rostirile lui prețioase și permanenta lui neliniște, cele ale unui veritabil și recognoscibil președinte de asociație de bloc. Un adevărat Mitică, cu istorie, cu tradiție, cu nostalgii, cu trăsături  precise și o mentalitate greu de schimbat.

Dar ce te faci când tineretul din ziua de azi are propriile lui idei? Revoltați de felul în care procedează Mitică, locatarii își cer drepturile. Așa apar contracandidații la această funcție, mai tinerii locatari: Mircea Dumitrean, un tânăr antreprenor în domeniul IT (interpretat precis chiar de autorul piesei, Sever Bârzan), Catinca Manole o profesoară de limba română cu principii și dragoste de frumos și de limbă (rol care i-a fost încredințat, foarte inspirat, actriței Szász Réka) și Atena Ștefănescu, cosmeticiană la salonul „Glamour Nails” (fata lu’ dom’ Ștefănescu, fost administrator între ‘98 și ‘99, apoi președinte al Asociației de Proprietari până în 2002, când s-a mutat la țară și s-a îmbolnăvit de ciroză…). O foarte bună Cristina Danu, ce interpretează cu mult umor și energie personajul construit ca un tentacul al caracatiței Mitică, ca o dovadă socială a faptului că sângele lui Mitică apă nu se face. Nici când se taie apa.

Apare și o miză: un milliard trei sute de milioane șapte sute douăzeci și cinci de mii patru sute douăzeci și unu de lei. Vechi. Banii locatarilor, adunați cu pricepere de Mitică într-un fond la CEC. În jurul lor apar inevitabil propuneri, intrigi, alianţe, trădări sau sabotaj, inteligent intersectate regizoral și exploatate în subteme sau comentarii acide despre istoria noastră recentă și noua orânduire socială postdecembristă.  Precum cea a pictorului Lazăr (foarte bun și Andrei Cătălin), care nu reușește să-și plătească întreținerea din meseria lui de artist, devenind exemplul răului platnic pentru ceilalți („Auzi, dom’ne, să oprească ăștia apa pentru că pictează domnul Lazăr… Abstract!… ”).  Sau a etnicului maghiar Josef Molnár (jucat cu umor de Tavi Costin), care are butic în bloc și multe de împărțit cu Mitică și este o țintă electorală  importantă pentru contracandidații acestuia; ei încearcă să-l ademenească de partea lor, cu soluții antreprenoriale ce merg până la diminuarea chiriei pe care o dă pe spațiu (Mircea), cu natura pașnică și temperamentul sangvinic (Catinca, pentru care înțelepciunea și cultura sunt calități obligatorii pentru orice conducător) sau cu o atitudine tranșantă, dar fără soluții concrete (în cazul Atenei, care susține că are nevoie de o persoană directă care nu umblă cu ifose și figuri, o persoană dintr-o bucată care să țină cu blocul ei: „Din experiența mea de la salon, orice bloc fără un președinte bun e ca o mână neîngrijită…”).

Până când ungurul ajunge să ceară autonomia etajului la care locuiește…

Dar Mitică este prototipul șefului uns cu toate alifiile. El își joacă până la capăt și prin toate mijloacele cartea realegerii în funcția de președinte. Bazându-se pe colaboratorii apropiați. În special pe un Fănică, ce crește natural la umbra oricărui Mitică. O mână dreaptă delicioasă în care se erijează Kostas Mincu, și el un  excelent tânăr actor (tocmai l-am văzut  și în rolul Bartholomeus III din spectacolul Andreei Ciocîrlan de la Național, „Improzizație la Alma”, foarte bun).

Pe scurt, o „tragedie domestică de excepţie”, cum o numesc autorii ei. Cu tot ce e nevoie pentru un spectacol bun și o seară reușită.

Ca să vă convingeți, mergeți la una dintre următoarele ședințe de bloc la Green Hours, anunțate pe 15 și 19 decembrie.

Dacă vă e frică. De vreun Mitică. Poate chiar Vasilescu.

P.S. „Mitică, ți-a plăcut aseară la Federație?…”

”Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!” de Sever Bârzan

Teatrul LUNI de la Green Hours

 

Regia: Matei Lucaci-Grunberg

Cu: Ștefan Huluba, Tavi Costin, Andrei Cătălin, Kostas Mincu, Szász Réka, Cristina Danu, Sever Bârzan

 

producția: J’amais Vu & Teatrul LUNI de la Green Hours

Galopând pe fibra optică sau cea mai nouă singurătate: (D)EFECTUL PLACEBO

Suntem ceea ce butonăm. Tastăm. Scroll-uim. La un vârf de deget distanță de tot ce ne interesează, admirăm, iubim ori tânjim, fabricăm încontinuu idolatrii, desăvârșiri, supremații, eternitate și absolut. Fără frica vreunui efemer, fără conștiința vreunui artificial, fără remușcările vreunei risipiri. Nu ne mai privim în ochi. Ne privim în poze de profil. Ne întâlnim ca să ne scoatem telefoanele mobile sau tabletele, să ne atingem ecranele unii altora.

Contrafacerile, silniciile și redundanța din comunicările non-stop prin intermediul tot mai multor gadget-uri ne aruncă mereu în singurătate. O singurătate în care ne regăsim mai nou cu toții, în fiecare clipă a existenței noastre, proiectată pe cel puțin trei ecrane pe zi. Este cu siguranță motivul pentru care spectacolul „(D)efectul Placebo”, producție a  Centrului de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G la TNB, încă se mai joacă cu sala (Mică) plină la Teatrul Național, după mai bine de doi ani de reprezentații.

Șase tineri absolvenţi ai Facultăţii de Teatru din Cluj (clasa Bács Miklós) au propus în 2016 un atelier de dramaturgie şi actorie, coordonat de actorul Ştefan Lupu, pe formula work in progress, cu scopul de a realiza un eveniment născut din improvizaţie. Rezultatul este un spectacol articulat despre artificialul lumii în care trăim, care, prin intermediul a trei povești de viață foarte bine scrise de acest colectiv, aduce în atenție pericolul tehnologizării asupra umanului și teama noastră tot mai mare de real.

Cei cinci actori de pe scenă reușesc să construiască personaje și povești recognoscibile în realitatea noastră imediată. De pe scaunele lor albe, fragmente de manechin, bucăți ale unor corpuri, poate cândva umane, ei se prezintă în fața publicului într-un ritual de descompunere a ființei, somată să fie prezentă în virtual și să elaboreze strategii de PR ca să fie acceptată, ca să placă, ca să convingă, într-o hologramă a realității, la limita nebuniei, isteriei, violenței, dar și la capătul opus lor, al depresiei, contemplativului, inertului, inteligent amestecate, în doze egale, pentru a nu scăpa din vedere nicio nuanță a alienării.

Ei cântă, dansează și rostesc cu emoție și talent, bucurându-se de partituri consistente, sub forma unor mărturisiri intime în fața publicului-terapeut. Conflictele simple (precum cel din interiorul unui cuplu sau cel al unui tânăr marginalizat de anturaj) sunt augmentate, se încarcă de un vulgar controlat (atent infiltrat în momente de mare încărcătură emoțională, având un efect comic amar) și se dezvoltă în subteme substanțiale, e drept, variațiuni pe tema principală, cea a alienării. Căutând răspunsuri posibile pentru ce să faci când realitatea te face să ajungi să crezi că meriți să fii bătaia de joc a școlii sau că trebuie să suporți până la vârste mari traiul cu părinți ce vor mereu să te domine și să-ți radă personalitatea, că e corect să crești fără tată și ocazionalii iubiți ai mamei să nu te poată învăța ce înseamnă o familie, că e bine că mama te învață să faci copii numai după ce faci riduri (ca să poți să dai vina pe ei pentru asta) sau să crești cu rușinea că nu ți-ai putut salva fratele de la înec ori numai cu complexul fratelui dezavantajat… Când pare cel puțin corect să poată exista  o pastilă care să te vindece de celălalt. Care poți fi chiar tu…

Foarte bună Alina Petrică, aproape ca un foc de artificii mereu capabil să proiecteze o lumină nouă la fiecare explozie de energie (în special în rolul femeii de serviciu, unde demonstrează și calități vocale excelente, dar și în rolul Marei, soția isterică și cicălitoare, în același timp femeie fatală). Partenerul de cuplu al Marei, Bogdan, soțul ei nefericit, e jucat într-o cheie satirică de minunatul actor Rareș Florin Stoica (nominalizat la Gala UNITER 2018 la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar” pentru performanța senzațională în rolul Moritz Stiefel din spectacolul „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, poem teatral rock în regia lui Vlad Cristache montat la Teatrul Mic). El este personajul pe deplin conștient de limitele acestei vieți prefabricate și ale căsniciei lui eșuate: „Mi-ați băgat în cap  că naturalul e urât și imperfect și că doar artificialul poate fi frumos. (…) Ați creat impresia că omul poate și chiar trebuie să remedieze imperfecțiunile naturii.”. Excelentă toată scena monologului în care, referindu-se la modelul Barbie, ajunge la concluzia că până și viermii sunt mai deștepți decât noi, nici măcar nu ating merele alea perfecte, fără nicio pată, din hipermarket, dar și cea în care-și găsește alinarea, cum altfel?, în brațele unei păpuși gonflabile, într-un curat și emoționant moment de balet…

Ioana Predescu joacă rolul unei schizofrenice, dependentă de o valiză de medicamente, Bi_Anca, reușind o gamă largă de gesturi și inflexiuni, prin care surprinde cu pricepere personajul prins între cele două fețe ale personalității lui bipolare.

Vlad Nemeș este un impecabil Virtual Boy, pe care primul Pentium și apoi marile orizonturi pe care le-a deschis internetul l-au scos din banalul vieții lui reale de adolescent marginalizat, fără performanțe sociale sau școlare, oferindu-i la schimb o rețetă virtuală care îl face vizibil, important, Superman.

Prietenul lui David, interpretat cu precizie și multe nuanțe de George Bîrsan, se străduiește să-l smulgă din ghearele tehnologiei și singurătatea în care s-a refugiat, el trăind la rândul lui drama și singurătatea unor altfel de himere, pe care le-a dezvoltat după o tragedie din copilărie.

Fiecare dintre aceste personaje și toate împreună sunt măști ale omului de larg de consum, căruia nu-i mai rămâne decât refugiul în lumea virtuală, unde poate găsi tot ce-i lipseşte în real: dragoste, respect, prieteni, familie, chiar și animale de companie… Tot ce mai așteaptă e un  nou gadget, o nouă aplicație, care să substituie alienarea, teama și falsul, care să-i ofere iluzia că va fi tolerat, acceptat sau, și mai grav, admirat sau iubit. Dacă tot suntem dependenți total de tehnologie, chiar și fără să ne dăm seama, dacă hainele de pe noi, mâncarea, chiar și oamenii și relațiile dintre ei sunt artificiale, de ce nu am putea avea parte și de o iubire artificială, una customizată exact după nevoile și cerințele noastre? Ne mai scutim măcar de puțină dezamăgire…

Rămâne să ne întrebăm cum să facem, într-o lume plină de oameni putrezi care-i fac pe cei speciali să se simtă defecți, să ne întoarcem în realitatea în care am cunoscut un om? Cu care știm că putem râde? Putem plânge? Care ne poate spune dacă avem mac între dinți?

 

– Mi-e dor să vorbesc cu tine.

                                                                            (send)

– Și acum?

                                           (acum totul e blue-screen)

Chat conversation end

                 Sent from Messenger (D)efectul Placebo

(D)efectul Placebo (creație colectivă)

Teatrul Național București, Sala Mică

Concept și coregrafie: Ștefan Lupu
Cu: Vlad Nemeș, George Bîrsan, Ioana Predescu, Alina Petrică, Rareş Florin Stoica
Light design: Cristian Ciopată
Sound design: Daniel Octavian Nae
Instalație scenografică: Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă