Nu lăsa marea să intre: „Cineva are să vină”. La Arcub.

Uneori oamenii își inventează propria lor mare și se așează tăcuți pe malul ei. Sperând că are să-i vindece. De rănile furtunilor trecute, de nisipul care așteaptă să-i înghită, de boala zgomotului lumii, de împreună, de ei înșiși. Luându-se de mână cu ce au mai drag și izolându-se undeva departe, după ce vor fi reușit să se împace și să se desprindă de toate, abandonându-se fără frică unei tăceri calde care are să le aducă mântuirea. Doar că liniștea asta atent construită urlă adesea mai abitir ca zgomotul valurilor ce se sparg cu furie, afară și înăuntru, de stânca pe care au reușit să se cocoațe, ținându-le insula departe de marele uscat.

El și ea. Și cea mai cruntă singurătate pe care Dumnezeu i-o putea inventa omului: în doi.

Construit pe fundația primului text dramatic al laureatului Nobel pentru Literatură Jon Fosse, spectacolul „Cineva are să vină” montat de Chris Simion-Mercurianla Arcub Gabroveni este o ingenioasă evadare teatrală din cotidian a doi oameni singuri împreună, care-și redescoperă unul altuia singurătatea. Încă prea puțin conștienți, fiecare de cea proprie și de cea care i-a ținut până acum sub același acoperiș, sprijinindu-se cu încredere în a celuilalt, pe care sunt siguri că au să-l aline și să-l tămăduiască.

Ea și el. Ofelia Popii și Ciprian Scurtea. Cuplul care încearcă în chip absurd să se salveze sau măcar să se convingă să se salveze, pasându-și inteligent unul altuia mingea singurătății într-un meci fără miză despre posibilitatea unui împreună. O partidă în care, deși sunt în aceeași jumătate de teren, fiecare are să marcheze în propria poartă ca într-o poartă adversă. Conduși abil de regizoare către autogol după autogol, înscriind punct după punct în plasa fricilor și a siguranței, a uniunii și a destrămării, a posibilităților și a imposibilului, a evitabilului și fatidicului, a fiecărui prea târziu și prea devreme de până acum sau de aici înainte, consemnate absurd alternativ pe tabela de joc în dreptul unuia sau a celuilalt.

Un spectacol-fior. Un spectacol în care mirarea se ridică încă de la început în creștetul capului și se rostogolește încet, cu fiecare replică rostită absurd în aerul dens și închis cu miros de vechi, pe tâmplele încordate, grăbindu-și sudorile reci  spre bărbia tremurând la fiece recognoscibil, ori către șira spinării arcuită la fiecare zgomot care le-ar putea amenința mult râvnita liniște.

Dacă are să vină cineva? Și s-o tulbure când le-o fi mai dragă?!…

Întrebarea-mirare-exclamare-afirmație-negație, învârtită la nesfârșit în toate nuanțele pe care le-ar putea îmbrăca între pereții casei vechi căreia abia i-au trecut pragul, proaspăt cumpărată de niște oameni pe malul mării, departe de alte case, de alți oameni și de alte mări. În sfârșit împreună, doar ei doi, „unul cu celălalt”, așteptând să se abandoneze într-o îmbrățișare nesfârșită legănată de valurile mării. Doar că ele încep să miște nebănuit această pustietate absolută, așternând în fiece cotlon presimțiri sumbre care încep să roadă încet încrederea Ei, strecurând îndoiala și ademenind nelinștile, transformate abil de Chris Simion Mercurian în amenințări cvasifantomatice ale prezenței unui Cineva, anume păstrate de regizoare sub o identitate ambiguă, deși materializată în dublul rol în care ni-l prezintă pe El. Sau care doar îi joacă Ei feste (!).

Într-un decor pertinent claustrant și misterios multifunctional, căruia Bianca și Sabina Veșteman i-au creat minunat senzația de amplitudine, de turn metaforic de fildeș cu interior de lemn ce are să le țină celor doi  dragostea la adăpost de furia naturii, un spațiu cocoțat undeva sus (foarte bine jucate intrările și ieșirile în și din acest spațiu, ce presupun verticala, făcându-te să te simți la propriu în aer) al unei locuințe lacustre, de ai cărei stâlpi de susținere, parcă săpați în stâncă, se sparg mereu valurile unei mări ce ne însoțește de la început până la sfârșit cu frământările ei (proiectată pe un ecran care captează și suprapune înregistrări cu partea de jos, nevăzută, a acestei locuințe lacustre, imaginile confirmând și prelungind inteligent diferența de altitudine, ca printr-o cameră de supraveghere ce transmite live ce se întâmplă pe-afară, prin pustiul nesfârșit acaparat de marea agitată). Un decor prevăzut la interior cu suprafețe permeabile sau tip oglindă, ce-și vor aduce deștept aportul la mister și la festele pe care le joacă mintea ei, lăsând multidimensionalului mereu deschisă poarta ambiguității, prinzându-te pe nesimțite într-o realitate ce poate fi lesne percepută 3D sau 5D, în funcție de cât de mult îți dai voie să-ți păcălești privirea.

Cred că este un punct forte al acestui spectacol, toate ambiguitățile și permeabilitățile vizuale contribuind decisiv la deformările pe care Ea le operează întruna realității ce o pândește din text, amenințând-o la tot pasul. Celălalt punct forte este interpretarea. Ofelia Popii o controlează excelent pe Ea, mișcând-o dinadins haotic prin scenă (cu mâna fermă a Ioanei Macarie), ba precaut, ba înfricoșată, ba amuzată, mereu precipitată și fără astâmpăr, jucând tot timpul tensiunea unui animal încolțit de amenințări reale și născociri ale minții deopotrivă, luptându-se dureros cu interiorul (căruia îi conduce groaza prin jocul privirilor, ce nu obosesc să iscodească spațiul și să-i însoțească pline de mirare gândurile care se succed) și cu exteriorul care se încăpățânează să forțeze obișnuitul și firescul, pe care regizoarea i-l întinde capcană după capcană până când personajul ei panicat aproape refuză să mai atingă pământul (podeaua încăperii), cățărându-se întruna pe puținele obiecte de mobilier sau escaladând precipitat pereții.

În timp ce partenerul ei de scenă, Ciprian Scurtea, se străduiește să-l convingă pe El de legitimitatea emoțională a hotărârii pe care au luat-o de a se izola de lume, încercând să-i consoleze Ei neliniștile în timp ce este invadat de ale sale, împrumutate vremelnic unui al treilea personaj, real sau imaginar (fostul proprietar al casei), căruia îi dă viață într-un cu totul alt registru, amestecând prin dedublări succesive ficțiunea cu realitatea și augmentând printr-un caracterial nou pornirile violente ale unui El ce se dovedește din ce în ce mai rar pașnic și cooperant. Fricile și gelozia se întind tot mai amenințător peste dragostea, pasiunea și toată nevoia lor de serenitate, prin replici scurte și repetitive, schimbate precipitat, mutate dintr-un registru în altul, trecând de la confesiune la îndoială, reproș și chiar  amenințare, duse până la absurd de nevoia lor de a se convinge că sunt puternici împreună, sperând că ea se va manifesta întocmai dacă o vor repeta fără încetare. Doar că toată marea de liniște mult visată vine la pachet cu tot întunericul și neștiutul răscolite prin adâncuri, pe care le află fiecare explorându-și tenebrele în spațiul lor nou și relația lor veche, un spațiu care-i îmbolnăvește de vechi sau pe care doar îl molipsesc cu boala nouă a singurătăților lor, apărându-se unul pe altul de prezențe fantomatice ce duc singurătatea până la paroxism, ca o lamă ascuțită cu două tăișuri pe care calcă, amândoi, cu tălpile goale.

Pavând cu sânge proaspăt prelins din rănile cele mai noi povestea lor încă vie de iubire, căutând înțelesuri până îi fixează absurdul în mintea spectatorului. Până demonstrează că există mereu un preț prea mic ori prea mare al izolării într-o poveste fragilă de dragoste, pe care suntem condamnați să o trăim și să o apărăm de urgiile de afară și dinăuntru, până miroase a vechi și a urină putrezită.

Un spectacol-introspecție despre intimitate ca garanție, într-o lume ce nu se poate abține să năvălească peste tine, oriunde te-ai retrage. Cărăm cu noi fără să știm prezențe ale unor oameni care au trecut și continuă să treacă prin viețile noastre, prin casa noastră, prin noi, fantome ce ne bântuie fără oprire cu presimțiri cumplite ale singurătății de care căutăm să ne apărăm cu înverșunare, blocați cu un picior în efemer în timp ce celălalt pășește către eternitate.

Iar dacă cineva chiar n-are să vină, cel mai probabil e deja aici.

A venit.

„Cineva are să vină” de Jon Fosse

Sala Arcub, Gabroveni

(spectacol produs de ARCUB care susține demersul Grivița 53 – primul teatru construit și finanțat din granturile SEE în programul RO- CULTURA)

Regia: Chris Simion-Mercurian

Scenografia: Bianca și Sabina Veșteman

Coregrafia: Ioana Macarie

Concept video și sunet: Cristi Enache

Concept lumini: Alin Popa

Asistenta regie: Georgiana Roșu

---

DISTRIBUȚIA:

Ea: Ofelia Popii

El, Proprietarul: Ciprian Scurtea

---

Durata: 1h