Molière își face trupă. Și caută binecuvântare pentru o nouă dramatizare. De la Regele Soare.
„Tartuffe sau impostorul”, spectacolul semnat de Gelu Colceag, este o înscenare după o celebră înscenare a lui Molière (pe numele lui Jean-Baptiste Poquelin, dramaturgul francez care a condus trupa „Teatrul Ilustru”, protejat de Ludovic al XIV-lea și alți câțiva seniori) la curtea regelui Franței a textului său din 1664, în urma căreia piesa este contestată şi interzisă (recunoscându-se în personajul principal, mai multe persoane influente îl acuză pe scriitor că ia în batjocură religia și obțin de la Ludovic interdicția regală, însă Molière și trupa lui reușesc să o reprezinte de câteva ori în fața altor persoane importante, printre care și ambasadorul Papei). După trei ani, o altă variantă a textului stârnește noi controverse (din motive religioase) şi duce la interzicerea lui și a oricărei alte reprezentații de către arhiepiscopul Parisului, biserica amenințând chiar cu excomunicarea pe oricine va reprezenta, asculta sau doar citi piesa. Comedia s-a jucat în versiune integrală și cu mare succes abia începând din februarie 1669, prin bunăvoința aceluiași Rege Soare. După alte trei secole și jumătate, piesa face azi deliciul publicului bucureștean de mileniu trei, care a primit-o cu maximum de entuziasm încă de la primele reprezentații pe scena Sălii Atelier a Teatrului Mic.
Teatru în teatru. Formatul ideal de a aduce astăzi în scenă o mostră de Molière adevărat, cu dramaturg și cenzură cu tot, pentru a lăsa un text de secol XVII cu o istorie zbuciumată să vorbească savuros despre moravurile unei societăți în care ipocrizia și impostura își făceau veacul, mai marii vremurilor interzicând preventiv satira spre a nu lăsa loc posibilelor idei revoluționare ce ar fi putut răsturna ierarhiile politice. De o groaznică actualitate de atunci până astăzi, tema piesei, revigorată de două ori prin formatul propus (un spectacol al imposturii într-un spectacol despre impostură, dublat de o traducere pertinentă care permite actorilor o abordare deopotrivă ultracomică și familiară, dar și o confruntare directă a publicului, inteligent cooptat prin câteva cârlige regizorale cu care se lasă la rându-i agățat și condus în această aventură dramatică).
Formatul de spectacol în spectacol permite și importante delimitări actoricești, regizorale, ba chiar lingvistice și de ritm (al epocilor, raportate la rolul teatrului)), încorporate deștept în discursul actorilor, excelent distribuiți, care reușesc să se dedubleze și să-și dovedească măiestria, aducând în actualitate comedia franceză, cu toate aromele și picanteriile ei fine, deoarece presupune suficient de multe intrări și ieșiri din rolul artiștilor (altui secol, cei din trupa lui Moliere, care dau la rândul lor viață unor actori) încât să obțină simpatia sălii pe fiecare dintre planurile suprapuse pe care Gelu Colceag (care a și tradus minunat în versuri textul) a avut grijă să le construiască distinct, prin această convenție actualizând de două ori (o dată limbajul dramatic la un fel de colocvial al secolului cu pricina și încă o dată pe ambele la un limbaj de secol XXI, căruia i-a adăugat eleganță franțuzească, prin bogăție de vocabular și mici arabescuri și cochetării lirice – scormonește fascinant prin prozodie) subiecte încă actuale, punând la zid moravurile unei societăți de acum patru secole, cu nimic diferite ale celei pe care o trăim (minciuna, impostura, manipularea, ipocrizia, cenzura, cleveteala, mârșăviile.
Pentru a nu lăsa vreo urmă de îndoială, Gelu Colceag ne introduce încă de la început în atmosfera ostilă în care artiștii încearcă să-și pună în scenă opera, întâmpinați cu suspiciune de ochiul vigilent al lui Filip al Franței, Duce de Orleans (fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea), interpretat cu toată scorțoșenia hilară a poziției sale privilegiate de Andrei Seușan. Autodeclaratul marchiz fără mofturi, pe care Molière (Gabi Costin, cel care-i va da viață mai apoi lui Orgon) caută să-l dea afară de la repetiții, se așează răbdător pe scaunul lui de opresor pregătindu-se meticulos de interogatoriul cu care se vede din toată atitudinea sa că pune de obicei în mișcare mecanimul cenzurii. De data asta pare-se că în vizor este un spectacol nou la care dramaturgul lucrează cu trupa și din culisele căruia reușește lesne să-l îndepărteze, inducându-l în eroare că ar repeta la „Bolnavul închipuit” (deloc întâmplător cred, piesa considerată cântecul de lebădă al dramaturgului!), căutând astfel să-și apere noua piesă, din care a schimbat deja multe pasaje, de alte modificări ce i-ar putea fi impuse.
În fapt se repetă tot mai serios la noua versiune a lui „Tartuffe”, piesa care-l are în centrul atenției pe naivul Orgon, dus de nas de un impostor infiltrat abil în viața lui, care i-a sucit mințile și îi amenință stabilitatea. Dezbinată după ce Orgon cade sub influența toxică a lui Tartuffe, impostorul religios pe care-l consideră sfetnicul lui de seamă, familia acestuia se vede nevoită să ia măsuri într-un moment în care lucrurile par să scape definitiv de sub control (Orgon anunță că îl va însura pe Tartuffe cu fiica lui Mariane, deja logodită cu Valere și foarte îndrăgostită de acesta, în timp ce Tartuffe îi face avansuri deșănțate soției lui Orgon).
Așa începe lupta prin care toți ai casei, mânați de rațiuni diferite însă toate subordonate relației imposibile pe care fiecare dintre ei sunt siliți să o întrețină cu impostorul Tartuffe, încearcă să-l demaște și să-l alunge pe acest vagabond șiret și prefăcut, uns cu toate alifiile, din viețile și casa lor.
Deși familia concepe un plan foarte precis prin care acesta să îi mărturisească Elmirei (soția lui Orgon), cu martori (!), că o dorește cu disperare și e dispus să facă orice pentru a intra pe sub corsetul ei de doamnă onorabilă, trădând prietenia sinceră pe care o poartă soțului ei, lupta cu acest pervers manipulator și mai ales cu Orgon nu va fi deloc ușoară, mincinosul folosindu-se de psihologia inversă pentru a întoarce lucrurile în favoarea lui, după ce s-a asigurat oricum în prealabil de victoria asupra familiei, obținând drepturi și privilegii prin fapte fără întoarcere la care l-a ademenit prin lingușeli pe naivul Orgon, care nu doar că pot zădărnici orice plan de răzbunare, dar chiar pot spulbera toate șansele familiei acestuia la un viitor altă dată asigurat.
Ritmul e vesel, alert, mereu atent la comicul de situație, de caracter și, mai ales, de limbaj, colorat și spumos, montarea beneficiind de o rostire în versuri absolut senzațională, la care excelează simpatica și expresiva Ana Bianca Popescu, servitoarea Dorine, omniprezentă, ludică, precipitată, obraznică și ingenuă în același timp, ghidușă și priceput strecuralnică pe sub fiecare piele sub care are nevoie să intre ca să nu piardă nicio clipă controlul, care susține, mângâie, ridiculizează, apostrofează, amenință, amendează, urlă și clevetește (de multe ori în aceeași frază!), preluând deștept toate sarcinile și acțiunile importante ale familiei, reușind astfel să țină în mână spectacolul de la un capăt la altul, construind relații impecabile cu fiecare partener de scenă, și Mihaela Rădescu, fermecătoarea Doamnă Pernelle, care încântă cu apariții punctuale, solide și savuroase, în care caricaturizează senzațional autoritatea (deopotrivă și lipsa ei), măsurând-o priceput pe a ei cu a celorlalți, impunându-se categoric și cu foarte mult umor de sub intenționat nedisimulata ei lipsă de superficialitate.
Cele două conduc din umbră (doamnă Pernelle) și la vedere (Dorine) jocurile, în casa în care de fapt este altfel pe deplin stăpână Elmire, o excelentă Alina Petrică, puternică, inteligentă, senzuală, o seducătoare înăscută, cu toate armele feminității la locul lor, o femeie intransigentă, matură și impozantă, perfect conștientă de nurii pe care nu se sfiește să-i folosească (strălucește în confruntarea cu Tartuffe, în care se dezlănțuie în toată splendoarea pasională pe care o presupune puternicul ei personaj) spre a-și apăra poziția și averea și a-l prinde pe Tartuffe în capcana pe care i-o întinde împreună cu Damis, fiul rebel pe care Vlad Corbeanu îl animă cu suspiciuni, concluzii și răzvrătiri neobosite, în speranța că-l vor trezi la realitate pe credulul Orgon.
La fel ca și în cazul lui Molière (care caută să intre în grațiile stăpânirii ca să-și poată pună în scenă piesa), versatilul Gabi Costin se arată dispus să schimbe mereu concesiile pe care trebuie să le facă și în jocul lui Orgon, stabilind impecabil convenții multiple în scenă (lasă mereu o poartă deschisă către personajul pe care-l interpretează inițial, de unde extrage pertinent seva exagerărilor intenționate ale unui actor impecabil ca regizor, pe care-l face anume vinovat de jocul tiranului prostuț, naivul despot Orgon pe care-l vede și-l controlează mereu și din exterior, perfect conștient de importanța jocului lui (construit să primească aprobarea înscenării), alternând priceput scenele de forță cu cele în care se preface a fi extrem de vulnerabil.
Pe falsa lui aparență de naivitate aproape prostie, ce îndulcește cu multă gingășie contradicțiile antagonice cu care operează personajul, construiesc minunat partenerii lui de scenă, cumnatul Clèante dinspre capătul raționalului (un foarte plăcut Alexandru Voicu, cel care face și cea mai importantă priză la public, luându-ne la un moment dat complici și trăgându-ne pe toți în aceeași actualitate, responsabil cu atmosfera, cu recognoscibilul, cu adevărurile, autor al unui scurt și memorabil discurs justițiar în care-l domină pe Tartuffe), fiica Mariane dinspre capătul emoționalului (ingenua Oana Laura Gabriela, exuberantă, cochetă, libertină, fals supusă – excelentă în monologul lamentărilor tânguit-amenințătoare cu care încearcă să-și înduplece tatăl –, care face un cuplu minunat cu Valere al simpaticului Florin Rareș Stoica, curtezanul jignit și gelos care trebuie să se apere de amenințarea noului pretendent; doi îndrăgostiți pasionali, certăreți și arțăgoși, confruntați cu o criză de alții inventată, pe care vigilenta Darine nu-i lasă să fie tartuffiați!) și, bineînțeles, impostorul Tartuffe, dinspre capătul religios-moralului, în cel mai important parteneriat care se construiește în întregul spectacol, în jurul pactului dramatic pe care Gabi Costin și Vlad Logigan îl semnează simbolic din aceeași poziție de putere în scenă, rostogolindu-i teatral rândurile unul către altul prin intermediul celorlalți.
Vlad Logigan construiește minunat, blând și răbdător, pe două planuri (religios – către inima mai proaspăt evlaviosului Orgon, ce-și traversează cu mirare epifaniile – și social-comportamental – către familia pe care caută o subjuge prin învăluire, încet și sigur –), jonglând priceput cu nuanțele, căutând combinația optimă de complicități care să-l poarte către victorie încă de la prima apariție în scenă, în cămașa albă a abstinenței, de sub care joacă impecabil rezistența la ispită și viciu și de după care se va revela repede negrul (!). Tartuffe al lui e precipitat reținut, ca un vulcan care erupe din nou și din nou pe dinăuntru (foarte bine-și dozează actorul supapele, aproape simți uneori cum stă să sară o garnitură și să țâșnească pe acolo clocotul, mai ales la întâlnirea ispitei), în timp ce caută să păstreze aerul doct al unui sacru fals, provenit din foarte bine mimatul exces de credință (culmea e că atinge adeseori o extremă credibilă și în acest sens, în pofida sarcasmelor cu care-și presară discursul), un cabotin perfect, prieten umil și curtezan elegant, un trădător simțitor, pios, fermecător, aproape simpatic pe alocuri, fățarnic, parvenit, numai bun de proslăvit de sufletele mai slabe, pe care-l îndrăgește și la a cărui tovărășie râvnește în taină toată lumea, în timp ce fiecare și-l dorește plecat cât mai departe ca să-și salveze pielea de la primejdia falimentului pe care acesta îl pune la cale.
Chiar și după ce dispare din scenă, lăsând în spate dezastrul la care i-a condamnat pe toți, prezența lui (pe care s-a îngrijit să o construiască fantomatic ca să-i bântuie parcă pentru totdeauna, până la rematerializare) continuă să se facă simțită, apărată cu delicioasă încăpățânare de doamna Pernelle (!), în fața căreia își face fiecare mea culpa cum se pricepe mai bine, înainte ca manieratul domn Loyal (Viorel Cojanu, un atrăgător șef-portărel, acest individ timid (!) ce-și freacă palmele biruitoare ale datoriei împlinite) să le prezinte ordinul de evacuare. Din casă, din straie, din greșeală, din personaj, din propria viață. Fie ea și așa scurtă cum i-a fost decupată de Molière (foarte bun monologul justificativ-concluziv al lui Gabi Costin) ca să încapă în cele aproape trei ore de spectacol, căutându-i un final pe placul Majestății Sale, care și l-ar fi dorit dezbrăcat mai degrabă de tot Molière-ul cunoscut (!).
Făcând în cele din urmă loc generos printre rânduri pentru Ludovic al XIV-lea, Regele Franței (Ștefan Lupu), sosit la timp să facă ajustările necesare pentru un rol principal în piesă (punctează filosofic și coregrafic!, după ce Andrei Seușan îi pregătește emfatic primirea prin corecturi drastice, reducând distribuția la un cor impersonal de aplaudaci), fixând prin prezența lui megalomanică epoca, foarte bine surprinsă în costumele Lilianei Cenean și scenografia stilizată a lui Ștefan Caragiu, ideologii vizuali ai palatului, care o ancorează deștept în doar câteva elemente de costume și mobilier, permițând convenția propusă de trupă de teatru ambulant, în care vedeta-surpriză se dovedește verticala (mai ales spațiul de sub scenă!), păstrându-i acest verosimil (se presupune că spațiile sofisticate ale palatului în care repetă, atât la nivelul scenei cât și la etaj, se dezvoltă generos în spatele ușilor și ferestrelor ce permit accesul și retragerea personajelor).
În seara asta regele dansează. Și toți îl celebrează. Pe cel care cu ale sale raze divine face să dăinuiască pe pământ lumina și viața, că doar impostura e la modă și astăzi.
Și tot ce e modă trece drept virtute!…
„T A R T U F F E sau I M P O S T O R U L” după Molière
Teatrul Mic, Sala Atelier (Str. Constantin Mille 16) / Sala Luceafărul (Ion Ghica nr.3)
Traducerea și adaptarea: Gelu Colceag
Regia artistică: Gelu Colceag
Decorul: Ștefan Caragiu
Costumele: Liliana Cenean
Mișcarea scenica: Ștefan Lupu
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Doamna Pernelle: Mihaela Rădescu
Orgon: Gabi Costin
Elmire: Alina Petrică
Damis: Vlad Corbeanu
Mariane: Oana Laura Gabriela
Valere: Rareș Florin Stoica
Cleante: Alexandru Voicu
Tartuffe: Vlad Logigan
Dorine: Ana Bianca Popescu
Domnul Loyal: Viorel Cojanu
Filip al Franței, Duce de Orleans: Andrei Seușan
Ludovic al XIV-lea Regele Franței: Ștefan Lupu
Durata: 2h 40m, cu pauză
Luciana Antofi 