Teatrul fără timp sau cum se scrie în Cer istoria de pe scenă: O ISTORIE A VIOLENȚEI. Zilele Ostermeier în X-Fest la București.

„O istorie a violenței”. Sau teatru mare european la noi acasă. Celebrul regizor german Thomas Ostermeier cu o montare a Schaubühne Berlin (în coproducție cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn, susținut de LOTTO-Stiftung Berlin) a unei dramatizări după celebrul roman autobiografic „History of Violence” al tânărului scriitor francez Édouard Louis (născut Eddy Bellegueule), care a stârnit vâlvă și admirație în toată Europa, o poveste dură despre un abuz îngrozitor care i-a marcat existența. Dar mai ales a răspunsului lui la abuzul pe care l-a trăit, o radiografie încă și mai dureroasă a traumelor la care suntem condamnați fără drept de apel încă din anii copilăriei și adolescenței în familie și în societate, traume din care se nasc monștrii ce se vor hrăni atent și fără încetare din sufletele noastre la maturitate, capabili să ne azvârle în orice moment pe culmile disperării.

Un super-spectacol. Din care este de învățat că excelența în scenă nu se obține musai cu surle și trâmbițe, cu bombe sau cu artificii. Nici măcar în cazul unor mari spectacole cu teme extrem de ofertante, ce se pot lesne dezvolta în superproducții în care exagerările își pot găsi ușor locul.

Excelența în teatru înseamnă un cumul de precizii. De ghidare. De interpretare. De folosire a spațiului scenic. Sau a cuvântului rostit. De exploatare a universului vizual și sonor pe care are să-l umple, fără niciun fel de stridență. Iar când preciziile astea se întâlnesc și se contopesc ele produc adevăr. Firescul ăla pe care-l simți din scaunul tău de spectator în jocul de pe scenă, senzația aia de siguranță pe care ți-o dă familiaritatea cu care actorii par să ți se confeseze, chiar și când îți povestesc cele mai îngrozitoare lucruri din lume, ca unui bun și vechi prieten pe care nu l-au mai văzut demult, dezbrăcați de orice artificiu prin care te-ai putea simți măcar o clipă păcălit.

Așa e spectacolul ăsta. Ca o atingere. Direct pe inimă, de unde se pricepe de minune să extragă universalul și să-l înșurubeze cu răbdare și foarte mult curaj fix în moalele capului celui mai curat recognoscibil, care primește șocul exact așa cum i-a fost construit, cât să-i zgălțâie din țâțâni emoționalul.

Nu urlă. Doar dă cu tine de pământ și de toți pereții pe unde s-au cățărat  înainte toate vinile, rușinile și fricile, pregătite să se strecoare la loc într-un moment de neatenție pe care sigur nu-l vor rata. Pentru că își creează mereu calea către crăpăturile pe care știe cu exactitate pe unde le ții ascunse și pe unde au să se strecoare când ți-e lumea mai dragă. Culmea, nu în momentele de maximă intensitate în care jocul e augmentat superb de capturile video în timp real ce dublează intepretările actorilor și îți fixează în mental imagini memorabile (te vor bântui mai mult ca sigur multă vreme de acum încolo) sau dezlănțuirile de energie semnate de muzicianul Thomas Witte care acompaniază excelent live toată această tulburătoare poveste, ci mai degrabă în confesionalul suav, o revoltă continuă la limita duioșiei (pe care nu l-ai putea intui după debutul exploziv de la începutul spectacolului), pe care Laurenz Laufenberg, protagonistul principal într-o performanță excepțională în rolul Édouard, reușește să-l construiască vertical în scenă, strecurând mereu între zidurile lui cărămizi cât se poate de diverse (alternează excelent stări și exprimări aproape antagonice ale acestora, care vin precis din toate extremele de care au nevoie trăirile lui pentru a asigura veridicitate acestui personaj) pentru ca rezultatul final să fie un monument de vulnerabilitate și putere deopotrivă.

Îl ajută decisiv Alina Stiegler și Christoph Gawenda, distribuiți în rolurile surorii și cumnatului lui, vocile alternative ale aceleiași povești privită cu diverse grade de detașare dinăuntru (Alina Stiegler condimentează savuros în rolul Clarei toată istoria familială, de obicei în tirade care fac deliciul publicului, pentru a extrage de acolo elementele biografice pe care s-au construit emoționalul și psihologicul eroului principal) și de aproape (foarte bun și cumnatul Alain reușit de Christoph Gawenda, care bagatelizează continuu cele mai profunde trăiri ale acestuia, punctând decisiv în exagerările din comportamentul mamei, minunat intercalate în prestația lui ca element argumentativ decisiv pentru pledoariile celor doi frați despre geneza și genetica vinii și rușinii în familie), și, într-o complicitate delicioasă, din exterior (Alina Stiegler și Christoph Gawenda interpretează și rolurile episodice ale altor personaje de care are nevoie narativul, de multe ori în duet – polițiștii, asistenții medicali).

Dar mai ales îl incită excepțional Renato Schuch în rolul lui Reda, făptuitorul crimei invocate,  personajul rău căruia Édouard, sub imperiul impulsurilor de a combate orice fel de discriminare pe care o întâlnește,  îi caută mereu plauzibilul și scuza potrivită, sub pretextul că trebuie să se ascundă ceva bun în fiecare rău. Superb construită scena în care monologul lui Reda despre originile lui kabile – o populație hamito-semitică din nordul Africii – și norocul lui de a se fi născut pe pământ francez este susținut grafic de Édouard, care îi desenează o șansă într-o suburbie a Parisului (unde se prinde harta-n cui, cum am spune noi), un cămin de imigranți căruia creionul îi ridică amenințător garduri, adăugându-i în final arabescuri de sârmă ghimpată peste privirile încremenite în sala amuțită.

Sunt multe de spus despre istoria violenței. În general sau în acest caz particular. Suflete chinuite hrănite cu neacceptări de toate felurile, cu umilințe, minciună, dispreț sau chiar ură, piepturi dezvelite fără să-și dea seama în bătaia puștilor tradiționalismului, rasismului, xenofobiei, homofobiei și câtor altor frici patologice ale aproapelui lor, bombe cu fitil, gata să fie detonate la cea mai nevinovată scânteie (inspirat titlul acestei dramatizări în limba germană, „Im Herzen der Gewalt” care s-ar traduce „În inima violenței”).

O poveste fără pic de prezent în care cronologicul uită anume să intervină în orice neajuns de a te fi născut ori a-ți dori să trăiești altfel. O poveste despre stră-stră-stră-stră ca singură cale acceptabilă pe care ceilalți ți-o pot tolera, tranșând nemilos granițe între normal și anormal, între autohton și străin, între familiar și necunoscut.

Și mai ales o poveste despre riscul de a încerca și de a alege altfel. Ai nevoie de imaginație să iubești o respirație!… Și uneori trebuie să pleci pentru a-ți salva trecutul.

Așa că totul devine despre mâine, despre mormânt și despre moarte.

Azi deja a trecut.

O istorie a violenței” („Im Herzen der Gewalt”) de Édouard Louis

o producție Schaubühne Berlin (în coproducție cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn, susținut de LOTTO-Stiftung Berlin)

X-FEST | octombrie 2023 | Teatrul Excelsior | Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti,  Sala „Ion Cramitru” 

Versiune scenică: Thomas Ostermeier, Florian Borchmeyer și Édouard Louis

Traducere în germană: Hinrich Schmidt-Henkel

Regie: Thomas Ostermeier

Regizor secund: David Stöhr

Scenografie: Nina Wetzel

Muzica: Nils Ostendorf

Video: Sébastien Dupouey

Dramaturg: Florian Borchmeyer

Lighting design: Michael Wetzel

Asistent coregrafie: Johanna Lemke

Crédit photo : Arno Declair


În DISTRIBUȚIE:

Laurenz Laufenberg

Christoph Gawenda

Renato Schuch

Alina Stiegler

Muzician: Thomas Witte


Spectacol prezentat în parteneriat cu Teatrul Excelsior în cadrul XFest

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani

Durata: 2 h / Pauză: Nu

O ISTORIE A VIOLENȚEI / „Im Herzen der Gewalt”, Schaubühne Berlin

Spectacol prezentat în parteneriat cu Teatrul Excelsior în cadrul XFest în colaborare cu TNB

Leave a comment