Tot ce trebuie să știi despre pretext sau Purphy cu M de la Potiv. De deatru sau tans, nici nu mai contează…
„M de la Murphy”, cel mai nou proiect „9G” (al 16-lea din „Noua Generație”, proiectul pentru sprijinirea și lansarea tinerilor creatori al Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” al Naționalului bucureștean), coordonat de coregrafa Andrea Gavriliu, s-a cățărat în premieră, pe 15 și 22 septembrie, la ceas de seară, pe cerul Capitalei, în Amfiteatrul în aer liber al TNB.
Profasis pentru un spectacol de freamăt a opt trupuri în limbaje de mișcare și stiluri variate de dans de a extrage și împrăștia energie dătătoare de viață. Forfota aia care se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri. Poate chiar teatrale sau coregrafice. Că tot învățăm să respirăm cu toții altfel, separat și împreună, din spatele unor măști cu care suntem nevoiți să ne acoperim suplimentar fața pentru cine știe cât timp de acum înainte. Prima convenție nouă cu care întâmpini, la începutul unei stagiuni teatrale atât de așteptate, un eseu fresh de filosofie a răspărului. O apologie ori poate doar o răzvrătire a trupului ca instrument de escamotare de la adevăratul lui scop: a sluji adevăratelor trăiri (de orice fel) ale celui care-l locuiește temporar. Viețuind după legi doar de el știute ori dinadins ascunse sau ignorate, acompaniator sau inchizitor al celor mai tăgăduite paradoxuri de care sufletul chiriaș se lovește în fiecare zi, suport și capcană pentru iubiri și tristeți, pentru duioșii și revolte, pentru înflăcărări și resemnări care-l traversează spasmotic ori armonios în spirală în fiece clipă, sau, cu puțin noroc, în câteva clipe mai lungi, adunate întru recunoaștere unele după altele în ceea ce putem defini mai târziu drept sentiment.
Un experiment interesant de expresii, jonglerii și tablouri corporale care amendează ori aplaudă cu umor, ironie și chiar sarcasm atitudinile și comportamentele oamenilor prinși fără soluții într-o stare de haos minuțios organizată, din care sunt nevoiți să se identifice, să se extragă și să se autodisciplineze în fiecare zi pentru a o lua de la capăt ziua următoare întru definire.
Într-un haos de mișcări, la fel de meticulos studiate și organizate de Andrea Gavriliu, ale unui corp cu opt brațe, nu tocmai novice (Alexandru Chindriș, Eva Danciu, Roxana Fânață, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina), ne lăsăm vrăjiți de energie (au, din plin, cu toții) și ne gândim că poate e cazul să râdem și când suntem nevoiți să stăm cu pantalonii în vine. Sau poate trebuie să ne dezvelim uneori posteriorul pentru a arăta lumii, verde în față, care e părerea noastră.
Poate nu e nevoie să înțelegem chiar tot. Poate merită să ne lăsăm uneori purtați. De mișcări compulsive, precum o caracatiță ale cărei tentacule se amușină, se mângâie, se ceartă și se abandonează reciproc, ajutând corpul să se deplaseze către un înainte studiat ori aleator, sau, dimpotrivă, țintuindu-l în loc pentru o nouă răzgândire sau perplexitate pe care o are de încasat. Cu fesierii încordați sau doar râzându-și în barbă și scuipând în sân da-da-dir-la-da-da, trupul râde în hohote în timp ce mâinile se antrenează să se coordoneze pentru a servi mai apoi, ca-n tenis, cu ambele mâini, la T. Și la M. Iar picioarele zburdă succesiv către marginile scenei ori se ridică în poante, într-un du-te vino clasic/contemporan, ca toate mișcările dinlăuntrul sufletului care învață să sară când pe un picior, când pe altul. Poate nu e grav. Mozart râde sfios de sub mantaua lui Dumnezeu peste clavecin, să-i îndrepte coloana și să-l îmbie la un menuet de simțiri, în timp ce ritmurile orientale imprimă arabescuri buricului scos erotic la înaintare. Cuvintele se sugrumă în gâtlej înainte să fie expirate, iar gura paralizată, ca după o anestezie la stomatolog (după fiecare râs întins de la o ureche la alta și după fiecare încercare nereușită de a sufla în pungile ce se încăpățânează să nu-și deschidă marginile ca să îndeși în ele tot ce poți lua de pe aceste rafturi), scapă întruna salivă, fără să știe… Peste convențional. Peste paradoxuri corporale. Peste năstrușnice obiecte de recuzită. Peste zâmbete resemnate sau amare, după caz.
Poate chiar așa se întâmplă când renunți la sincronizare și coordonare între trup și suflet. Perplexitatea, chiar dacă se manifestă diferit, poate fi citită ușor și cu literele scrijelite direct pe mișcările trupului și abandonate, în aer, pe cerul Bucureștiului. Bumerang după bumerang, trimise la un moment dinainte și încasate în aceeași ordine de creierul tău uluit, ocupat între timp cu un alt paradox.
Mă bucur și râd odată cu toată lumea și-i las la urmă pe cei care nu au înțeles gluma, M Gavriliu. Because I got high. That high. Pe acoperișul Naționalului, zic.
E toamnă. Mâine va fi mai rău. Cu M, poate chiar de la Murphy.
P.S.
Dansul la pungă se va muta, din octombrie 2020, în Sala Mică.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Centrul de Creaţie şi Cercetare „Ion Sava”, proiectul 9G la TNB
Amfiteatru TNB / Sala Mică
„M de la Murphy”
Concept: Andrea Gavriliu
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Ilustrație muzicală: Andrea Gavriliu
Scenografie: Alexandru Petre
Light design: Cristian Simon
Cu: Alexandru Chindriș, Eva Danciu, Roxana Fânață, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina
Foto: Adi Bulboacă
Luciana Antofi 