Nu fugim mai niciodată spre ceva, fugim mereu de ceva.
Cel mai adesea de multele forme de sclavie pe care le-a cunoscut istoria de-a lungul secolelor zbuciumate în care și-a căutat mâinele prin puterea celor ce au reușit până la urmă să o scrie. Forța lor s-a bazat însă întotdeauna pe spinările celor mulți, dispuși să le îndoaie și să-și așeze pe cocoașă poveri despre care nu s-a știut niciodată, pe care le-au cărat cu sânge și sudoare și pe care paginile nu le-au consemnat nici măcar în notele de subsol. Destine frânte adeseori sub roțile uriașe îmbrăcate în lanțuri și înmuiate în cerneala timpului ca să aștearnă negreșit rândurile în urma carului triumfal, din care mai-marii lor făceau cu mâna către mulțime, așteptând și ovații pentru asta.
În epoca modernă, sclavia a devenit tot mai sofisticată. Pe măsură ce drepturile și libertățile cetățenești au început să fie câștigate, chipurile în care ea s-a schimbat au devenit inimaginabile pentru mult pretinsa atmosferă de libertate în care individul își închipuia să se va scălda. Printre gratiile pe care nu intuise că le va avea la ferestre, libertatea și-a arătat colții exact acolo unde se aștepta mai puțin: în mintea lui. Așa se face că, în timp ce s-a ocupat excesiv de asigurarea confortului personal ce s-a impus ca urmare a progresului tehnologic și material, individul a început să fie tot mai puțin preocupat de minte și de suflet, puse aproape exclusiv în eforturile de asigurare a celor necesare pentru satisfacerea tot mai multor nevoi ce au început să devină stringente, devenind sclavul lor.
Printre cele mai importante libertăți câștigate, cea de mișcare a adus cu sine și cea mai nouă și elaborată formă de sclavie: a emigrantului. Diferită de la individ la individ în funcție de rațiunile care i-au împins spre emigrare (politice, economice, sociale), formele de sclavie în care s-au trezit prinși fără drept de apel toți emigranții au ceva în comun: închisoarea mentală. Din care fiecare să străduiește mereu să evadeze cum poate.
Publicată în anul 1974, una dintre cele mai renumite scrieri ale autorului polonez Sławomir Mrożek, dramă morală și filosofică, piesa de teatru „Emigranții” este de o actualitate frapantă pentru publicul românesc, obișnuit în ultimele decenii cu tot felul de povești reale sau ficționale învârtite narativ de mirajul străinătății, pe care, dacă nu l-a experimentat direct, cu siguranță l-a fascinat prin intermediul cuiva cunoscut sau măcar i s-a vorbit despre el ori l-a întâlnit prin reportaje sau filme documentare. El a venit de cele mai multe ori la pachet cu deziluziile pe care așteptările prea mari le-au presupus, dar și cu micile victorii pe care emigranții le-au contabilizat după întoarcerea acasă, mândri că sacrificiul lor nu a fost în zadar. Tot mai multe sunt mărturiile, de obicei cutremurătoare, despre costul renunțărilor voluntare al căror preț a fost plătit cu vârf și îndesat de cei care au luat calea Occidentului să se căpătuiască, cătând să scape de cele mai multe ori de sărăcie, sperând la un viitor mai bun pentru copiii lor. Asta e partea contemporană, recognoscibilă, a poveștii. Pentru că la momentul apariției ei, în deceniul al optulea al veacului trecut, într-o Europă vestică închistată, care s-a reconstruit greu după război, definiția emigrării era foarte diferită, puțini fiind cei care reușeau să-i treacă granițele dacă veneau din spațiul blocului comunist din est. În primul rând pentru că regimurile totalitare sub care trăiau nu le eliberau cetățenilor obișnuiți pașapoarte care să le permită un minimum de mobilitate. Iar în cazurile, destul de rare, în care unii mai răsăriți, de obicei intelectuali sau oameni cu stare materială bună, reușeau să obțină unul, căutau să rămână la destinația aleasă, unde cereau și uneori chiar primeau azil politic. Și unde se aciuau astfel recunoscători pentru că își căpătau (și își puteau folosi brusc) libertatea de expresie.
E o precizare necesară pentru a înțelege calitatea montării lui Claudiu Istodor cu spectacolul „Emigranții” în subsolul Sălii Studio din Gabroveni a Teatrului Mic, care a reușit să surprindă și să aducă împreună foarte natural ambele epoci, trăgând deștept de elementele lor comune, aduse la un interesant numitor românesc de traducerea lui Stan Velea și într-un important contemporan de interpretarea celor doi actori.
„E o poveste despre doi emigranți dintr-o țară din est într-una din vest. În secolul al XX lea. Unul muncește și nu gândește, iar celălalt viceversa. Și până la urmă, e vorba de noi. Noi, noii oameni ai secolului XXI. Mai superiori într-un secol mai superior. Dar, nu disperați, e de râs.”, mărturisește Claudiu Istodor.
Și este. Efectul garantat al ciocnirii savuroase de idei între două personaje diametral opuse, nevoite să împartă, în pribegia lor, aerul greu și dens al unui subsolul occidental. În dialogul savuros între AA și XX, un intelectual sofisticat, aproape sobru în toată mizeria lui, de fel taciturn (pare că face conversație de cele mai multe ori din complezență, agasat de multe ori de felul și motivele pentru care rupe tăcerea colegul lui de cameră), anxios și singuratic, pe care Tudor Istodor îl conduce rece și calculat, cu mare atenție la detaliile de tot felul (narative, spațiale, temporale și, mai ales, argumentative) din care-i construiește abil retorica pentru a domina conversația, și un proletar necioplit, un oltean șugubăț al unui excelent Cuzin Toma (savuros felul în care folosește perfectul simplu, integrat inteligent în limbajul lui golănesc, colorat și spumos), vorbăreț și clevetitor, cu o ascuțită inteligență nativă, imaginație bogată și un suflet mare, care ține spectacolul foarte sus pe tot parcursul lui, însărcinat cu umorul și buna dispoziție pe care le produce cu aproape fiecare gest, mișcare și cuvânt ale personajului său.
Excelentă opțiunea lui Claudiu Isodor de a-l lăsa pe Cuzin Toma să facă spectacol din fiecare banalitate livrată de XX, construind anume poveștile pentru a-i capta atenția camaradului său conjunctural AA, fabulând delicios în timp ce așează suspansul la locul lui pentru a-l atrage și a-l păstra în conversație pe ursuzul său colocatar (excelentă scena de început despre povestea din gară, rostogolită în feluri diferite de la cele două capete narative de cei doi, ca și cea a polemicii pe tema muștelor, ce-i așează pertinent de o parte și de alta a unei granițe reale și totuși aproape invizibilă, ce se va dovedi în cele din urmă destul de permisivă pentru a inversa, de câteva ori bune, raportul de putere). Lăsând în sarcina lui Tudor Istodor să scrie acastă pagină de istorie și filosofie din istoriile disparate ale celor doi, câutând întâlnirea la mijoc, în uman, între toate antagonismele personajelor lor, sudate implacabil mental și emoțional într-o relație de copendență, din care nici unul nu poate (și nici nu prea vrea) să iasă. Într-un spațiu atent construit de Ioana Pashca să creeze în noi repulsie și empatie deopotrivă, un subsol aglomerat în care a înghesuit, deloc întâmplător, printre cutii de pizza și navete de Coca-Cola, obiecte care-i asigură firescul, împărțindu-le deștept între cei doi locatari care și-au pus diferit amprenta asupra locului.
Două corpuri străine silite să împartă aceleași organe ale supraviețuirii, două personalități incompatibile damnate să rămână împreună, doi jongleri de teorii filosofico-sociale, despre care celălalt pare că știe mult mai multe decât pare, doi condamnați la plata unei karme ancestrale, doi sclavi perfecți care beau împreună pentru păcatele strămoșilor lor care n-au băut niciodată împreună.
Sclavi fiecare ai propriei conștiințe și promisiunii pe care și-au făcut-o față de sine în ziua în care au ales calea pribegiei, sclavi împreună ai unui context care i-a scos pe amândoi la marginea lumii, sclavi ai unei istorii tăinuite de ochii viitorilor tălmăcitori, în subsolul (nu și în nota de subsol!) din care au acces prin țevi la sunetele normalității din marea istorie, din intimitatea oamenilor care intră, ies și iubesc în casele lor, în timp ce-i tolerează aici, în burtă, poate într-un apendice neglijat, ca pe niște microorganisme de care măruntaiele lor au nevoie doar pentru a-și valida și întări astfel imunitatea.
Ne înșelăm mereu încercând să înfrumusețăm realitatea, confundând-o cu dorințele evlavioase și visele noastre irealizabile, lăsând astfel să se nască un viitor mereu bolnav.
Iar istoria se răzbună. Noroc că are simțul umorului.
„Emigranți” de Sławomir Mrożek, Traducerea: Stan Velea
Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni
Regia: Claudiu Istodor
Scenografia: Ioana Pashca
Credit foto: Alois Chiriță
DISTRIBUȚIE:
AA: Tudor Istodor
XX: Cuzin Toma
Luciana Antofi 