Viața între 16 martie și 14 mai 2020. Între imperativul „stați în casă! “ și timidul „puteți ieși din casă!…“. Două luni care au schimbat radical viețile noastre și ale oamenilor din jur, în chipuri în care nu ne-am imaginat că s-ar putea întâmpla vreodată. Și cu consecințe pe măsură.
Două luni comprimate interesant de Oana Răsuceanu pe scena unteatru într-un spectacol (radio)coregrafic al stării de urgență. Emoțională.
16 martie 2020. Interior.
Lockdown. Poate e mai ușor cu medicamente. Cu sedative, zic. Să se mai potolească din suta asta de sus-jos-uri zilnice, să se curețe puțin mentalul, să se mai scuture din sensibilitatea asta exagerată. Până rămâne doar muzica. Doar ritmurile pe care să poți suporta. Să poți dansa până la eliberare.
„Free“. Florence and the Machine. Un bobârnac de început de spectacol. Pandemic. O invitație sarcastică la autocompătimire, printr-un dans de acomodare cu strâmtoarea unui spațiu fizic și mental altădată infinit, mărginit brusc de patru pereți semitransparenți și populat de doar câteva prezențe albe, cu patru picioare, pe care să-și sprijine osteneala gândurilor dureroase ale izolării cele patru personaje/cobai, închise fiecare în cele patru locuințe paralele ce privesc curioase din scenă către ochiul iscoditor al publicului. După o reacție. După o validare. După o complicitate. După o confirmare a memoriei recente a fiecărui spectator care a cunoscut izolarea în starea de urgență ce ne-a schimbat radical socialul în urmă cu doi ani, în căutarea înțelegerii necesare pentru împărtășirea ce urmează să aibă loc. O invitație nefericită la distopie pentru sufletele care s-au regăsit deodată într-o izolare impusă pe care nu au mai experimentat-o niciodată, după o prăbușire bruscă în interior care încă mai luptă să-și croiască drumul înapoi către exterior.
O confesiune emoționantă făcută coregrafic printr-o orchestră de patru instrumente senzuale, care-și armonizează perfect ritmurile trupului spre a surprinde și dărui privirilor noastre acordurile fine ale asemănărilor și diferențelor aceluiași sentiment, trecut abil prin cutii de rezonanță diferite. Pași de dans în sine, cu sine și către sine ale celor patru singurătăți de tip nou, mișcându-se neîncetat către ideea unui împreună pe care l-au cunoscut odată, cătând să-l definească, să și-l aducă aminte, să-l recompună și să-l exerseze ca să nu-l uite uite. Cu speranța că va mai fi vreodată nevoie de el.
Patru femei rupte brusc din realitatea multor altor femei ce-și confesează fricile, proiectate grosier pe tot fundalul scenei, traversându-le amenințător intimitatea și golul, țintuite fiecare în apartamentul ei, pendulând între safe și vulnerabil, între abțineri și izbucniri, între abis și extaz, izbindu-se violent de pereții care-i despart și care le țin gândurile separate unele de altele. Dimpreună cu toate fricile, toate întrebările nerostite și toate răspunsurile neprimite de-a lungul vieților ce le-au adus aici, într-o confruntare dură cu formularea tuturor neformulărilor și evitărilor, închise fiecare în câte un acvariu căruia caută să-i descopere granițele ce le-au izolat de celelalte, sperând să găsească undeva crăpătura prin care să se strecoare înapoi în social.
Socialul care le strigă amenințător din exterior, instigându-le la frică și deznădejde, din spatele ecranelor televizoarelor pe care autoritățile nu prididesc să le transmită mesaje privind noile dimmensiuni ale tragediei și măsurile extreme de prevenire a îmbolnăvirilor, în timp ce alte femei își mărturisesc frica, lehamitea și plictiseala care le-au însoțit și țintuit nevoile și emoțiile în interior, rostogolindu-le până la epuizare prin fosta libertate a spațiului familiar, transforrmat acum în închisoare afectivă.
Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu și Teodora Velescu, cele patru eroine izolate, desprinse deștept din această pustnicie declinată la genul feminin, excelent mânuite de Oana Răsuceanu printre scaunele albe, abil strecurate în dansul lor și în spațiile paralele care le găzduiesc, înguste și austere, despărțite prin pereți transparenți ce permit și o joacă deșteaptă de lumină, imaginate de scenografa Anca Lazăr pentru a spori emoția claustrării, atent descompusă și reconstruită complementar prin mișcarea (ce merge de la candid, senzual și spasmotic către revolta imposibilității de mișcare, inerție și invers) actrițelor, pe ritmuri tulburătoare prin care Mihai Dobre le provoacă la neliniște permanentă.
Neliniște întreținută prin proiecțiile înregistrărilor realizate de scenarista și coregrafa Oana Răsuceanu și regizoarea de film Iulia Rugină, o serie de interviuri cu fete și femei de vârste diferite din România (între 10 și 70 de ani) despre viața lor reală, trăită în perioada martie-mai 2020, ale căror fragmente dau năvală în interioarele goale ale locuințelor paralele, inundându-le spațiul cu noi și noi angoase, augmentându-le anxietatea și nevoia de evadare.
Neliniște trecută de fiecare dintre cele patru actrițe prin specificul personajelor lor, bine individualizate și construite spre a se putea regăsi în ele categorii diferite de public, asigurând o formă solidă emoționalului astfel construit, prin raportarea recognoscibilului la alte forme de exprimare, ale Celuilalt, într-o încercare aproape disperată de instigare la empatie față de Aproape, atât de necesară dezvoltării noastre emoționale și mai ales trecerii prin momentele dificile ale vieții pentru a ne menține pe linia de plutire.
Teodora Velescu se angajează asumat într-un febril dans al scrisului, al însemnărilor esențiale pentru jurnalul unui efemer care nu știe încă dacă va fi consemnat în paginile eternității către care pare a se îndrepta tot acest pustiu, căutând cel mai bun loc de atârnat pe peretele de plexiglas agenda izolării, care trebuie afișată musai undeva la vedere, să rămână mărturie generațiilor viitoare, cine știe, poate vor găsi ceva util între paginile ei.
Excelentă Mariana Gavriciuc, fata dotată cu cele mai multe scaune, poate și cea cu cea mai mare nevoie de socializare dintre toate, care se căznește să producă întâlniri fictive cu personajele imaginare ce i-au invadat locuința, străduindu-se să le așșeze pe scaune, să le dea o formă, să le materializeze jucându-le pe rând unele gesturi, pentru ca mai apoi să exprime inteligent furia conștientizării lipsei lor, stivuind precipitat toate absențele ori neprezențele de care are parte.
Vecina ei gravidă (poate și motivul pentru care nevoia ei de a dezinfecta întruna spațiul e atât de mare), o minunată Eva Danciu, zugrăvește conștiincioasă toată lipsa de aglomerație din spațiul în care s-a trezit brusc singură, pregătind un loc mai prietenos viitorului prunc încă nenăscut, poate chiar desenându-i cu trafaletul oamenii dragi la care accesul e momentan interzis.
În cel de-al patrulea apartament, Anastasia Preotu, varianta cea mai introvertită a acestor singurătăți, își exprimă emoționant frustrarea reținută a claustrării, într-un registru suav-răzvrătit, concentrat către interior, lăsând să se vadă în exterior doar contorsionările trupului ce se zvârcolește într-o nevoie disperată de a se ascunde, orbecăind în cele din urmă prin necunoscut de sub cutia care i-a înghițit capul.
La capătul răbdărilor acestor personaje, bătăile în pereții vecinelor și în scaunele goale, trântite tot mai furios de dușumele, se transformă inteligent într-un dans sincron, mai întâi acustic, mai pe urmă corporal-acustic (cred că cel mai puternic moment al spectacolului), urmat inspirat de un alt moment colectiv: spălatul și dezinfectatul compulsiv sincron, culminat cu amușinarea prin pereții ce se cer pătrunși și traversați, pentru a simți măcar o altă răsuflare, dacă nu chiar căldura unei mângâieri sau a unei atât de râvnite îmbrățișări.
Nevoi transformate în cele din urmă în punctul culminant în revoltă surdă, într-un zbucium haotic din care nu mai rămân decât cuvinte nerostite, aruncate aiurea prin universul ăsta strâmt, scrijelite cu majuscule pe pereții singurătății: DOR, IUBIRE, VOINȚĂ, RECUNOȘTINȚĂ, FURIE, LENE, SUS-JOS, ÎNCHIDERE…
Cuvinte dezbrăcate de Mihai Dobre de ritmurile însoțirilor fonice pline de insinuări de până acum, de gesturile muzicale repetitive ori compulsive, într-o căutare permanentă a locului potrivit în spațiul altădată atât de familiar care riscă să devină străin prin tot repulsivul de care s-a impregnat în clipele de disperare, explodate cuminte într-un război al nervilor pierduți în lupta cu obsesia dezinfectării. Într-un exercițiu inteligent, coerent, armonios și pertinent despre numitorul comun: nimic nu va mai fi niciodată la fel.
Prima ușă se deschide. Și a doua. A treia. A patra. Și dacă nu o să se termine nici azi, nici mâine?…
14 mai 2020. Exterior.
Dansezi?!…
„Interior/Exterior“ de Oana Răsuceanu, Iulia Rugină și Ana Agopian
unteatru
Regia și coregrafia: Oana Răsuceanu
Creație video: Iulia Rugină
Muzica: Mihai Dobre
Scenografia: Anca Lazăr
Video design: Viorel Petric
Light Design: Alin Popa
Cu: Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu, Teodora Velescu
Interior/Exterior este un proiect organizat de Asociația Culturală Control N și Zbang Film, co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional*(AFCN) și de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului București afectiv 2022”.**
Partener: Teatrul UNTEATRU
Parteneri media: Ziarul Metropolis și Happ.ro
Partener de comunicare: Digital Heart
Luciana Antofi 