Trece repede, trece imediat: „Tatăl”, despre portretul perfect al unui vieți cu Victor Rebengiuc la Bulandra

Viața, așa cum arată ea de la capătul de care omul se agață cu aceeași candoare cu care a pornit din capătul celălalt. În timp ce se miră, se întreabă, râde, plânge, dansează și se reinventează din nou și din nou, într-o perpetuă luptă cu tabla memoriei și buretele ce-i șterge ghiduș rândurile și desenele de cretă, lăsându-l să aștearnă noi și noi amintiri și povești efemere din care are să se scrie în cele din urmă eternitatea.

Cioburi din oglinda spartă a unor răsuflări ce i-au aburit luciul perfect de-a lungul vremii, acoperindu-i vârstele nou oglindite cu respirațiile celor mai frumoase momente, împărtășite cu sufletele dragi ce i-au traversat existența și i-au desenat mustăți cu arătătorul, cătând să-i recompună zâmbetul din conturul chipului ascuns după abur, cioburi din fizionomia unei ființe verticale, rămase împreună doar ca să facă loc pe perete viitorului portret al celui care va fi fost în sufletele celor ce vor mai catadicsi să-și aducă aminte. Cioburi de suflet, cioburi de emoții, cioburi de sentimente, cioburi de iubiri și de înfrângeri, cioburi de păsări care și-au întins aripile peste cioburile de cer care i-au însoțit înaltul, pregătindu-i praful de stele și de nori pentru marea îmbrățișare a universului ce le va aduce din nou împreună.

Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!…

Un moment ca oricare altul din multele momente ale vârstei la care nisipul clepsidrei își încetinește curgerea, împletind greoi firele tot mai precise ale unui spațiu altădată plin de țărâna din care-și născuse promisiunea. Una dintre acele multe clipe în care căutăm să trecem neobservați pentru a nu ne împiedica de viețile celorlalți, să nu cerem, să nu deranjăm, să nu îngrijorăm, să nu abuzăm, să nu incomodăm bunul mers al lucrurilor din jurul nostru și din Univers.

Și un excelent moment dintre multe altele petrecute pe scenă ale unui uriaș actor român (după părerea mea, cel mai mare din ultimul secol), Victor Rebengiuc, de unde începe să rostogolească pe scândura scenei, pentru a cine mai ține minte câta oară (nu cred că s-a putut ține socoteala), un nou efemer dramatic ce-i va alcătui și el eternitatea, cu atâta trudă construită sub greutatea tamburului unui talent colosal, atât de mult exersat și nuanțat încât nu mai poate oferi decât precizie. Dublată de emoția uluitoare cu care-și însoțește și își crește constant, cu infinită pricepere și repricepere tot mai asumată de la un deceniu la altul, jocul și relația cu partenerii de scenă.

Un etalon de firesc clădit cu atâta migală, încât, odată intrat în scenă, nu i se mai poate refuza nicio secundă adevărul, pe care e atât de stăpân că se exclude fără doar și poate orice posibilă deviere de la acesta, orice urmă de nenatural, de artificial ori de fals ce i-ar putea opune rezistență și care i-ar putea perturba inconfundabila energie.

Construit ca eveniment de retragere a lui Victor Rebengiuc din activitatea profesională, spectacolul „Tatăl”, pus în scenă de Cristi Juncu în Sala „Liviu Ciulei” a Bulandrei, după piesa lui Florian Zeller, este un prilej serios de a reflecta asupra locului și rostului nostru în lume, în forma cea mai intimă pe care sufletul chinuit o cunoaște, căutând să se apere de inevitabil și de sine deopotrivă.

Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!…

Un moment ca oricare altul pentru a porni un spectacol din absolut nimic și a-l crește mare sub atenta supraveghere a unui actor care știe aproape totul despre nisipul clepsidrei și ritmurile ei de curgere, dar și despre cum și până unde anume poate fi dusă promisiunea. Pentru Victor Rebengiuc una dintre acele multe clipe în care se împiedică magistral de viețile celorlalți, în care cere, deranjează, îngrijorează, abuzează, incomodează, râde, plânge, dansează, șchiopătează ori jonglează până când reușește să deseneze portretul perfect al unui tată ajuns la vârsta la care caută să se împace cu ultimele fire de nisip, sperând la iertarea de vânt a universului ce stă să le risipească.

Foarte bine ales, textul lui Zeller, care a stat la baza filmului „The Father” realizat în urmă cu doi ani (cu Sir Anthony Hopkins în rolul tatălui) pe care l-a și regizat și pentru care și-a adaptat piesa, este o viziune brută, frustă, necosmetizată și deci nu foarte ușor digerabilă asupra vieții la vârsta a treia, dezbrăcată de sentimentalisme și nostalgii ieftine, în care este foarte bine apărată cumva, tocmai prin această intenție explicită, demnitatea unui om a cărui vulnerabilitate și fragilitate fizică și morală aduce cel mai adesea cu sine nevoia de compasiune ori chiar de milă. Ori tocmai aici a punctat autorul, mizând prin simplificare și esențializare pe forța actorului distribuit în rolul principal.

Victor Rebengiuc este tatăl perfect din intenția lui Zeller (l-a întrecut pe Sir Anthony Hopkins!). Irascibil, pe alocuri isteric, revoltat, dar și complezent, alintat, îngândurat, misterios, intrigant, incitant, în doze perfecte spre a se face plăcut și respingător deopotrivă, el își conduce exigent personajul către tot verosimilul și recognoscibilul cu care îl poate prezenta și pe care ni-l prezintă cu dragoste, cu ironie, cu umor, cu o teamă gingașă a propriilor descoperiri în legătură cu marile întrebări pe care nu se sfiește să ni le împărtășească. Pare că nu doare, că nu-și aude rărunchii când le urlă neputința, că nu se va împiedica niciodată oricât și-ar împletici mersul, că nu-și va sparge coaja tare în care și-a învelit interiorul bogat, altfel atât de greu de stăpânit în unele momente încât preocuparea de a ne mângâia tot pe noi când ceea ce află îi zgâlțâie violent țâțânii afișați cu bărbăție nu poate decât să înfioare și să trezească. Tălmăcită pe tonul lui inconfundabil, în ale cărui inflexiuni se îmbracă o rostire impecabilă, fermă, încă proaspătă și mereu tânără în care-și proptește gestul, atunci când acesta din urmă își caută drumul spre fragilul impus de personaj, povestea este dureros de credibilă.

Cred că în asta stă forța spectacolului lui Cristi Juncu, ne-a pus în față un Victor Rebengiuc egal cu el însuși, în avangarda trupelor de oameni de teatru care caută să-i calce pe urme, ca element de siguranță și argument pertinent pentru orice salt mortal pe care l-ar putea  revendica Thalia, alături de alte muze, salt care trebuie executat ferm, cu încredere și totuși suficient de discret să nu carecumva să trădeze vreo strădanie. E drumul firescului, singurul valid în această profesie, dibuit și păstrat cu grijă de Victor Rebengiuc și pe parcursul acestui spectacol și motivul pentru care nu cunoști nicio clipă de milă, de nevoie de a sări în scenă spre a-i ajuta, a-i sprijini, a-i salva personajul de la neputință și însingurare, dimpotrivă, te-ar încerca grija serioasă că ai putea fi oricând nimicit sub adevărurile loviturilor lui de baston, ori măcar de rușinea de a nu fi în stare să-i însoțești suficient de abil stângacii pași de step dintr-o invitație serioasă la dansul vieții. Un zbor perfect, la care nu ai cutezanța nici măcar să visezi.

Anne a Anei Ioana Macaria este fiica devotată a acestui savuros André violent-ursuz, care încearcă serios și reușește adesea, cu supunere și smerenie să-i susțină ritmul, să-i facă pe plac, să se plieze pe nevoile și pe memoria lui nesigură care îi joacă tot mai multe feste și îi încurcă și ei tot mai mult existența, udând la rădăcină penuria de soluții cu care se confruntă în încăpățânarea acestuia de a refuza fiecare om pe care încearcă să-l angajeze pentru îngrijirea lui. Poate vesela și ingenua Laura a Mariei Veronica Vărlan să treacă testul suportabilului, alături de imaginara infirmieră a unei împăciuitoare și grijulii Oana Tudor, o combinație menită să-i mai ia lui Anne din greaua povară pe care o poartă pe umeri, mai degrabă din povara narativă a poveștii pe care o împărtășește tot mai greu cu soțul ei Pierre (Constantin Dogioiu), personajul care ridică problema soluției alternative, instituționalizarea, în timp ce pe la spatele lui Anne nu se sfiește să-și confrunte nemilos socrul ce i-a invadat casa și intimitatea, aproape la fel de violent ca celălalt partener al ei din închipuirea tatălui (Cătălin Babliuc).

Cu toții populează fragil proximitatea și mintea lui André, în bucăți reale sau imaginare din același puzzle, ale cărui gânduri și amintiri se destramă necruțător în interesante suprapuneri spațiale și temporale, întrerupte mult prea violent în coșmarul dezintegrării de muzica și sirenele de avertizare care însoțesc gălăgios schimbarea scenelor, găzduite inteligent de interioarele unui spațiu compartimentat abil de Carmencita Brojboiu pentru a asigura atât familiarul cât și alienalul necesar în a încadra și învârti cu lejeritate emoționalul labirintic pe care-l traversează bătrânul (spațiu rotativ care l-a ajutat pe Cristi Juncu să-l impregneze atât de mult pe Victor Rebengiuc în fiecare perete al lui, încât toți ceilalți devin fără voie chiriași vremelnici ai unei mărturisiri intime pe rotativa metaforică a teatrului), în căutarea tot mai anevoioasă a unui sine tot mai greu de găsit, care se cere revizuit, retușat, recolorat și reașezat în rama tabloului până când privirea va redeveni suportabilă.

Înconjurat de linii drepte pe care viața a trebuit să i le traseze anume să se lase sărite și să li se vadă curbura când vor începe să tremure neputincioase, scâncindu-se în năluciri și cântece de leagăn ce le mai pot îmblânzi delimitările în tot noianul de chipuri și povești suprapuse spre a-i conforta viețuitul și a-i valida fiitul când se ciocnește de disonanțe. În timp ce acele ceasului atât de bine păzit se vor strădui și ele să-și păstreze exactitatea spre a putea fi consemnată.

E vremea retragerii. Dar e și vremea sublimului. A desăvărșirii. A laurilor ce se înghesuie să răsplătească un creștet inconfundabil pentru toate vremurile în care ne-a însoțit și ne-a bucurat de-a lungul unei vieți și a unei cariere care s-a apropiat cel mai mult de impecabil în teatrul nostru.

Aici Victor Rebengiuc, Bulandra, București, România.

Ora exactă.

Tatăl” de Florian Zeller, traducere: Carmen Iernilă

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei”

Regie: Cristi Juncu

Scenografie: Carmencita Brojboiu


DISTRIBUȚIA:

André:  Victor Rebengiuc

Anne: Ana Ioana Macaria

Bărbatul: Cătălin Babliuc

Femeia: Oana Tudor

Laura: Maria Veronica Vărlan

Pierre: Constantin Dogioiu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s