De unde începe „împreună” și încotro ne îndreaptă? Pășim singuri sau așteptăm și alți pași să se apropie, să ne însoțească? Dacă ne împiedică mersul drept? Dacă ne-mpleticim atât de mult pașii încât nu mai știm care sunt ai noștri, care ai celuilalt? E oare important să simțțim mereu pământul sub picioare sau e mai bine să încercăm din când în când câte un zbor? Să riscăm desprinderea, să uităm calea dreaptă, să ne lăsăm purtați de tot ce ne va duce, negreșit, spre neant?
Dau viața mea pentr-o Iubire!…
Singura cale. Punctul pe „i”, de unde începe totul. Nici nu contează unde te duce, important e să te lași purtat. Orice iubire, furată de ici, de colo, de peste tot de pe unde se poate, din toate spațiile pe care le putem purta cu noi, cu toate încăperile în care ea există în alții și în noi înșine. Și în care ne dorim să simțim că aparținem. Tânjim după o vorbă bună, după o atingere, după un sărut, după o îmbrățișare caldă. Când le primim pare că ni se cuvin. Abia când le pierdem ne dăm seama că sunt singurele motive de care avem nevoie și după care am alergat întotdeauna. Și o căutăm din nou.
E o chestiune de viață și de moarte. Supraviețuirea, specia și chiar planeta noastră depind de asta. Să avem, să știm că avem, să fim siguri că nu rămânem fără. Nu pentru stomac. Ci pentru toți fluturii din el…
Și de ce mă rog nu s-ar putea găsi Iubirea cotrobăind într-un eclectic dramatic și vizual, printre lucruri vechi, ponosite, strecurate de Alexandra Budianu ca să ne permită să scotocim prin strălucirea gata compromisă a kitsch-urilor, prin traumele de familie și rănile sufletului care și-a căutat mereu un motiv de a merge mai departe? Prin tot stereotipicul și clișeisticul singurului motor care pune în mișcare sângele, mintea și sufletul omului? La masa (excelentă ideea!) la care se spală rufele murdare, departe de ochii curioși ai lumii, propovăduind și servind Iubirea cu tacâmurile asortate felului prezentat pe farfuria de emoții dinadins gătite ca să le recunoști gustul?
„Partea 1. Iubirea”. Prima parte din „Trilogia Solidarității”¸ un proiect promițător al regizoarei Petro Ionescu (prin care-și marchează debutul regizoral), parte a programului multianual „Perspective”, derulat de Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca. Și o reconfirmare (a câta oare?) a bucuriei cu care Reactor-ul clujean abordează proiectele dramatice, cooptând în laboratorul său creativ toate energiile de care dispune pentru a alchimiza teatral în cele mai fericite chipuri temele atacate.
DJ Cupidon & The Love Hoarders. Un dans al stomacului alergând după nevoile primare, continuat în creier și în capul golit isteț de Alexandru Condurat („să trăiești, puiule!”, zic să răspund la „sărumâna!”) pentru a așeza în el sunete dintre cele mai neașteptate, spre a mângâia cu ele cotloane nebănuite ale iubirii care zace în noi. Și un punct de plecare pentru o muncă solidă de echipă, în care fiecare aduce de acasă câtă iubire a găsit, a înțeles și este dispus să împărtășească, din care vine negreșit valoarea de adevăr a spectacolului, contemporanul, verosimilul, recognoscibilul, adică tot ce te poate face să fii „in” (ca mai toate spectacolele reactor-ului). Care te trage precis înăuntru, cu toată senzația de familiar, de cald și de acasă, fără niciun rabat de la calitatea mesajului actului artistic, alchimizată inteligent într-un tip de teatru casual, altfel foarte consistent, născut dintr-o joacă asumată de-a teatrul. De-a muzica. De-a performance-ul. Acum și de-a Iubirea.
DJ Cupidon & The Love Hoarders.
Amfitrion și entertaineri pentru niște bieți îndrăgostiți, condamnați cu toții să supraviețuim prin iubire. Ea trece precis prin stomac. Doar ca să se preschimbe în fluturi și să ne hrănească iubirea deja mestecată, numai ca ea să crească și mai mare. Să năpustească pe străzi, prin casele și în viețile oamenilor. În rigoarea zilnică a răsăritului și apusului de care ne bucurăm fără un motiv anume. În coada din care dă câinele mângâiat care te urmează credincios în plimbare. În saluturile oamenilor fericiți să se-ntâlnească. În maternități, unde apare mereu viața și speranța. În paturile din care piciorul cald iese de sub plapumă, dezvelindu-și cu încredere iubirea…
Iubirea servită în excelenta scenă a mesei, în care se apelează la o voce a povestitorului (mai degrabă a unui anunțător de „zice”, plimbat deștept de la unul la altul până îi leagă fedeleș), care nu face altceva decât să mute ștafeta dialogului de la un membru la altul al familiei, prin care se permite așezarea împreună la aceeași masă (o metaforă ingenios susținută prin soluția scenografică, o față uriașă de masă în care au fost prinși cu toții și pe care o susțin prin poziția corporală), deasupra căreia își intersectează războaiele recognoscibile tot felul de familii, legate indestructibil de replici-clișeu și de mișcările emoționale abrupte, strecurate într-un fascinant crescendo de reproșuri din care pare că s-a construit iubirea în aceste familii, culminat cu o uluitoare scenă de isterie, un delir pentru un râs copios cu care sigur se pricopsește de la public.
Și în toți cei marcați de astfel de amintiri de familie, cu iubirea lor cu tot. Adonis Tanța, cu farmecul deja cunoscut, reușește să facă și aici, ca în fiecare poveste-puzzle cu care are de-a face în acest tip de spectacol, o confesiune emoționantă despre iubire, așa cum arată ea rostogolită prin familie, cu care înfășoară atent amintiri despre dragostea primită de la cei dragi, mai ales de la mama (impresionant și în scena despre iubirea maternă care o are în prim plan pe Andrada Balea, poate o fată care a învățat prea puțin despre afecțiune!, așa cum va dovedi în monologul prinzătoarei de păr), culminate cu scena spălatului confesional pe cap, pe emoții și pe gândurile pe care pare că le aude mai bine șoptind în liniștea tocmai construită. Despre o iubire dinăuntru, pe care o poartă apoi mândru pe străzi, printre toate dovezile de iubire pe care le culege cu grijă Cătălin Filip, hoinărind emoționant pe căile cele mai bătătorite, la ora la care ele au devenit pustii tocmai ca să se audă mai bine ecoul iubirii. De la pupitru se anunță tablourile 10-14, petrecute între pereții plini de vibrații ai clubului, unde și-o fi descătușat toată tensiunea acumulată până acum și o fi reușit să-și verse prea-plinul. Ca să facă loc poveștii naive a Degețicăi contemporane (a delicioasei Alina Mișoc), care are nevoie de timpul, grija, protecția și atenția celorlalți, pe care le primește din plin în chipuri nebănuite, ce vor stârni și ele hohote de râs. Puțin înainte să primească în freză pumnul dulcegăriilor special pregătite de Octavian Voina în scrisorile schimbate cu iubita lui din liceu, păstrate la loc de cinste în colecția de corespondență de dragoste. Între ele se va remarca și ultima scrisoare a Nadejdei Iakovlevna Mandelștam către iubitul ei Osia (Iosif), care va aplica pumnul în plex și va așeza lacrimile la locul lor, stabilind supremul preț pe care-l poate un om plăti (Adonis Tanța…), cum îi șade bine oricărei iubiri care se respectă.
E tot ce avem. O viață. Și o invitație să o umplem cu iubire prin fragmente de iubire din viața unor oameni care ar face orice pentru iubirea lor. În lipsa ei, doar o absență care se tot cască și crapă pe la colțuri!… Poate până va face loc, printre crăpăturile ce-i vor amenința neprezența, altor colaje de momente și povești personale ori imaginare în promisele „Partea 2. Puterea” și „Partea 3. Solidaritatea” din trilogie.
M-am născut pentru a iubi. Și dacă m-ai găsit, înseamnă că m-ai căutat.
Dansezi?…
„Partea 1. Iubirea”
REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca
Pe texte ale întregii echipe, Dramatizarea: Cosmin Stănilă, Petro Ionescu
Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța, Octavian Voina
Regia: Petro Ionescu
Scenografia: Alexandra Budianu
Muzica originală și sound design: Alexandru Condurat
Light design: Cătălin Filip
Asistență de regie: Dominik M. Iabloncic, Ioana Toloargă, Roxana Țentea
Foto: Vlad Braga
Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Perspective”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Durata: 1h 40min
Vârsta recomandată: 14+
Luciana Antofi 