dumneZeița cea voinică și merele de aur ale unui tânăr Paris: ZEIȚE DE CATEGORIA B, elogiu Actrițelor cu A mare ale lui Andrei Măjeri

Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Andrei Măjeri-eanul!…

Cum care mânie?… Cea ce din patima crudă (ce-Actrițelor mii de amaruri aduse) plecat-a!…

Un casting pentru Actrițe, suflete-hrană la câini și la feluri de păsări… sau aviZiErIȚE de categoria B…

Poate că așa ar putea fi trecut la marele Avizier al Vieții, dimpreună cu numele unor dumneZeițe câștigătoare care bucură de ani buni publicurile unor teatre de prin țară, aparent departe de luminile orbitoare ale Primei Scene și de prima pagină a Avizierului cu pricina, pe care-și caută cu disperare numele cele ce slujesc în continuare cu dăruire Sfânta Scândură. Cu sacrificii, cu renunțări, cu lacrimi, cu sudoare, cu umilință, cu suferințe, cu frustrări, cu abțineri, cu refulări, cu durere, și, cu toate acestea, cu infinită iubire. Este ceea ce le-a adus renume în teatrele în care joacă și, mai ales, ceea ce le-a adus împreună în cel mai nou proiect teatral itinerant al regizorului Andrei Măjeri, semnatar al celei mai noi producții Teatrelli. Un regizor care o tot iubește și o tot pune în valoare de multă vreme pe Zeița Discordiei dramatice, aducându-i la lumină vulnerabilitățile, anume să i se vadă mai bine puterea ascunsă sub ele.

ElenA, IoanA și SilviA. unA și unA și unA. Așa că numai de dragul textului Alexandrei Felseghi le zicem de categoria B.

Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca, zic. Nume care s-au găsit, s-au regăsit și care nu ostenesc căutându-se în continuare în Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Teatrul „Regina Maria” din Oradea și Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, Aviziere ale Vieților lor.

Ce mai sunt ele pentru ele? Un dar. Pentru noi. Trei actrițe din trei teatre din trei orașe diferite, trei femei trecute de prima tinerețe dezbrăcate de pieile personajelor lor, trei voci pe care se spune cu multă duioșie, umor și autoironie povestea care stă în spatele succesului de sub luminile rampei, declinat la feminin. Și cele mai noi cuceriri ale lui Andrei Măjeri, aduse ingenios împreună pe scenă din culisele teatrului și vieților personale într-o poveste emoționantă, un confesional verde-n freză, un pumn în plexul condiției actriței din teatrul românesc, care rămâne cu răsuflarea tăiată.

Chestionând cu bisturiul dramatic în mână biografiile celor trei actrițe, Alexandra Felseghi trasează chirurgical granița (și mai ales no man’s land-ul!) dintre public și privat, dintre magia scenei și popularității și realitatea vieții personale ale celor trei personaje ce se mărturisesc în scenă, făcând posibilă o operație regizorală pe cord teatral deschis. Pentru studiu, pentru diagnostic, pentru viitoare politici de prevenție și vindecare a rănilor supurânde și sângerânde din teatrul nostru, curățate fără pic de milă, la vedere, în speranța că are să vie și ziua deplinei sănătăți a pacientului, acum în covalescență, de care Zeița Scenei s-ar putea bucura în voie. Fără discriminare, fără atacuri misogine, fără patimă ori dispreț pentru eforturile pe care trebuie să le facă în fiecare zi, răsplătit în cele din urmă de aplauzele ce le fac să meargă mai departe.

Și merg al naibii de bine.

Cu spatele drept și piciorul scăpat ispititor prin crevasa ținutelor elegante, zâmbind șugubăț ori complice cu ochiul deasupra căruia își ridică pline de curiozitate câte o sprânceană ce-și ascute sfredelul pentru a-ți pătrunde în privire și în minte, în timp ce ochiul celălalt lasă lacrima să se prelingă anume pe obrazul brăzdat de încăpățânarea multelor surate ce au precedat-o, în bucurii și deznădejdi, întâlnindu-se cu mirare de-a lungul timpului în vârful bărbiei ori în marele nod din gât. N-o să cad în păcatul de a analiza pe rând ce a produs în mine întâlnirea cu fiecare dintre ele pentru că aș risca o comparație deloc necesară acestui spectacol, care le impregnează în tine ca pe un personaj colectiv, ce-și strigă disperările cu demnitate și talent, fiecare și, mai ales, împreună incredibil de femei, de sincere, de senzuale, de energice și de pline de viață, toate deodată, fiecare Cea mai Frumoasă, fiecare în competiție cu sine însăși și cu celelalte în castingul organizat de tânărul Paris pentru a le întocmi acest elogiu, spre a le oferi mai apoi mult râvnitul Măr de aur.

După care cad sublim. Numai ca să se ridice din nou…

Excelentă distribuția, trei actrițe de același calibru, asemănătoare și deloc la fel, trei voci de aceeași cadență și totuși distincte și complementare, mizând pe specificități locale împletite savuros în complicități neașteptate de rostire (prin care se extrag și revin minunat la loc în întreg) care le completează perfect celelalte abilități de interpretare cu care sunt înzestrate din plin (și la nivel de gestică, de mișcare, de relație cu partenerele de scenă, toate exersate de-a lungul timpului și ajunse la vârsta deplinei maturități) și care sunt folosite exact cât să le pună în valoare până storc maximum de emoție din sufletul spectatorului, fără să-i bage o clipă degetul în ochi.

Rezultă mult adevăr, un Măjeri recognoscibil, cu tot ce are nevoie pentru a smulge lacrimi, zâmbete și emoții, amestecate din când în când cu toatele în hohote de râs, țâșnite dintre straturi adânci de ironie și sarcasm, strecurate precis prin replici tăioase și memorabile ce invocă repere (re)cunoscute, lucrate la milimetru cât să producă maximum de daune emoționale întru împărtășire și empatie.

O trântă cu discriminările și prejudecățile de orice fel (de gen, de vârstă, de origine, sexuale, religioase, etc.), manifestate mai ales față de feminin, mai ascuțite în domeniile artelor dar universal valabile, ceea ce dă o mare forță spectacolului în care se regăsește astfel lesne orice spectator, pornite toate din frici și traume hrănite încă din copilărie și de pe băncile școlii și crescute mari în emoționalul nostru, al tuturor, transformându-se la vârsta maturității în vini, rușini, frici, obstacole și neputințe de tot felul, care ne mutilează sufletele, famililiile, viața personală și profesională și ne fac să acționăm și să reacționăm altfel decât ne spun sufletul sau bunul simț, educate deja întru întoarcerea celuilalt obraz (tăcere, abținere, abstinență, înăbușire, resemnare, consimțire).

Așezând manifest în centrul acestor preocupări esențiale (de care Andrei Măjeri nu e deloc străin) Actrița, regizorul se joacă savuros cu șabloanele și categorisirile din profesiunea lui de credință, printre care cele trei actrițe jonglează abil și îndrăzneț, cu talent și asumare, beneficiind din plin de puterea unor date autobiografice care asigură la modul superlativ adevărul rostit în scenă, ca un documentar alb/negru extrem de bine realizat (tot spectacolul are un look ce funcționează deopotrivă cinematografic, aici contribuind din plin costumele și excelentele accente muzicale în care este elegant îmbrăcat), imprimându-i un aer de epocă, nici nu mai contează exact care, câtă vreme se impune drept un anotimp galant din viețile lor.

Prea Actrițe. Prea Zeițe.

Prea bune pentru categoria B.

„zeițe de categoria B”de Alexandra Felseghi, după o idee de Andrei Măjeri

o producție Teatrelli

---

Regia: Andrei Măjeri

Experiența sonoră: Adrian Piciorea

DISTRIBUȚIA:

𝗘𝗹𝗲𝗻𝗮 𝗜𝘃𝗮𝗻𝗰𝗮 (actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), 𝗜𝗼𝗮𝗻𝗮 𝗗𝗿𝗮𝗴𝗼𝘀̦ 𝗚𝗮𝗷𝗱𝗼́, (actriță a Teatrului „Regina Maria” Oradea), 𝗦𝗶𝗹𝘃𝗶𝗮 𝗟𝘂𝗰𝗮 (actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani)

---

Costume: o selecție de piese din colecțiile lui Lucian Broscățean

Bijuterii: Monom by Georgiana Ciceo

Producător principal: creart / Teatrelli

Co-producători: Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani

Cu sprijinul: Hotel Caro

Foto: Luciana Antofi, Mihai Smeu

Durata: 1h30m

Când nu ştii ce este, înseamnă că e jazz: Cel mai cuminte NOVECENTO. La Teatrul Apropo.

„─ De treizeci şi doi de ani vezi marea. 

─ De Aici. Eu vreau s-o văd de-Acolo. Nu e acelaşi lucru. ” 

Un tablou dramatic coborât din el însuși doar ca să-și privească rama. Să-și înțeleagă limitele. Să străbată distanța neștiută între Aici și Acolo.

„Pământul, ăla e un vapor prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. E o femeie prea frumoasă. E un parfum prea tare. E o muzică pe care nu ştiu s-o cânt… Iertaţi-mă, dar eu n-o să cobor. Lasaţi-mă să mă întorc. Vă rog!…”

Și a aşteptat ca pământul să devină lumini îndepărtate. Și amintire. Și speranţă.

Fumați-l voi, el nu se pricepe!…

Cum cine? Novecento.

Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento. Un nume mult prea sonor pentru un copil abandonat la bordul unui vapor. Nu avea cum să nu ajungă departe cu aşa un nume. Are un pian vrăjit la care cântă ragtime, pentru ca oamenii să nu simtă trecerea timpului și pentru a-i face să danseze pe muzica pe care dansează Dumnezeu, când nu-l vede nimeni. Și face ce vrea cu pianul la bordul vaporului: dacă are chef cântă jazz, dacă nu cântă ceva ce seamănă cu zece jazz-uri la un loc. 

Așa umblă vorba, ajunsă la urechile lui Daniel Simion, regizorul care a decis să-i spună povestea pe scena Teatrului Apropo. Într-un fel inedit, lăsând ochiului minții fiecăruia șansa de a-i descoperi cotloanele, fără să pună degetul anume pe ceva, și, cel mai important, fără să-l vâre amenințător în ochiul spectatorului. Cred că cel mai mare (deopotrivă cel mai surprinzător) merit al spectacolului este tocmai că nu împlinește așteptările publicului care a făcut deja cunoștință cu Novecento.

Nici ca cititor al monodramei lui Alessandro Baricco, nici (sau mai ales) ca spectator al ecranizării ei în pelicula din 1998 a lui Giuseppe Tornatore, „The Legend of 1900”, nu am avut așteptări atât de cuminți de la spectacolul lui Daniel Simion. Cu imaginea delirului muzical din claviatura celebrului Tim Roth (care l-a interpretat pe Novecento în filmul lui Tornatore) în minte, aș fi pariat pe un delir de același calibru în specatcolul regizorului român, mai ales când am aflat că din distribuție fac parte doi muzicieni. Ori Daniel Simion a mizat pe un confesional mult mai sofisticat (excelent susținut muzical de Ștefan Stoianovici), deloc demonstrativ, aproape șoptit, cum îi poate șade bine unei evocări de asemenea anvergură, lăsând inteligent prim-planul actorului Vlad Udrescu, trompetistul-tălmăcitor al emoționantei povești a lui Novecento, pe care-l însoțește atent, fără să tulbure firul poveștii dramatice, împingându-și abil pianul în narativul reținut propus de regizor.

Vlad Udrescu reușește să exprime la superlativ fascinația pe care întâlnirea cu pianistul de legendă a exercitat-o asupra personajului lui, cu duioșie, cu subtilitate, cu multă căldură și umor, cu chef de joc și de joacă, dublate abil de grija evidentă pentru sertarele unei memorii pe care le deschide și le închide cu mare delicatețe, folosindu-și inteligent resursele vocale, gestuale și corporale  (e fascinantă privirea lui mereu complice, în care reușește să lase adeseori văzute imagini ce par să se deruleze continuu sub ochii lui, în timp ce dă glas evocărilor din lungul lui monolog, reușind să țină vie povestea pe scenă), într-o plutire neîntreruptă prin tot spațiul scenic, într-o interpretare la limita candidului, ca o mângâiere anume inventată pentru a preveni orice judecată sau prejudecată a publicului care ar putea amenința în vreun fel mitul creat în jurul lui Novecento, cel care pare să fi dat un nou sens vieții lui mărunte de instrumentist oarecare, purtându-l într-o dimensiune superioară.

Articulează pertinent momentele importante ale narațiunii (în aceeași cheie discretă, chiar mi s-a părut inițial destul de puțin folosit) Sergiu Bivol, muzicianul/alter ego dinspre celălalt capăt al trompetei cu care se scrie povestea de la gura sobei vaporului Virginian. Unul (și Același) care cântă din trompetă și care, dacă se întâlneşte în plină furtună cu cineva care îi spune « Vino », ăsta care cântă la trompetă poate face un singur lucru: să se ducă (!).

Către Ștefan Stoianovici, cel mai cuminte Novecento, zic.

Numai ca să-și lase împreună sprijinită trompeta narativă, ca o țigară-martor neaprinsă, pe marginea pianului lui. Ce s-ar putea aprinde oricând pe coardele încinse de improvizații muzicale plăcute sub promisiunea atingerii a milioane şi miliarde de clape care nu se mai sfârşesc pe claviatura infinită… (scuze, asta e din altă muzică, sigur te-ai aşezat pe un scăunel greşit: ăla e pianul la care cântă Dumnezeu!…).

Nu, rectific. 88 de clape extrase precis din Marea Claviatură, luate cu împrumut teatral de Daniel Simion pentru a le strecura sub degetele lui Ștefan Stoianovici ca să însoțească muzical povestea tălmăcită de actorul Vlad Udrescu, punctată pe alocuri de trompetistul Sergiu Bivol.

Ștefan Stoianovici și-a propus (și a reușit) să personalizeze vocile, pentru ca Novecento să nu fie confundat cu naratorul, ajutându-l pe Daniel Simion în intenția explicită de a multiplica actorul, triplat prin contribuția trompetistului Sergiu Bivol, trei voci distincte pe care reușește să le contragă iar și iar într-un singur personaj, mereu în stare să-și găsească singur ritmul și drumurile înapoi, și, mai ales, să dea glas prin acest procedeu unei povești pertinente despre du-te-vino, despre explorare și destinații, despre curaj și fatalitate, despre repere și schimbare, despre trecere și eternitate, și, în general, despre călătorie ca preocupare și destin.

Cei trei reușesc să-și facă ingenios loc unul altuia printre sforile care-i leagă împreună în această poveste fluidă (deopotrivă muzical, vizual și dramatic) născută din valurile oceanului și pe care scenografa Alexandra Lupeș ridică încet velele lui Virginian, primindu-ne discret pe puntea care adăpostește și leagănă cufărul alb cu amintiri curate (și minimum de recuzită!), numai bune de depănat, din această poveste alb/negru (codul claviaturii din text, decor și costume, păstrat și în proiecțiile folosite, ca o mărturie documentară a altor vremuri, de la începuturile jazz-ului, care adăpostesc vremelnic culorile doar pentru a sublinia mirajul american, revelat celor ce traversează oceanul și ating marele vis al libertății).

Un superb tablou narativ, rămas ani de zile între coperțile unui text sublim citit de milioane de oameni, agățat apoi pe un perete într-o ramă cinematografică, sprijinit într-un cui de care Daniel Simion s-a încumetat să tragă într-o zi ca să-l lase să cadă, dramatic, în cea mai nedeplină tăcere, pe o scenă.

Scena teatrului Apropo.

„Novecento” de Alessandro Baricco

Teatrul Apropo

(co-producție cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Filarmonica de Stat Sibiu, UNATC „I. L. Caragiale”)

Regie: Daniel Simion

Scenografie: Alexandra Lupeș

Muzica originală: Ștefan Stoianovici

Light design: Daniel Simion

Grafică: Romulus Boicu

Producător: Costinela Caraene

Promovare: Costinela Caraene

Cu:

Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (pian), Sergiu Bivol (trompetă)