MĂCELĂRIA lui Radu Afrim sau KARMAngeria Irinei Moscu: CÂND NU VĂ PLACE ÎNCOTRO MERGE TURMA, SCHIMBAȚI PĂSTORUL

Macelaria 3

“Măcelăria lui Iov“ la Naţionalul ieşean sau dezbrăcarea de orice Dumnezeu. O critică violentă a societății capitaliste. A omului pierdut de sine și de ceilalți. Simbol al suferinței, ca obstacol de neocolit, asemenea păcatului. Dumnezeu este înlocuit cu banul. Totul este negociabil, totul trebuie să aibă un preț. Orice se transformă doar în posesie și profit. Banca, furnizorul, cămătarul devin singurele instituții de referință, înlocuind familia, prietenia, dragostea. Trădarea e permisă și de neevitat în acest mecanism mercantil, în locul rămas fără Dumnezeu, care a fost substituit, izgonit, ucis.

Cu premiera mondială în urmă cu trei ani în regia dramaturgului (la Bozar – Le palais des Beaux-Arts în Bruxelles, ca primă producție a teatrului Valle Occupato “Fondazione Teatro Valle Bene Comune”), piesa “Măcelăria lui Iov“ explorează raporturile cu sacralitatea, cu misterul, cu Dumnezeu. Preocupat de criza economică și de obscuritatea mecanismelor financiare, Paravidino a studiat textul biblic și l-a transpus în realitatea cotidiană, concluzionând că “răul vine de la oameni, e pedeapsa divină“.

“Fausto Paravidino are bunul simţ de a nu băga degetul în ochi. Micul întreprinzător şi gâlceava lui cu capitalismul. Şi familia prinsă la mijloc, măcinată pe dinăuntru. Remuşcările, vina, cenuşa în cap şi eşecul final. Sau poate izbăvirea. E şi o poveste maladivă de dragoste. Povestea asta reprezintă unul dintre motivele pentru care am ales piesa”, se destăinuie Radu Afrim.

Personajul principal este Iov (interpretat într-o cheie stinsă de Emil Coşeru), proprietarul unei măcelării care se zbate să supraviețuiască crizei financiare, în timp ce familia lui se dezintegrează (fiica suferă de o boală incurabilă, fiul îl trădează pentru bani, soția se sacrifică pe altarul familiei, neglijându-și sănătatea și grăbindu-și sfârșitul). Iov este intenționat construit ca un personaj post-personajul biblic (credința lui s-a pierdut demult, el trăiește cu fatalitatea că nu mai poate fi salvat).

„Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. (…) Și prin durere este mustrat omul în culcușul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese. Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele care nu i se vedeau rămân goale”. (Iov 33: 13-21).

De aici începe Iov măcelarul. Și toți și tot ce-l înconjoară. Lupta pentru supraviețuire și dorința de a câștiga permite orice, de la manipulare la trădare  sau chiar crimă.

La vedere rămân în final oasele tuturor personajelor din această Karmangerie, hălci de carne proaspăt tăiate din carcasele animalelor atârnate în mijlocul scenei, care se plimbă însângerate prin lume întru descarnare (oasele sunt mereu prezente în decor și în jocul actorilor).

Nici măcar iubirea dintre singurele personaje curate din această poveste (fiica bolnavă, o candidă și ingenuă Ada Lupu, și băiatul de prăvălie, dinamicul și seninul Andrei Varga) nu poate fi salvată. Delfinul din inima fetei,  promisiunea unei insule și păstrarea cuvântului dat sunt nimicite în cinismul general.

Clovnii lui Paravidino sunt transformați în prostituate și travestiți, oameni care se iubesc doar pe ei înșiși, dar care acompaniază și amplifică dramele prin care trece familia lui Iov și exploatează la maximum disprețul lumii devorate de mercantil. Remarcabile interpretările lui Horia Veriveș, Doru Maftei și Irenei Boclincă,

Scenografa Irina Moscu, la a cincea întâlnire cu Radu Afrim (după „Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori” la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, „Suntrack” la Teatrul Maria Filotti din Brăila, „Între noi totul e bine” la Teatrul Național București şi „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe nisipul fierbinte la Teatrul Naţional Târgu-Mureş), a imaginat un spațiu aproape gol, minimalist, pentru fiecare dintre scene, închise între cele două jumătăți ale unei clădiri albe (care se glisează mereu, devenind pe rând măcelărie, casa lui Iov, bancă, parc. cârciumă, scenă), pe care sunt proiectate lumini și imagini pe tot parcursul spectacolului.

„După ce citesc un text, încerc să-l rezum la un singur cuvânt sau la câteva cuvinte-cheie, cu care să mă joc și care să genereze niște linii în spațiu și niște sentimente. De data asta, cuvântul a fost fragilitate”, a spus Irina Moscu.

Acesta e și cuvântul cu care am ieșit în cap de la spectacolul lui Radu Afrim. Și cu o replică savuroasă: „Viața nu-i pentru labagii sentimentali. Pentru aceia există teatru dramatic”.

Afis-Macelaria-lui-Iov.jpg

Măcelăria lui Iov

de Fausto Paravidino

Teatrul Național Vasile Alecsandri din iași

regia: Radu Afrim

scenografia: Irina Moscu

video mapping: Andrei Cozlac

lighting design: Cristian Șimon

univers sonor: Radu Afrim

sound design: Adrian Păduraru

versuri cântece: Ada Lupu

asistent regie: Irina Crețu

 

distribuția:

Emil Coșeru

Tatiana Ionesi

Ionuț Cornilă

Ada Lupu

Andrei Varga

Horia Veriveș

Livia Iorga

Irena Boclincă

Brândușa Aciobăniței

Doru Maftei

 

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani

 

durata: 2h 10′

„Pe jumătate cântec”: PE DE-A-NTREGUL TEATRU

pe jumatate 1.jpg

„Pe jumătate cântec”. În rest poezie. Grea. Apăsătoare. Din categoria #metoo.

Așa a ieșit textul dramatic al Cristei Bilciu, în urmă cu doi ani. Dintr-o depresie personală și teatrală.  Întoarsă acasă, la Târgu-Mureș, după 10 ani de București, sub impresia puternică a unui moment în care s-a simțit la un pas de ratare și a tristeții cu care se raportează la artiștii ce amână să-și împlinească destinul, așteptându-și șansa uneori toată viața, a găsit brusc curajul necesar să-l aștearnă.

„Am început să-l scriu la întâmplare, fără nicio idee, convinsă că genul dramatic este singurul gen literar cu care nu am nicio tangenţă, convinsă că oricum înşir prea multe cuvinte ca să mai rămână şi loc de acţiune. În fine, textul curgea aproape fără mine. Ce e ciudat e că vorbele şi ideile ţâşneau din mine tare ordonate, aproape că nu am avut cuvinte tăiate sau fraze rescrise ulterior, textul avea o melodie a lui, ca o poezie”, se confesează Crista.

A câştigat cu acest text concursul de dramaturgie de la Gala Star 2015, la Bacău, unde nu i s-a pus în scenă spectacolul. A ținut să-l facă așa cum și l-a imaginat în timp ce l-a scris, special pentru Anda Saltelechi, actrița împreună cu care plecase din Târgu Mureș în urmă cu un deceniu să cucerească scena Capitalei.

Și bine a făcut.

L-a repetat cu Anda la telefon, ore în şir, din Târgu-Mureș, apoi în clandestinitate la Bucureşti, în şoaptă, în mansarda Andei (unde a locuit pe ascuns, pentru că gazda nu-i permitea să primească vizite) și, în final, în studioul improvizat într-o încăpere din casa unei prietene, unde s-a născut acompaniamentul vizual al spectacolului. În total, un an de repetiții. Fără experienţă, fără bani, cu mijloace tehnice împrumutate. Teatru independent, curat, mai mult decât posibil.

Așa s-a născut Francesca. Personajul care pare că nu și-a dorit niciodată să fie fericit. O fetiță talentată, frumoasă, veselă, altruistă, al cărei mare vis este să cânte, ce trăiește și crește într-o familie modestă din provincie. Persecutată de tată. Marginalizată de colegi. Abuzată de străini. Urmând o cale inertă, care n-a fost niciodată a ei. Se educă, iubește, se căsătorește, divorțează, naște, se îmbolnăvește înainte de vreme. Un destin frânt la treizeci și ceva de ani. De imobilitate. De pasivitate. De lipsa de curaj.

Un spectacol despre ratare. La genul feminin. Ratarea care se construiește ca un puzzle, punând laolaltă piesele adunate de-a lungul vieții. Ale Francescăi din fiecare dintre noi. Pe care actrița Anda Saltelechi le așează cu mare pricepere una câte una, în nouă tablouri, la mai multe vârste, despre marile vise, temeri și întrebări ale existenței. O actriță care crește și se transformă odată cu personajul pe care-l interpretează, sub privirea șocată a spectatorului căruia i se construiește și devoalează imaginea completă. Un întreg trist „despre ce se întâmplă atunci când nu ai curajul să îţi urmezi visele şi te încurci în propria ta viaţă, ca într-o haină cu câteva numere prea mare. Despre cum ajunge viaţa netrăită să te roadă pe dinăuntru ca un cancer”.

Acesta ar fi firul roșu al poveștii Francescăi. Ca să nu fur spectatorului nimic din plăcerea descoperirii unui text altfel savuros, inteligent, bogat, plin  de umor și de culoare. Susținut în același ton de o actriță minunată.

Două fete de toată isprava. De neratat.

„Pe jumătate cântec” este programat azi 28 octombrie, la ora 22.00, și mâine, 29 octombrie, la ora 21.00, la Sala Studio a Teatrului Odeon, în cadrul Festivalului Național de Teatru.

pe jumatate 6.jpg

PE JUMĂTATE CÂNTEC

Producţie: Teatrul de Foc

Text şi regie: Crista Bilciu

Cu: Anda Saltelechi
Durată: 1h 10min

“Iarna” lui Măniuțiu la Nottara: DRAGOSTE ÎN ALB

Iarna 1

 

În 25 și 26 octombrie, în Sala George Constantin a Teatrului Nottara s-a jucat (după un an de la premieră, în cadrul Festivalului Național de Teatru), “Iarna” lui Măniuțiu.

Un cec în alb. Pentru iubire. Așa cum se naște ea. Din primul fulg ce ți se topește în palmă. Care, înainte să-ți dai seama, se va aprinde, te va arde, te va mistui. Te ninge liniștit și te oprești să prinzi cu grijă fiecare fulg. Să-i aduni apoi împreună într-un bulgăre, pe care-l rostogolești ușor prin zăpada proaspăt așternută.

Care crește. Într-o avalanșă de alb. Nicio culoare. Sau toate culorile împreună: căutare, atingere, pasiune, despărțire, disperare, regăsire, pierzanie. Închise într-un singur anotimp.

El și Ea. Eterna poveste.

Textul norvegianului Jon Fosse (tradus de Carmen Vioreanu) este golit de cuvinte. Vorbesc mai mult absența. Și tăcerile. Andi Vasluianu și Catrinel Dumitrescu dau din când în când voce puținului text folosit de cele două personaje. În numele lor grăiesc, într-un minunat limbaj corporal, dansatorii Ștefan Lupu și Andrea Gavriliu (cea care semnează și coregrafia spectacolului), scenograful Adrian Damian și muzica lui Mihai Dobre (de la Șuie Paparude, la a cincea întâlnire cu teatrul în ultimii doi ani și a patra cu Mihai Măniuțiu, după „Cafeneaua” la Teatrul Regina Maria din Oradea, “Rambuku” la Teatrul Național din Timișoara și “Goldberg Show – Facerea lumii și alte întâmplări” la Teatrul Național din Iași) și a Anei-Teodora Popa.

În rest, doar Lumină. Egală pe toate lungimile de undă. Ale spectrului vizibil. O scenă într-o cutie albă, rece, fără intrări și ieșiri. Un spațiu ideal în care să-și caute loc inocența, puritatea, adevărul. Mai apoi amorțeala și înghețul.

Iubirea celor doi crește într-o realitate imposibilă. Întâlnirea are loc într-un parc, apoi într-o cameră de hotel. În care se agață cu disperare unul de celălalt, încercând să-și alunge gândurile de vinovăție, fricile, singurătățile. Într-o luptă cu fatalitatea și nevoia disperată de evadare din banal. Din viețile lor anoste și terne. Din relațiile în care sunt captivi în conveniențe. Din lume. Reală sau fantastică. Tangibilă ori fantomatică.

Spectacolul lui Mihai Măniuțiu este mai mult decât o metaforă a iubirii, este un cântec al nevoii de celălalt. Așa cum o tânjește sufletul omului. Întru eternitate.

„Piesa Iarna de Jon Fosse este o stranie şi enigmatică poveste de dragoste, scrisă de un dramaturg a cărui scriitură pare că se hrănește din aceea rarefiată, ilustrată şi teoretizată de Maurice Maeterlinck, sub numele de „tragic cotidian”. Aici, esențial este nu atât dialogul exterior, cel care se rostește și se aude, ci acela interior, al ființei cu destinul său și cu moartea“. “Sper să nu obosesc nicicând să-mi arăt predilecția pentru un teatru care farmecă şi care ştie să înnobileze iluzia, să-i confere prestigiul ontologic al viziunii. Inspirat de magistralul text al lui Jon Fosse, este, dacă vreți, un spectacol-manifest, în care nu ezit să dau un corp fantomelor pe care intuiția mea le vede constant, în viața de zi cu zi”, au declarat, la nașterea acestui spectacol, Anca și Mihai Măniuţiu.

 

Iarna de Jon Fosse

Teatrul Nottara București
Regia: Mihai Măniuțiu

Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea scenică: Anca Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Muzica originală: Mihai Dobre, Ana-Teodora Popa
Sound-design: Vladimir Ivanov
Light-design: Cristian Șimon, Andrei Florea
Distribuția:

EA – Catrinel Dumitrescu, Andrea Gavriliu

EL – Andi Vasluianu, Ştefan Lupu

“A mélyben / În adâncuri”: ELOGIU SUFERINŢEI

in-adancuri-1

“Ce ai tu se poate vindeca. Există un spital, într-un oraş, unde boala ta se tratează. Am uitat numele oraşului, dar sigur îl vei găsi. Nu e greu”, ne spune Actorul.

Asta au încercat să facă pe scenă personajele gorkiene, întrupări ale omului suferind și dezumanizat, uitat în afara istoriei. Să găsească o cale de salvare, măcar de o clipă, din infernul existenței lor. Aseară pe scena Sălii Mari a Naționalului bucureștean, unde Yuri Kordonsky ne-a ținut captivi  într-un iad contemporan, construit cu migală de Dragoș Buhagiar: o mansardă mizeră, gri-cenuşie, unde s-au înghesuit la căldura sobei suferința, boala și moartea.

Răvăşitor.

Distins cu premiul UNITER pentru cea mai bună regie a anului 2016, spectacolul lui Kordonsky de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, „În adâncuri” (după piesa lui Maxim Gorki în varianta originală a titlului ales de dramaturg, cunoscută și jucată la noi de obicei sub titlul „Azilul de noapte”), ne întreabă: până unde mai poate merge omenirea înainte de a înceta să existe?

“Momente ale adevărului”, cum anunță caietul program. Într-o mansardă dezolantă, o Plută a Meduzei și a speranței care plutește în univers (așa cum a descris-o creatorul ei, Dragoș Buhagiar), martoră a unui potop prezent continuu, în care și-au găsit adăpost vremelnic oameni aflați în situații limită, fără  casă, familie, loc de muncă, mijloace de supravieţuire. Și fără speranță.

Personajele, prizoniere ale nenorocirii proprii și ale celei colective, interpretate fermecător  de trupa clujeană, deși nu mai așteaptă decât să moară, găsesc încă timp să se îndrăgostească, să iubească, să cânte, să citească, să-l caute și să pretindă că-l găsesc pe Dumnezeu. Sosirea unui nou locatar, Luka (Zsolt Bogdán), un călugăr cu o cruce mare în spinare, cel ce vede mântuirea din infernul mizeriei şi al ratării tocmai în aceste vise și idealuri ale lor, este motorul care pune în mișcare tot ce au mai frumos în adâncul ființei lor acești oameni: Anna (Júlia Laczó), femeia prăbușită care în pragul morții crede în binele absolut ce o aşteaptă Dincolo pe care i- vinde Luka, Actorul (Áron Dimény) cândva în lumina reflectoarelor, care ba încurcă versurile poemelor, ba rostește cu o cursivitate emoționantă  în timp ce frământă în mâini niște pietre, prostituata Nastia (Anikó Pethő), care silabiseşte din Anna Karenina și pune în scenă romanul în partea a doua a spectacolului distribuind roluri colegilor de azil, Nataşa și Vasilisa (Éva Imre și Imola Kézdi), surorile care-și impart iubitul, Vaska Pepel (Gábor Viola), baronul (Ervin Szűcs) și Mihail (András Hatházi), cel care preaslăvește și justifică imbatabil răul din lume.

Satin, personajul torturat de întrebări fără răspuns, interpretat magistral de Miklos Bacs, este cel ce susține calea adevărului ca singură posibilitate de ieşire din propriul infern. El se împotrivește vehement poveştilor cu care încearcă  să-și aline disperarea colegii azilanți, brutalitatea și violența cu care l-au lovit viața vindecându-l demult și definitiv de credință.: “Nu există oraşe! Nu există oameni!! Nu există nimic!”, se împotrivește el Actorului.

Pentru ca în monologul la gura sobei să vorbească întruna despre om: “Omul, ăsta e adevărul. De ce trăiește omul?  Pentru a se naște omul mai bun”.

Vorbele dispar în cântece rusești care se sting încet la lumina lumânărilor…

in-adancuri-6

 

„În adâncuri” de M. Gorki

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

 

Regia: Yuri Kordonsky

Dramaturgia: Visky András

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Distribuția:

Mihail Kostiliov: Hatházi András 
Vasilisa: Kézdi Imola
Nataşa: Imre Éva
Vaska Pepel: Viola Gábor  
Andrei Kleşci: Farkas Loránd
Anna: Laczó Júlia  
Nastia: Pethő Anikó
Bubnov: Keresztes Sándor  
Baronul: Szűcs Ervin
Satin: Bács Miklós
Actorul: Dimény Áron  
Luka: Bogdán Zsolt   
Tătarul: Árus Péter

 

Procesul: O COLIVIE ÎN CĂUTAREA UNEI PĂSĂRI

procesul 002

La judecată. Teatrală.

Aseară în Sala Majestic a Odeonului, la „Procesul” Teatrului Național Cluj-Napoca. Viziunea Mihaelei Panainte este ridiculizarea până la grotesc a comportamentului fatidic de supunere la abuz fără multă rezistență, într-o lume controlată până la pierderea oricărui sens.

Personajul kafkian e doar un prilej de a vorbi despre judecata continuă și absurdă la care societatea supune individul, un Josef K. dezbrăcat de identitate până la apatie. Strivit de sine și de ceilalți. De viața lui banală și monotonă ale cărei ceasuri curg la fel în fiecare zi. De slujba lui măruntă și plictisitoare de procurist la bancă. De sistemul care-i induce mereu sentimentul de vină față de tot ce face. Dar și de propriul ego. De neputință. De toate dorințele pe care și le-a refuzat.

Personajul central nu este însă K, ci decorul lui Helmut Stürmer. O colivie care-și așteaptă pasărea. O instalație mecanică din metal, o cușcă imensă cu  grilaje, garduri și plasă de sârmă, în care totul amenință și strigă. În care scările, plasate în diverse direcţii, nu sunt soluții de evadare, orice tendință de ascensiune întru salvare opintindu-se, fatidic, în pereții coliviei. Nu e permis niciun zbor. Nici din casă, nici din birou, nici de pe holurile tribunalului sau din sala de judecată. Un spațiu pentru condamnare și autocondamnare. O închisoare întru eternitate. Accentuată de sunetele metalice și muzica agresivă și apăsătoare a lui Șerban Ursachi, care amplifică sentimentul de neputință.

„Nu e un decor care să fie explicat, el trebuie să fie jucat”, a spus marele scenograf despre instalația acestui spectacol.

Și este jucat de trupa clujeană într-o cheie interesantă. Sinistru în alb și negru. Unui K alb, vlăguit și resemnat încă înainte să înceapă lupta (Ionuț Caras bun și, foarte important, constant pe parcursul spectacolului), ostatic înainte de vreme, captiv în neputința de a-și exprima frustrarea față de soarta lui nejustă și imposibilitatea de a-și susține nevinovăția, i se opun un personaj colectiv și niște personaje individuale negre, ridicole, grotești, isterice. Domnişoara Bürstner, Unchiul, Kullich, pictorul Titorelli, avocatul Huld, toate sunt personaje din carton, construite la limita moralității, sigure pe ele, provocatoare și amenințătoare, care contribuie la dezbrăcarea lui K de orice urmă de uman.

Piesa debutează cu o scenă de grup care prezintă premizele construcției personajului Josef K (pe care îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat) și scoaterea lui încă de la început în afara logicii existenței celorlalte personaje. Singurătatea lui e refugiu și blamare deopotrivă. Vina impusă, frica şi ruşinea neasumate fac din condamnat un autocondamnat.

Cu excepția lui Ionuț Caras, fiecărui actor i-au fost încredințate mai multe roluri.

Cele masculine au cel puțin un personaj bine conturat și susținut: Matei Rotaru (excelent în avocatul Huld, un dresor al tuturor celor ce au de-a face cu justiția), Cristian Rigman (studentul Berthold), Radu Lărgeanu (sintetizând foarte bine în rolul unchiului relațiile de familie întreținute de gura lumii), Mihai-Florian Niţu (meticulosul șef de birou). Un foarte bun Cristian Grosu (în special pictorul de tribunal Titorelli, dar delicios și ca biciuitor nemilos şi în timidul și neputinciosul Aprod al Curţii) și un Adrian Cucu extrem de abil, fantomatic și lipsit de personalitate în rolul negustorului Block, care joacă minunat în final preotul energic ce prezintă publicului metafora individului blocat în grilajele justiției.

Rolurile feminine, cu excepția doamnei Grubach (Elena Ivanca) care e un personaj robotizat, sufocat de sistem, măcinat mereu pe dinăuntru (unei atitudini și rostiri fixiste îi adaugă gesturi nervoase care cresc în intensitate), sunt aruncate într-o sexualitate exagerată. Fetițele, „care au rolul lor în justiție” (Anca Hanu, Patricia Brad și Angelica Nicoară), sunt femei-obiect, unelte în mâinile nemiloase ale bărbaților care le manevrează, excelând în acest sens mai ales în celelalte roluri pe care le interpretează (Anca Hanu în domnișoara Bürstner, Patricia Brad în Leni și Angelica Nicoară în soţia aprodului), create toate pentru a ațâța personajul principal și a-i releva într-un mod grotesc sexualitatea reprimată ca instinct animalic.

Tirada pictorului Titorelli despre achitările posibile și lipsa de soluții prezentată de preot îl închid definitiv pe K în colivie.

Achitarea reală. Achitarea aparentă. Tărăgănarea la nesfârșit. Unul și același verdict.

O singură cale de scăpare. Ușa. Acum veșnic închisă.

Procesul continuă în afara scenei.

afis procesul.jpg

 

PROCESUL

Teatrul Național Cluj-Napoca

după Franz Kafka, dramatizare de Mihaela Panainte și Daniel Ilea
traducere de Gellu Naum

regia: Mihaela Panainte
scenografia: Helmut Stürmer
muzica: Șerban Ursachi
coregrafia: Enikő Györgyjakab
maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
K: Ionuţ Caras
Pictorul Titorelli, Biciuitorul, Aprodul Curții: Cristian Grosu
Leni, Fetița 1, Kaminer: Patricia Brad
Avocatul Huld, Paznicul Willem, Agent 1: Matei Rotaru
Block, Preotul: Adrian Cucu
Domnișoara Bürstner, Fețita 3, Robensteiner: Anca Hanu
Unchiul, Paznicul Franz, Agent 2: Radu Lărgeanu
Spălătoreasa, Fetița 2, Kullich: Angelica Nicoară
Doamna Grubach, O persoană din mulțime: Elena Ivanca
Studentul Berthold, Un acuzat: Cristian Rigman
Inspectorul, Șeful de birou: Mihai-Florian Nițu
regia tehnică: Doru Bodrea
lights technicians: Mădălina Mânzat, Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Ana Maria Moldovan

Comedie neagră marca Tarantino la Teatrul Avangardia: RESERVOIR CATS

reserv 2.jpg

De la masculin la feminin. De la film la teatru. De la Tarantino la Stanislavski.

“Reservoir cats”, replica feminină teatrală la filmul „Reservoir dogs” al lui Quentin Tarantino. Nu doar un omagiu adus universului feminin al regizorului, ci un prilej de a critica slăbiciunile individuale, sociale sau general umane ale ultimului secol.

O perspectivă tragicomică asupra societății în care trăim, reflectând condițiile sociale ale mai multor momente istorice ce culminează cu un prezent decadent (ce se întind  în timp, probabil, din copilăria și tinerețea de cinefil ale lui Tarantino, cel ce a omagiat mereu în filmele lui momentele preferate din istoria cinematografului, până în lumea filmului și teatrului contemporan), care, prin ironie și exagerare  până la batjocură și vehemență caricaturizează aspectele negative ale lumii absurde și imorale în care s-au născut protagonistele.

O comedie superbă despre un jaf organizat de o bandă de șase  femei. Femei din universul  tarantinoian. Puternice.  Periculoase. Crude. Misterioase.

Un jaf care (ca și în filmul la care se referă) are loc în afara scenei și este folosit doar ca pretext pentru prezentarea personajelor și interacțiunea dintre ele. Ceea ce face ca scena Teatrului Avangardia să fie mai mult decât suficientă pentru a găzdui un astfel de spectacol. Din nou cu decor minim, absolut decent, cheia rămânând în interpretarea actorilor. A doua întâlnire personală cu Avangardia și același sentiment de bine. În legătură cu modul în care se poate face teatru cu resurse minime fără să arate în vreun fel sărac. Dimpotrivă.

Un text foarte bine scris. Și pentru fanii lui Quentin și pentru novici. Dar mai ales pentru primii. Un grup de femei care nu se cunosc între ele plănuiesc un jaf. Pentru a nu-și dezvălui identitatea, folosesc porecle. Cele încredințate de amfitrionul invizibil al spectacolului, prezent în scenă doar cu vocea, întruchipând personajul (cum altfel?) Uma. Pe voce masculină (Andrei Duban)!

Dacă în filmul lui Tarantino alias-urile sunt culori (Mr. Blue, Mr. Orange, Mr. White, Mr. Pink, Mr. Brown, Mr. Blonde), în piesa “Reservoir cats” autorii au ales să folosească nume de actori celebri care au lucrat cu regizorul: Leo (di Caprio), John (Travolta), Bruce (Willis), Brad (Pitt), Robert (de Niro) și Sam (L. Jackson).

Umorul vine din toate direcțiile: dialoguri, mod de adresare, construcția dramatică (în trei episoade distincte, ca în scenariul lui Tarantino: Pregătirea, Frustrarea, Deznodământul), marcate toate de trimiteri la mai multe filme ale lui frumosului nebun de la Hollywood  (“Pulp fiction”,”Death proof”, “Kill Bill”). Însă cel mai mult dinspre felul minunat în care sunt construite personajele, foarte bine ținute în mână de cele șase actrițe care le interpretează. Extrem de diferite (tipologii distincte și recognoscibile), ele sunt împlinite de Grațiela Duban (personajul Brad, femeia educată, ghidată de codul onoarei profesionale),  Smaranda Caragea (Samuel, personajul eminamente negativ, instabil, mereu exploziv), Andreea Mateiu (John, cea mai experimentată în ale vieții, extrem de umană și corectă), Ioana Barbu (personajul Bruce, sexi, rafinată, misterioasă, cam clevetitoare), Andreea Samson (personajul Robert, serioasă, împăciuitoare și altruistă) și, de departe cea mai importantă apariție din acest spectacol, care interpretează superb personajul Leonardo, o Ada Galeș de zile mari. Câștigătoarea premiului Uniter pentru debut în 2016, Ada Galeș întruchipează o femeie candidă, dulce, curioasă, naivă, politically correct, cu o filosofie de viață ce se învârte sarcastic în jurul unor experiențe cu veverițe, mereu îndrăgostită și cu o mulțime de îndoieli cu privire la propria sexualitate.

“Cel care a încercat să mă sinucidă a fost societatea”, concluzionează personajul interpretat de Ada Galeș.

Piesa este regizată de regizorul spaniol Ricard Reguant (împreună cu Carolina Corvillo co-autor al acestei piese), laureat “Broadway World 2015”, care a pus în scenă în România musical-ul “Chicago” (2005-2008 la Teatrul Național din București) și comedia “Toc Toc”, care se joacă tot la Cinema Pro.

De văzut. Următoarea reprezentație pe 8 noiembrie, la Cinema Pro. Interzis sub 16 ani.

reserv 1

Reservoir Cats

Teatrul Avangardia

București, Cinema Pro

Distribuție: Ada Galeș, Ioana Barbu, Andreea Mateiu,  Smaranda Caragea, Andreea Samson, Grațiela Duban / Laura Cosoi

Regie: Ricard Reguant

Durata: 1h 40 (fără pauză)

“UFO” la TNB: OBIECTUL ZBURĂTOR NEIDENTIFICAT ESTE TEATRUL

 

UFO 3.jpg

“UFO” de Ivan Vyrypaev, în regia lui Bobi Pricop, pe scena Sălii Pictură, prima premieră a Naționalului bucureștean din această stagiune. Sau cum anume să consumi energie și resurse fără să creezi emoție.

Un spectacol eclectic. O risipă de resurse, în special vizuale.

El ar fi trebuit să spună poveştile emoţionante ale unor martori din diferite colțuri ale lumii (Australia, Rusia, Statele Unite, Anglia) care au avut contact cu civilizații extraterestre (într-un bar, pe o terasă, pe malul unui râu) și care ne împărtășesc felul în care au perceput acea întâlnire: o experiență personală profundă, o iluminare, o tulburare care i-a scos din cotidian și care i-a schimbat pentru totdeauna.

Însă spectacolul cred că a ratat esențial miza de a fi teatral. Și mesajul pe care îl are de transmis  unul dintre cei mai jucați dramaturgi tineri ruși, Ivan Vyrypaev: scufundarea în sine până la marele adevăr. Până acolo unde ai epuizat toate întrebările despre modul în care alegi să-ți trăiești viața. Despre ce ne face fericiți. Despre cât suntem de liberi. Despre evadare din banal. Despre liniște. Care există și poate fi ascultată. Despre drum și căutarea unui acasă. Despre întâlnirile esențiale ale vieții. Care te obligă la schimbare până la resetare.

“Mărturisirile acestor întâmplări sunt tratate cu limpezime, autenticitate și umor, îmbinând adevăruri virtuale cu revelații practice și devenind astfel spectacolul surprinzător al întâlnirii dintre tehnologie și emoție, dintre artă și programare digitală, dintre inovațiile care reconstruiesc teatrul și adevărurile care l-au definit dintotdeauna”. Asta era scris în comunicatul de presă care anunţa premiera acestui spectacol. Întâlnirile s-or fi produs, nu zic. Fără nicio emoție, însă şi, pe cale de consecinţă, fără adevăr.

Regizorul apare la început în fața cortinei pentru a ne arunca, din rolul autorului (într-un mod mai mult sau mai puțin stângaci), în convenție. În timp ce de sub fusta spectacolului se ivește o dovadă a unui exces de tehnologie, ca o primă barieră între actori și public.

Pe scurt, camere-live, video-proiecţii, light-design şi turnante (care scârțâie uneori deranjant), folosite pentru a crea perspective în mişcare. Care împreună te fac să simți că privești la un ecran 3D fără ochelarii potriviți. În afară de faptul că nu ajută cu nimic actorii de pe scenă – dimpotrivă, aruncă mereu privirea și atenția spectatorului în tot felul de colțuri -, această nebunie multimedia mai beneficiază și de un decalaj supărător între sunet şi imagine (protagoniștii dând replicile în proiecțiile live, înalte cât scena, după ce le-ai auzit deja rostite).

După ce că au de luptat cu vizualul, care-i acoperă aproape în întregime, actorii sunt vitregiţi şi de felul în care regizorul i-a aruncat în această călătorie în interiorul fiinţei personajelor lor. Textul lui Vyrypaev este sensibil și puternic, însă din gura personajelor iese mult prea dens și neasumat. O poveste care ar trebui să te zdruncine devine plicticoasă.

Din cele șase monologuri, patru nu şi-au prea atins scopul. Şi nici măcar nu e strict o problemă de performanţă actoricească, cât e de fragilitatea construcţiei personajelor şi lipsa lor de veridicitate, care anulează emoţia. O Ada Galeş redundantă în rostire, cu un entuziasm fals pe alocuri, un Istvan Teglas puternic dar tern în același timp (pentru un personaj pasionat de jocuri video şi realitati virtuale, care mai şi consumă haş din când în când), un Ciprian Nicula aproape gingaș pe alocuri, care nu e însă constant în candoare (pentru un om sensibil, fericit când îmbrățișează copaci), și o Raluca Aprodu la fel de neconvingătoare, în ciuda partiturii ofertante a personajului (consumatoare de substanţe mistificatoare de realitate).

Mihai Călin, cel care-l interpretează pe Robert, este cred cel mai mare apărător al mesajului dramaturgului rus. E singurul care se bate parte-n parte cu nebunia tehnologică în care a fost aruncat şi uneori chiar învinge. Întoarcerea în copilărie a personajului pe care-l interpretează este poate cel mai adevărat şi, evident, emoţionant moment al spectacolului.

Medeea Marinescu, care joacă rolul Johannei, este o voce importantă şi ar putea fi chiar o apariţie tulburătoare, dacă n-ar fi ridiculizată tot de către regizor (o femeie casnică, o catolică ce se îngrijeşte trei copii, vorbind despre importanţa drumului de care s-a pierdut, felul în care a rătăcit aiurea şi calea de întoarcere acasă,  îmbrăcată – atenţie! – într-un costum de astronaut de la NASA).

Nici măcar posibilul investitor rus Viktor Rizenghevici, personajul salvator din piesa lui Vyrypaev, interpretat în final de Ion Caramitru (cel mai avantajat dintre actori, nu trebuie să lupte cu proiecţii, sound-design şi turnante), care încheie povestea filosofic, întrebându-ne unde trasăm graniţa între realitate şi ficţiune, nu salvează senzaţia pe care ţi-a lăsat-o deja spectacolul. Caramitru joacă bine, ca de obicei, dar prea mult Caramitru şi prea puţin Rizenghevici. Demonstrativ până la  amfitrionar.

Aproape că-ţi vine să-l întrebi după spectacol: de ce, domnule Caramitru?

De ce acest spectacol la Naţional? De ce multimedia doar de dragul de a avea un spectacol eminamente vizual? De ce să se facă teatru pentru anihilarea textului dramatic și al actorilor?

Inovațiile, mai ales tehnologice, înnoiesc și trebuie să dezvolte teatrul, să-l scuture pe alocuri de praf și să-l aducă încet-încet în contemporanul unui spectator din ce în ce mai stimulat și educat vizual. Dar nu oricum.

Cred că de la inaugurarea după renovare a Sălii Mari a Teatrului Naţional Bucureşti (cu “Înșir’te mărgărite” al lui Dan Puric, o altfel de risipă de resurse), nu am mai avut senzația asta de spectacol de dragul spectacolului.

„UFO” rămâne un spectacol-experiență, fără doar și poate, așa cum e definit în caietul-program. Dar nu un spectacol teatral.

 

„UFO” de Ivan Vyrypaev

Teatrul Naţional Bucureşti

Traducere: Mașa Dinescu

Regie: Bobi Pricop

Scenografie: Paul Popescu & Mizdan – Modulab

Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru – Evil Twin Studio

Muzica originală: Alexei Țurcan

Costume și asistență decor: Ana Ienașcu

Light design: Cristian Șimon

Operare video: Florin Boicescu

Sunet: Octavian Vasile

Distribuţie:

Emily Wesner: Ada Galeş

Artiom Gusev: Istvan Teglas

Nick Scott: Ciprian Nicula

Robert Evans: Mihai Călin

Jennifer Davies: Raluca Aprodu

Johanna Harris: Medeea Marinescu

Viktor Rizenghevici: Ion Caramitru