Ar trebui să stăm de vorbă.
Cele câteva cuvinte de la care pot porni una către alta, înverșunate, pline de reproș, mirate sau doar perplexe, două singurătăți. Care se însoțesc de obicei în tăcere sub același acoperiș, prea prinsă fiecare de treburi cotidiene în vreo odaie a casei ca să mai ajungă în camera în care se odihnește cealaltă. Clădind împreună o viață ce arată diferit de la o încăpere la alta, ținute laolaltă prin coridoarele lungi și reci ale neîntâlnirilor zgomotoase, cu tot mai multe rafturi, pe care se așează cuminți, foileton după foileton, felii de rutină păstrate cu cotoarele respirațiilor, obligațiilor și datoriei împlinite la vedere. Suficient cât să creeze obișnuințe toxice și să nu deranjeze plictisul ce se instalează categoric în vitrina pregătită pentru oaspeții casei, până când și el devine rutinant pentru sine însuși, transformându-se în amintiri ale unor obiceiuri comune, atent despărțite de ignorare, lipsă de atenție, uitare, resemnare, regret.
De după care apare într-o zi, ca din senin, acest implacabil „ar trebui să stăm de vorbă”.
Un condițional optativ despre cum ne iubim și totuși ne mâncăm între noi. Atât de simplu, încet și sigur. Nu vrem să ne rănim, dar ne-am dori foarte tare să ne uluim. Ca să ne convingem că trăim. Închipuindu-ne, de după toată nevoia noastră de emoție nouă, ce s-ar mai putea spune din ce-ar fi putut să se spună dacă nu s-ar fi spus deja tot, în monologuri paralele, crescute zi de zi, ceas de ceas, minut de minut în mințile noastre singure și însingurate, unde ne ascundem și ne concentrăm cu încăpățânare pe sine, uitând aproape cu desăvârșire de celălalt, peste care aruncăm proiecții din care ne construim propriile scenarii de împreună. Numai ca ne năpustim în cele din urmă fără milă asupra lui, ori de câte ori ne dezamăgim pentru că nu suntem niciodată suficient de buni pentru noi înșine. Măcar cât să ne dorim să nu fugim de acasă, fie și pentru o scurtă plimbare în Central Park…
Așa arată „Acasă/La Zoo” montat de Silviu Debu la Teatrul Act după textele lui Edward Albee, care combină „The Zoo Story” din 1958 cu piesa într-un act „Home Life” scrisă în 2004. Un spectacol de actorie în care lucrurile se înalță teatral din textul rostit, într-un conversațional abil ticluit și strâns fedeleș între gratiile cuștii unei căsnicii rutinate de Ionuț Grama și Ada Condeescu (în rolul unui intelectual cuminte și soția lui, casnică), desțepenit în cele din urmă și la nivel de mișcare în momentul eliberării fiarei care-și permite să se dezlănțuie încercând evadarea, împlinită la superlativ după intrarea în scenă a lui István Téglás, provocarea din exterior a poveștii acestui cuplu.
Izolare-singurătate-dezumanizare. Un traseu sigur către exterior pentru un el și o ea care dezvoltă definiții diferite pentru fiecare obiect și suflet ce le populează interiorul și interioarele (foarte bine construiesc tensiunea cuplului Ionuț Grama și Ada Condeescu, pe axa ofensiv-defensiv), întâlniți ca din întâmplare în jurul unor subiecte ce le acaparează fiecăruia atenția în altă parte, construind false conversații în jurul unor conflicte prezumptive care să-i scoată din lipsa de conflict pe care o traversează în tăcere și pe care se tot străduiesc să și-o dovedească unul altuia, mânați de o dorință metafizcă de schimbare, de mai mult, de altceva, cătând să-și valideze înn același timp corecta participare la căsnicie, la evoluția familiei, la viață.
În bucătăria acestei căsnicii se aruncă brusc, sub satârul anume pregătit pe blatul dramatic pentru o cină în familie, subiecte tabu menite să transforme ideile cele mai năstrușnice în ditamai subiectele de conversație, în care spadele celor doi (foarte buni pe rostire și argumentare) să se întâlnească activ, reproșard, viu, în luptă dreaptă, evitând parcă alte subiecte care vin de la sine în discuție, despre care nu au vorbit poate niciodată, incitându-se, pe teme inventate sau pe mărturisiri în premieră, la o părere, la o observație, la orice brumă de reacție pe care o pot obține unul de la altul, care să le infirme lipsa cvasitotală din intimitatea emoțională a cuplului. Într-un test dur de-a viața și de-a conviețuirea.
Pe care încearcă să-l treacă amândoi cu calm, cu umor, cu ironie și autoironie, cu sarcasm, cu încordare și în cele din urmă cu disperare, țâșnite din toată delicatețea pe care o posesoare de sâni aruncați preventiv pe masa de operație pentru a evita o posibilă viitoare tragedie le poate demonstra cât timp dă ocol unei circumcizii pe cale de dispariție, într-un mod ciudat, întortocheat, tipic feminin (!), care se lovește implacabil de mirările nedisimulate ale masculinității ce nu e în stare să-i înțeleagă nevoile.
Căutând meticulos împreună definiții pentru important, urgent, periculos, comod, sigur, stabil. Și pentru toate celelalte adverbe care determină azi cel mai important verb care i-a adus odată împreună, fixând locuri, timpuri, moduri, cauze, scopuri și alte circumstanțiale mai mult sau mai puțin precise pentru noul „a iubi”. Doar ca să fie siguri că n-a fost înlocuit de vreun alt verb prin decizia unui împreună care a înmuiat încet fiecare eu, suficient cât să le asigure o călătorie liniștită pe un vapor sigur ce plutește ușor către mult visata insulă a fericirii.
Sforile paralele care închid cușca spre care privim, atârnate metaforic de tavan pe cele trei laterale către public, ușor de îndepărtat în ingenioasa soluție scenografică pe care Ioana Pashca a găsit-o întru delimitarea spațiului de joc la schimbarea convenției (când spațiul casnic devine un spațiu exterior, iar scheletul alb, necapitonat, pe care doar pernele îl fixează ca piesă de mobiler, singura de altfel din scenă, devine lesne bancă în parcul în care suntem mutați), dar și a celor două discursuri dramatice pe care spectacolul le conține și pe care le aduce, simplu și pertinent, la un numitor comun, reușesc să creeze suficient de mult înăuntru și în afară. Nu doar vizual (cușca se va deschide și ne va conține în cele din urmă pe toți), ci tocmai pentru ca sălbaticul propus auditoriului să ni se adreseze inteligent, fără ofensă, fiecăruia dintre noi, și ca exponat socio-familial atent extras din societate, numai bun de studiat în grădina aproape zoologică în care ne recunoaștem, trăim și luptăm cu toții pentru supraviețuire, devorându-ne conștient și inconștient unul pe altul, și ca invitație pentru o adâncă sondare interioară după argumentele de care au nevoie nedumeririle, surpriza și repulsivul ce trebuie domolite spre a obține indulgența cu care este nevoie să fie primită a doua parte a spectacolului, mult mai dură, când fiara din noi se eliberează și se dezlănțuie, mușcă, urlă, ucide (!).
István Téglás năvălește colorat în scenă cu o poveste care vine să-și rostogolească ritmul amețitor, cel în care trăiește tulburatul lui personaj Jerry (excepțional susține actorul discursul lui introductiv agresiv, autobiografic, pe care-l va dezvolta răbdător, cu multă pasiune, ca un erou descălecat din beletristica de care (nu) s-a ocupat Peter), peste toată plictiseala feliei de viață ce ne-a fost până acum propusă în alb, lăsată la reflectat pe o bancă cu gura tot mai căscată, lărgind granița sălbăticiei din noi mult dincolo de Central Park, către lumea dezlănțuită din care face parte și personajul cu pricina.
Coborât de la etajul patru al jumătății lui de cameră dintr-un cămin de nefamiliști, dintre drame, tragedii și posomorâri (!) locative și de familie, abuzat și traumatizat în multe feluri de viața pe care a fost nevoit să o trăiască, personajul întruchipat cu mult umor de István Téglás vine să sublinieze prin contrast (puternic, provocator, irascibil, visceral) ce înseamnă să fii erou într-o altfel de poveste, dură, violentă, necruțătoare, care l-a pregătit, l-a stârnit, l-a ațâțat, l-a împins, l-a înghiontit și l-a înverșunat până la abrutizare (excelent monologul despre confruntarea câinelui, culminat cu o superbă definiție a iubirii), răcindu-i sângele în venele prin care curge azi toată singurătatea și libera trecere la care și-a câștigat dreptul lipsa lui de umanitate, fiind acum în stare să construiască un senzațional portret al dezumanizării, cea care-și arată colții către speciile imobile și plictisite, suferinde de prea mult bine, ispitind cu acțiune și fascinant miros de pericol animalul din noi.
Abătut destul de mult de la drumul său ca să poată parcurge corect înapoi distanța mică pe care și-a propus-o, personajul lui István Téglás trage deștept concluzia peste nevoia de a prinde între coperțile spectacolului paginile celor două povești, atât de diferite, care caută să împace conformismul cu nonconformismul și nevindecabilul cu vindecabilul: doar împreună bunătatea și cruzimea pot crea emoția care te educă!…
Touché!
„Acasă / La Zoo” de Edward Albee
Teatrul Act, producție susținută de Conceptual Lab by Theo Nissim
Regia: Silviu Debu
Scenografia: Ioana Pashca
Foto: Albert Dobrin, Alex Iureș
DISTRIBUȚIA:
Peter: Ionuț Grama
Ann: Ada Condeescu
Jerry: István Téglás
Restricție vârstă:16 ani
Durata: 1 h 40 min (fără pauză)
Luciana Antofi 