Andrea Gavriliu, artistul-corp din caietul program de gen: Pam param la Studio M

Știi că ai trecut pe aici când aștepți să plătești o pereche de pantofi într-un magazin de încălțăminte și te trezești că încerci să dansezi pe sunetul casei de marcat fiscale. Iar vânzătorul te scanează curios, fără să înțeleagă de ce zâmbești atât de larg, în timp ce desenezi cu mâna în aer un fel de semn de punctuație, exclamativ-concluziv, cu care pare să închei sunetul cardului tocmai validat. După care încerci să aliniezi ritmic, pe marginea tejghelei, pantofii nou cumpărați, ce părăsesc veseli ringul comercial, cătându-și drum către gura curioasă a sacoșei noului lor stăpân, cu speranța că-l vor purta într-o zi pe cel mai frumos ring de dans. În desaga cu pricina își găsesc apoi locul vocea vânzătorului într-un salut de despărțire, piuitul alarmei la ieșirea din magazin, al doilea piuit al alarmei la pasul întrebător înapoi în magazin, vocea îngăduitoare a vânzătorului ce însoțește gestul cu care te asigură că e totul ok, al treilea piuit al alarmei din sistemul antifurt, oftatul tău fals, triumfător (că nu a fost nevoie să desfaci toate sacoșele de cumpărături pe care le ai cu tine), vocile tuturor oamenilor întâlniți spre ieșire, apoi piuitul alarmelor din parcare, zgomotul portierelor trântite, două-trei acorduri de saxofon și claviaturi rămase în așteptare în boxe care-ți aruncă bascul din vârful capului când intră cheia în contact, sunetele motoarelor ambalate, câteva claxoane, răspunsurile la salut ale vecinilor, cheia învârtită în broască și, în sfârșit, sacoșa lovindu-se de parchet, din care se răstoarnă, cu un scâncet șugubăț pantofii… Care-au adus cu ei în casă toată bucuria asta a conștientizării mișcării și sunetelor ce le-au acompaniat până aici…

Și realizezi că sunt un fel de pantofi de dans ai Andreei Gavriliu. Și a complicității ei muzicale minunate cu Mihai Dobre. Care-au ajuns precis la tine în casă dimpreună cu Balázs Judith, Deák Zoltán, Nagy Eszter, Polgár Emília, Szekrényes László și Veres Nagy Attila. Și te invită brusc, cu toții, pe ringul de dans, unde te învață să te asculți răbdător și să-ți trimiți corpul să exploreze toate cele auzite.

Teatru-dans în voce-corp. Cool. Tonic. Free. Super fun.

Spectacolul „Pam param”montat de Andrea Gavriliu la Studio M în Sfântu Gheorghe este un spectacol-corp-manifest., încă unul din seria de spectacole-tribut aduse mișcării trupului de talentata coregrafă. Am mai scris despre corporealitatea pe care Andrea Gavriliu o scrie și o rescrie pe scenă. Cu propriul trup sau împreună cu alte trupuri pe care reușește să le miște cu măiestrie în ritmurile ei, perfect articulate și acordate la cotidian, la respirații, la viață. Nu e vorba despre un dans oarecare, ci despre una dintre cele mai frumoase expresii ale firescului corporal, îndelung studiat, exploatat și migălos antrenat pentru a produce o uluitoare combinație de posibil-recognoscibil-dănțuibil al oricărui corp novice care se lovește ca din întâmplare de dansatorii ei. Elegantă, articulată, candidă, compulsivă, autoritară, fragilă și infinit ludică, mișcarea Andreei Gavriliu este deja un eveniment în sine, distinct pe scenele pe care își împlinește și desăvârșește menirea. Iar când întâlnește dansatori și actori ce-i înțeleg și împărtășesc mesajele și simțirile, nu poate decât să dea naștere unor evenimente vii, antrenante și infinit bogate senzorial. Este și cazul spectacolului „Pam param”, care și-a găsit împlinirea la Studio M în Sfântu Gheorghe.

Șase actori dansatori excelent acordați de Andrea Gavriliu într-un artist-corp perfect, un instrument muzical uriaș cu coarde (vocale!), ciupite întru armonică de un sextet plutitor-compulsiv, un corp ca o cutie de rezonanță în care se mișcă precis fiecare sunet ce-i împlinește clar fiecare gest, un corp târât prin cotidian și tras de urechi cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi freacă arcușul de abdomenul plat, îmblânzindu-i coardele până la Elvis (!) într-un regal de sunete, unde și vibrații trimise către Univers (bravas Mihai Dobre!) și întoarse ca un boomerang în corpul ăsta vibrant în care au fost propagate anume pentru a fi tălmăcite pe scenă.

Sunetul decupat din zgomot și inteligent încadrat în muzică. Și dacă nu se poate crede că e cu putință a putea dansa pe  ritmurile vocii unui crainic tv sau al accelerațiilor din glasul unui organizator de licitație, ei bine, se poate! Am mai văzut la Andrea Gavriliu această forță uriașă de a impinge imaginația mobilității umane în cel mai banal cotidian, de unde și-a extras în prealabil ideile creatoare, compresând vacarmul din care s-au născut.

Spectacolul „Pam param” de la Studio M este un soi de canon corporal-vizual pe „muzică de cameră”. O cameră însă  obscură, plină de sunete geometrice, cu unghiuri atent ordonate, care oferă privitorului senzația de laturi în continuă mișcare, ce definesc mereu un nou unghi într-un un nou colț geometric, inteligent desenate, ca niște sertărașe iscusit deschise de scenografie și lumini (bravas Irina Moscu!) pentru a așeza în mintea și-n sufletul privitorului, scenă cu scenă, toată vibrația asta a cotidianului. Un fel de mare cub rubik al realității cotidiene, a cărui soluție nu stă în viteza cu care rezolvi despărțirea suprafețelor (mai ales că neoanele asigură alternativ lumină rece, caldă sau colorată), ci în iscusința cu care reușești să-i strivești emoțional marginile pentru a-i prinde și a-i distorsiona fiecare fațetă.

O luptă cu timpul și cu vremurile, în care actorii de la Studio M se angajează sută la sută, ca niște rotițe ale unui mecanism complicat, ce se învârt cu pricepere una pe alta (excelentă a doua scenă din spectacol) ca niște secunde descurcărețe și împing împreună, în sens invers, acele de ceasornic, numai ca să mai țină puțin timpul pe loc. Ca să ne mai putem bucura un pic. După ce s-au antrenat sincron, puțin înainte, pentru a tălmăci mișcarea, se aruncă într-o falsă competiție, din care secundele au să dispară, rând pe rând, până va triumfa viața. Până la momentul conștientizării competiției, în care începe o altă cursă, de smulgere din realitate în somn-sincron, cătând metamorfoza unui carpe diem.

Secunde ce se alungă una pe alta încercând să se ferească de coșmarul fatidic: timpul pierdut în vacarmul cotidianului de peste zi, ce le trimite înapoi din întunericul reveriei în fiecare noapte, precum niște musafiri gălgioși, nepoftiți să tulbure eternitatea ce va să se aștearnă (foarte simpatice scârțâitul ușilor și fantele de lumină ce tulbură într-o limbă orientală liniștea acestui întuneric) în această viață nouă, ca niște vise ce vor să se așeze pe pernă, numai așa, să fie sigure că vor fi visate.

Când reușesc să forțeze vreo intrare (dacă nu au fost prinse cu mâța-n sac la întoarcerea orarului hitlerist ce le veghează și le dictează înviorarea, spre a se retrage cursiv din scenă), secundele astea inundă totul cu explozii de culori sonore, în strigături etno-cool-mix (ceva combinație savuroasă fonic, ca o glumă maghiaro-maramureșeano-portugheză), de voci dar și de trupuri, în timp ce o voce beat-uie (hai, că nu găsesc alt cuvânt!) strident și repetitiv pentru a-i forța fiitul, parcă desprins din cea mai nouă tehnologie japoneză de punere în mișcare a timpului, vegheată totuși de samurai și de luptători de karate, ca niște discipoli pregătiți pentru atunci când și timpul însuși va muri sau doar va hotărî să se retragă și să se odihnească și el puțin.

Secunde ce se întrec într-un slalom savuros printre slumdog millionairs, cu accelerări și relantiuri sonor-muzicale, sperând că pot să cumpere la licitație timpul (întoarse în cotidian din reverie, ele numără teancurile de bancnote câtând să-i stabilească un preț), pe care să-l mai păcălească puțin până să revină la realitate. Și să se lege în minute,  adormind la loc, preferând reveria, cu toate zgomotele cărate înapoi în somn, într-un sarcasm fonic de sunete ce le populează visele, de la cele mai banale voci, până la ciripituri, râsete și hohote, scâncete de prunc, voci de știri de televiziune sau de operatori ce se ocupă la telefon de comenzile lansate…

Și mecanismul se pune iar în mișcare, chiar și în somn, însoțit de convulsiile trupului care, mirate, se slobozesc sau îi însoțesc respirațiile și nevoia de odihnă, stârpite de beat-ul azi-ului ce dă năvală, poate chiar dintr-o poșetă cu monștri ce nu ar trebui eliberați niciodată, în cotcodăcit de gâină care dă și ea năvală într-o demență dintr-un buletin de aproape știri, în timp ce o insectă capricioasă cată să răzbată prin țesătura ce ar fi trebuit să ferească trupul de mușcătura lui (super!), înainte să se lanseze în căutarea febrilă a telefonului pierdut undeva printre toate veșmintele astea (din nou super!)… E coșmarul din care nu ne vom mai trezi niciodată… See you in the morning!…

Than we will rock u all, while beatboxing again!…

Apoi, ca într-o imensă sală de neașteptare pe aeroportul pe care neputințele de a ne  liniști trupurile și mințile (muzical cred că cea mai elaborată bucată, ce însoțește nemilosul tic-tac din capetele înfierbântate) așteaptă să se lanseze în zbor, suntem invitați să ne gândim la muzicalitatea limbii pe care o simțim și deci cea pe care va trebui să învățăm să ne  adormim iar visele, până când buzunarul plin de curcubee, trase dibaci cu arcușul imens și întinse pe coardele violoncelului (Really??? Elvis???), are să ne dezbrace de tot albul ăsta de pe scenă… Numai ca să ne pregătim pentru o nouă doză de zgomot și neliniști mascate, doar-doar nu se prinde nimeni…

Înapoi în camera obscură, ca să nu ne trădeze măcar memoria fotografică. Se licitează, miza tot crește.

Hai, dai ceva, dă cineva ceva?!…

Pam param!

„Pam param”  de Andrea Gavriliu

Studio M, Sfântu Gheorghe

---

Conceptul și coregrafia: Andrea Gavriliu

Scenografia: Irina Moscu

Muzica originală: Mihai Dobre

---

Cu: Balázs Judith, Deák Zoltán, Nagy Eszter, Polgár Emília, Szekrényes László, Veres Nagy Attila

---

Operatori cameră: Erős László, Nagy László, Sándor András

Montaj: Erős László

Video: Designdropp Studio

Durata: 55 min

Apărarea și acuzarea, cele două capete ale aceluiași balaur de pe tabla de joc: „Jocuri în curtea din spate” a Teatrului de Stat Constanța

Fără flori. Doar fată și băieți. Nici măcar ghiciți după nume. Adunați într-o curte din spate.

Un fel nou și totuși vechi de când lumea a celor două genuri de a se amușina unul pe altul în grupuri mici și locuri retrase, departe de ochii curioșilor, în căutarea identității și cuceririlor care-i pregătesc fără să-și dea prea bine seama pentru lumea adultă. Pentru marea tablă de joc pe care sunt la început cu toții pioni cu drepturi egale, ce pleacă de pe aceeași căsuță de start, căutând să-și țină echilibrul, să evite obstacolele, întoarcerile ori chiar eliminarea. Un joc de societate dintr-un joc de-a societatea în care fiecare caută mereu să pară ce nu este pentru a ajunge în siguranță la finish. Să fure un pic startul sau să mai dea o dată cu zarul, sub pretextul că l-a scăpat din mână ori mizând pe faptul că este îngăduit ori doar n-a fost văzut de ceilalți participanți la joc. Un impuls natural de a se apăra de căsuțele în care balaurul și-a întins limbile pentru a-l scoate definitiv din competiție.

Deși la mâna felului în care se va rostogoli zarul, jucătorul se convinge mai mereu că va câștiga pentru că așa e corect. Și este, atâta vreme cât respecți regulile jocului. Ce se întîmplă însă când le încalci? Este întrebarea dintr-un boardgame teatral antrenant, care te invită să deslușești misterul adolescenței, un joc de societate pe care l-au jucat la rând generații de adolescenți, fără să-și dea seama când s-a transformat în jocul de-a adulții.

Spectacolul Dianei Mititelu „Jocuri în curtea din spate”, montat pe scena Teatrului de Stat din Constanța (poposit în turneu la București pe scena Teatrului Evreiesc), are la bază una dintre cele mai jucate piese ale Ednei Mazya, scrisă în 1993, după povestea unui caz real, foarte mediatizat în societatea israeliană în anii ’90, respectiv drama unei fete de 14 ani, Dvori Manhes, violată (sau nu?) într-un kibuţ din nordul Israelului de șapte adolescenți (în piesa Ednei Mazya rămân doar patru) de 17 ani din familii înstărite, duși cu greu în fața instanței și trecuți printr-un proces controversat după ce părinții lor au încercat să-i scoată inițial basma curată, achitarea inițială a făptașilor declanșând proteste masive în toată țara. Publicitatea din jurul procesului a determinat mai multe femei să capete curaj și să raporteze diverse forme de agresiune ținute sub tăcere. Acuzațiile în cazul Dvori Manhes fac în această piesă obiectul unui proces juridic, dar și al unor procese de conștiință a celor implicați direct și indirect în această agresiune, a unor drame psihologice aduse astfel și în dezbaterea publicului de teatru.

Forța textului stă în faptul că nu-și permite niciun fel de verdict, de prejudecată. Drama dezvăluie doar straturile unor comportamente violente, cu sau fără buna știință a celor care le pun în mișcare, la vârsta periculoasă a adolescenței, a unor suflete curioase, fără cine știe ce autocontrol, a unor caractere în formare, care nu sunt încă pe deplin conștiente de consecințele acțiunilor lor.

Verticalitatea propunerii Dianei Mititelu (la propriu și la figurat) constă în buna dozare a adevărurilor care se ciocnesc pe scenă. Spațialitatea imprimată de scenografie (precisă execuția lui Răzvan Bordoș, un țarc construit în mijlocul scenei, care adăpostește o mică platformă de beton pe care și-au găsit firescul desene cu graffiti ori cretă colorată, servind simplu și pertinent nevoilor din scenele derulate în curtea interioară în care au avut loc evenimentele, împrejmuită pe trei laturi de un gard din lemn masiv, specific sălilor de judecată, în timp ce orizontala din spatele scenei susține pe cea de-a patra latură a gardului, aici de înălțime dublă, un leagăn, țarc în jurul căruia spectatorii sunt invitați pe gradene) conferă posibilitatea implicării intime a spectatorului în adevărurile ambelor planuri juxtapuse în acest perimetru: evenimentele din curtea din spate, în care o gașcă veselă de adolescenți se adună să-și piardă vremea și controlul și evenimentele din sala de judecată în care aceeași gașcă devine instanța de judecată asupra felului în care adolescenții și-au pierdut vremea și controlul. Curtea din spate devine lejer curte de apel pentru cursul evenimentelor și apoi pentru recurs. La memorie. La morală. La rațiune. La dreptate.

Spectacolul debutează puternic fonic în semiîntuneric, într-un fel de sunet de alarmă ce vestește o iminență, un pericol ce nu poate fi evitat, care se descompune încet într-o imensă bătaie de inimă, pe corzile căreia un arcuș întinde abil tristețea, dimpreună cu toată complicitatea noastră căreia tocmai i-am căzut pradă, tăiat de vocea încă tremurândă a lui Dvori (după mai bine de un an de înfățișări la proces) a minunatei Ecaterina Lupu (în alte reprezentații rolul este interpretat de Cristiana Luca) chestionată de patru avocați care și-au ocupat scaunele în cele patru colțuri ale țarcului, punându-ne în context și aprinzând becul ce împrăștie lumina ei asupra tristului eveniment care au adus-o aici la judecată. Un bec care va lumina curtea din spate, locul unde niște adolescenți s-au jucat cu ea de-a baba oarba. De-a necunoscutul. De-a vinovăția și nevinovăția. De-a adevărul. De-a adulții.

O fată cool, căreia nu-i plac excursiile și colegii de școală dar se dă în vânt după motoare și AC/DC, fumează și poate să bea la 14 ani și trei beri odată. Ca să nu ne încurcăm în explicații, tough bet. În care se prinde repede cu cei patru băieți, jucându-și în bătăile mingii lor toate atuurile ei de fată. Și demnitatea. Cătând să-l cucerească pe simpaticul Asaf (foarte bun Andrei Bibire în rolul băiatului greu de cucerit la care râvnește, firesc la această vârstă, inima oricărei fete), un loverboy cool, în zorii macho-ului, sigur pe el, care știe să apese toate butoanele fetei pentru a o face să i se ofere pe tavă, ea cochetează ușor cu ceilalți trei băieți Gidi (Cătălin Bucur), Sela (Theodor Șoptelea) și Șmulick (Ștefan Mihai), erijați într-un personaj colectiv, creat să deseneze portretul adolescentului rebel, lipsit de experiență și de scrupule, care bâjbâie prin întunericul neștiinței lui (sugestivă scena în care-și dau cu presupusul despre vata vârâtă în sutienul fetelor, dar mai ales cele în care sunt adunați în grup spate în spate în calitate de inculpat care tremură din toți rărunchii în fața impunătoarei și nemiloasei procuroare).

Solidă Ecaterina Lupu în rolul Dvori, această adolescentă dulce și cumva țâfnoasă, dură și naivă deopotrivă, senzuală și provocatoare, care iubește să meargă până la capăt (foarte bună în scena dansului pe Puscifer, ademenitoare în lumina fierbinte a iadului care anunță și precede jocul De-a baba oarba), ce-și urlă prin toți porii nevoia de validare a sexualității, dar și în cel al procuroarei ce o transformă brusc într-o femeie hotărâtă, inteligentă, sigură pe ea, o profesionistă care poate să-și atingă lejer scopul, cel de a smulge toate mărturiile de la acuzați pentru a construi un caz solid. Ecaterina Lupu trece ușor din pielea unui personaj în a celuilalt, traversând și rolul de victimă speriată și tulburată în sala de judecată, construind în același timp o imagine pertinentă a femeii cu toate fragilitățile și siguranțele pe care și le construiește de-a lungul vieții pentru a se putea apăra de lumea dură a bărbaților.

Cu un joc robust, bine susținut pe tot parcursul spectacolului, Andrei Bibire îl poartă pe Asaf prin scenă cu un aer șarmant, cu mult calm și stăpânire de sine, cu o infinită satisfacție a respingerii pe care o afișează mereu pentru a-și prelungi masculinitatea, incitând, învăluind, zâmbind, luând peste picior, impunându-se lejer ca lider al găștii. Gidi al lui Cătălin Bucur este un savuros jolly joker, din categoria băieților care însoțesc și aduc culoare în grupurile de băieți răi, fără să incomodeze dar și fără să participle efectiv la acțiunile lor, mai degrabă un mereu căutător de simpatie, un tip care se străduiește mult să fie acceptat și reușește cumva să fie îngăduit în compania celorlalți, în timp ce Theodor Şoptelea este un Sela ludic, plin de energie, cu verbul la el, deja validat de ceilalți în această misiune de împlinire a mesajului de grup. Ciuca bătăilor (mai ales de joc) este Şmulick, tachinat și înfierat mereu, din care Ştefan Mihai reuşeşte să construiască migălos un erou plin de nuanțe (el este și singurul dintre ei care-și păstrează conștiința trează, încercând s-o alunge pe Dvori ca să o salveze de umilință).  Ei îmbracă la rândul lor ușor roba de avocați, prin ale căror pledoarii devin pentru a doua oară agresori.

Planurile alternează inteligent (intrările și ieșirile se fac printr-un fel de tunel sonor unde vocile se aud în slow-motion-sound care ne mută din curtea din spate în cea de apel și invers), până la pronunțarea sentințelor, între „Ea a cerut-o!” și „Sistemul juridic se bazează pe lege și nu pe dreptate”, între ispită și manipulare, vulnerabilitate și agresiune, sub stindardul teribilismului și al tulburărilor hormonale specifice vârstei adolescenței, al impulsurilor sexuale greu de controlat, al virginității lor ascunse, al vulnerabilităților suprapuse unele peste altele și manipulărilor prin care se poate jongla lejer cu ele la vârsta tuturor începuturilor, dar și sub cel al indiferenței și lipsei reale de preocupare a adulților, a responsabilităților șchioape și educației strâmbe din care se nasc atâtea drame.

Nu există un singur adevăr, sunt mai multe adevăruri, mai precis fiecare are adevărul lui. Ciocnirea lor doare. În feluri diferite, deschizând răni adânci ce vor lăsa cicatrici care nu vor putea fi șterse niciodată de pe aceste suflete. Câte adevăruri tot atâtea verdicte.

Ca într-un joc cu reguli încălcate și pioni scoși de pe tabla de joc a vieții cu mult înainte de vreme, căutând să-și recupereze șansa de a mai participa o dată, din poziție de egalitate, la competiție.

Stop joc!

„Jocuri în curtea din spate” de Edna Mazya, Traducere: Ada-Maria Ichim

Teatrul de Stat Constanța

---

Regia artistică și ilustrația muzicală: Diana Mititelu

Scenografie: Răzvan Bordoș

Lighting design: Cristian Niculescu

---

DISTRIBUȚIE:

DVORI/ PROCUROARE: Ecaterina Lupu / Cristiana Luca

ASAF/ AVOCAT: Andrei Bibire

GIDI/ AVOCAT: Cătălin Bucur

SELA/ AVOCAT: Theodor Șoptelea

ȘMULICK/ AVOCAT: Ștefan Mihai

Ciorne de feminism trecute pe curat și aduse la lumină: „Extraordinară viață” la TNB

Femeia. O secundă de miracol într-o serie de secunde de miracole. Așezate de Univers una după alta ca să învârtă împreună minutele, orele, zilele, anii, secolele și mileniile omenirii, scriind, literă cu literă, extraordinarele clipe dătătoare de viață. Fără de care cartea de istorie nu ar putea fi scrisă.

Pagini din povestea ei așternute cu răbdare și candoare pe tot parcursul vieții, cu cretă și creioane colorate, cu sfori de zmee și baloane de săpun, cu zâmbete și șoapte de iubire, cu mângâieri și săruturi furate, cu danteluri, parfumuri și mătăsuri ademenitoare, cu priviri ispititoare, dansuri senzuale și incredibile bătăi de inimă, cu zvârcoliri de trup și explozii de extaz care-i înalță ființa către dumnezeire. De unde se picură apoi viață.

Pagini printre care uită cel mai adesea să le mai amestece pe celelalte, mult mai multe, cele scrise cu și mai multă răbdare,  cu oftaturi lungi și așteptări neîmplinite, cu pumni strânși și încleștări de dinți, cu lacrimi, cu sânge, cu ore de veghe, griji și îndeletniciri istovitoare, cu gânduri negre, suferințe, strigăte de ajutor, urlete, respingeri, trădări, abandonuri, despărțiri și dureri sfâșâietoare care-i traversează întruna pieptul și destinul către sfârșitul ei de capitol. Sute de pagini de vină, de rușine, de ascuns, de imoral, de interzis, de neajunsuri și neputințe despre care scrie în tăcere, pe ciornă, mototolindu-le și azvârlindu-le repede, înainte ca taina să-i fie deslușită când privirea necruțătoare a primului cititor o va trimite în nedreaptă  judecată încă înainte să-i fie permis să se explice.

„Extraordinară viață” (cea mai nouă producție 9G la TNB, realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava”), după un text excelent de Mariano Tenconi Blanc, tradus și minunat tălmăcit pe scena Sălii Mici a Naționalului bucureștean de Teodora Petre, e un spectacol la feminin despre femeie. Dar nu doar pentru femei, ci chiar aș risca să spun că mai degrabă pentru bărbați. Scrisă de un bărbat și regizată de o femeie, piesa devine prilej pentru un spectacol convingător, bine echilibrat. E o perspectivă tăioasă, curajoasă, directă, frustă, dezbrăcată de stridențe, patetisme și pudibonderii inutile până la marginile vaginului, de pe care oricare curios poate arunca o privire mai îndrăzneață înăuntru, acolo unde au încăput toate cele pentru a fi reinterpretate, alchimizate și întoarse lumii întru bună înțelegere.

Teodora Petre a făcut în primul rând două alegeri mai mult decât inspirate, respectiv cele două actrițe distribuite în cele două roluri ale spectacolului, Aida Economu și Mihaela Velicu, două actrițe tinere, frumoase și foarte talentate care performează excelent pe scenă și individual, dar mai ales împreună, având un fel de complementaritate aproape subtilă, sprijinindu-se și completându-se abil una pe alta în construirea portretului femeii (și multelor ei nuanțe foarte bine exploatate aici) și al mesajului comun pe care-l au de transmis publicului, fără să intre în concurs una cu alta și reușind să aducă în același timp contribuții distincte solide personajelor lor, deși sunt învelite cam în aceleași straturi de ingenuu, fragilitate, energie, autoironie și chiar sarcasm.

Două fete dintr-o mică așezare omenească argentiniană aflată la capătul lumii (la propriu, Ushuaia este un oraș-port, fost sătuc, cel mai sudic oraș al lumii, punct de plecare pentru vasele de croazieră ce se îndreaptă spre Antarctica) își împletesc destinele aproape și departe una de cealaltă, ținându-se mereu de mână, fără să rupă vreun moment firul prietenei lor, sprijinindu-se clipă de clipă una de cealaltă la binele și mai ales la tot greul pe care viața îl scoate în calea vieților lor de femeie.

Aurora Cruz a încântătoarei Aidei Economu este femeia naivă cu ambiții mari și un car de noroc, fata librarului din oraș, profesoară și scriitoare, care a reușit să iasă din acest fund de lume și a ajuns la Buenos Aires, unde și-a întemeiat o familie, în timp ce prietena ei, Blanca Fierro a minunatei Mihaela Velicu, femeia mult mai sigură pe sine, cu ambiții la fel de mari deși a rămas acasă, în mica urbe unde e mereu numai zi sau numai noapte și bărbații au gust de igrasie și de untură, să-și însoțească și apoi să-și îngrijească mama (care a crescut-o singură, acum bolnavă), se consolează cum poate, trăindu-și neînsemnata existență printre rochiile pe care le reface la mașina ei de cusut Singer și visând la o dragoste ca-n filme, până în ziua în care va fugi în Antarctica cu un biolog explorator norvegian.

Mereu una lângă cealaltă de-a lungul anilor, când privesc luna, când nasc, își cresc ori își leapădă copiii, când își îngrijesc sau își îngroapă părinții, dar mai ales când se îndrăgostesc, când iubesc, când toată ființa lor se pregătește de zbor, la prima atingere, la primul sărut, la primul dans, la prima penetrare, la fiecare prima dată cu adevărat importantă din viețile lor de femeie, dar și la eșecurile lor răsunătoare, cele două își leagă implacabil extraordinara viață una de cealaltă, vii mereu și moarte mereu, două fete care au învățat împreună limbajul iubirii, exersând seducția numai pentru ca totul să fie perfect pentru bărbatul pe care-l iubesc (mai apoi tălmăcind împreună indiferența, abandonul, trădarea și singurătatea), cu toate mărturiile documentate despre forma, culoarea și mărimea primului penis atins, dar și despre descoperirea vaginului și pofta de a vârî în el toate cele cunoscute ori necunoscute, convinse că are să se producă alchimia, urmată de toată mirarea ovarelor și a uterului explodate înăuntru înainte să fi aflat de existența lor, numai pentru ca apoi să aducă vină, rușine și dezamăgire, venite însă la pachet cu toată durerea și plăcerea lumii…

Excelentă scena exuberantă a adolescentelor care se îngăduie și se învață cu răbdare una pe cealaltă, infinit dulci în stângăcia curată a neînceputului, o scenă de castitate la superlativ îmbrăcată în cea mai firească vinovăție complice pe care o creează curat/murdar în jurul atât de râvnitei virginități a trupurilor lor fragede și pline de dorință, în timp ce înțeleg cum toată dragostea din lume depinde de un exercițiu atât de mecanic și de vulgar (bagatelizând fermitatea trupului de mascul și prima experiență sexuală), scena în care fiecare dintre personaje capătă un contur distinct.

Tot spectacolul este o încercare reușită de punere în pagină împreună a vieților lor care se desfășoară adesea  în paralel, la distanță, ținute laolaltă printr-o intensă corespondență în cea mai sacră intimitate și povestite pe vocile lor pertinente, în partituri consistente care le pun foarte bine în valoare și le individualizează calitățile. Excelentă Mihaela Velicu în monologul femeii strivite de toată geografia și energia locului care a fost atât de puțin generos cu destinul ei, dar și în scena din ambulanța cu care-și duce mama la spital, răbufnind la superlativ în ruga ei disperată către Dumnezeu, cerșind dragostea într-un exercițiu matur plin de revoltă, dorință, candoare, umor și autoironie. Aida Economu debutează emoționant în monologul despre moartea balenei în care își dezvăluie toată durerea pierderii tatălui, venită la înmormântarea lui împreună cu un soț pe care nu-l iubește și de care o leagă doar copilul și câinele, o femeie a cărei împlinire doare prin fiecare por și care nu va pregeta să se arunce în brațele unui alt bărbat, cules din întâlnirile literare ce o ajută să treacă peste melodramele fiecărei zile. Foarte solid dezvoltă, scenă cu scenă, paginile din jurnalul în care încearcă să mai îmblânzească sentimentul de groază al îndrăgostirii de Ulise, inteligent intercalate cu scrisorile Blancăi plecată după Klaus în Antarctica. Dar mai ales paginile de renunțare…

Eșecurile lor în dragoste sunt întrerupte cu dibăcie de complicități vesele între cele două prietene, actuale (camuflate, spionând în încercarea de recuperare a identității Blancăi) sau din amintirile lor de fetițe care se leagă  pentru totdeauna în vise împărtășite în lumina lunii. În iluzii despre barbați care le vor cuceri, le vor iubi, le vor trăda și le vor abandona. Una în brațele celeilalte, ajutându-se la greu (excelentă scena travaliului și a nașterii), ferindu-se totuși, în ciuda remarcilor savuroase și tranșante despre barbați, să le caute până la capăt vină sau scuze. Pe care le-au scris poate numai pe ciorne și le-au ținut în vitrină, după vitralii, la căpătâiul credinței lor oarbe în iubirea adevărată (foarte pertinentă scenografia Ioanei Pashca, ce semnează și lighting design-ul spectacolului), acum mototolite și aruncate în toată scena plină de extraordinara lor viață, strivindu-le cu demnitate în pași de dans (și ei bine îndrumați de coregraful Ștefan Lupu) sub încântătoarelearcușuri, claviaturi și saxofoane ale lui Cezar Antal (mare bravo!).

Două femei. Unul și același buric al pământului prin care se leagă miliarde de destine într-un singur cordon ombilical ce hrănește grijuliu generație după generație. Nevoită apoi să se prefacă, să interpreteze drama sinelui numai pentru că a fost condamnată și condamnă la rândul ei la viață. O verigă trofică a evoluției dotată cu mai multe lacrimi cu care nu se grăbește niciodată să plângă în fața celorlalți, pentru că o să aibă timp tot restul vieții. În tăcere, pe ciornă, departe de ochii lumii. Până când tot ce a fost întotdeauna acolo, înăuntrul ei, va înceta să mai fie: o fetiță. Fetița pe care o va înghiți fără să-și dea seama femeia, în timp ce se va strădui să traverseze granița între trecător și definitiv.

Doar prietenia poate face lumea asta un loc mai bun pentru ele. Acceptarea necondiționată a celeilalte, cu tot întunericul lor, cu toate alegerile lor greșite, pe care le-au făcut numai pentru că erau îngrozite de atâta sfârșit.

Dintre paginile de ciornă și de manuscris ce nu vor vedea niciodată lumina zilei ale acestor două femei, care-au inundat scena Sălii Mici a Naționalului și scena vieților lor triste ce încă-și mai revendică autorul, rămân în istorie doar paginile corectate, periate, emoționante, legate între coperțile unei vieți romanțate, ca oricare alta, acum dramatizată, pe care fiecare o va citi cum se va pricepe mai bine într-o altă seară de teatru. Pentru a mai așeza încă un tom pe un raft precis în biblioteca sufletului lor.

Extraordinară viață!

P.S. Tele-enciclopedia, surpriza documentară pe vocea Irinei Margareta Nistor (!)

„Extraordinară viață”  de Mariano Tenconi Blanco, Traducerea: Teodora Petre

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti,  Sala Mică

---

Regia: Teodora Petre  

Scenografia și lighting design: Ioana Pashca

Coregrafia: Ștefan Lupu

Muzică originală: Cezar Antal

Video: Andrei Boncea

Grafică afiș: Mihai Băncilă

---

DISTRIBUȚIA

Blanca: Mihaela Velicu

Aurora: Aida Economu

Voice-over: Irina Margareta Nistor

Weltjugend între Fassbinder și sparanghel sau cu bisturiul și satârul în ultimele decenii de intoleranță: „Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire”

Ar fi despre neîngăduință, dacă n-ar fi vorba despre iubire. Ar fi despre ignoranță. Despre neajunsurile educației. Despre lipsurile de tot felul care duc la intoleranțe de tot felul. Din care se nasc cele mai groaznice porniri umane. Și, din ele, cele mai necugetate acțiuni ale omului. Și mai apoi cele mai înfricoșătoare coșmaruri ale lumii. Care bântuie generații, grupuri și indivizi, nevoiți să stea de veghe în permanență pentru a nu se lăsa înghițiți. Constrânși să alerge, să încerce să scape, să lupte cu ei înșiși și cu ceilalți. Pentru a nu fi prinși. Pentru a nu fi dați la o parte. Pentru a nu fi depistați că sunt altfel. Uitați încă înainte să fie priviți. Respinși încă înainte de prima atingere.

Ausländer raus!

Răspunsul imun la tot ce ne este străin. La tot ce ține de ceea ce nu cunoaștem. Dar și cea mai mare dintre fricile noastre. Aceea ca noi și corpul nostru să nu fim expulzați de corpul ăsta mare social în care ne împlinim propria fiziologie. Ori să nu fim îndepărtați chirurgical precum o aluniță care nu-i dă prea bine pe piele. Cine e dispus să treacă de coaja noastră? De primul strat de dermă? De prima imperfecțiune care nu-l satisfice estetic? De prima repulsie? Sau de frumusețea noastră, care-i amenință propria strălucire, utilitate ori importanță în acest mare organism?

Katzelmacher. Un apelativ în Germania din urmă cu mai bine de jumătate de secol pentru imigranții care-i treceau granițele. Pentru a-și căuta un rost, dar și pentru a pune umărul la reclădirea Occidentului, distrus după al doilea război mondial și reconstruit și cu apel la mâna asta de lucru ieftină, venită de prin țările nefericite ale continentului, mult mai sărace sau mai afectate de conflict. Și numele unei drame semnate de Rainer Werner Fassbinder, pe care a pus-o în scenă în 1968 și a ecranizat-o un an mai târziu, ce spune povestea unui grup de prieteni fără prea mare căpătâi, ale căror vieți mărunte sunt zdruncinate de sosirea unui muncitor grec imigrant, Jorgos, despre care simt că le pune în primejdie tot socialul de care s-au bucurat înainte.

Apelând la recenta memorie colectivă românească cu privire la evenimentele de la începutul pandemiei ai căror protagoniști au fost culegătorii de sparanghel plecați să lucreze în ferme germane (care au fost umiliți și batjocoriți de patronii lor), Eugen Jebeleanu aduce pe tapet povestea lui Fassbinder de acum 50 de ani, incredibil de actuală, pe care o exploatează inteligent pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara și o integrează lucid în peisajul cotidian, în noua realitate în care ne-a azvârlit pe toți pandemia fără drept de apel.

„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” este un spectacol robust, fascinant, incredibil de dur și atât de profund uman încât te poate lovi fizic. E aproape imposibil să nu somatizezi după această superproducție a teatrului german timișorean, încadrabilă într-o categorie dramatică aparte, poate de teatru senzorial transdisciplinar, o experiență corporală multimedia într-un limbaj care pare să prindă tot mai mult contur datorită condițiilor impuse de pandemie (apelul la înregistrările și montajele video care scot teatrul afară și-l plimbă prin urbe și prin natură, pentru a-l readuce apoi pe scenă), desăvârșindu-i la superlativ expresia într-un soi de teatru cinematografic sau un cinema teatral de cea mai bună calitate, în care Eugen Jebeleanu împletește inteligent, într-un aproape firesc, decenii diferite de mărturii de credință și automărturisiri artistice și umane.

Decupat precis cu bisturiul pentru intervenția chirurgicală delicată în dreptul cordului și mai apoi tranșat cu satârul de-a lungul trunchiului, spre a fi atârnat precis în cârligul care va alinia carcasa animalului ce zace în fiecare dintre noi pe linia producției de sacrificii, textul lui Fassbinder este dezghiocat, analizat, integrat și îmbogățit pentru a servi precis scopului creatorului acestui spectacol: un elogiu adus intimității, experienței noastre conștiente, totale, nemijlocite și asumate, care-și caută febril expresia cea mai potrivită pentru a-și transmite adevărul către lume. Și a-i ascunde frenetic, cu toată abilitatea pe care a fost în stare să o dezvolte, colțurile mai ascuțite.

Dincolo de fatalitatea politică sub care trebuie să ne împlinim destinul (foarte precis contextualizat individul în statement-ul de la începutul spectacolului și excelentă concluzia fatidicului în scena dezbaterii în mijlocul de transport către finalul lui), suntem doar un corp. Și cunoaștem numai ce trece cu adevărat prin el. Veridic cu care îmbrăcăm, încetul cu încetul,  sufletul adăpostit cu grijă înăuntru, pe care nu încetăm să căutăm totuși să-l ferim. De alte corpuri cu care s-ar putea intersecta, de care s-ar putea atinge, freca, lovi, ori și mai grav, strivi până la contopire. Când sufletul nostru se va întâlni cu un alt suflet, adăpostit acolo.

„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” este un spectacol-corp. De aici și bogata lui forță teatrală. E un organism viu, foarte bine desenat și închegat, cu elemente și organe precise care-i asigură funcțiile vitale, mișcările și deplasarea, fără să uite măcar o clipă de sufletul ascuns înăuntru, căruia îi mai deschide din când în când largi baierile pentru a-l dezvălui spectatorului ca din greșeală, pentru ca imediat să le lege la loc, evitând abil vreo înflăcărare sau vreun patetic inutile. Un corp care judecă fără milă cu mult înainte să cunoască. Și care operează cu prejudecăți.

Este corpul unui tânăr (aici german, bavarez, dar cu potențial universal – din literele luminoase ale germanicului WELTJUGEND, în traducere Tineretul Lumii, care-l însoțesc pe toată perioada spectacolului, rămâne la un moment dat doar Lumea), un tânăr fără calificare prea înaltă, care-și duce existența mizeră printre oameni la fel de needucați și de prost plătiți ca și el, care-și trăiesc viețile între pungi de gunoi și cadouri, a cărui năzuință este să se organizeze seri de dans în cârciuma în care-și bea de obicei berea ori își execută arabescurile din buric, punându-se la curent cu ultimele bârfe din socialul lui îngust, de neinvidiat.

Un mic disconfort cognitiv, ceva nou, neobișnuit, ca un virus amenințător ce declanșează un episod acut în boala lui socială cronică este apariția grecului Jorgos, care-i pune în mișcare toți anticorpii pentru a izola, neutraliza și alunga corpul străin, înainte să se declanșeze infecția și să-i fie incitată feminitatea ori amenințate masculinitatea, veniturile, locul de muncă și poziția în ierarhia socială. Excelent Niko Becker în rolul acestui ingenuu Jorgos, pe care-l conduce impecabil pe tot parcursul spectacolului după ce-l scoate ca prin magie din pielea personajului-preambul (un tânăr revoltat care ne pune pertinent și răspicat întrebările cardinale despre noi înșiși, cu care Eugen Jebeleanu a ales să deschidă spectacolul, întru înțelegere) și-l îmbracă inteligent, cu răbdare și talent, în pielea altfelului, desenându-ne frica și purtând-o cu demnitate prin scenă, cu capul sus și privindu-ne fix în ochi, căutând să ne împrietenească. El este cel care reușește să mențină vie de la început până la sfârșit percepția asta dramatică senzorială a spectatorului, care, în timp ce dezvoltă  senzația de repulsie față de corpul social (și el excelent condus în această zonă de partenerii de scenă priviți ca ansamblu), nutrește un sentiment de compătimire față de Jorgos, dar fără vreo urmă de lacrimogen-patetic. Nu simți nevoia să intervii în apărarea lui în scenă nici măcar în punctul culminant (în care se revarsă asupra lui toată furia celorlalți și ia foc scaunul sub tine), pentru că-i simți mereu puterea. Sub timiditatea controlată și germana stricată (de străin care nu-și va depăși vreodată condiția) a personajului pe care-l interpretează, Niko Becker caută (și reușește la fiecare pas) să se apere de acești vampiri energetici care-l vânează la fiecare pas și să-i dezarmeze mereu, într-un fel aproape fizic, până la o amenințătoare  umanizare.

Galant încă de la prima apariție (când o cunoaște pe Marie și îi ține ușa frigiderului din semiîntunericul pe care-l presupune sfiala oricărui început) și mai apoi în fotografiile corpurilor care se promit unul altuia (excelent în cadrul în care ne este prezentat ca o statuie grecească, un obiect muzeal pe care Bruno îl studiază cu mare atenție și nedisimulată admirație), Niko Becker își joacă fizicalitatea până la durere. Râvnit, admirat, invidiat, respins, brutalizat, corpul ăsta străin poartă și transmite pertinent toate mesajele spectacolului, preluând revolta și furia celorlalți și alchimizându-le în înfinită serenitate. Dacă n-ar fi vorba despre iubire…

N-ar avea altfel poate nicio șansă să facă față acestui mare corp social care pare că încearcă să-l alunge prin fiecare organ. După ce l-au ademenit în fel și chip. De la patroana lui, Elisabeth Plattner, condusă precis de Daniela Török între antreprenorul ce trebuie să țină piept lenei muncitorilor localnici, pe care nu i-ar angaja în ruptul capului, capabilă de orice pentru a asigura bunul mers al afacerii pe care o conduce, o femeie sigură pe ea, conștientă de bârfele, ipocrizia și disprețul celorlalți, dar și o femeie singură, ce-și caută fericirea în brațele care par mai primitoare (cele mai calde se dovedesc cele ale lui Bruno, foarte bun Rareș Hontzu în rol, personajul candid, împăciuitor, sfios încă de la gestul prin care cere o țigară, fragil ca o frunză amenințată mereu să cadă de pe ramura de care se ține cu încăpățânare prinsă – nu reușește să cedeze până la capăt nici când este asmuțit împotriva grecului, pentru a-și apăra iubirea -). O ramură a masculilor feroce, incitați de dorința de a domina și de a-și dovedi în toate chipurile puterea, prin partituri generoase și complementare ale furiei masculine, plină de straturi și nuanțe, pe care reușesc să o creeze, separat și împreună Erich (Alexandru Mihăescu), Paul (Harald Weisz) și Franz (Radu Brănici), excelent acordați pentru a îndeplini funcțiile mecanismului comun pe care-l pun în mișcare, numai și numai ca să opună rezistență invaziei străinului ce le amenință dulcele plictis, plăcerile, statutul și, mai ales, bărbația. Pe care o au de dovedit în bruma de preajmă feminină ce le populează strâmta lor existență, asupra unor femei lipsite de apărare, care-și irosesc tinerețea în însoțeli complezente și-și găsesc fericirea la apariția primului străin, a primei sarcini ne(?)dorite (superb susținută povestea Helgăi de Isa Berger) sau poate chiar una în brațele celeilalte – intensă scena în care Ingrid (Oana Vidoni) și Gunda (Silvia Török) își descarcă furibund tristețile, demonstrând cât de mic e pasul de la iubire la ură, o luptă între corpuri care ar putea merge poate până la crimă dacă nu ar fi întreruptă de un alt conflict, între alte corpuri, dintr-o altă iubire -.

Corpuri îmbrăcate în costume albe, dezinfectându-și preajma cu vermorelul în spinare, ascunzându-și privirile peste care au tras protector vizierele să nu lase să li se vadă cele mai intime aspirații, de sub care își planifică atent cariera, nunta, căsnicia, viața sau chiar crima pe care ar putea s-o înfăptuiască. Corpuri fierbinți, flămânde, fără reguli, cărate pe targă ori culese de pe fundul apei unde au fost azvârlite ca să scape de alte corpuri care le-au invadat. Corpuri ignorante, blestemate să se încaiere întru eliberare ori să se însoțească în nefericire până când moartea le  va despărți unul de altul sau împreună de un alt corp pe care l-au condamnat la viață, corpuri asuprite, exploatate, revoltate, încinse și stinse cu găleți de gheață, corpuri asmuțite unul împotriva altuia, corpuri amenințate cu brutalitatea, corpuri pe care le paște un bumbum ori doar trecerea necruțătoare a timpului. Corpuri care se antrenează puțin câte puțin, încercând să ghicească, fără sorți de izbândă, câtă dragoste, poftă sau resemnare poate întâlni privirea lor în privirile altor corpuri. Corpuri-vânător în căutare de pretext și corpuri îndurătoare, capabile de răbdare, de iertare, de sacrificiu, corpuri abuzate și abuzatoare, corpuri-victimă și corpuri-călău, încercând să smulgă fiecare de pe unde poate măcar o fărâmă de iubire. Față de străin, față de patron, față de neputință, față de viață, căutând cu toatele hrană din sângele lui Hristos, sperând să-și ardă ura în Lumina promisă a Învierii, în timp ce se roagă să se întărească prin suferință și să se ascundă în rănile corpului înfrânt al Mântuitorului (excelentă scena de Paște).

Dacă n-ar fi vorba despre iubire. Despre singurul corp care-și păstrează vie dragostea și speranța, indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, o excelentă Marie a Olgăi Török, personajul care găsește cu răbdare și încredere, fără stridențe (afară de savurosul belly-dance) calea către ieșire, rescriind trista poveste a corpului străin pe care îl iubește necondiționat și pe care caută să-l aline (superbă scena în care Ingrid a Oanei Vidoni își atinge visul cu mâna, însoțind iubirea celor doi cu o interpretare emoționantă a cântecului  Dalidei  „Parlez-moi de lui”).

Frumos, deștept, cu zvâc, cu vână, cu infinită și adâncă emoție, color (în jocul viu de pe scenă) sau alb/negru (în filmul mut ce-l însoțește), planuri care se împletesc coerent în excelenta scenografie a Velicăi Panduru (semnează și light design-ul și costumele), minunat susținută foto-video de Marius Panduru, care au compus și descompus teatral și cinematografic un spațial ce s-a dovedit mereu bine delimitat pe axa orizontal/vertical și față/spate pentru a servi mutării lejere a atenției dintr-un loc în altul și sublinierii tuturor intențiilor din subtext. Sub o luminoasă amenințare-laitmotiv WELTJUGEND, într-o dulce complicitate care apasă pe accelerația tinereții și apelează la prietenie și alte îngăduințe specifice acestei bucăți de viață, în care ar trebui să fim educați cu toții, măcar teatral și cinematografic, pentru ca astfel de drame să nu se mai repete. Dar și completării pertinente a celor două planuri în diverse scene cu mărturii vizuale pe traseul clișeu-peliculă-pixeli-respirație-mișcare-hârtie-fotografică-album, depănând abil împreună poveștile cu imagini din spatele poveștii, aducând dovezi din trecut ori cătând să creeze amintiri pentru corpurile viitoare.

Poate de asta a fost nevoie ca spațiul să fie carantinat, dezinfectat și sigilat (impunătoare scena), înainte ca cel mai amenințător virus să se răspândească în geografiile și istoriile personale pe care le redesenăm cu toții astăzi. Ca să nu uităm. Pentru ca niciun corp de mâine să nu mai cadă vreodată în capcană.

După ce ultima cărămidă din zidul între ceea ce a simțit și ceea ce a putut exprima corpul ăsta, ros de oboseală și de depresii, a fost înlăturată, un nou corp, mărturisit, anihilat, lăsat acum în urmă, prăbușit martor în scenă, încearcă să mascheze propriile drame, vărsându-și furia asupra altor corpuri cărora le construiește deja o altă dramă într-o altă reprezerntație a spectacolului într-o altă seară de teatru, doar-doar va reuși într-o zi să o evite în disperarea lui de a rămâne treaz.

„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire”,  Autor: Rainer Werner Fassbinder

Teatrul German de Stat Timișoara

---

Regia: Eugen Jebeleanu

Scenografia, decorurile și costumele: Velica Panduru

Director de Imagine: Marius Panduru

Foto-Video: Ovidiu Zimcea

Muzica originală și sound design: Alex Halka

Light design: Velica Panduru

Machiaj: Bojita Ilici

---

Distribuția:

Jorgos: Niko Becker

Helga: Isa Berger

Gunda: Silvia Török

Elisabeth: Daniela Török

Marie: Olga Török

Ingrid: Oana Vidoni

Paul: Harald Weisz

Bruno: Rareș Hontzu

Erich: Alexandru Mihăescu

Franz: Radu Brănici

---

Durata: 2 h și 15 min (fără pauză)

Vârsta recomandată: 16 +

Spectacol în limba germană cu traducere în română și engleză

MDA-pretext pulverizat și tras pe nas din dragoste de teatru: Halucinații antice pe oglinda cotidianului cu „Medea`s Boys” la Apollo 111

Medeea cu mai puține e-uri. Un fel de –cstasy, mai mult halucinogen, mai puțin empatogen, gen, știi ce zic?

Hai, coaie, că-i fain! Băieții o ard pe argonauțeală. Într-un party privat despre feminin/masculin, la limita misoginismului cu misandria. Medeea asta nouă e un Medea gender-free-mix și e doar un pretext de terapie. Printr-o supradoză de teatru de cea mai bună calitate, administrată exclusiv masculin în moalele femininului din fiecare dintre noi, din orice capăt al disputei despre discriminarea de gen am privi și oricât de bine ne-am ascuns demnitatea,  moralitatea și sexualitatea întru apărare în cupa sutienului sau în prohabul pantalonului.

Iubirea veche piere-n fața celei noi. Doar dragostea de sine poruncește-n om, așa cum dragostea de teatru poruncește-n cei ce îl păstrează viu și forma nouă-nvinge pe cea veche…

Hai că era s-o scap direct în cor antic. Mult prea devreme (retoric zic, pentru că altfel observația e pertinentă). Pentru că spectacolul „Medea`s Boys” montat de Andrei Măjeri la Apollo 111 este groaznic de poimâinizat, adică a depășit în intenție și expresie artistică abordarea tragediei grecești în perspectiva vreunui azi. E cu un pas în față. Cu un picior dincolo de hotarul trecut de barbara Medeea și povara atrocităților pe care trebuie să le treacă în spinare granița timpurilor, acceptanțelor și toleranțelor umanității. Hotarul dintre feminin și masculin.

Declinat la masculin, feminismul capătă o cu totul altă greutate. Andrei Măjeri reușește un sarcasm gentil din care au de câștigat ambele tabere (tot spectacolul e traversat de o dualitate incredibil de bine dozată la nivel ideatic, regizoral, muzical, coregrafic și, bineînțeles, actoricesc). Cu garoul pregătit să strângă brațul pentru a umfla vena prin care urmează a fi injectat cu precizie drogul împotriva vreunei disonanțe cognitive, pentru aproape două ore de delir, el dă rușinea pe față ca s-o spele candid cu cele mai curate gânduri de împăcare de gen. În cea mai inteligentă construcție dramatică (excelent și textul lui Ionuț Sociu) și picturală ce se putea ridica pe soclul nevirtuților noastre în domeniu.

Un spectacol despre vulnerabilitățile bărbatului, nevoit să-și retrăiască traumele milenare, să-și accepte sexualitatea și dependențele de tot felul, forțându-și fără stridențe toate limitele și străbătând cu disimulată demnitate parcursul  inițiatic al masculului către propria feminitate. Maturizarea înseamnă acceptarea emoționalității. Explorarea e gratis, descoperirile însă plătesc înmiit prețul provocărilor până la patologic. Deoarece căutarea nu se poate face decât în interior. Andrei Măjeri reușește să obțină prin tonul dual minunat susținut o deconstrucție a machismului  (too much macho egal no masculinity, pare să urle din toți porii această căutare în interiorul autoluat peste picior), într-un demers iscusit de stabilire și înțelegere a rolurilor de gen care pare mereu că încearcă să demonstreze ceva și reușește magistral să dovedească contrariul. Repet, foarte atent construită această intenționată dublă traiectorie, excelent susținută de actori și care oferă greutate mesajului solid, absolut necesar pentru rarefiere și depresurizare în cotidian după toată densitatea de idei istorice preconcepute despre masculinitatea bărbatului, care l-au obligat mereu la a-și construi și demonstra puterea, oricâte slăbiciuni au sălășluit în străfundurile lui.

Atac frontal. Un joc deștept de-a asumarea neasumată sau de-a neasumarea asumată. Cu plus, cu minus, cu virgulă și eroare de calcul, cu perfect rotund și totuși cu atât de multe colțuri, o geometrie sacră esențializată a relației bărbat-femeie într-o ecuație a evoluției tip ou-găină, rostogolind misoginismul și misandria pe aceeași pagină, însoțite de o fină și foarte elaborată construcție a pârleazului dintre feminin și masculin, înghesuite împreună sub un arc peste timp ce pare să șteargă cu bună știință unele secole din moștenirile genetico-dramatice. Și reușește să pună în valoare un soi de atavisme brusc descoperite în masculii de azi, sărite parcă în suspensorul sau în boxerii lor direct din libertatea dinapoia hlamidelor argonauților. Medeea e doar un pretext. Tema spectacolului este abordarea suferinței, din tot masculinul și femininul pe care-l conținem și de care suntem capabili fiecare dintre noi, pentru a ne înțelege preajma. Gen inclusiv discriminarea de gen.

Mișto, bro, epic gen!

Trivialul este o opțiune excelentă de introducere în prezentul concret al secolelor de ridicare, reflectare, analiză și punere în pagină a conflictelor de gen, fără vreo alunecare în vulgar, mai ales că publicul are ocazia să se prindă destul de repede că nu e o golăneală întâmplătoare în tonul spectacolului această discuție liberă dintre băieții adunați în tavernă la începutul spectacolului (un fel de presupus argou al moștenitorilor argonauților interferat cu jargonul adolescenților de azi, gen), ci doar o relaxare potrivită și necesară pentru a stabili convenția și parteneriatul cu spectatorul. Pentru a împleti mai apoi în planul narativ-suport fragmentele dramatice din tragedia lui Euripide, făcându-le suportabile, digerabile, așezabile într-un temeinic cine sunt eu? între masculin și feminin sau în umanul unui gender-free approach.  

Șase frați de Lână de aur în Antichitatea lui Euripide, jurați azi în pastile de MDA (cool!) cu care-și prăjesc creierii șase tineri marinari greci într-un cotidian incredibil de lejer, pentru care Iason și faimoasa expediție sunt doar amintirea din care au de extras seva propriilor neputințe, dar și a neînțelesurilor pline de tâlcul secolelor ce-au trecut peste relația bărbat-femeie, răstălmăcindu-le mereu ordinea importanței.

Astăzi nava Argo este doar o epavă transformată într-un bar mișto în care se întâlnesc argonauții de mai ieri (ori poate partea superioară a unui submarin care-și ridică brațul explorator să scruteze cu ocheanul lui ager zarea devenirilor lor peste timp – excelentă scenografia!), dar și un salut cu care acești băieți își lovesc cu putere de tejghea  păhărelele după fiecare shot strecurat printre destăinuirile cele mai intime.

Excelent Cezar Grumăzescu ca Medee desprinsă din gașca de golani ce i-a înfierat aedului poezia și nevoile destăinuirilor din jurnalul său literar, două extreme între care este exploatat la maxim în propunerea regizorală, pe care nu doar că le atinge, dar cărora le împlinește cu mare talent broderiile tipologice și exagerările voite, jonglând lejer între patetic, lacrimogen, candid, puternic și agresiv, un Triphos marinar-poet care țâșnește către mal și către adâncuri deopotrivă, cu femininul și masculinul foarte bine puse la punct, punând pe tava interpretării sale toată senzualitatea de care e capabil emoțional, dar și expresivitatea corporală și de rostire cu care a fost înzestrat, izbucnind inteligent în eroul-eroină ce se zbate între cele mai dulci șoapte și urletele cele mai sfâșâietoare.

La celălalt capăt al masculinului Alexandru Ion, un savuros Esculap, cel nerecunoscut de tovarăși cu toată bărbăția afișată (care nu a reușit să-și lase amprenta pe memoria lor, sâc!), the macho man, apărător neînfricat al virtuților masculine, profund dezamăgit de latura feminină a confraților argonauți, care se împotrivește încercărilor psihanalitice ce apar în grupul de suport ce se conturează în bar în timp ce conduce o clinică de terapie (Valparaiso, pentru vindecări trupești și sufletești de la mindfulness la disfuncții erectile!). Foarte bun Alexandru Ion în acest rol, dar nu se lasă mai prejos nici în chip de Iason, răzvrătit și autoritar, cel care pune pe tapet problema rezistenței cuplurilor.

Dinspre latura lor feminină privește candid Orfeul savuros al lui Alex Chindriş, cântărețul înmuiat de uriașa dragoste ce i-o poartă lui Euridice, masculul numai bun de băgat într-un program de terapie pentru vindecarea de orice feminin în care cu precizie și infinită gingășie cade de fiecare dată când se cocoață pe culmile lui cel mai voit reținut-masculin de care se crede capabil.

De tonusul băieților se ocupă un simpatic Alex Mirea, un Myros tonic cu excelente calități fizice, astrologul de serviciu, tălmăcitor de zodie și ascendent, dansator la bară întru buna dispoziție a tovarășilor lui, care face un duo tonic cu Vlad Ionuț Popescu (Gyros, fratele lui), personajul responsabil cu energia în scenă, răzvrătitul cool, bun povestitor, ce nu poate fi încadrat la vreun capitol absolut necesar utilității sau supraviețuirii sociale (tu doar suni!) și totuși o pată de culoare absolut savuroasă în acest grup pestriț de prăjiți.

Adunați cu toții în barul fiului lui Poseidon, cârciumarul Euphemus interpretat cu precizie de Florin Aioane, un amfitrion al spectacolului, azi barman după ce mai ieri s-a  îmbarcat pe Argo doar ca să încerce la rându-i să rezolve  ecuația părinte-copil din crunta problemă a nevoii de validare a propriilor performanțe prin intermediul odraslelor, insuflată de generații de-a lungul secolelor spre a distruge stima de sine sub titlul pedagogic al construcției ei.

Băieți navigând în derivă separat și împreună pe harta dezvăluită de imensa busolă din spatele barului-navă Argo (care poate ar fi trebuit să le arate vreun Nord în tot acest timp), pe aceeași tablă pe care creta cârciumarului sare din când în când în ajutor creierelor rătăcite, spre a defini tablourile și a prezenta head-line-urile și destinația următoare.

Pariind pe timpul scurs de la greaua povară lăsată de Medeea omenirii, dar și pe demitizarea întru remitizare conținută în propunerea dramatică și regizorală, scenografa Irina Chirilă reușește un soi de bagatelizare sofisticată, mai degrabă o dezbrăcare până la esență a suprafeței de joc, descompusă pentru a fi reconstruită într-un limbaj contemporan, cu un chef incredibil de joacă și o precizie de zile mari în a împleti energiile ieri-ului cu azi-ul și cu poimâine-le, cu umor și sarcasm (precum bara de striptease ori țesătura albastră care ajută metamorfozei Medeei), descompunând savuros momentele dramatice în fascinante tablori teatrale, trimise în spatele voalurilor întru transfigurare și dezvelite apoi până la esență (la propriu!), exploatate până la nuditate, așezate și folosite inteligent de actori sub atenta îndrumare a coregrafului Attila Bordás (excelentă scena de grup cu personajul-masculin-colectiv în dialog cu acest Medea, la finalul căreia veșmintele bărbaților devin prunci adormiți de brațele despuiate de orgoliu  până la cea mai proximă feminitate!).

Toate se întâmplă cu agere ruperi de ritm care-i asigură spectacolului nu doar eliminarea vreunei clipe de plictis narativ, dar și o necesară pauză pentru așezarea pe raft în bibliorafturile potrivite a paginilor deja așternute și  parcurse întru completarea puzzle-ului emoțional propus. Cor antic suprapus peste ritmuri de hip hop și beatbox, care-și găsesc incredibil drumul spre demult (un mare bravo Adrian Piciorea!), o armonie de polifonii excelent suprapuse în griful lung al unui bouzouki căruia îi sunt ciupite inteligent coardele pentru a îmbrăca muzical acest poem tragic cu o incredibilă unitate și coerență armonică. Pentru a împlini tragismul anticului aliniat pe oglinda cotidianului și prizat cu precizie pe nări în taverna ce se umple de aspirații și frici. Veștile rele circulă repede. Mai bine ne camuflăm dramele, că nu dă bine. Îl îmblânzim oleacă pe Euripide și anunțăm tragedia Medeei pe grupul de whatsapp al argonauților. Cool again!

Coaie, chiar are coaie!

„Medea`s Boys”   Dramaturgia: Ionuț Sociu + fragmente din „Medeea” de Euripide

Teatrul Apollo111

---

Regia: Andrei Măjeri

Scenografia: Irina Chirilă

Coregrafia: Attila Bordás

Asistenți regie: Teodora Petre, Victor Tunsu

Sound Design: Adrian Piciorea

Pregătire Vocală: Oana Cristina Pușcatu

Sunet: Andrei Mihai / Marian Cîtu

Lumini: Marius Nitu

Regie tehnică: Alexandru Mihai Acsente

Foto: Larisa Baltă, Barna Nemethi

Design afiș: Dragos Boțcău

Mulțumiri speciale: Oana Pușcatu și Flash Tattoos Romania

---

DISTRIBUȚIA:

Cezar Grumăzescu

Alexandru Ion

Alex Mirea

Vlad Ionuț Popescu

Alex Chindriș

Florin Aioane

---

Durata: 1h 45min

Proiect co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național