Urlet de durere către toleranță: „Băiatul văduvă” la Teatrelli

Stigmatul.

Pecetea unei rușini nevinovate lipită nemilos de o frunte mirată. La vedere. Dimpreună cu frica, lupta pentru acceptare și căutarea curajului de a fi altfel. În timp ce de sub cozorocul încercărilor timide trebuie înfruntate, ceas de ceas, privirile nemiloase ale celor mulți, care nu sunt în stare să privească în ochii de sub etichetă. Și să înțeleagă. Sau măcar să priceapă că nu e treaba lor.

Ne fălim cu generozitatea, cu milostivenia, cu infinita noastră compasiune, răbdare și bunătate. Înfruntăm boala, răutatea, absurdul, războiul și moartea, în timp ce toleranța noastră merge la sală și își antrenează pectoralii ca să dea bine când o trimitem cu pieptul înainte prin mulțime spre a fi admirată.

Din cămașa scrobită care-i acoperă discret bustul se împrăștie cu eleganță parfumul ispititor al corectitudinilor de orice fel, lăsând să se vadă, de sub nasturii descheiați ca din greșeală de la guler în jos, toată fibra ei sănătoasă și atent lucrată pentru a da cât poate mai bine pe orice podium hotărâm să o cocoțăm și să o filmăm, de unde să o urcăm apoi pe rețelele sociale și s-o trâmbițăm cât mai tare, ca să o vadă și să o audă toată lumea.

Dincolo de ecrane și tastaturi generoase, la adăpost de tot acest nou conform, dar și de toate normele dinainte stabilite, intoleranțele cresc viguroase în umbra zidurilor ridicate între noi și tot ceea ce nu ne seamănă. Și se manifestă public. Intimitatea e doar o ușă mică prin care lăsăm să pătrundă în casa sufletului micul nostru adevăr, mica noastră nepricepere de a consona sau nu. Morți astfel încă înainte de a ne naște, ducem la groapă oameni care și-au târât suferințele prin lume cum au știut ei mai bine. Departe de ochii curioșilor, trăind în frică, în groază, în minciună, în vină inventată de alții, descumpăniți la fiecare eșec în a se arăta cu adevărat altora, de teama de a nu fi dezaprobați, judecați, umiliți. De a nu-i răni pe cei dragi. Și mai apoi de a nu-i expune la oprobriul lumii.

Despre un astfel de stigmat ne vorbește cu mult curaj spectacolul „Băiatul văduvă“, în regia lui Eugen Jebeleanu, intrat recent în repertoriul Teatrelli. O radiografie dureroasă a rănilor intime, familiale, sociale şi politice ale lumii noastre de azi și de ieri, atât de dezordonat alcătuite în uman, „Băiatul văduvă”, după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard, spune povestea tristă a lui Tom, băiatul care și-a pierdut iubitul, prilej de sondare adâncă în emoționalul relaţiilor interumane şi a stigmatelor sociale, personajele fiind nevoite să penduleze, pe rând, între statutul de victimă și cel de călău. Eroii homosexuali din textul lui Bouchard (ecranizat și interpretat în 2013 de rebelul Xavier Dolan, care l-a adus la TIFF în 2014) „înainte să înveţe să iubească, învaţă să mintă. Suntem nişte mitomani curajoşi”, după cum declară regizorul.

Realizat în parteneriat cu Institutul Francez din România și prezentat iniţial în iunie 2021 în cadrul seriei de performance-uri „work in progress”, spectacolul „Băiatul văduvă“ al lui Eugen Jebeleanu a fost conceput în mai multe etape de creație, pe structura unui laborator teatral cu public.

„Cred că introducerea spectacolului «Băiatul văduvă» în repertoriul Teatrelli reprezintă (re)confirmarea unei schimbări sau evoluții în programul artistic al acestei instituții. Mă bucur să văd că există din ce în ce mai multe instituții de stat care susțin și promovează proiecte artistice care tratează subiecte sensibile și cu siguranță necesare pentru a oglindi lumea contemporană. Spectacolul nostru face parte din programul proiectelor Work in Progress, însă – datorită cererii publicului – această primă etapă s-a transformat într-un spectacol finalizat. Dincolo de temele importante pe care textul lui Michel Marc Bouchard le surprinde, cum ar fi doliul, asumarea homosexualității, sindromul Stockholm sau, pur și simplu, toxicitatea unor povești de iubire, de cuplu sau în sânul familiei, proiectul are în distribuție patru actrițe și actori fabuloși, care reușesc să trezească empatia prin jocul actoricesc între tandrețe și violență, teatru și film. «Băiatul văduvă»se poate defini acum ca fiind un spectacol de teatru «site specific», urmând ca în a doua etapă de work in progess a proiectului meu să lucrez pe un alt text care abordează teme similare cu cele amintite mai sus, din alte perspective, de această dată ale autorului francez Edouard Louis.”, a declarat pentru presă Eugen Jebeleanu.

Exact pe acest gen de joc actoricesc își construiește Eugen Jebeleanu, cu multă migală, mesajul pe care vrea să-l transmită. Printr-o formulă simplă, interesant adaptată la condițiile austere ale unui experiment teatral, el alege să deschidă spectacolul printr-o scurtă sesiune de lectură a textului, prilej cu care publicul se familiarizează cu personajele și relațiile dintre ele, pe un  ton tandru-violent, nestrident. Introducerea în poveste și în atmosfera de la fermă este rezolvată precis după renunțarea la paginile de text printr-o soluție scenografică simplă și pertinentă: câțiva baloți de fân, aduși în scenă și nivelați într-un strat-suport-autentic pentru povestea tristă ce va urma și din care nu mai ai nicio șansă să evadezi emoțional până la sfârșit. Pentru că, prin performanțele lor, cei patru actori reușesc să țină captiv spectatorul în narativul pe care-l clădesc cu grijă sub privirile mirate, încruntate, înduioșate ori revoltate până la lacrimi ale celor integrați cu totul în acest spațiu intim.

Excelent Vlad Bîrzanu, un băiat văduvă care reușește să distileze, unul câte unul, straturile de furie pe care le identifică precis când explorează sufletul personajului său, pe care le aruncă apoi într-un fel de creuzet emoțional în care îi topește cu migală stridențele până îmblânzește șarmota, găsindu-i forma și drumul necesare către răbufnirile potrivite, pe care le dozează inteligent pe tot parcursul spectacolului. Un Tom candid și fremătat de gânduri și sentimente dintre cele mai contrare, pe care le transformă abil și le îmbracă într-un comportament aparent naiv-defensiv (foarte bun în monologul despre nașterea vițelului, în care sărbătorește miracolul vieții), pentru a face față provocărilor uriașe la care-i este supus sufletul, confruntat brusc cu atâtea straturi de adevăr, pe care nu și le-ar fi imaginat înainte să vină la fermă. Atent observator al celor din jur, el caută cu disperare să  recompună imaginea fericirii din asemănări cu membrii familiei celui pe care l-a iubit, pe care le consemnează în jurnalul acestor zile triste.

Îl completează minunat Alexandru Chindriș, al cărui personaj (fratele decedatului), nevoit să jongleze întruna cu propria furie și furiile (presupuse, înăbușite sau exprimate) celorlalți, refuzând adevărul și fabricând mereu minciuni, pentru sine și pentru cei din jur, s-a dezvoltat într-un rebel complex, ale cărui straturi de candoare se sparg violent sub corsetul limitelor de tot felul (educație, stare materială, status social) care-i îngreunează dreapta respirație și gândire și-i rup chingile, făcându-l să explodeze în accese de furie și violență, verbală și fizică. Alexandru Chindriș îi imprimă lui Francis un dinamism incredibil, care nu se bazează exclusiv  pe mișcare și rostire, ci beneficiază de o forfotă lăuntrică, antagonică celei pe care o reușește Vlad Bîrzanu, expresivi amândoi în mimică  și expresii corporale complexe cu care-și însoțesc gesturile de neputință, trecute în toate registrele emoționale.

Relația dintre cei doi se dezvoltă tulburător, fascinant, dureros și ludic între iubire și ură, sub privirile îngăduitoare ale unei mame lovită crunt de soartă, însă nedoborâtă de durere. Mihaela Sîrbu reușește în acest rol să conducă ferm și totuși tandru personajul plin de îndoieli (ori certitudini niciodată verificate sau confruntate) care i-a fost încredințat. Instinctul ei matern, care a funcționat întotdeauna de minune, a fost așezat cu duioșie între nevoile copiilor și secretele pe care ei au ales să nu i le dezvăluie. Respectul pentru intimitatea lor i-au înăbușit exprimarea unor emoții puternice și au condus-o către credință, găsind în textele religioase alinare pentru suferința ei și speranță pentru mântuirea sufletelor băieților ce au ales să trăiască în minciună. Strecurată abil sub aparenta stăpânire de sine (se declară chiar atât de rece încât nu-i vine să-și îmbrățișeze fiul întru consolare) are momente de fină autoironie (precum cel în care se confesează că e cea mai bună din lume la ceva ce urăște să facă) și pare femeia care n-ar fi făcut altceva în viață decât să scoată chestii din congelator și să dosească băuturi fine la ea în dormitor pentru a le savura cu cine știe ce prilej festiv ce poate să apară pe neașteptate în  plictisul existenței ei, întrerupt nemilos de pierderea copilului, ale cărui secrete au fost înghesuite într-o cutie de pantofi și amenință acum echilibrul fragil pe care fiecare personaj din scenă a fost nevoit să și-l construiască pentru a trece cu bine peste înmormântare și prin doliu.

Doar Ellen, ce ar fi trebuit să fie o femeie cu sânii mari, acoperiți de o bustieră neagră și înconjurați de piloți de formula 1, o femeie într-o colivie de păsări ce se leagănă peste imaginarul necesar pentru a-l asorta la sufletul defunctului (o brută care știa să spună poeme…),  iubita inventată a răposatului, prin care Cosmina Stratan (alături de câinele Uber!) reușește să mai destindă atmosfera densă a acestui aer greu de respirat, pare singura legătură cu adevărul (altfel inventat), cu realitatea din care au fost aruncate în scenă temele cele mai grele. Dintr-o poveste complicată, ascunsă și tăvălită cu grijă prin fân, peste o pereche de blugi albi și un tricou verde ce îmbracă memorialul cu o gură ruptă, însoțind amenințător bătăi de inimă a căror amintire nu mai poate părăsi tâmplele și gura lumii, dimpreună cu toată rușinea unui coșmar ce nu se va încheia niciodată.

Într-un loc și un timp în care nici Dumnezeu nu se mai ocupă de Oameni. De Colegi. De Colaboratori. De Confrați. De Tovarăși.De tot ce am putea fi, nenumit, unul cu și pentru celălalt și apoi unul fără celălalt, numai pentru că am îndrăznit să privim soarele până ne-au ars ochii, pășind pe gheața proaspătă care a crăpat sub pașii noștri. Doar câinele Uber, tăvălindu-se prin fân, se mai îndoapă cu file de firesc din jurnalul unei tragedii care nu ar fi trebuit să aibă loc.

Sub cerul din Nantes al Barbarei, Sau sub oricare alt cer al unui împreună.

„Băiatul văduvă” după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard, Traducerea: Diana Nechit și Eugen Jebeleanu

O producție Teatrelli

---

Concept și regie: Eugen Jebeleanu

Sound design & music live performance: Ovidiu Zimcea

---

Distribuție:

Tom: Vlad Bîrzanu

Francis: Alexandru Chindriș

Mama (Agatha): Mihaela Sîrbu

Ellen: Cosmina Stratan

& câinele Uber

Bolnavi de pace, vindecați cu război. Într-o noapte neagră a sufletului, „Noaptea lui Helver”, la Naționalul bucureștean

Doar iubirea noastră poate să învingă acolo unde necredința altora dă greș.

Prea mici pentru niște ambiții atât de mari precum cele care poartă omenirea în războaie și în întuneric, oamenii își caută disperați umanul și lumina în ei înșiși și în cea mai apropiată preajmă în momente de cumpănă, încercând să supraviețuiască deznădejdii. Acolo unde speră că răul altora nu poate să străpungă pustiul lor de bine. Acolo unde își găsesc și construiesc un împreună, un acasă al sufletului lor, niște brațe primitoare care să le aline suferința și să-i țină departe de ochii și de gura lumii dezlănțuită brusc, cu toată furia, peste liniștea lor atât de greu dobândită, sperând să-și izbăvească unii altora păcatele în timp ce Dumnezeu, ocupat cu ororile războiului, n-are să bage de seamă micile stângăcii ale nepriceperii lor. Îngăduindu-i în infinita Lui bunătate în spațiul mic și intim în care viața încă se mai poartă ca o rană asumată și împărtășită, de pe care pansamentul se poate smulge oricând fără sfială și fără milă, la adăpost de ochii curioșilor, lăsând să i se vadă tot puroiul și toată suferința despre care nu vor sufla altora nicio vorbuliță, spălând cu grijă rufele murdare ce le vor trage grijuliu peste ea ca să nu o mai vadă nimeni.

O reușită teatrală de zile mari, spectacolul „Noaptea lui Helver”, după un text dramatic polonez semnat de Ingmar Villqist (pseudonimul literar al profesorului Jarosław Świerszcz), montat de Matei Lucaci-Grünberg pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean este un excelent prilej de a inventaria atât de actualele și mult mai recognoscibilele noastre frici în legătură cu abordarea absurdului prin care existența noastră poate fi aruncată într-o clipită în derizoriu. Scene cutremurătoare dintr-o noapte a minții celor care au pus brusc capăt echilibrului fragil pe care o mamă și fiul ei reușiseră să-l construiască în ani de zile cu atâta trudă, răbdare și infinită iubire, cătând să se vindece și să se ajute unul pe altul, măcar ca să-și mai aline din suferință.

Matei Lucaci-Grünberg descompune precis emoțiile uriașe pe care le presupune abordarea unei astfel de piese și le organizează spectaculos în jocul actorilor, pe care-l integrează cu mare iscusință, împreună cu scenografa Gabi Albu, pe scena străjuită pe trei laturi de gradene, de pe care spectatorii sunt invitați direct în casa celor doi. Un spațiu intim în care fiecare obiect pare să aibă de spus câte o poveste pertinentă care să le împlinească toate intențiile și funcționalul pe care-l presupune folosirea lor în asimilarea întregului, inteligent construit și exploatat astfel ca toată lumea să se simtă înăuntru, participant activ la toate câte se vor întâmpla în această casă care s-a trezit brusc cu amenințarea unui pericol iminent, fraternizând cu emoțiile lui Helver și ale mamei lui Karla deopotrivă.

Încredințate Amaliei Ciolan și lui Andrei Huțuleac, rolurile se bucură de o excelentă interpretare, împlinind cu succes transmiterea mesajului atât de bine închegat, construit și dezvăluit al acestui spectacol, într-un dozaj perfect de energii care variază echilibrat între static, confesional-narativ, dinamic și exploziv. Două jumătăți despărțite brusc dintr-un întreg funcțional până acum câteva ceasuri de un steag nazist care fâlfâie nemilos între destinele lor în cea mai simplă dintre definițiile războiului: fiecare are dreptatea lui. Un fiu bolnav, cu mințile rătăcite, și o mamă adoptivă care l-a crescut cu răbdare și bună credință pe care securea absurdului îi zvârle fără milă de o parte și de cealaltă a tăișului ce le taie brusc firescul pe din două. Două personaje complexe, într-o relație complexă într-una dintre cele mai complexe perioade ale istoriei. Două imposturi involuntare la care sunt condamnate cele două tabere, în timp ce-și antrenează fiecare sufletul pentru a mai reduce din disonanță și a se pregăti măcar pentru acceptare. În pași de marș, de defilare, de antrenament militar ori târâș prin tranșeele imaginare ale acestui nou câmp de luptă, fâcând apel la memoria unor gesturi de disciplină maximă ce le-a însoțit întotdeauna existența, mai întâi pentru a se construe, apoi ca să nu-și pună în pericol echilibrul fragil pe care situația specială de sănătate a lui Helver l-a presupus. O existență în care  trasul de mânecă și chiar pișcatul mâinii au fost mereu necesare pentru a nu amenința tovărășia lor, o viață în care s-au învățat unul pe altul cum e cu frica și cum să se ascundă cât mai bine de restul lumii. Ca să supraviețuiască. Ori doar ca să li se pară mai ușor de suportat zgomotul avioanelor și sirenelor de afară, de unde nazismul se străduiește să dea năvală înăuntru.

Un schimb fascinant de exerciții de instrucție (foarte solicitați și din punct de vedere fizic cei doi parteneri de scenă), verbală, fizică și emoțională, născute din cea mai adâncă dintre fricile noastre, cea de a-i pierde pe cei dragi, exerciții disciplinare care ascund, sub toată violența lor aparentă, tandrețea responsabilității asumate până la lacrimi și alienare a fiecăruia dintre ei în încercarea disperată de a-I proteja pe celălalt, pe care se căznesc să o integreze cum pot ei mai bine în emoționalul lor.

Suferințele celor doi eroi sunt binecuvântările în care Dumnezeu a ales să le îmbrace provocările ca să-i vindece de păcatele pe care le-a săvârșit fiecare, cu sau fără de voie. Poveștile lor de viață se împletesc candid din cele mai crunte lovituri pe care viața li le-a șternut în cale. Forța spectacolului rezidă tocmai în straturile incredibile de luciditate și de candoare ce se așează în alternanță peste fiecare dintre cei doi, punându-le fiecăruia în valoare puterea și fragilitatea din care s-au construit și oferindu-le actorilor șansa de a-și pune în valoare întregul arsenal de iscusințe de interpretare. Minunați amândoi în rostire, gestică și mișcare, completându-se abil în constructul familiarului pe care îl au de oferit publicului, Amalia Ciolan și Andrei Huțuleac reușesc un parteneriat incredibil, predând și preluând abil ștafeta unul de la celălalt, așteptându-se și sprijinindu-se unul de altul cu toată răbdarea pe care relația dintre personajele pe care le interpretează o presupune.

Andrei Huțuleac îi imprimă lui Helver un entuziasm debordant, misiune de care se achită impecabil, cu duioșie și șarm, în pofida poticnelilor verbale și emoționale pe care le presupune comportamentul eroului său, fără să-l slăbească, măcar o clipă, de sub povara chingilor în care e nevoit să-i strângă caracterul, atent dezvoltate în fiecare gest, mai ales că multe dintre acestea sunt antagonice și se lovesc violent, în mod neașteptat, atât la nivel ideatic cât și în plan fizic. Condiția lui mentală îi permite să alunece lesne în plasa propagandei fasciste specifice anilor ’30 dintr-o societate în prag de un nou război (când este plasată acțiunea din această piesă), în timp ce ororile din jur se înmulțesc cu rapiditate, cărora Helver, în toată gingășia nepriceperii lui, le găsește câte o scuză bună și caută să-și păstreze vie și să-și antreneze atenția pentru a-și însuși învățătura regimului, intrând într-un inevitabil conflict cu mama lui dar și cu sine însuși. Un conflict excelent exploatat și dăruit publicului în cele mai fine straturi de emoțional.

Amalia Ciolan o înarmează pe Karla cu toată răbdarea de care are nevoie personajul pentru a gravita ocrotitor în jurul energiei neastâmpărate a lui Helver, dezvăluind, încetul cu încetul, femeia puternică din spatele unor cumplite episoade  din tragica ei poveste de viață care au adus-o cu fruntea sus până aici, punându-și în valoare toate calitățile pe care adaptarea continuă la schimbările bruște de dispoziție și constantele răsturnări de situație o presupune față de comportamenul imprevizibil al lui Helver. Peste care se așează fără milă prresiunea uriașă pe care istoria o toarnă brusc peste viața lor care abia reușise să se așeze la loc în matcă.

Răul învățat întru apărare e un scut care li se potrivește perfect acestor doi oameni istoviți de răsuflare, ce-și duc însă cu demnitate povara neajunsului de a-și fi alăturat destinele într-o șansă de salvare ce se va dovedi în cele din urmă fatidică pentru sufletele lor. Boala minții lui și boala sufletului ei și-au purtat până aici vindecarea de viață ca pe o rană pe care nu au obosit să o îngrijească, clipă de clipă, cum s-au priceput ei mai bine. Alchimizând, aproape fără să-și dea seama, tot răul ăsta pe care l-au primit în timp ce alunecau spre întuneric pe aceeași spirală pe care credința lor se înălța în rugăciune către Cer. Unde are să dispară toată durerea și unde nu va mai fi nevoie de tot învelișul ăsta protector pentru care plătesc cu viața. Unde se vor întâlni întru eternitate, când se va sfârși această cruntă noapte.

Noaptea lui Helver.

„Noaptea lui Helver” de Ingmar Villqist, Traducere: Anton Breiner

Teatrul Național București, Sala Atelier

---

Regie: Matei Lucaci-Grünberg

Scenografie: Gabi Albu

Sound design: Sever Bârzan

Regia tehnică: Adrian Ionescu

---

Distribuția:

Helver: Andrei Huțuleac

Karla: Amalia Ciolan

---

Data premierei: 19.12.2021

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Lacrimi de ceară pe obrazul fierbinte al lui Claudiu Bleonț, „Paracliserul” de la Teatrul Dramaturgilor

„Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva?…”.

Credința.

Mărturisire asumată. Literă cu literă. Cuvânt cu cuvânt.

Lacrimi de ceară, scurse fierbinte, una câte una, pe obrazul încins de așteptare, pe trupul umil care învață să îndure suferința, agățându-se de promisiunea fiecărei răni noi, tâșnită prin pielea umflată de carnea revoltată de dedesubt , numai ca să-și aducă aminte că e doar un înveliș. Al unuia și aceluiași plâns. Din una și aceeași lumânare, care-ți arde tălpile, îți înfioară firea, îți călăuzește urcarea și ți se stinge la căpătâi. Lacrimă după lacrimă, construind suferinței scară către Cer, până la mântuire.

Pe pereții înfloriți cu făclii care ard, viii sau morții caută să se înghesuie care cum poate în rama unei icoane pe care Pictorul n-a mai apucat să o termine. Pentru că s-a întâmplat ceva între timp. În orbul privirii Lui, în golurile dintre săgeți, dintre lumânări, dintre lumini, în umbrele din jurul flăcării unde plutește fatidic posibilitatea stingerii. Între timp întotdeauna a fost loc pentru ceva. Chiar și să murim cu moartea nouă peste cea veche, doar ca să ducem lacrimile lumânării mai departe. Plecăm singuri cu tencuiala noastră către Cer, căutând disperați peretele potrivit, imediat ce Dumnezeu ne-a făcut fiecăruia semnul discret, înainte să observe ceilalți.

Murim dezorganizat, topindu-ne ceara, irosindu-ne lacrimile. Până la ultimul. Până la paracliser.

După părerea mea una dintre cele mai profunde scrieri din dramaturgia noastră (ca de altfel întreaga trilogie a lui Sorescu din care face parte acest text – alături de „Iona” și „Matca” – , „Setea muntelui de sare”, titlul sub care s-au reunit cele trei monodrame, subtil inteligente și foarte ofertante dramatic pentru cei – nu prea mulți –  dispuși să le atace pe scenă), „Paracliserul” lui Marin Sorescu își găsește astăzi, mai mult ca oricând, un binemeritat loc în față pentru repertoriul teatrelor. Este și cazul spectacolului pe care regizorul Marcel Ţop l-a montat la Teatrul Dramaturgilor, considerându-l un „discurs spectacular despre semnificaţia şi importanţa credinţei, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, este un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilinţă şi stringenţa acestor calităţi în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată şi prin – sau mai ales prin – acceptarea condiţiei actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu… Poate că, recunoscându-ne, în sfârşit, umila condiţie, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm şi, mai ales, să salvăm de la prăbuşire, fie chiar şi în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă şi încă vie, Pământul… O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice şi, pe cale de consecinţă, mai puţin montate, din dramaturgia autohtonă. Şi o importantă aducere-aminte – teatrul este şi poezie. Şi paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată şi, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori… deşi e cea esenţială. Şi o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul)”.

Marcel Țop l-a însărcinat cu greaua misiune de a ține lumânarea aprinsă pe Claudiu Bleonț, un minunat tălmăcitor al textului sorescian, un crâsnic sârguincios în slujba cuvântului Domnului, un țârcovnic dibaci în oficierea jurământului de credință, un palamar dedicat bunei rânduieli a celor sfinte și a celor omenești deopotrivă și, aproape fără de voie, un paracliser al funeraliilor veacului de pace cu care ne obișnuiserăm.

Mai actual ca niciodată, „Paracliserul” lui Marcel Țop își găsește pe micuța scenă a sălii „Iosif Naghiu” a Teatrului Dramaturgilor Români lăcașul potrivit pentru intimitatea confesiunii amare pe care reușește să o construiască împreună cu Claudiu Bleonț, precum flacăra lumânării care-și găsește drumul potrivit, în sus, în timp ce paznicul ei se preocupă de organizarea temeinică a fumului care o ia pe de lături, în căutare de lespezi potrivite pe care să-și scrie mărturia.

Atacând textul cu o voluptate controlată a căutărilor pe dinăuntru și totodată cu nenumărate momente de nedisimulată mirare (chiar aproape plăcere) a descoperirii suferințelor cele mai intime, pe care le alternează inteligent cu cele de furie și revoltă stăpânită, Claudiu Bleonț umple scena și sala cu toate frământările, fricile dar și certitudinile credinței eroului lui, cu care învăluie și ispitește mereu spectatorul, aducându-l negreșit în capcana confruntării nemiloase cu el însuși. Unul dintre cele mai importante atuuri ale spectacolului e tocmai reușita acestui demers, cel de a te face părtaș la suferință (textul filosofic contribuie din plin la împlinirea mesajului) fără să-ți bage măcar o clipă degetele în ochi.

Bleonț construiește cu grijă cărămizile de funingine ce se vor așeza precis în zidul acestei introspecții, pietre sudate cu fum de rugăciune în așteptarea mântuirii de păcatele știute și neștiute de aici, de pe pământ, ori de pe alte planete din universul întins până-n pânzele albe, în care se poate duce gândul lui Sorescu, al lui Țop și al nostru. Straturi de negreală țesute din cele mai fine iscusințe actoricești înveșmântând atent catafalcul credințelor dobândite și al celor pierdute în căutarea celor dintâi, de sub care lasă să țâșnească afară tot umanul cunoscut ori doar intuit pentru clipa socotelii ce va fi înscrisă pe răboj cu mâna stângă, în timp ce cu cea dreaptă va trebui să-și țină singur lumânarea privegherii în pragul trecerii. Pentru că e ultimul.

Cu această conștiință a rolului său, Claudiu Bleonț se erijează cu succes într-un erou salvator al neputințelor noastre, ale tuturor, înarmat cu o lumânare lungă pe care nu obosește să o aprindă răbdător de câte ori se stinge, împreună cu credința lui și a noastră, de parcă s-ar fi născut cu ea în mână, suprapunându-se până la identificare absolută cu personajul său, căruia îi împlinește cu un ciudat firesc fiecare gest (foarte ordonată mișcarea lui dezordonată prin scenă și prin sală și atent studiate și lucrate gesturile, în special manevrarea și integrarea lumânării în joc), mișcând abil puținele obiecte din scenă (scenografia a căutat și ea discreția, Anca Cernea ascultând cu atenție indicațiile dramaturgului și reușind să imprime un aer bisericesc, nepretențios, al cărui volum e construit prin lumini, umbre și proiecții) într-un fel de război promis cu sinele dintr-un război uitat cu Dumnezeu, pe altarul unei solitudini aici în speranța unei familii sacre Acolo. Sau doar o altă scenă dintr-un alt război pentru același sfârșit de lume, un alt poem despre singurătate pe altarul unui volum de credințe în împreună. Călcăm în jos și alunecăm și noi în sus, către nori, plutind alături de paracliser și de Dumnezeu. Scâncete de prunc transformate de fumul lumânării în vorbire păcătoasă, năzuind să ne înfruptăm totuși cu lumină la Cina scea de Taină și să le suflăm sfinților în aureole după slujbă, cu toată credința așezată în straturi de fum pe pereții catedralei pe care ne pictăm neprihănirile sperate și păcatele iertate, ascultând cum crește iarba pe iluzia rănilor noastre, printre crăpăturile pe care încercăm și noi să le umplem cu ceva, poate chiar cu verdeață,  deși se găsește întotdeauna loc pentru vreo firidă mai greu de umplut ca o gură de iad… Anume căscată pentru unii ca noi, cioturi de magi, cioturi de fluturi, cioturi de sfinți, cioturi de paracliser, cioturi de lumini, cioturi de umbre, cioturi de lumânare din care se scurg, fără milă, ultimii stropi fierbinți de ceară, în jurul cărora se încleștează cuminți mâinile a implorare, agățându-se de focuri și de stele în timp ce pământul cade  în beznă.

„Vezi să nu ni se termine speranța, Doamne, înaintea aripilor!…”.

Paracliserul a rămas ultimul. Ultimul dintre cei care murim dezorganizat. Catapeteasma se ridică și îl primește, în sfârșit, în altar. Așa, de sufletul lui.

„Îți intrăm în ochi, Doamne, vezi-ne!”

„Paracliserul” de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români

Sala „Iosif Naghiu”

---

Regia: Marcel Țop

Scenografia: Anca Cernea

---

Distribuția:

Paracliserul: Claudiu Bleonț