Actori și re-actori. Visători care-și revisează visul, ridicați de la pământ din nou și din nou după fiecare prăbușire, scuturându-și frenetic cu mâna stângă genunchiul murdar de praf, în timp ce dreapta caută să oblojească și să acopere deopotrivă rana sângerândă din celălalt genunchi, în speranța că n-are s-o observe nimeni.
Zboruri de binecuvântare și privilegiu ce cată să-și strecoare aripile proaspăt întinse către Înalt, frânte sau mistuite adesea pe altarul frumosului, ori numai pierdute vremelnic printre nori de abuzuri, violențe și hărțuiri nebănuite pe un cer plumburiu pe care-l visaseră mereu senin. Zboruri de păsări Phoenix renăscând în fiecare zi din rănile uitate în cenușa scândurii arse, așteptând să mai treacă o repetiție de furtună, să se mai limpezească apa vreunui șnur, să se mai sedimenteze încă o dată emoțiile și suferințele din ultima învolburare care i-a ucis ieri.
Azi va fi mai bine. Azi își vor urma iar „Visul”. Idealul de care trebuie să aibă anume grijă pentru a nu aluneca în coșmar, pășind cu încredere pe marginea prăpastiei, cu buzunarele pline de bucăți din marele Vis, născut în sala de repetiții și bine tremurat în culise, ce abia așteaptă să ajungă pe scenă. Să-și piardă urma printre visele personajului, unde se ascunde cel mai bine ca să nu fie văzut de nimeni. În problemele altuia, în singurătatea altuia, în suferința, în durerea și urâtul altuia.
Visul unei nopți de vară. Sau al unei nopți de toamnă, iarnă ori primăvară. Al oricărui aspirant, student ori absolvent al unei școli de teatru. Și al părinților lui, care i-au hrănit și i-au întreținut visul. Visul de a intra la facultatea de teatru. Visul de a fi acceptat. Visul de a fi remarcat. Visul de a nu fi scos afară. Visul de a primi rolul. Visul de a urca pe scenă. Visul de a fi cel mai bun. Visul de a fi aplaudat.
Visul de a nu i se nărui visul!…
Poate chiar visul născut într-o clasă de actorie care se pregătește de spectacolul-examen „Visul unei nopți de vară”. În școala plină de zvonuri, repetiții, revelații, lacrimi, neliniști, ego-uri și provocări de toate felurile, care forțează mereu limitele individului și artistului, dar și pe cele dintre teatru și realitate, dintre școală și viața personală, dintre normal și anormal, într-o lume în care se pătrunde și din care se evadează cu greu. O premiză delicioasă pentru un excelent demers artistic, un punct de plecare pentru un răvășitor spectacol țâșnit dintr-un puternic poem dramatic, în care textul rostit, cântat, asumat, muzica, mișcarea scenică, dansul, lumina, poezia și picturalul își dau mâna într-o lecție de teatru despre realitatea din teatru pe care niciun slujitor al Thaliei nu ar trebui să-o ocolească. Poate chiar începutul schimbării.
Un spectacol cu un puternic vibe de inteligență artistică, dramatică și muzicală deopotrivă, un exercițiu continuu de magie lingvistică, interpretativă, vizuală și regizorală, care te ține captiv într-un laborator de creație de o efervescență uluitoare, puternic implicat în dramele personajelor și situațiilor excelent construite, fără să simți când trec cele aproape cinci jumătăți de oră ale vrajei compusă și recompusă în memorabile tablouri scenice.
În plin deceniu #MeToo, în epoca în care abuzurile în general și hărțuirea sexuală în special au devenit un tot mai puternic subiect de dezbatere în mediul artistic din toată lumea, pe drumul lui către regăsirea rădăcinilor curate de accedere și validare artistică având la bază valoarea profesională, problema abuzurilor din școlile vocaționale românești, recent și timid scoasă pe pupitrul unor încă mici discursuri aspiraționale privind posibile mecanisme de reglare întru normalizare, cu prea puține dovezi, mărturii și asumări clare și pertinente care să-i permită vindecarea și să-i asigure mai târziu eliminarea din peisaj, își găsește în „Visul” un excelent prilej de răscolire în toate straturile narative și argumentative ale acestei teme, atât de greu de abordat în societatea noastră fals pudibondă și profund coruptă.
Creat în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic, spectacolul e pus în mișcare de o echipă de studenți și actori tineri, bine mânuiți de regizorul Dragoș Mușoiu (Doru Taloș, Adonis Tanța, Christian Har, Radu Dogaru, Emőke Pál, Paula Seichei, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Maialgesa Dat, Călin Deneș, Ana Rednic, Oana Rotaru), care rostogolesc cu multă energie bucăți savuroase de texte semnate de Alexa Băcanu, frumos și inteligent aduse împreună prin complicitatea muzicienilor din proiect. Munca de documentare a Alexei Băcanu, care a presupus interviuri cu studenți ai facultăților vocaționale din toată țara, s-a materializat într-un dramatic aproape ficțional (dacă n-ar fi atât de aproape real) care a adus la un numitor comun poveștile lor și i-au asigurat recognoscibilul (de unde și puternica lui forță emoțională), reușind o radiografie excelentă a celor mai dureroase organe din acest mare organism bolnav ce refuză de cele mai multe ori chiar și tratamentul, darămite internarea pentru un set complet de analize ce se impune pentru un diagnostic corect.
Foarte bine folosit în diverse momente ale desfășurării acțiunii dramatice, clișeul este cel care produce cea mai multă tensiune și stârnește cele mai serioase hohote de râs. La limita recognoscibilului unui tip de comportament social-pedagogic specific (chiar și în alte profesii, ceea ce-l face digerabil și familiar pentru fiecare spectator), în special în mediul educațional românesc, abordarea autoritară din spatele catedrei nu poate fi lesne înlocuită în sistemul nostru de învățământ (și nici contestată, afară de o supra-autoritate, și ea clișeistică, a școlii noastre, respectiv secretariatul! – foarte simpatică scurta și punctuala intervenție a Oanei Mardare). Retoricilor moraliste generaliste le sunt alăturate inteligent secvențe discursive cvasietice și moraliizator-mobilizatoare de profil, arhicunoscute în școlile românești de artă, detestate dar folosite apoi din reflex de către slujitorii scenei care ajung uneori în spatele catedrei și le validează și ei ca norme.
Spectacolul nu excelează în curaj, pe care de altfel îl are din plin, ci în talentul cu care se vorbește despre curaj. Tandru și răstit deopotrivă, până când răcnetele suspină domol iar șoaptele încep să urle asurzitor în cele mai diverse și năstrușnic alăturate ritmuri, versuri și emoții care acompaniază trăirea acestui tot dramatic rotund și pertinent. Este și meritul celor 11 compozitori care și-au dat mâna, înțelegând pe deplin tema și subiectele, armonizând diversitatea și sublimele ei diferențe (care se și întâlnesc dinadins uneori, ca din întâmplare, lovindu-se violent între ele și împreună de timpanul uimit, ce le trimite precis într-un cotlon al minții ori al sufletului nostru) și acompaniind cu bucurie interpretările celor 13 interpreți plini de energie, șase protagoniști (actori ai Reactorului) și alți șapte studenți la teatru ai Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care-i acompaniază cu precizie, organizați într-un cor dramatic și muzical pertinent, dar și într-un corp de dans și de mișcări sincron sau complementare ce asigură coerența narativului, vizualului și muzicalului propus, aglomerând și eliberând fără să se simtă spațiul de joc în funcție de nevoile spectacolului.
Cu toții au primit sarcini precise pe care le execută clar pentru buna ghidare în scenă a personajelor și vocilor lor, studenți la actorie ce-și urmează și caută să învețe să-și crească mare Visul, înghesuiți dibaci (trebuie precizat că mobilitatea, deloc neglijabilă, se desfășoară într-un spațiu deloc generos de joc, căruia nu lasă să i se vadă austerul și nici nu-i abuzează limitele umplându-l inutil) pe micuța scenă (la București cea a unteatru) devenită acum spațiul intim al unei școli de teatru ce le va găzdui vremelnic idealurile și șocurile întâlnirii cu viața și cu arta. Atât de diferiți și atât de frumos omogenizați prin soluții de organizare a spațiului fizic și acustic încât reușesc să creeze momente emoționale importante de grup, în care-și sprijină lejer afectivul și jocul actorii scoși la rampă în linia întâi.
Aduși în convenția de lucru la scene din piesa shakespeariană „Visul unei nopți de vară” pentru pregătirea examenului, actorii se lovesc și de clișeele de răstălmăcire a textului și convențiilor shakespeariene, savuros amendate de autoare, care sunt rezolvate cu tâlc de regizor și fac deliciul publicului.
În pielea profesorului malefic-autoritar care supraveghează repetițiile, dinadins augmentat caracterial cât să conțină toate tarele sistemului (este singurul cadru didactic al acestei povești dramatice), Doru Taloș („Doru-actoru’, Doru-profesoru’, Doru-Reactoru’”) conduce cu infinită siguranță de sine tot ce mișcă în jurul lui, la adăpostul aurei pe care i-o conferă statutul inconfundabil de autovalidat guru (excelentă scena demonstrației de dezinhibare, încheiată cu spălatul picioarelor supușilor săi spirituali, pe care-i primește generos „în familie”, în cea mai puternică scenă a spectacolului), atât de întâlnit în învățământul de tip mistico-esoteric promovat de școlile noastre vocaționale (care încă mai au pretenția că îți explică academic cum e cu sentimentul, ignorând tehnica, metodele și instrumentele pe care trebuie să ți le pună la îndemână și să te învețe să le folosești spre a-l crea).
Pe acest deja înălțat altar al teatrului, noii intrați în capela în care se va oficia slujba botezului lor artistic sunt condamnați să adere brusc la un sistem de valori și credințe ce nu le aparțin, hrănind încă ego-uri crescute mari la umbra iluziei că talentul poate înlocui absolut învățarea rațională, justificând didactico-pedagogic abuzurile verbale, fizice, psihologice sau sexuale pe care profesorul le exercită asupra lor (doar pentru că poziția de putere îi permite) în corecții necesare pentru a le stimula emoționalul și potențialul artistic. Având ocazia de a-și etala calitățile profesionale ce-i califică drept actori profesioniști în scurtele și intensele scene din repetițiile pentru visul shakespearian (frumoasă și importantă paralelă a regizorului între rezultat și drumul pe care acesta l-a presupus), protagoniștii acestui spectacol se dedublează priceput, lăsându-se pradă fragilității, stângăciilor, bâlbăielilor și nesiguranțelor de tot felul cu care au învățat să jongleze atât de bine și cu care construiesc atent personajele încă nebotezate artistic ce-și așteaptă pedepsele necruțătoare de la tiran.
Noemi a lui Emőke Pál, un personaj aparent mai potolit și mai maleabil, se dovedește singura care va avea curajul să-l înfrunte pe profesor și să-i refuze abuzul (în scena de nuditate propusă arbitrar de către profesor, pe care aceasta o refuză dar care-i ridică apoi semne de îndoială asupra propriului comportament – foarte bună Emőke Pál în ambele scene, stăpânind și apărându-și simplu și autoritar convingerile în prima și răscolind tulburată în cealaltă, identificând trauma, dar nefiind în stare să-i controleze și să-i anihileze consecințele asupra unui corp al ei care nu e al ei).
Mult mai grav din punct de vedere al impactului emoțional, abuzul „consimțit” asupra Iuliei cunoaște și el o formă de revoltă, în cealaltă variantă, neexprimată, tăcută, discretă, resemnată, care răbufnește asurzitor uneori la cel mai neașteptat stimul (savuroase octavele buclucașe cu care jonglează priceput Paula Seichei, împlinind dimensiunile nebănuite ale unui astfel de personaj). Blamată de toți pentru neputința de a-l refuza pe abuzator, ea cunoaște dublul abuz, comportamentul colegilor erijându-se și el într-o traumă suplimentară, care-i va umple emoționalul cu material serios pentru canapeluța terapeuților. Unde ar putea da din greșeală peste fragilul Narcis (al unui minunat Radu Dogaru, ingenuu și răzvrătit deopotrivă), amărâtul intrat în vizorul profesorului din motive superficiale și angajat repede pe post de victimă de serviciu, folosit ca argument în disciplina celorlalți și păstrat cu cruzime la cheremul toanelor tiranului. Ceea ce-l califică mai apoi ca expert în culise, pe care doar chitara sensibilului Christian Har (un Laur strecuralnic, care s-ar face mai degrabă nevăzut decât să-l pască vreo nouă caracterizare de poponar cocalar îmbrăcat de sus până jos în prost gust, cum degrabă îl portretizează Doru-profesoru’…), care-și mângâiie cu coarda nefericirile vârstei și umila condiție de îndrăgostit, l-ar mai putea alina.
L-am lăsat, deloc întâmplător, mai la urmă, pe minunatul Robi (al excelentului Adonis Tanța, cel care s-a asigurat și de pregătirea muzicală a colegilor lui), personajul-ancoră, legătura cu tot umanul de afară (excelentă soluția regizorală a inserării convorbirilor lui telefonice cu mama și bunica, ce asigură tabloul complet al studenției în vocațional și îmbracă delicat, cu maximum de coerență, întregul spectacol), personajul de legătură umană și între toate aceste ițe încurcate ale plasei de siguranță care ar fi trebuit să fie școala, pentru salturile uneori mortale pe care studenții sunt nevoiți să le facă în devenirea lor artistică. El e un fel de pâinea lui Dumnezeu ce-l hrănește chiar și pe profesorul care nu poate să nu-i remarce și să-i protejeze, chiar și nesincer, candoarea, dar nici nu se sfiește să se folosească de ea, găsindu-i repede un folos ca element de pseudoadăpost pentru furia și disprețul celorlalți, dar și contraargument în caz de Doamne ferește! pentru comportamentul lui în general abuziv.
Dincolo de proza propriu-zisă a acestui savuros lirism necontrolabil, care-și adâncește în spirală sfredelul în adâncurile poveștilor, sufletelor și conștiințelor acestor învățăcei în ale umanului, spectacolul este un decupaj aproape visceral în organele lor de simț (și nu numai!) ce se cer dezvăluite arbitrar printre lacrimile ce țâșnesc adesea necontrolat și suspinele ce le îngână murmurând în surdină, până învață să se agațe în tăcere de colțul pleoapei și să cadă doar în momentul precis în care e nevoie de ele. În care trebuie eliberate doar ca să le vadă spectatorul. Restul trebuie înfrânat, înăbușit, reprimat și sugrumat mereu în fabrica asta de suflete zdrobite ale unor viitori eroi ce-și vor cunoaște astfel desăvârșirea durerilor și suferinței în scenă. Întru adevăr.
Altfel energie, muzică bună și antren, în straturi consistente de bucurie pentru privire și suflet. Adevăr deloc cosmetizat, într-o viziune regizorală esențială și esențializantă, bine punctată de ansamblul de studenți unul-și-unul și de co-autorii muzicali care-i fixează narațiunea și exploatează la maximum potențialul piesei, ce-și depășește chiar pe alocuri intenția, desăvârșită prin forța de sugestie a muzicii care mișcă totul în scenă și în spectator. Și foarte bine pus în valoare prin ideea de musical, ce rezolvă magistral conflictele în cele mai delicate aspecte ale lor, folosind sugestia și subtilul printre doze însemnate de șleau și lipsă de menajamente, indicând precis punctele nevralgice ale unui sistem bolnav, dezvelindu-i rănile, întorcând bisturiul, sporindu-i sângerările ca să fie bine văzute de toată lumea. Munca excesivă până la epuizare, umilințele verbale și fizice, devalorizarea trupului (în general al femeii, între timp se accentuează o abordare asemănătoare și față de unele prezențe masculine din peisaj, în condițiile liberalizării ideilor pe piața internă a sexualității în breasla actorilor veterani), descurajarea părerilor și a afirmării valorilor proprii, și, în general, amputarea ori chiar pedepsirea gândirii critice într-un sistem educațional nenegociabil intimidant, bazat pe dominare și umilire în timp ce invocă buna slujire a meseriei. Îmblânzite în acest musical deștept de nouă generație, alternat cu momente dramatice de cea mai înaltă vibrație ce-i asigură ieșirea din vers sau din rima muzicală și întoarcerile necesare pentru obținerea efectelor dramatice scontate și niciodată ratate. Înfășurate abil în jurul celor mai crude și grele adevăruri de culise ale artiștilor, care controlează și țin prizonieri discipolii în convenții tacit consimțite, încurajate și controlate de maeștrii lor și trecute cu vederea de toate părțile implicate, ale căror povești depind unele de altele și pe care caută să le apere cu maximum de vigilență pentru ca narativul să nu le fie perturbat. Să nu se complice. Să nu se mai audă Vocea. Vocea asta a lor care devine una singură, sigură și importantă.
E Vocea Visului.
E Vocea unei generații. A celei care se așează acum în avangarda unei revolte necesare să scuture tot ce a putrezit în ultimele decenii în pomul cunoașterii, cătând să ungă atent mecanismele ruginite ale mașinăriei cu care încă i se culeg roadele, ce-i îngreunează azi înaintarea, îi amplifică scârțâitul și îi afectează randamentul, lăsând să-i scape adesea fructele bune și coapte și să-i treacă neobservate altele stricate, amenințând festinul promis de cămara plină, în care sunt păstrate și amestecate uneori fără discernământ, riscând să se îmbolnăvească unele pe altele și să tulbure iar Vocea.
Vocea încă șoptită în așteptarea unui Puck trimis de Oberon în Visul lor cu o altfel de floare, care să-i facă poate să se privească în sfârșit unii pe alții la trezire cu îngăduință, cu dragoste, cu empatie, cu încredere, cu speranță, împingându-i să oblojească împreună rănile, să schimbe bandajele și să administreze atent tratamentul pe care-l vor găsi în cele din urmă până la vindecare.
Până vor repara Visul.
P. S.
Nu vă speriați, suntem la teatru, nimic nu e real!…
În Marele Oraș e marți. Și-n Facultatea de Teatru e tot marți.
Caut și eu să-mi aliniez realitatea. Poate cad. Dar poate cineva are să mă prindă.
Am terminat de scris. S-a făcut marți. Totul e normal.
„Visul”
REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca
Text: Alexa Băcanu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Sergiu Diță
Pregătire muzicală: Adonis Tanța
Muzica:
Max Anchidin („Fugi sau te luptă” și „Normal”), Renata Burcă („Cum am ajuns aici” și Cocoșii negri”), Magor Bocsárdi („Cineva trebuie s-o facă”), Csaba Boros („Noaptea din vis”), Tibor Cári („Marele oraș” și „Suntem o familie”), Radu Dogaru („Serenadele” și „Culisele”), Ada Milea („Zvonurile”), Adrian Piciorea („Noaptea e momentul meu”), Corina Sucarov („Nu e personal”), Peter Visky („Copiii noștri/Iată-ne ajunși aici”), Compozitor anonim („Corpul meu nu e al meu”)
Distribuția:
Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța.
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Sonorizare: Radu Boancă
Foto și video afiș: Vivien Miron-Vilidár
_____________________________
Vârsta: 14+
Spectacol produs în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
În parteneriat cu Facultatea de Teatru şi Film / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Co-finanțat de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca în cadrul proiectului „Reactor 2022. Viitoruri posibile”.
Luciana Antofi 