Fete scăpătate. Fără nume și fără număr. De nu li se mai poate ține socoteala. Azvârlite cu nemiluita într-un oraș cu o fereastră mare (deschisă pentru ele către o iarnă eternă) și pântecul mereu umflat de alte fete care nu mai prididesc să se nască și să-i umple până la refuz străzile măturate de viscol în fiece anotimp.
Un oraș cu catastifurile compromise, din care se revarsă noi și noi suflete neidentificate, condamnate la foame, la frig, la prihană și la desfrâu, cu brațele și coapsele pline de bucurii trecătoare, smulse fără milă încă din fragedă tinerețe întru scurtă desfătare de bărbații în uniformă care le ațin calea și le caută mereu compania, strecurate printre boli rușinoase și prunci lepădați în ocări și batjocură, fără să apuce să cunoască sfiala fetelor rușinate ori să-și asume mulțumirea celor deocheate.
Fete peste care a dat năvală viața direct în mizeria și sărăcia în care au fost aduse pe lume, ca niște fantome din vremurile bune, mângâiate numai uneori și doar de soarele lui aprilie, tăvălite în stufăriș de pescari pe limanul Nistrului, adunate cu grijă de pe stradă de Mamocica și mâna ei sigură de femeie pricepută în drăgosteala cu subofițerii regimentului, trimise apoi de stăpână înapoi printre uniforme, să fie iar răsturnate întru hârjoană dincolo de sălcii. Rar vreuna care să apuce să se mărite…
Așa arată orașul lui Radu Afrim din spectacolul Naționalului ieșean, în care aruncă cu pricepere fetele sărace scoase cu mare grijă din nuvelele lui Radu Tudoran, scuturate de praful deceniilor de uitare care s-au așternut peste ele, reinventate și mânuite cu dibăcie în scenă într-o luptă crâncenă pentru căutarea luminii și drumului către contemporan.
Așa arată el doar prin cuvintele care țâșnesc ca niște lacrimi și se rostogolesc nemilos pe obrazul brăzdat de frică și de rușine al conștiinței unui capăt de lume și de istorie trăită. Pentru că spectacolul afrimian este o poezie vizuală și sonoră, în care tot urâtul și slutul din lumea asta strâmbă se alchimizează și își găsește calea către frumos. Prin contraste.
Un spațiu lipsit dinadins de orice ponoseală și murdar, excelent luminat și senzațional construit sonor, un fel de cutie de rezonanță sufletească (cred că cel mai frumos univers sonor pe care l-am întâlnit vreodată în teatru), o cavitate a unui piept sfâșiat de durere și suferință care caută să-și construiască cu răbdare și migală câte o speranță de care să se agațe apoi cu credință întru salvare, într-o vibrație continuă în căutarea aducerii împreună a acestor suflete rătăcite, tânguite dar nepatetice, puternice prin simplificare dusă până la esență. În rostire, în mișcare, în relațiile cu celelalte suflete.
Șuierul nemilos al crivățului, prelucrările din folclor, sunetele dulci ale pianinei ori cele ascuțite ale acordeonului, chicotelile fetelor (excelent acest împreună în simțiri al fetelor, folosit în câteva momente cheie ale spectacolului, un fel de râsete și șușoteli complice care reușesc să creeze corpul comun pentru glasul spectacolului), cadența nemiloasă a mașinii de cusut rochii de fete și pantaloni de subofițeri, în timp ce peticește sufletele tuturor, legându-le ca din greșeală unele de altele, dar mai ales bucățile muzicale complexe susținute de cele două vârfuri de lance ale acestui fascinant univers sonor: Diana Roman (interpreta Dăruţei, care s-a ocupat însă și de pregătirea muzicală și aranjamentul vocal al întregii trupe) și Diana Vieru (Marusea, fata cu sânge și miros de pește zvântat care veselește băieții de la cazarmă), două voci senzaționale, bogate și cumva complementare, care îmbracă întregul spectacol, îi punctează și îi accentuează momentele de mare încărcătură emoțională, singure sau în memorabile scene de grup.
Această minunată poezie a sunetului reușește să umple în permanență spațiul, cum spuneam, deloc decrepit sau mizer, construit cu un fel de candoare a contrastelor, surprinzător de nesărăcăcios, cu un uriaș farmec de vitrină vivantă, prin care te simți norocos că ai reușit să tragi o ocheadă. Excelentă scenografia lui Cosmin Florea, marcată dinadins de ambiguități sau indecizii temporale, pe alocuri intenționat prea elegantă ca să se asorteze la lumea asta decadentă și să-i forțeze contemporanul, dar mai ales minunat pus în valoare decorul prin lumini, prelungind cumva intenția din costumele care au și ele ceva estompat – la nivel cromatic – din tablourile unei epoci care n-a fost expediată facil în alb/negrul fotografiilor de epocă, dar nici nu atinge vreodată stridențe de cotidian, născute din preocuparea pentru construirea unor tablouri teatrale fabuloase, picturale, ce se cască întru uluială din când în când din spatele ușilor gri, inundând scena de lumină descompusă în cele mai vibrante culori.
Odăile cu obiecte atent studiate, paturi curate și tablouri atârnate pe pereți devin lesne tablouri teatrale cu o fată între flori sau îmbăieri de trupuri goale pe limanul învelit în lumina felinarelor sau ambient rece pentru scene de viol sau de priveghi, ori chiar reușesc să cuprindă între pereții înghețați întreg tumultul orașului, așa cum e el descris în poveștile depănate de fetele sărace.
Așa se face că ele sunt cele mai frumoase fete. Cu o tristețe aproape sublimă, întipărită adânc în viețile personajelor lor mărunte (dar și excelent recompusă de regizor în fiecare dintre actrițe), născute sub blestemul trist și infinit dulce al nenorocului literar de altădată și al norocului teatral al vremurilor noastre, tristețe adusă la lumină din colțuri de pagini și de nuvele în care s-a așternut peste ele ca peste un personaj colectiv, bagatelizându-le încă o dată existența mizeră și micile lor mari idealuri, fetele sărace își găsesc fiecare câte un loc distinct în construcția asta afrimiană (ca de obicei, extrem de generos Radu Afrim cu dimensiunile rolurilor și foarte atent la echilibrul partiturilor pentru a-și construi mesajul).
Valorificată la maximum în monologuri sfâșietoare, relații complexe între personaje și cutremurătoare scene de grup, întreaga distribuție, atent lucrată și dirijată în cele mai mici detalii, se ridică la înălțimea poeziei propuse pe scena de la Iași de Radu Afrim, neobositul creator de metafore scenice, într-un regal de magie vizuală și sonoră deja recognoscibilă și unică în peisajul nostru teatral, acordându-se în permanență unul cu altul întru perfectă armonie, reușind să încorporeze invizibilul în vizibil, îmbibându-l cu arome pertinente (și excelent dozate pentru a produce emoții puternice) de tristețe, erotism, sexualitate, voie bună, umor și sarcasm, alternând comicul și tragicul într-un joc fascinant în care Afrim pare că joacă zaruri cu Dumnezeu. Și câștigă.
Multe dintre fete încă studente (Diana Vieru, Ioana Buta, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței), actrițele sunt aluatul perfect de modelat pentru Radu Afrim, care reușește să le transforme lejer în cele mai frumoase fete sărace. Fete care cântă, dansează, plâng, râd și visează frumos, de după un dulce grai moldovenesc sub care se ascunde o infinită candoare. Fete care nu au părăsit niciodată colțul ăsta de lume, fiecare sperând că va reuși să nu se amestece cu gloata. Fete cu sufletul mereu în genunchi, care-și plimbă tristețile pe malul Nistrului, la marginea heleșteului ori prin stufărișul în care mândria lor se încurcă în necunoaștere și se împiedică în poftele nestăpânite ale unor străini. Fete pierdute în cel mai frumos sărut, care a rămas agățat în gardul grădinii publice din centrul orașului și în sufletul, pe atunci încă neprihănit, care n-a avut nicio șansă… Un sărut care nu a știut să se desprindă de pe buzele uimite, rămase pe loc, abandonate și uitate fără de regret, din nou și din nou, așa cum le-a fost scris în destin…
Fete aruncate în lume înainte ca Dumnezeu să-și aducă aminte să mai pună în ele dorința, poate dinadins, să nu carecumva să fie dezamăgite la capătul îndeplinirii ei.
Fete care luptă să supraviețuiască, care se străduiesc să se smulgă de sub roata grea cu dinți ascuțiți a iernii înainte ca aceasta să le argăsească iar pielea și sufletele, pe care doar șeful depozitului de lemne al orașului le mai poate salva. Nu mai are importanță că le frământă trupurile fără pic de sentiment sau discernământ, are lemne de aruncat în foc și odaia caldă și asta e tot ceea ce contează pe gerul ăsta cumplit, când încearcă disperate să răzbune suferința corpului strângând în brațe soba lui Marinică pentru a-i aduna toată dogoarea, să le ajungă până la primăvară.
Dintre ele se remarcă Mura (numele sub care este alintată Frosa), cea mai frumoasă și mai râvnită dintre fete, care însă nu va reuși să se salveze. Excelentă Ada Lupu în acest rol complex și solicitant, extrem de generos în etalarea multelor calități ale actriței, plimbată între îngeri și demoni, lumini și umbre interioare și exterioare care-i zguduie temeinic ființa și îi forțează mereu limitele. Un boboc ce stă să înflorească, pângărit în cele din urmă de subofițerul care dă năvală peste neputințele lui (Dumitru Năstrușnicu în rolul unui curtezan iscusit și fermecător, în care se ascunde o brută fără suflet și fără scrupule), strivindu-i petalele înainte ca ele să se deschidă către soare și risipindu-i parfumul păstrat curat înăuntru. Ea se refugiază în mintea ei plină de speranță și de posibil, îngrijindu-se de grădina dinăuntru (superb tabloul între flori), până când o răzbește frigul (excelentă Ada Lupu în scena în care reușește să tremure, mișcând totul în jur; după trei săptămâni de ger petrecute în casă, tremură cu atâta disperare încât zgălțâie toate gândurile și întreaga scenă în ritmurile ei, până ce fiecare privitor va fi simțit frigul ăsta în propriile oase) și umbra refuză să o mai însoțească, rămânând pironită între pereții înghețați care tânjesc, împreună cu fata, la soba încinsă a lui Marinică spre care o împinge disperarea. Resemnat, răpus de amenințarea gerului care-i cuprinde oasele și de sub valurile de greață ce-i răscolesc măruntaiele împăcate cu nenorocul, sufletul Murei, sufocat în palton, e numai bun de dus la heleșteu, unde odată un alt suflet de fată plecată la marginea lumii a sfârșit cu trupul sfâșiat de lupi. Înainte ca o pasăre împăiată să-i poruncească să plece…
La superlativ și prestația Dianei Vieru, pitorească, ludică, carismatică și plină de energie, cu o dulce și bogată vorbă basarabeană, interpreta cu voce de aur care se achită savuros și de rolul Marusiei, fata negustorului de pește, fata cu sânge și miros de pește, purtat cu mândrie și demnitate în cuvinte, lacrimi și așternuturi. Poate mirosul care o ține cel mai departe de bagheta cu care Mamocica (o Puşa Darie credibilă, precisă și consecventă) protejează și conduce acest cvasiașezământ de nefericite ale sorții, o femeie trecută și degradată, mai mereu beată și pierdută în gânduri, amintiri și poveri de tot felul, îngrijindu-se de buna funcționare a fetelor recuperate din stufăriș, cărora le predă lecții de iubire și de sarcasm din vârful patului lui Marinică. Bun actorul Cosmin Maxim în rolul acestui personaj-suport, şeful depozitului de lemne, cel mai important om al locului și donjuanul disponibil, la buștenii căruia aspiră toate fetele din orașul ăsta strivit de ger, în care sunt nevoite să facă mereu coadă, într-o înduioșătoare concurență, la ușa fierbinte a unei sobe, după ce au trecut în prealabil prin patul stăpânului odăii ce-o adăpostește.
Fete cu dorințe și vise spulberate. Excelentă metafora grijei față de dorință din monologul emoționant al ingenuei Mălina Lazăr – care interpretează o fată sfioasă cu păr decolorat și o năzuință cuminte, bine ascunsă în suflet – despre nașterea, îngrijirea și năruirea dorințelor noastre, unul dintre cele mai emoționante momente ale spectacolului. La fel cea despre educația ratată din monologul cald al Iulianei Budeanu, fata care ar fi putut deveni croitoreasă dacă viața ar fi fost puțin mai blândă cu ea.
Fete născute sub semnul unei fatalități pe care nu o pot păcăli, dintotdeauna conștiente de neputința lor și atât de demne în sărăcia la care au fost condamnate (bună Mara Lucaci în puternicul monolog cu care deschide spectacolul și ne introduce în povestea tristă a locului și personajelor lui, imediat după impresionanta doină despre nenoroc a Dianei Roman).
Fete care își armonizează tristețea și singurătățile în emoționante scene de grup (perindarea pe la Marinică, ingenios condusă de Diana Roman într-un scurt și puternic moment coregrafic, scena răspândirii luminii Învierii – superlativul muzical de ansamblu sonor -, cea a parfumului trecut din mână în mână, scena îmbăierii ori cea a rugăciunii comune).
Vocile și gândurile fetelor se sparg în sunetul trist și ascuțit al acordeonului, încercând să se strecoare cumva în vremuri printre bătăile pendulului, ca niște soldați care pierd cadența și încearcă să prindă din nou pasul cu subofițerii care le comandă viețile. În speranța că vor fi zărite într-o zi dintr-un tren din care va coborî un străin (Ionuț Cornilă, masculinitatea declinată într-un registru blând, iubitor, serios), în căutarea unei odăi de închiriat, nu doar a unei fete rămase singure în casă pe care o pot înghesui într-un cotlon. Un străin oarecare care se poate preschimba într-o clipă într-un chiriaș cinstit, ce poate trezi în ele dorința și nu doar nevoia de a se dărui. Până ajung și ele străine. Străine de orice încordare, ca o monedă mult râvnită și muncită, rătăcită prin crăpăturile podelei vechi, lăsând în spate tot ce-ar fi trebuit să fie plătit altfel. Și mai târziu. Și mai frumos.
Doar fantoma fetei plăpumarului, care regretă lumina soarelui și s-a prăpădit de tuse roșie (foarte bine și Ioana Buta în fiecare dintre intervențiile ei articulate), mai bântuie din când în când aceste fete sărace, care aleargă, nu se știe unde, din calea crivățului, pierzându-și urma în troienele de zăpadă. Și urma lor se topește în labirintul de nămeți dimpreună cu omătul de sub care se ivește firul ierbii încă în flăcări pe pământul pârjolit pe unde le-a gonit Arătarea. Urma care se îndepărtează tot mai mult de ele, ca să mai poată recupera vreodată pașii către orice fel de înapoi.
Numai privirile în care a mai rămas ceva speranță mai sunt aruncate către cer, aprinse de vreo lumină nouă, în rugăciune, până când norii negri și valurile Nistrului le vor acoperi toate gemetele și strigătele de disperare, fete fără capete orbecăind prin întunericul paginilor de literatură și de teatru pentru o nouă moarte a orașului.
Orașul cu fete sărace.
„Orașul cu fete sărace“, scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran
Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru
Distribuția:
Ada Lupu
Pușa Darie
Cosmin Maxim
Ionuț Cornilă
Dumitru Năstrușnicu
Diana Roman
Diana Vieru
Mălina Lazăr
Ioana Buta
Iuliana Budeanu
Mara Lucaci
Diana Amitroaie
Ioana Aciobăniței
Dumitru Georgescu
Radu Homiceanu
Florentin Hrițcu
Costică Baciu
Foto: Iulian Ursachi
Luciana Antofi 