Pasiunea.
Tunete, fulgere, furtuni, cutremure, uragane. Lavă fierbinte turnată din cer direct pe derma umflată ce stă să plesnească, mult prea mirată să-și mai aducă aminte să doară și să se ferească. Sfidând anatomia, cătând fără pricepere să țină împreună țesuturi de viață obraznică și neastâmpărată, țâșnită brusc, fără veste, prin venele ce împing în cascade sângele clocotit înapoi în inima amenințată cu colapsul. Suflet explodat în focuri de artificii care sar hăt, departe, împrăștiind prin văzduh scântei ce pun în pericol cerul și pământul deopotrivă. Larmă din care se distinge clar glasul imperativ al tinereții, trâmbițând momentul potrivit. Pentru emoția supremă după care tânjesc dintotdeauna sufletul și trupul omului deopotrivă și care puținora dintre noi le e dat să o trăiască la maxima ei intensitate și abundență. Să iubești cu toată ființa ta. Cu fiecare celulă a trupului tău. Cu fiecare frântură de gând transformată în dorință. Intens. Distrugător. Până la ardere. Până la mistuire. Cu cât e mai ascunsă de ochii lumii, cu atât mai mult îi sporește vacarmul ce nu lasă minții măcar o clipă de odihnă.
Patimă. Desfrâu. Dezmăț. Destrăbălare. Viciu. Doar câteva dintre sinonimele în care o înfierează normele, asociind-o mereu cu plăcerea trupească nestăpânită și satisfacerea ei neobosită. Și-atât. Pentru că mecanismele sociale care pun în mișcare atât de râvnitele clipe de pasiune, destul de diferite și totuși mereu aceleași de la o epocă la alta, îi subliniază și îi scot încă în evidență numai stridențele și exagerările evidente, care, pe drumul între curiozitate și descoperire pot duce la cunoaștere numai și numai prin exercițiul pasiunii, abia mai apoi se pot domoli și modela în abțineri, drămuiri și conduite ireproșabile. Și exact pe acest teren se poartă mereu bătălia.
Privită dinspre partea feminină, pasiunea nu a avut practic voie de-a lungul vremii să fie exprimată altfel decât la comandă, după semnarea contractului și indiferent ce se găsea de cealaltă parte a lui (ceea ce e o contradicție în termeni), inocența și pudoarea excesivă fiind singurele capabile să asigure onoarea necesară pentru măcar posibilitatea unei pasiuni. Din capătul ei masculin, ea a fost mai mereu gălăgios exprimată, explorată și chiar exploatată pentru a asigura reputația de bun curtezan, indiferent de calitatea prestației amorezului. Așa se face că din budoarul doamnelor și domnițelor, ale cărui secrete erau bine tăinuite și ținute cu grijă, în inimă, la adăpost de ochii curioșilor, poveștile amoroase ajungeau de multe ori augmentate în târg, direct pe tejgheaua plină de picanterii erotice a cârciumilor, pe unde cuceritorii își purtau dinadins trofeele pentru a fi validați de comunitate.
De la un capăt la altul, dinspre vânător spre obiectul vânat și invers, discreția, fidelitatea și loialitatea sunt doar chestiuni declarative ce se vehiculează abil în mediile sociale elevate, complezente, educate întru pudoare și abstinență dar aflate în permanente negocieri relaționale și clevetiri dintre cele mai obraznice, ce se hrănesc aproape exclusiv cu cele mai intime povești deocheate, reale ori mistificate, ale îndrăgostiților ațâțați, devastați, devorați de pasiuni arzătoare din care e mereu câte ceva de învățat ori de câștigat și care trebuie atent ghidați către calea dreaptă sau profitabilă, până când sunt la rândul lor așezați în fotoliile celor experimentați. De aici, pasiunea, o lecție considerată deja învățată, se predă cu aroganță celor ce nu au avut încă parte de ea. Nimeni nu știe precis dacă a trăit-o cu adevărat. Sau dacă poate să-i păstreze secretul. S-o apere de bătăile neregulate ale inimii și de gura necruțătoare a lumii. Nimeni nu poate spune exact unde anume se încheie sexualitatea și unde începe dragostea, sau dacă e important să tragem linii între ele. Sau să creăm legături.
„Legături primejdioase”. Unul dintre cele mai frumoase spectacole ale Teatrului Mic, regizat de Cristi Juncu după piesa de teatru „Les liaisons dangereuses” din 1985 a lui Christopher Hampton, adaptată la rândul ei după după romanul cu același nume din 1782 al lui Pierre Choderlos de Laclos (Christopher Hampton și-a adaptat apoi propria piesă, trei ani mai târziu, transformând-o în scenariu de film, regizat de Stephen Frears în 1988, „Dangerous Liaisons”, avându-i în rolurile principale pe John Malkovich, Glenn Close, Michelle Pfeiffer și Uma Thurman, iar după încă un an Miloš Forman împreună cu Jean-Claude Carrière au scris un alt scenariu, mult mai potolit, o poveste mai romanțată a romanului lui Choderlos de Laclos, care a stat la baza filmului „Valmont”, regizat de Forman în 1989, cu Colin Firth, Annette Bening, Meg Tilly și Fairuza Balk în centrul poveștii).
E important de precizat și climatul amoros de pe continent al epocii, povestea fiind contemporană cu viața celebrului aventurier venețian Casanova (memoriile lui, ce dovedesc o bună cunoaștere și descriere a moravurilor epocii, consemnate în „Povestea vieții mele” au apărut la aproape 20 de ani după romanul lui Choderlos de Laclos).
Franța în plin baroc. În plin secol XVIII. Nu e deloc un fundal ca oricare altul. Categoric nu pentru iubire. Când totul în jur devenea din ce în ce mai flamboiant, jocurile dragostei trebuiau și ele să țină pasul cu o tot mai sofisticată infrastructură de relații prin care să se aducă la înfăptuire amorul dintre doi tineri de familie bună (îndrăgostiți sau nu, care se cunoșteau sau nu), una dintre cele mai importante preocupări sociale ale vremii. Ceea ce îi obliga cumva pe tinerii aflați la vârsta revoltelor hormonale să calce pe alături pentru a căpăta ceva adrenalină înainte să fie încorsetați iremediabil.
Incredibil pentru moravurile vremii, la capătul sforilor amoroase dintr-un Paris plictisit de dinainte de Revoluție, de care se trage abil în toate felurile în care se poate, stau, pe picior de egalitate, un bărbat și o femeie, ași fiecare în aria lui de expertiză în arta seducției și persuasiunilor pasionale: vicontele de Valmont (Florin Piersic Jr.) și marchiza de Merteuil (Diana Cavallioti), excelenți maeștri păpușari, virtuozi ai intrigilor amoroase și veritabili parteneri de manipulare (și de scenă), doi titani în ale amorului, autorități recunoscute în domeniu, vechi amanți, doi adversari care se cunosc foarte bine unul pe altul, aflați în permanent război pentru putere asupra celuilalt. Nicio suflare, indiferent de gen, nu rezistă farmecelor fiecăruia dintre ei și uneltirilor pe care le pun la cale, separat și împreună, ca într-un campionat de șah în care supraveghează atent fiecare joc, până când se vor înfrunta în cele din urmă într-o ultimă partidă, un duel al adevărurilor individuale, la limita preasincerității, departe de a putea fi declarată remiză.
Prins cu și fără voie în planul mârșav de răzbunare al marchizei de Merteuil (care-i propune să o seducă și să o dezonoreze pe Cécile de Volanges, logodnica virgină a fostului său iubit, Contele de Bastide, cel care a abandonat-o de curând), în timp ce-și urmărește insistent propriul proiect strategic (de a intra cu orice preț în patul lui Madame de Tourvel), Valmont al lui Florin Piersic Jr. este un curtezan șarmant, rafinat, inteligent, ludic și charismatic, un veritabil Casanova care cucerește la fiecare apariție pe toată lumea, de pe scenă și din public, iremediabil fascinată de surprinzătoarea prestație a actorului. Personajul lui este construit incredibil de potolit, de autocontrolat, un curtezan prin învăluire, o opțiune regizorală importantă (sincer mă așteptam să semene mai mult cu vicontele Valmont al lui John Malkovich, însă e împins inteligent către cel al lui Colin Firth din filmul lui Forman), ceea ce imprimă o anumită cadență spectacolului, aroganța lui reținută (stăpân mereu pe situație și conștient de farmecele sale) și lipsa lui de exuberanță temperând fără drept de apel fiecare partener de scenă, nevoit să se acordeze la energia lui, crescând astfel mult în intensitate emoționalul în punctele cheie ale spectacolului (prin reținerile, înăbușirile și reprimările pe care le impune). Aflat într-un joc continuu al contrariilor, atât la nivel de acțiune cât și la nivel de sentimente, prin care-și seduce și-și ține sub control victimele, adversități prin care captează invariabil atenția în orice audiență, un tip politicos, erijat mai mereu în victimă, în îndrăgostit lipsit de apărare demn de răsfățul brațelor ce i se întind primitoare din toate direcțiile, gata să-i sprijine capul și să-i mângâie tâmplele spre a-i alina suferințele pe care nu prididește să le declare (din nou, fără exagerări și lamentări melancolice ori patetice), un amant meticulos, dispus să ofere și să primească în tihnă, aproape didactico-pedagogic și totuși nedemonstrativ, ce vine din siguranța uriașei lui experiențe în materie de iubit, ceea ce-l poate califica negreșit la apelativul de desfrânat.
Etichetă de care nu se poate dezlipi și pe care nu doar că nu caută să o justifice, ba chiar o folosește ca argument suprem pentru întregul său comportament, un implacabil social și literar de care nu se poate descotorosi personajul său, trimis deștept în „Nu ține de mine” (minunata traducere a lui „beyond my control”, întipărită în mintea mea din discursul glacial al lui John Malkovich, felicitări Irina Velcescu!), expresia-stindard din autocaracterizarea acestui personaj. În care e cuprinsă o plajă largă de gesturi și mișcări, pe care actorul le acoperă și le etalează inteligent, cu răbdarea cu care este construit chiar personajul său, actor în propria viață (doar are o reputație de apărat!), ce însoțește o privire mereu iscoditoare și o rostire așezată, cu o retorică ce-și lasă mereu timp pentru a alege cele mai potrivite cuvinte, în chip stăpânit, detașat, aproape glacial pe alocuri, chiar și în momentele cele mai încărcate erotic.
Redutabila lui partener-adversar, o Madame de Merteuil frivolă și nonșalantă a Dianei Cavallioti, domină categoric scena de la începutul până la sfârșitul spectacolului, demonstrativ, amplu, simțind însă precis când anume să facă pasul în spate (sau să-și retragă ocheada aruncată în public) pentru a lăsa prim-planul complicelui ei, reușind să păstreze în echilibru, în ciuda stridențelor, raportul de forțe ce asigură suspansul acțiunilor, subsumate marelui scop: câștigarea pariului, prin care marchiza promite relații amoroase cu Valmont dacă el va reuși să o seducă pe Tourvel și-i va oferi dovezi în scris în acest sens.
Madame de Tourvel, noua obsesie amoroasă a lui Valmont, soția unui membru al Parlamentului plecat în Burgunia și oaspetele curent al mătușii lui Valmont, Madame de Rosemonde, este o senzațională Alina Rotaru, care luptă abil, prin toate mijloacele (uman și actoricește!) cu sentimentele contrare ce au pus stăpânire pe sufletul ei, condamnat să se sacrifice pe altarul dragostei după ce luptă în prealabil cu sentimentul de abandon, monotonia din căsnicia ei și dimensiunea morală a statutului ei social, o bombă cu ceas care va cunoaște o detonare strălucitoare în care toate dorințele și aspirațiile ei înăbușite vor țâșni la suprafață în veritabile și consistente demonstrații de virtuozitate scenică. Expresia ei corporală, mereu încordată și mereu asortată trăirilor intense ce pare să le țină cu greu laolaltă sub costume și chiar sub dermă (de remarcat și expresivitatea feței, crispată adecvat sub tot tumultul emoțional al personajului). Pusă în situația de a respinge toate avansurile vicontelui, onorabila Tourvel privește cu neîncredere modul arogant în care Valmont o curtează, însă cochetează fascinant cu mândria de a fi fost aleasă ținta marelui curtezan până când se îndrăgostește iremediabil, pătimaș, răbufnitor, dezonoare ce va fi plătită cu viața după puternicul moment de reflecție (ea va fi uitată în scenă în capcana propriilor gânduri pe toată durata pauzei spectacolului) care precede tragedia ce-i va pecetlui destinul. Dar care va primi recompensa îndrăgostirii iremediabile a lui Valmont (ceea ce nu doar că-l surprinde pe acesta, dar îi pune în pericol și reputația lui de gigolo nonșalant).
Silvana Mihai, ingenua și obrăznicuța Cecile de Volanges, recent adusă de la mănăstire pentru a fi măritată cu fostul iubit al marchizei, este curioasă, iscoditoare și infinit naivă până la proba contrarie, când femeia din ea izbucnește liberă de sub prihană, forțându-i brusca maturizare, foarte bine integrată de actriță în complicitățile relaționale ce se vor dezvălui după dezvirginare, jonglând tot mai priceput între dragostea pentru fermecătorul și chipeșul ei profesor de muzică, minunatul Chevalier Raphael Danceny al lui Cezar Grumăzescu, și pasiunea pe care o dezvoltă pentru Valmont pe măsură ce lecțiile sexuale sunt dezvoltate și învățate.
Un băiat de rând, lipsit de avere, ce nu poate fi considerat un pretendent viabil la mâna domnișoarei de Volanges, Cezar Grumăzescu este definiția candidului, emanând generoase doze de candoare pură (superbe trecerile lui sprințare ori împleticite prin scenă, parcă mereu îți vine să întervii, să-l ajuți să nu carecumva să se prăbușească, în timp ce empatizezi sută în mie cu tot afectul pe care reușește să ți-l transmită), învelită în cele mai fine straturi de emoție și umor autoironic, contrazise ori poate doar împlinite prin contrast de aventura cu Madame de Merteuil, pentru ca la final să puncteze decisiv în emoționalul cu care urmează să pleci acasă după spectacol.
Un personaj tremurat și indecis, mereu în căutare de proptele emoționale și deloc pricepută în combinațiile sociale, Madame de Volanges își găsește în Ana Bianca Popescu o interpretare veselă, emoționantă și colorată, la fel și amanta senzuală a lui Valmont, Emilie (a lui Beatrice Peter), femeie de moravuri ușoare și masă de scris pentru cele mai înfocate rânduri din misivele îndrăgostitului.
Peste toate neastâmpărările tinereții veghează cu maximă duioșie și oarece compasiune simpatica mătușă a lui Valmont, Madame de Rosemunde, căreia îi dă viață o energică, vag nostalgică și șugubeață Rodica Mandache, al cărei joc plin de nuanțe reușește să surprindă bogata ei experiență de viață, cu toate intrigile amoroase de care a avut parte ori cunoștință, din care a extras abil perversitatea, ludicul și înțelepciunea necesare să panseze azi rănile îndrăgostiților.
A căror suferință e luată peste picior și de un pertinent valet Azolan al lui Ionuț Vișan, amfitrionul/povestitor, responsabil cu buna dispoziție și demonicul moralei acestei fabule teatrale, excelenta mână dreaptă a lui Valmont (care, în încercarea de a o controla pe Madame de Tourvel i-a cerut să o seducă pe servitoarea acesteia, spre a căpăta accesul la corespondența sa privată, ocazie cu care și-a dovedit și iscusita însușire a lecțiilor de amor ale stăpânului său), care poartă priceput prin scenă obiectele și vorbele deopotrivă.
Debordând de o interesantă sexualitate excelent controlată, între șleau temperat și pudibonderii, cu perdafuri fine, elegante, aluzive la adresa desfrânării descărcate de explicit, de carnal, de obscen, de vulgar, îmbrăcate chiar într-un metaforic strat de insinuante noi pudori, obligatorii spre a-l păstra într-o atmosferă nobilă, onorabilă, pretabilă a fi împărtășită în această grădină luxuriantă în care au fost invitați spectatorii, un paradis al amorului și eroticului spectacular. Imperativ moral, în care se găsesc suficient de multe nuanțe (între plăcere și viciu, adorație și distrugere, abstinență și destrăbălare, stăpânire și necumpătare) pentru orice fel de simțuri și educații, mai tolerante ori mai neîngăduitoare.
Forța spectacolului lui Cristi Juncu stă tocmai în dezvelirea gingașă a straturilor de pudoare, niciodată abrupt, ca petalele unei flori care se deschide încet în lumina puternică a soarelui abătut asupra grădinii în cele trei ore și jumătate de spectacol. Barocul lui e mult mai elaborat la nivel metaforic decât în variantele cinematografice ale acestei povești, asortat dibaci la campionatul de șah în care s-au avântat cei doi maeștri păpușari ai spectacolului. În complicitate cu Cristina Milea, care semnează decorul și costumele, regizorul a creat un veritabil joc baroc alb/negru, în care predomină categoric negrul (peste care se vede cel mai bine culoarea și se descompune cel mai bine lumina), cu tot excesul de ornamentație specific decorativului epocii, aglomerat, suprapus, încărcat, peste care tronează la tot pasul florile colorate, prezente pe toată scena și în toate elementele de mobilier și decor, un rococo isteț, înțesat de surprize scenografice din care sunt controlate lungimea, lățimea, adâncimea și amplitudinile spațiului de joc, cu toate delimitările necesare, subtile și mereu revelatoare de noi posibilități spațiale și vizuale.
Un joc în care a avut grijă să nu lase nicio clipă senzația că s-ar putea lua prea în serios (contribuie din plin și muzica Adei Milea), un facil elaborat, un maladiv inocent, capabil să transforme pasiunea din cea mai mare voluptate în cea mai adâncă pudoare și invers, ca într-o colivie-candelabru în care e închisă iubirea, cu tot extazul de care poate fi suspectată, pentru a nu i se mai auzi trilul și a nu i se mai risipi aiurea lumina, doar-doar n-o mai cădea vreodată vreun naiv îndrăgostit în necruțătoarele ei capcane și legături.
Legături primejdioase.
„Legături primejdioase” de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos Traducere: Irina Velcescu
Teatrul Mic, Sala Atelier
Regie: Cristi Juncu
Muzică: Ada Milea
Decor și costume: Cristina Milea
Asistent decor: Cezara Negoescu
Producător delegat: Arti Stancu
DISTRIBUȚIA:
Valmont: Florin Piersic Jr.
Madame de Merteuil: Diana Cavallioti
Madame de Tourvel: Alina Rotaru
Danceny: Cezar Grumăzescu
Cecile de Volanges: Silvana Mihai
Madame de Volanges: Ana Bianca Popescu
Rosemunde: Rodica Mandache
Emilie: Beatrice Peter
Azolan: Ionuț Vișan
Luciana Antofi 