Dragostea, un dans despre noi însumi la modul nepersonal: „Aproape”. La Excelsior.

Ca pe tine însuți.

Zice-se că așa trebuie iubit Aproapele. Mai ales atunci când el e atât de aproape de tine încât e cel mai departe. Depinde de pe care parte a sferei începi să măsori. Și dacă privești dinspre el ori dinspre tine. Trebuie iubit atunci când își montează cortul în curtea ta, fără să te întrebe dacă are voie. Când îți calcă o cămașă sau când te lovește în moalele capului, chiar și din greșeală. Când trage cu urechea de pe cealaltă parte a peretelui ca să-ți afle secretele, ori când își dorește să stea atât de aproape de tine încât te rănește la fiecare pas. Când escaladează cu tine stâncile, dimpreună cu cele mai intime gânduri și simțiri. Dar și când îți respinge mirosul, tatuajul de pe braț sau nepriceperea la dans, ori când privește punctele pictate de tine și le vede dungi. Atunci când ajunge cu tine la capătul lumii, ori atunci când îți cere dragostea înapoi. Când te lasă cu inima într-o pungă pe care o porți cu tine ca să nu i se piardă vreo bucată și pe care trebuie să o ții puțin mai departe de orice aproape, ca să fie în siguranță, pentru că un alt aproape tocmai a zdrobit-o. Chiar și dacă apoi are de plecat pe drumul lui, fără să privească în urmă.

Aproapele tău nu e totuna cu aproapele celorlalți. Când ți se spune că ești prea mult, poate că se cheamă că ești prea puțin. Sau invers. Sau pe aproape. Învățăm să ne tolerăm unii altora intimitățile și alienarea, asta e tot. Nu căutăm să le înțelegem. Ba chiar nu ne dorim așa de aproape, dacă e să fim luați la bani mărunți. N-avem vreme de emoționalul altora, abia ne descurcăm fiecare cu al nostru. Ne ținem doar singurătățile suficient de aproape, ca să arate în fotografii ca un împreună. Aproape lângă aproape, umplem proximitatea de noi distanțe, mai mari sau mai mici. Le colorăm frumos, le aducem priceput împreună, le aranjăm la cadru și le decupăm dinadins ca să nu li se vadă colțurile mai puțin fericite care au avut parte de toată nepriceperea noastră.

La lumină totul se schimbă. Iar în lumina magică a Nordului, sub aurola boreală, poate chiar să strălucească.

Almost, Maine.

Un loc poate ca oricare altul pe lumea asta pentru studierea aproapelui. Locul însă foarte special ales de John Cariani pentru piesa cu titlul original „Almost, Maine”, pusă în scenă de Eugen Gyemant sub titlul „Aproape” (o alegere foarte fericită) la Teatrul Excelsior.

Încă din scriitură, orășelul Almost din nordul statului american Maine își depășește cadrul geografic, coordonatele lui spațiale, temporale și administrative fiind aruncate în derizoriu pe masa dramaticului pentru a face loc celor nouă povești suprarealiste pe care are să le găzduiască. Cum scrie Cristi Juncu, care a tradus minunat acest text, „un orăşel care există şi nu prea”. Adică un spațiu care are atuul de a putea fi învestit cu tot legendarul necesar celor care se hotărăsc să-l atace scenic, dând încă din condei forță luminii cuceritoare a aurorei boreale (timpul cadru care le menține personajelor pasiunile vii și le poartă speranța mai departe este vineri seara, la ora nouă, într-o noapte geroasă și senină de iarnă). Ceea ce Eugen Gyemant a simțit și a exploatat inteligent într-un mic spectacol magic, în care realismul se împletește inteligent cu elemente fantastice, acceptând supranaturalul ca realitate prozaică și dând forță prin firescul construit în jurul lui mitului pe care-l creează fără niciun fel de exagerare.

„Aproape”. Pe scena teatrului Excelsior. O metaforă inteligentă despre proximul spațial și emoțional, dar și despre frumusețea lucrurilor imperfecte, despre aproape ca adverb prin care se desemnează toată aproximarea noastră afectivă, toată neterminarea intenționată a acțiunilor, a poveștilor, a aproape împlinirilor și deziluziilor din viața omului, atât de greu încercat de repetatele exerciții de săvârșire și desăvărșire, cărora orice finalitate le-ar putea afecta fatal lirismul nădăjduit. Pe textul foarte bun al lui John Cariani, simplificat năstrușnic în situații de viață comune, recognoscibile, cotidiene, în care binele și răul alternează ghiduș pe tărâmul intimității emoționale, regizorul Eugen Gyemant identifică, descompune și reasamblează poezia existenței, precis și curat, într-un șleau cu foarte multe subtilități și nuanțe în care fiecare se regăsește, se amuză și se înfioară, după nevoi și experiență personală. O poezie imaginată într-un adăpost magic al vieții (o construcție multifuncțională cu pereți transparenți, care permite aurorei boreale să mângâie narativul poveștilor, migălos ridicată, decorată și învârtită abil de la o scenă la alta de scenografa Sabina Veșteman și luminată fermecător de Costi Baciu, cât să-i ajute oniricului să se desprindă de realitate și invers), de o brutalitate candidă sau de o gingășie frustă, depinde din ce capăt al aproapelui privești.

Dinspre locuitorii blazați și resemnați ai acestui meleag, puși vremelnic în mișcare de cei care au avut curajul să se desprindă și să-și găsească rostul în altă parte sau de străinii pe care-i întâlnesc în unele anotimpuri anume să-și mai dezmorțească poveștile de viață, ori dinspre turiștii care sosesc aici să-și primească porția de miracol de sub stele, poate pentru o singură dată în viață, întru salvare.

Din tăvile de jăratec ale existențelor lor mărunte înălțate cu speranță către stele, poate că are să se reaprindă flacăra unor idealuri demult uitate, însă trezite cu precizie de auroră. Oameni care n-au putut ori nu au îndrăznit să viseze prea mult, limitându-se la aproapele obișnuit, precum ingenua Ginette (Loredana Cosovanu), care încearcă să găsească împreună cu partenerul ei Pete (partener de scenă în prolog, Dan Pughineanu) o mică definiție a aproapelui și distanțelor. Oameni fragili, cum se dovedește Steve al aceluiași Dan Pughineanu, foarte bun în povestea dezvoltată  în același registru candid al suferindului de neuropatie senzorială ereditară tip 4, omul care, fără să simtă durerea, dezghioacă perfect tâlcul binelui și al răului, sub atenta supraveghere a unei aproape asistentă medicală, Marvalyn a Pamelei Iobaji, încă un suflet chinuit, supus la autonefericire din teama de a evada din rutină, pe care orice ciocnire socială o poate scoate de pe șina previzibilului monoton în care-și duce zilele (aceeași Pamela Iobaji revenită spectaculos în Gayle, alături de Mihai Mitrea – Lendall -, ce trage după ea, din sală și de pe culoarele teatrului, toată dragostea pe care a primit-o, revendicând-o pe cea dăruită, întru echilibru).

La fel de fragilă ca și East, un fâstâcit simpatic de-al locului reușit de Mihai Mitrea, intrat ghiduș în pielea personajului ce vrea să repare tot, chiar și stângăciile din dragostea lui la prima vedere sau inima spartă a vulnerabilei Glory a Iuliei Samson, o ființă labilă, dulce-hotărâtă, ce-i calcă proprietatea și emoțiile, jonglând abil cu extremele celor din urmă.

Ori ca un alt condamnat la înțepeneală în tărâmul de nicăieri, Jimmy al unui excelent Radu Micu, ce perorează savuros în inexactitățile superbe asortate la banalul existenței lui, expediate deștept în strigătul neputincios în care-și îmbracă fricile cu fals entuziasm în momentul acceptării trădării și înfrângerii, într-o mostră de aplomb autoironic, țâșnit cu umor din străfundurile celei mai adânci suferințe, ținută secretă sub tatuajul de pe braț, în timp ce Sandrine a Anei Udroiu jonglează cu duioasă inconsecvență cu emoțiile lui, de sub coarnele puse până și amintirilor lor de cuplu, din aproape în aproape, până la mult ocolitul adevăr despre noul și cel mai important aproape din viața ei.

Un aproape supus oricând pericolului de a se răsturna, de a aluneca de pe o stâncă în timpul unei ședințe de alpinism, precum în excelenta scenă ce-i are ca protagoniști pe simpaticul Chad al lui Alex Popa și bulversatul Randy al lui Bogdan Nechifor, doi prieteni care escaladează împreună munții și secretele intimității, într-un eseu de sine stătător despre banal și nevoia de validare a ordinarului, târâți prin relații și poziționarea lor în cuplu pe nou inventata scală bun/rău a unor vulpi care nu pot ajunge la struguri, mândri de toată mizeria masculinității în care cotrobăie savuros cu gândul și cu bățul cu care nu se străduiesc să-și adune dozele de bere strivite de întorsătura situației, în scena cea mai ofertantă actoricește din tot spectacolul, pe care cei doi o țin la înălțime și o coboară dibaci pe scândura scenei și în noi, legându-ne de stâncă, de destin, de drama care ne-a adus împreună singurătățile, în viață și în sala de teatru.

Căutând să ieșim din banal, din familiar, din conjugalul neputincios, așa cum ni-l schițează Marci (Ana Udroiu) și Phil (din nou foarte bun Bogdan Nechifor), patinând pe gheața subțire a relației și viselor lor sfărâmate. Și a altor concetățeni ai lor, atunci când ei nu sunt genul care pleacă, ci genul care stau. Precum Daniel (Alex Popa), alt individ legat în lanțuri de tradiție, de nevoie și de cutuma socială în care s-a lăsat purtat ca mulți alții pentru că nu și-a putut depăși condiția și căruia i se vâră bățul prin gard de către cei ce au avut curajul să încerce și au eșuat (Hope a Iuliei Samson, personajul care punctează decisiv în această mare de neputințe).

Nu este și cazul Alienei, un personaj colorat, chelnerița ștrengăriță care-și flutură sarcastic oferta specială pentru oameni triști, cu toate priceperile ei la întristare, alinare și Aliena/re (sâc!), încredințată tot Loredanei Cosovanu, încă și mai puternică în cel de-al treilea rol, dura Rhonda din „Chestia din tablou”, care se joacă delicios de-a distanța și răcelile cu un foarte convingător Dave al lui Radu Micu, „ea un pic dusă, el prea puțin insistent”.

Oameni pierduți pe acest tărâm mitic pe care se ciocnesc cu toții, unde iubirea e un obiect cu multe colțuri discursive și argumentative, suficient de voluminoasă încât să fie cărată în geamantane și dezumflată savuros până încape ușor într-o cutiuță pentru bijuterii. Transmisă și păstrată în tot felul de alte obiecte care populează pe rând acest adăpost feeric și își lasă anume amprenta de câte ori părăsește scena, găsindu-și locul într-un eclectic firesc pentru eterogenul pe care-l presupune oglindirea ei în diverse suflete, însoțită de introspecții și comentarii lirice care asigură poezia din dinamica fascinantă a apropierilor, separărilor, trădărilor și reapropierilor pe care le presupune înfruntarea delicată a dreptății fiecăruia cu dreptatea celuilalt, o bandă a narativului care se mișcă în continuu în mintea fiecăruia dintre noi și care se oprește mult prea rar pentru a avea șansa de a se împleti cu narativul vreunui aproape, până în momentul precis în care îți dai seama că nu ai cum să te aduni dacă nu te risipești în aproape. Patinând atent pe gheața subțire a relațiilor printre adevărurile spuse cu jumătate de gură și vocea tremurândă, , uneori prea aproape, atât de aproape încât stelele căzătoare și chiar planetele să audă și să le recunoască cicălelile, atât de aproape încât nu mai avem cum să privim la fel, unde se înăbușă orice departe între puncte, linii și dungi la care învățăm să ne uităm fără să ne uităm, cătând să împărtășim trucuri de privit pentru ochi care nu au curajul să se întâlnească.

Priviri care pot să-și vorbească una alteia fără cuvinte despre mirajul dar și teama de apropiere, cu tot ce înseamnă ea de la atingere la deschiderea sufletului, adevărata și singura mare apropiere care te eliberează de prejudecată, de vină, de colivie, ca să-ți poți întinde aripile către tine însuți pentru a găsi acolo curajul de a zbura cu adevărat către aproape. Către locul nostru în lume pe care ne străduim să-l găsim, să-l păstrăm, să-l recuperăm dacă l-am pierdut ori pe care riscăm să nu-l găsim niciodată, împăcându-ne cu minciunile și trădarea celorlalți, dar și cu autosabotările pe care ni le aplicăm fără milă când construim scenariile despre aproape.

Un aproape fără pretenția reinventării intimității, care reușește să micșoreze distanța dintre platonic și vulnerabil numai ca s-o așeze înapoi, un aproape rătăcit, găsit de alt aproape salvator, un aproape îngăduit în toată stângăcia iubirii lui, ca o pictură făcută de mână (simpatică nuanță!), o pictură din care cobori să-ți găsești locul pe lumea asta, poate un loc pe care l-ai avut și l-ai pierdut când ai plecat departe de aproapele tău, atât de departe că trebuie să te întorci înapoi la aproape. Uneori prea devreme. Imediat după ce te-ai rătăcit. Uneori prea târziu. Când nu mai poți fi găsit.

Aproape e doar o prăpastie plină de iubire în care toată lumea se ferește să cadă. Aproape e o graniță. Între cine suntem și cine am vrea să fim. Între ceea ce vedem în celălalt și ce lasă el să se vadă. Aproape e atunci când ne recunoaștem nouă înșine ceea ce trăim și simțim, chiar și când suntem tentați, ademeniți, ispitiți de un aproape care nu e pentru noi, sperând să-i îmblânzim într-o zi distanțele.

Pe ritmuri atente, în care melancolia se întâlnește armonios cu romanticul și candoarea neprihănirilor de toate felurile ca să-i îmbrace inteligent frustul nerostitelor, prin pereții transparenți de sticlă, viața se lasă dinadins văzută și atinsă de vraja boreală cât să o simți suficient de aproape. Mai aproape. Până se face prea aproape. Până la noi însumi.

Stumbling in the dark, waiting for a miracle to come.

Now it’s here.

Almost, Maine.

Excelsior.

Aproape(titlul original Almost, Maine”) de John Cariani, traducerea: Cristi Juncu

Teatrul Excelsior, Sala „Ion Dacian”

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Sabina Veșteman

Lighting design: Costi Baciu

Ilustrația muzicală: Eugen Gyemant

Instructor alpinism: Daniel Burcea – Vertical Spirit

Producător delegat: Vasea Blohat

Regia tehnică: Elena Ghimpețeanu

Costumieră: Nicoleta Țîcu

Foto: Andrei Gândac


Video, foto și grafică afiș: Iustin-Andrei Șurpănelu

Recomandat: 15+

Durata: 1h 50’


DISTRIBUȚIA:

„Prolog”

Ginette: Loredana Cosovanu

Pete:  Dan Pughineanu 

„Cealaltă inimă”

Glory: Iulia Samson

East: Mihai Mitrea   

„Trist și vesel”

Jimmy: Radu Micu

Sandrine: Ana Udroiu

Chelneriţa: Loredana Cosovanu   

„Lucruri care-ți pot face rău”

Marvalyn: Pamela Iobaji

Steve: Dan Pughineanu 

„Tronc”

Randy: Bogdan Nechifor

Chad: Alex Popa

„Prea multă iubire”

Gayle: Pamela Iobaji

Lendall: Mihai Mitrea

„Unde s-a dus”

Marci: Ana Udroiu

Phil: Bogdan Nechifor

„Chestia din tablou”

Rhonda: Loredana Cosovanu

Dave: Radu Micu 

„Un pic prea devreme”

Hope: Iulia Samson

Daniel: Alex Popa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s