Căutătorul cu patru capete. De vulpe din patru zări.  „FOXFINDER”.  Cristi Juncu răscolitor, la Excelsior.

Fiara.

Ascunsă precis undeva în preajmă. Agilă, curioasă, flămândă, gata să atace oricând. Stă mereu la pândă și ne așteaptă prima julitură, ce are s-o stârnească negreșit cu mirosul de sânge speriat. Știe sigur că momentul în care ne slăbește vigilența e aproape. După ce ne-a fost pusă mai întâi la îndoială credința, pe urmă emoțiile și-n cele din urmă dreapta judecată.

Se hrănește cu dubii. Cu ignoranță. Cu distorsiuni și credințe false. Cu manipulare. Cu risc și primejdie. Cu amenințare. Cu tremur și frică. Și sare la beregată din față, privindu-te în ochi și hrănindu-se cu toată neputința ta de a i te împotrivi.

Sună familiar?!…

„Foxfinder”. Cea mai proaspătă premieră a regizorului Cristian Juncu. La Teatrul Excelsior, care continuă seria propunerilor inedite. Cred că este la această oră teatrul cu cel mai interesant și revigorant repertoriu, în care  au fost prinse inteligent temele contemporanului, tălmăcite răspicat pe limba tinerilor cărora li se adresează, cu care jonglează destul de lejer regizorii aduși să monteze pe scenele lui, pentru că se pot baza pe o trupă foarte tânără (și deja foarte prețioasă), tot mai antrenată pentru un teatru de tip nou după colaborările cu importanți artiști care i-au pus foarte bine în valoare în ultimii ani.

„Foxfinder”. Un construct teatral solid despre fragilitatea cotidianului, cu iminența pericolului pe masă. Una dintre cele mai ofertante premize dramatice, acum în chip de vulpe, tăvălită excelent de Dawn King în jurul celulelor societății prin toate relațiile de putere prin care sunt prinse în diferite organe ale organismului social căruia îi asigură supraviețuirea (și reduse iscusit la esență), pentru a evidenția slăbiciunile individului ca verigă a sistemului în care este nevoit să funcționeze. Capabil să-l domine și să-l strivească, legându-i sigur posibilitățile de mișcare în lanțul pe care singur și-l înfășoară în jurul oricărei libertăți, în numele logicii și bunului simț anume inventate pentru a-l ține captiv în dilemele propriilor alegeri, cea mai importantă resursă pentru orice formă de control care se poate exercita asupra sa. Într-o lecție de manipulare perfectă (la nivel dramatic, teatral, ideatic, muzical!) construită temeinic de Cristi Juncu prin jocul substanțial al actorilor, excelent aleși și senzațional antrenați să învârtească distopia cât să alunece ușor pe gâtlej. Între oricare două înghițituri în sec.

Pe care le va experimenta cuplul Samuel și Judith Covey (excepționali Bogdan Nechifor și Dana Marineci), pus acum sub lupa atentă a unui sistem ce-și flutură amenințările și instrumentele de tortură pe deasupra capetelor, proprietății și temerilor lor și ale vecinei și prietenei lor Sarah Box (senzațională Oana Predescu), iscodind cu atenție felul în care își administrează fiecare  viața și ferma, pentru ca nu cumva să amenințe viețile și fermele altora, punând astfel în pericol sistemul și modul de guvernare a vieților și fermelor tuturor (!). O cercetare amănunțită a umanului întors pe toate părțile, așa cum traversează el interioarele celor trei, la care purcede cu maximum de seriozitate William Bloor (superb Dan Pughineanu!), căutătorul de vulpi flancat vigilent de alți trei foxfinderi care-l vor sprijini îndeaproape pe toată durata spectacolului (Visarion Udatu – cu partitura cea mai generoasă, Iulian Sfircea și Andrei Ionescu).

Doamne, câte se pot învârti în jurul unei lipse de vulpe!… Și cât de ușor și frumos pot asuma o convenție șapte actori cu chef de joc și joacă! Transformând un mare banc sec într-o dezbatere serioasă despre guvernanții și guvernările acestui început de mileniu (proaspăt traversat de o pandemie ce ne asigură recognoscibilul în normal/absurdul acestei situații, de curând cotrobăit de întreaga planetă în căutarea noilor mecanisme de lansare, propagare și integrare a informațiilor în acțiunile indivizilor), netezind calea către posibila dictatură a unor minorități (entități dinadins invizibile sau nemenționate – expediate în definiții sistemice generaliste, aici „Institut” – pentru ca misterul în jurul identității lor să le poată asigura autoritatea) ce poate trece dincolo de totalitarism, către o nouă formă de absolutism, cu democrațiile la vedere, spre a face ca orice alegere să pară liberă (deși conduce negreșit către rezultatul mult așteptat de despot, acum intrinsec și colectiv).

Sunt la mijloc nespusele care ne guvernează cotidianul, tăcerile care deformează încetul cu încetul realitatea noastră până se lasă substituită de realitatea altora. Interesant constructul dramatic ce va face posibil ca îndoiala să apară în oglindă în ambele tabere, proces pe care Cristi Juncu îl va asigura magistral dinspre fiecare dintre ele.

Tăceri din care se alimentează și se augmentează perfect suspiciunea de infestare, de contaminare, de molimă ce se cere curmată înainte să-și întindă tentaculele, ce-l mână pe William (al unui implacabil Dan Pughineanu care își conduce inițial personajul milimetric prin hățișurile conceptual-birocratice ce i-au fost insuflate din fragedă copilărie – petrecută de la 5 ani în Institut – de mama/planetă și tatăl dormitorului, ce i-au legănat visele cu disciplină) prin ancheta amănunțită asupra cazului, până se lovește cu zgomot de adevărurile celorlalți. În timp ce  Samuel Covey  (minunat Bogdan Nechifor, care construiește impecabil portretul bărbatului provocat de propriile pierderi și încolțit de constrângerile sistemului ce caută să-l anihileze pentru nerespectarea planului cu care-i este dator) parcurge traseul în sens invers, plecând de la suspiciune și circumspecție față de adversarul (redutabil!) căruia trebuie să-i facă față, ajungând să-i împrumute ideile apoi să-și însușească tot mai înveșunat credințele lui (Bogdan Nechifor performează la superlativ la ambele extreme, mai ales după ce le punctează mijlocul – gestul acceptării și convingerii, asumat emoțional când așează ceasul pe mâna adormită (!)–), pe care soția sa Judith Covey încearcă, răbdătoare, să le contracareze (foarte bine susține Dana Marineci lupta asta cu sine – a ei, a soțului, a cuplului – și cu ceilalți, găsind mereu echilibru între nevoile și posibilitățile tuturor, ca punct vertical de intersecție și mediator perfect al tuturor conflictelor între personaje), până la sacrificiu.

Cosmin Ardeleanu i-a plasat pe acești căutători de sine și de sens într-un spațiu al izolării ce se cere salvat (o casă din lemn cu mobilier puțin dintr-un rural apăsător, la care a asortat și ternul din costumele personajelor, ale cărei elemente se mișcă generos spre a muta acțiunea dintr-o încăpere în alta – chiar și într-o altă casă, prin  mica extensie din dreapta (!), inițial un birou în afara unui spațiu precis, o amenințare la vedere care și-a pus amprenta asupra receptării personajului William), luminat sărac și impregnat de vocea necontenită a ploii, întreținută acustic de o ingenioasă instalație de lemn care mișcă apa și-i asigură percutant căderi în cadențe diferite), extins abil de regizor către sala de joc și frământările interioare ce-i vor traversa negreșit pe spectatori prin trucuri de efect (mai ales foxfinderii/pomi, capcanele vii cu iepuri pe crengi pentru ademenirea vulpilor).

Peste toți și toate guvernează meticulos, de sub pelerinele KKK, varianta pe galben (!) ce atenționează asupra pericolului vulpo-atomic (vulpea stilizată de pe spatele lor seamănă  teribil cu semnul de avertizare în legătură cu prezența materialelor radioactive / pericolelor nucleare), foxfinderii (repet, cu autoritate neprecizată, care te duc lejer cu gândul către o sectă, scopul și mecanismele ei de racolare și întreținere a entuziasmului în rândul sectanților sub o cauză nobilă  – și Ku Klux Klan a avut drept scop inițial protejarea celor nevinovați și neajutorați și ajutorarea celor oprimați, chiar autointitulându-se „Statul Invizibil”). Anunțați de fiecare dată cu surle, trâmbițe și tobe (!), foxfinderii acestui trio parodic asigură treceri excelente între scene și ne ajută să înaintăm prin distopie. Înarmați de Cristina Juncu (cea care semnează o spumoasă compoziție muzicală, ce are să te bântuie multă vreme după spectacol) cu toate cele de care au nevoie pentru a-și prezenta și apăra organizația, inclusiv imn („Caută vulpea”, cu ceva variațiuni notabile – schimbă inteligent verbul pe parcurs, invitând la acțiune! –, cântat mereu pe două voci, Visarion Udatu și Iulian Sfircea, ce ți se înșurubează precis în timpan) și Crez (delicioasă scena în care Visarion Udatu, foxfinder-ul principal, citește cu emfază religioasă textul despre vulpe, îngânându-l pe Dan Pughineanu care-l repetă cu disperare și credință în timp ce inspectează casa Covey-lor), excelent asortate la elementele pe care regizorul le-a integrat în comportamentele lor (semnul recunoașterii între găsitorii de vulpi, cu degetele adunate în chip de îndemn și  binecuvântare, dar și pedepsele corporale pe care și le aplică William pentru a stăvili orice pornire necuviincioasă în afara comportamentului dezirabil impus de organizație), foxfinderii înaintează demni prin narativ până la autodezintegrare. Doar înăuntru nu căutaseră!…

Singurul portret de învingător rămâne cel al Sarei Box, o excepțională Oana Predescu (incredibilă transfigurarea de care este capabilă această talentată actriță pentru a-i împlini personajului caracterul revoluționar) dispărută inteligent din deznodământ, cea care luptă până la capăt cu sistemul și-l biruiește (în cele din urmă metaforic), luând mai întâi pe îndelete fiecare amenințare a lui (excelentă în confruntările unu la unu cu asupritorul, pe care-l pune cu botul (vulpii!) pe labe, și obține până la urmă chiar avantaje, în pofida dovezilor incontestabile de colaboraționism cu care este prinsă și amenințată), marcând victorii punctuale în fiecare luptă de putere în care întoarce cu forță situațiile în favoarea ei, cu care însă nu se mulțumește, mergând cu încăpățânare mai departe pe propria cale pentru a câștiga tot războiul.

Războiul din care, tocmai prin superba ei lipsă, vulpea negăsită rămâne un excelent încasator.

Foxfinder” de Dawn King traducerea Bogdan Budeș

Teatrul Excelsior,  Sala „Ion Lucian”

Regia:  Cristi Juncu

Scenografia: Cosmin Ardeleanu

Muzica originală: Cristina Juncu

Lighting design: Traian Marin

Producător delegat: Camelia Moroianu

Foto: Cosmin Ardeleanu


DISTRIBUȚIA:

William Bloor: Dan Pughineanu

Samuel Covey: Bogdan Nechifor

Judith Covey: Dana Marineci

Sarah Box: Oana Predescu

Foxfinder: Visarion Udatu

Foxfinder: Iulian Sfircea

Foxfinder: Andrei Ionescu

Durata: 2h (fără pauză)

Învățăturile Gianinei Cărbunariu către fiul ei ascultător, Teatrul Excelsior:   Zi-le, Sadoveanu! Fără număr, fără număr!… Stop. DOUĂ ORE CU PAUZĂ (Moromeții, volumul III)

Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau cu monitorii…

Hai, bre, Domnule Trandafir, nu e politically correct, asta e din alt secol!…

Stați așa, m-a luat flama, nu e domnu Trandafir!… E István Téglás de la Baraolt, județu’ Covasna, cu diapazonu’n mână și o superbă tălmăcire a lecturii ca la gura sobei, unul dintre cei mai cool actori ai scenei noastre, we are safe. Te-au băgat în eroare citatul, costumația și baloții de paie pe lângă care a trecut în grabă ca să împărtășească ceva despre bucătăria spectacolului. E ok, we are back.

Vă leatu 2023.

Nu cred că nu pricepeți ce vreau să spun, nu se poate ignora așa ceva. E de la cronicarii noștri, nu uitați de unde am fost începuți. Și dacă tot a rămas la îndemână textul lui Sadoveanu, măcar să priceapă și străinii ăștia proaspăt cocoțați la balcon cum e cu școalele noastre. Hai, Ioana Niculae (bine, bineee!), de-acolo, din banca din spate, we need a shortcut, bagă o Dăscălița” pe repede înainte să audă și Teodosie despre Octavian Goga, că nu i-a prevăzut tat’su Neagoe Basarab nimic despre viitor în Învățăturile lui!…

Lecție deschisă despre învățământul românesc.

Nemiloasă. Dureroasă. Crudă. În sânge. Cu mască și dezinfectant. Cu ecrane și internet. Cu manele. Cu legea în mână. Cu pâinea (fără sare, că s-ar putea să nu se vrea să te simți tocmai binevenit) și cuțitul. Cu care taie precis feliile potrivite Gianina Cărbunariu, cum se pricepe atât de bine să o facă să ajungă la toată lumea. S-a citit mult pentru spectacolul ăsta. Și se vede. Unul dintre cei mai preocupați dintre creatorii noștri de teatru de valoarea documentară a cotidianului de dată recentă în abordarea temelor stringente pe care le identifică și le extrage chirurgical din societate și cărora le găsește mereu dramaticul potrivit pentru o înscenare super-fresh întru terapie, Gianina Cărbunariu a decupat inteligent din miezul problemelor pe care le-a identificat în sistemul nostru de educație, împreună cu echipa spectacolului de la Excelsior, toată esența de care a avut nevoie scenariul dramatic ca să devină nu doar o bază solidă pentru un savuros spectacol de teatru, ci și un exercițiu afectiv sanitar, absolut necesar pentru igiena noastră morală, o minunată bază de discuție pe această temă dureroasă pe scena unui teatru dedicat adolescenților.

Răsfoind pe limba tuturor marea antologie a educației, dinspre paginile îngălbenite, cu colțurile îndoite sau rupte cu trecerea vremii, pline de cuvinte subliniate sau încercuite (smart!), către cele nou-nouțe, aproape neatinse, care se tot adaugă la dosar (și pe care cei mai mulți cititori, plictisiți de lectura greoaie a celor mai vechi, doar le frunzăresc ori chiar nu mai catadicsesc să le parcurgă), Gianina Cărbunariu găsește (genial!) un fir roșu care poate lega împreună elevi, profesori, părinți, diriginți, cu un pumn bine plasat fix în moalele mult râvnitei lor erudiții (m-am tot gândit cât de faină alegere, n-ar fi mers nici cu Pink Floyd, nici cu Delia, nici cu Dan Spătaru!…).

Nu înainte să ne treacă, sub atenta supraveghere narativă a acestui nou domn Trandafir, prin câteva déjà-vu-uri. Unul scurt, puternic, de impact, de pe vremurile (diferite!) când ne toceam bluza uniformei (sau geaca de piele, după caz) în coate pe băncile școlii (unul dintre clișeele de care, nu se știe exact cum, nu mai putem scăpa), hai, Ioana Niculae, și sfielnică, și bălaie, și cu ochii limpezi, dar cu ispita tremurând pe buze, parafrastic, pa-pa seninătatea slovei din scriptură, aia, aia eee… zi-le, zi-le… bine, bineee!…

Altul, pe cale de consecință (n-am putut să mă abțin!…), despre condiția profesorului în România în ultimul secol și jumătate, luat peste picior într-o aparentă încercare de salvare de străinii ăștia vigilent-observatori care inspectează cazul, Alex Călin și Alex Popa (un duo foarte simpatic, prin care se face și o scurtă și delicioasă demonstrație de pedagogie teatrală într-un schimb auto/ironic cu István Téglás, în care e prins ulterior și Andrei Nicolae Ionescu, cooptat din spatele camerei!), cu toate reparațiile necesare pentru un up-to-date prin care militează pentru responsabilitate socială, combaterea discriminărilor de orice fel, creșterea finanțării și depolitizarea sistemului de educație. Cu debate, care vine la pachet și cu moment publicitar pentru curățarea petelor cu tot.

Pete care nu prididesc să se adune din alte déjà-vu-uri și clișee, apucături nesănătoase perpetuate până în zilele noastre, dezvoltate până la apogeu în anii democrației învățământului, cum sunt cele adunate în jurul băncilor copiilor noștri la una dintre intensele ședințe cu părinții (după părerea mea, cea mai elaborată scenă din spectacol) pentru a dezbate un caz de in/disciplină școlară, depinde de unde privești spre chestiune (excelentă diriginta Andreei Hristu în calitate de mediator, care-și susține cum poate colegul, preanefericitul „dascăl” de română al lui Alex Popa, excelent apărător de Mânjoală, încăput pe mâna și limbile ascuțite ale părinților, într-un dialog absolut superb în care strălucesc Annemary Ziegler și Mihaela Coveșeanu, temperate fin de pe margine de Alex Călin, care va și aduce minunat în discuție, împreună cu personajul Cosminei Drobotă, problema modelului și responsabilității părinților pentru viitorul copiilor lor), premergătoare scenei-bombă  a unui Examen de maturitate trecut cu brio de toate părțile implicate.

Un examen de anduranță în care Annemary Ziegler trece brusc și savuros la catedră (personaj foarte bine dublat în varianta lui tânără de Ioana Niculae) iar ceilalți în banca examinaților, adică a celor care ar face orice ca să treacă Bac-ul. Și ce orice!… Lasă disputa Blaga-Voiculescu la tradiționaliști (foarte bine Alex Călin!) și frustrările de o parte și de alta a catedrei, mai bine un cântec vesel să cântăm!…

Knock-out. N-aveți decât să numărați: floare-albastră, floare-albastră, floare-albastră… până la doi-zece, doi-zece, se-aude?!… Coveband… Mihaela Coveșeanu, mă-nclin!, toată lumea dansează!… Doi-zece, doi-zece, nu se mai ridică!… Knock-out clar.

Pauză. Aia promisă în titlu.

Cât să ne tragem sufletele pentru că ne așteaptă o nouă lovitură sub centură în meciul următor: învățământul în pandemie și post-pandemie. Sistemul juridic coborât amenințător peste sistemul de învățământ, două brațe ale uneia și aceleiași caracatițe: ignoranța. Azi și online. Și-a ascuțit tot mai tare retorica discursivă și vigilența pentru a dărâma din temelii, uitând să mai și pună ceva în loc. Un abuz (față de toată lumea!) la care suntem complici cu toții. Doar gadget-urile și abilitățile digitale pot face osebirea între culpabil și scuzabil. În toate taberele. Construită în jurul conflictului provocat de un incident „minor” la clasă (un schimb de cuvinte jignitoare între o elevă și profesoara ei – foarte bună Cosmina Drobotă în acest rol, ajutată de partenerii de scenă, acum colegi de cancelarie ai personajului ei, puși cu toții sub tirul întrebărilor minunaților avocați, articulați de Andreea Hristu și Alex Călin sub zgomotele tastelor apăsate ale unei mașini de scris ce consemnează consecvent declarațiile tuturor martorilor), urmat de o sancțiune disciplinară. Căreia îi căutăm cu toții ironic (excelent monologul final al Ioanei Niculae despre comunicare eșuată și lipsă de vinovați) justificarea, plauzibilul, erorile, viciile de procedură, ameliorarea sau chiar anularea, sub pretextul unui dialog civilizat între toate părțile implicate (prinse, care mai de care, în norme, statute și regulamente de funcționare depășite, care-și dovedesc inutilitatea în fața amenințărilor pe care rezistența la schimbarea vremurilor încă o dovedește).

Un Examen de maturitate despre preamult și clișeu și șablon, despre vremuri mai bune ori mai proaste pentru Școalele noastre, despre responsabilitate, etică, valori, compromis și corupție, despre tradiție și evoluție, despre rezistență la schimbare și progres la modul cel mai smart, fresh, viu, colorat și tonic.

Pe limba tinerei generații, la trântă, fără pic de menajament, cu școala noastră cea de toate zilele (de alaltăieri, de ieri, de azi, foarte probabil și de mâine), luând la mișto cu maximum de responsabilitate toate tarele din sistemul nostru de educație, punctând, arătând, subliniind, actualizând deștept, analizând și desfăcând în bucățile potrivite toate cele despre care ar trebui să ne așezăm naibii cu toții odată și-odată, profesori, elevi și părinți,  să vorbim de-adevăratelea.  

Cum o face la superlativ spectacolul Gianinei Cărbunariu, „Două ore cu pauză”, care deschide larg ușa către un dialog real cu publicul tânăr spectator, dar și cu elev-copilul interior din fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, ce i-a fost coleg de bancă și de suferință, timp de două ore cu pauză, prin hățișurile unui sistem de educație bolnav, ce încă-și mai caută vindecarea refuzând încontinuu internarea, diagnosticarea și tratamentul potrivit. O explozie de energie pe scenă într-un spectacol excepțional scris, construit și interpretat de actorii Excelsiorului, excelent mișcați prin scenă (și prin sală!) de Ioana Marchidan și cu destul testimonial la îndemână (extras punctual și din autobiografiile actorilor) ca să-și poată înșuruba oricând adevărul în crăpăturile zidurilor educației, lăsate dinadins căscate de Gianina Cărbunariu către toată școala din noi.

Un proces meticulos de introspecție și de confruntare a celuilalt, plin de întrebări, intimidări și amenințări în care ne încrucișăm cu vitejie tăișul spadelor propriilor valori și credințe, fără să ne mai ascultăm unii pe alții în lupta asta surdă în care sângele vărsat de fiecare strigăt disperat de neputință așteaptă încă să se verse terapeutic peste niște soluții bune de plantat la temelia unui altfel de război.  

Iată una teatrală.

E pur întâmplătoare orice asemănare. Cu ficțiunea, zic.

Frumos. De toamnă.

P.S.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară,

Iar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnişoară…

Două ore cu pauză” de Gianina Cărbunariu

Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”

Regia: Gianina Cărbunariu

Scenografia: Adrian Ganea

Lighting design: Cristi Niculescu 

Muzica originală: Oscar Ungvári

Mișcarea scenică: Ioana Marchidan

Producător delegat: Vasea Blohat

Regia tehnică: Andreea Ghiciu

Foto: Vlad Catană


În distribuție:

Alex Călin

Mihaela Coveșeanu

Cosmina Dobrotă

Andreea Hristu

Ioana Niculae

Alex Popa

Annemary Ziegler

István Téglás

și Andrei Nicolae Ionescu


Data premierei:  7, 8 octombrie 2023

#xfest #teatrulexcelsior

Durata spectacolui: 2 h cu pauză

recomandare vârstă: 14+

Să facem dragoste pe cadavre sau ținte legitime în Armata lui Thomas Mâțâțelu: „Locotenentul din Inishmore” la Teatrul Mic

Orange is not the new black. Numa’ zic.

Despre cele mai serioase lucruri la modul cel mai neserios. Sau despre cele mai neserioase lucruri la modul foarte serios. Așa cum o impune subiectul unui mic text mare (ori un mare text mic) despre absurdul violenței. La modul dur, zgomotos, energic, tulburător, accelerat până la paroxism. Într-o nebunie de spectacol, o savuroasă comedie neagră cu toate ingredientele necesare pentru o gură neobișnuită de teatru proaspăt. Proaspăt tranșat, zic. Până la măruntaiele lui dramatice, deschise visceral către public pentru a scoate de acolo toată emoția cu care s-a putut pricopsi pe mațe după ce i-a digerat neobișnuitul narativ. O coborâre dintr-un cinema tip Tarantino (prin citate precise, mai ales muzicale) direct pe scândura scenei Sălii Atelier a Teatrului Mic.

De pe degetul smuls cu maximă cruzime din ceea ce ar fi putut fi altădată o mână, poate chiar pricepută să-i  aștearnă violenta poveste ori doar să-i apese fără să gândească trăgaciul, se ia un inel plin de sânge, martor la toate ororile care ar putea fi imaginate, să-i pecetluiască revenirea la normalul dinamitat cu grijă, la limita burlescului, printr-o absurdă ceremonie de logodnă. Cu violența. Cu disperarea. Cu brutalul. Cu urâtul și silnicul din noi, în toată splendoarea stridențelor pe care atât de mult ne străduim să le potolim, să le educăm, să le ascundem, scoase fără menajamente la lumină de regizorul Vlad Massaci și azvârlite nemilos spectatorului peste obrazul fin și nasul pudrat corespunzător să-și primească neașteptata și nemiloasa pedeapsă dramatică.

Răzbunarea e doar o cacealma. La capetele binelui stau două feluri de rău, dintre care cu greu se poate alege cel preferat pentru deznodământ. Pentru că la umbra ignoranței, a lipsei de educație și de șanse economice și sociale, compromisul, oricare ar fi el, este la fel de blamabil sau tolerabil, indiferent de care parte a adevărului te-ai așeza.

„Locotenentul din Inishmore” a avut premiera la The Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon, pe 13 mai 2001, iar în 2003 piesa a câştigat Premiul Olivier la categoria „Cea mai bună comedie nouă”.  Dramaturgul și scenaristul Martin McDonagh are în palmares patru trofee Tony, un Oscar pentru scurtmetrajul „Six Shooter”, un premiu BAFTA pentru pelicula „In Bruges”, iar cel mai recent film al său, „Trei panouri lângă Ebbing, Missouri”, a obținut două Oscaruri, patru premii Globul de Aur și cinci premii BAFTA.

Cu un senzațional simț al umorului, negru ca tăciunele, Martin McDonagh face din „Locotenentul din Inishmore” o bijuterie dramatică, numai bună de agățat la reverul oricărei haine militare a luptătorilor din armatele naționale de eliberare, din Irlanda sau de oriunde de-aiurea în lumea asta largă și bolnavă, în care violența crește tot mai mare la adăpostul ignoranțelor de tot felul la care suntem cu toții complici. Padraic, un locotenent nebun din insula Inishmore, este doar un model de neurmat, din multele pe care ni le oferă azi omenirea, inteligent adjudecat și condus în scenă de un excelent Ionuț Vișan, care-i descoperă și-i relevă toate colțurile întunecate ale minții și sufletului, împrăștiate deliberat în cele mai ascunse cotloane ale lor, până la antagonii savuroase, ale căror alternanțe rapide și precipitate valsează priceput între naivitate candidă și prăbușiri nervoase aurzitoare, oferind multe motive pentru cele mai legitime hohote de râs.

Mobilul (evident, ridicol!, dar cu cât mai precis trimis în derizoriu, cu atât mai ofertant de construit teatral în jurul lui) celei mai noi lupte pe care o are de dus și care-l mână în această aventură dramatică este prezumtiva ucidere a celui mai bun prieten al său, lăsat în grija tatălui de fiecare dată când pleacă într-o nouă misiune de ucidere și tortură a unor indivizi nedovediți de lege ori de bunul simț, în numele unei legitime violențe, lăsată altfel la cheremul mult prea liberului lui arbitru.

Autoerijat în liderul unui grup de sciziune desprins din Armata de Eliberare Națională a Irlandei, al cărui singur membru este și în numele căruia comite zilnic, aleator, cele mai groaznice crime ce se pot imagina, Padraic porneşte o adevărată luptă de răzbunare pentru a afla cine este responsabil de moartea prietenului lui, singura ființă pentru care a simțit vreodată afecțiune.

Furia lui oarbă se îndreaptă precis împotriva tatălui său Donny (un credibil vulnerabil Vitalie Bantaș, ce-și  stăpânește cu umor personajul mucalit, disimulant, uneori fals speriat, alteori resemnat ori puternic și determinat, toate fără niciun fel de stridențe, undeva în limitele autocontrolului precis dobândit de-a lungul numeroaselor expuneri la violențele fiului), care s-a dovedit prea puțin responsabil de această dată, și un cunoscut al familiei, un foarte fragil emoțional Davey al lui Andrei Brădean (bun biciclist și dansator!), atent condus și el prin nuanțele infinitei naivități pe care o presupune personajul, suspectul principal al săvârșirii omorului pe care lipsa de vigilență a tatălui l-a făcut posibil.

Donny-Davey este cuplul care deschide spectacolul și povestea absurdă a crimei, un cuplu care rămâne sudat până la sfârșit pentru a găsi soluții de apărare, mâinile care caută să se spele una pe alta de sânge, de cremă de ghete și de pufuleți (!), într-o realitate în care fiecare dintre ei schimbă lejer reperele, jonglând credibil, fiecare cu propria naivitate dar și cu absurdul ce le este pus în brațe într-o  complicitate ingenuă care face deliciul publicului. Complementari la toate nivelurile, cei doi reușesc să țină acțiunea în mână, adaptându-se lejer la situațiile în care sunt provocați mereu împreună, ca doi sisifi ce trebuie să miște piatra de pe stâncă, împingând-o cu aceeași forță, unul la vale, altul la deal.

Naivitatea lor nu mai pare cine știe ce strigătoare la cer când încep să-și dea arama de pe față celelalte personaje. Întâlnirea cu sora lui Davey, Mairead a excelentei Alina Rotaru  (în cealaltă distribuție rolul îi revine Silvanei Mihai), fata fără țâțe, cu părul scurt și atitudine de băiețandru, construită firav într-o aură de falsă duritate, sub un strat fin din cea mai temeinică gingășie și ludic pe care încearcă să le camufleze cu toata ființa ei, ca să nu pară vulnerabilă în această lume dementă populată de bărbați. Superbă Alina Rotaru în această joacă infinită de-a fata și băieții, în care plonjează ba abrupt, ba fin, fără să înțeleagă pe deplin ritmurile inimii ei și posibilitățile de a o acorda la pulsul local și universal, mereu răzvrătită împotriva unor idei pe care n-are vreme să le aprofundeze, o rebelă ce-și găsește mereu câte o cauză în speranța că va fi recrutată într-o zi în rândurile celor viteji.

Minunată în scena întâlnirii cu Padraic la întoarcerea lui acasă,  fiecare apărându-și fragila poziție de posibil amorez înainte de a-și da drumul de pe stânca vieții în prăpastia dragostei. Cu arma în mână, romantismul capătă nuanțe nebănuite, cu maximum de potențial comic, excelent exploatat de Vlad Massaci, pe care cei doi îl explorează inteligent între pudic, cruzime și disperare, printre injurii și țipete transformate abil în vorbe mieroase de dragoste, ce-și găsesc și calea întoarsă, întru apărare, în cea mai tandră apropiere dură ce se putea imagina între un criminal descreierat și o fată mai degrabă drăguță decât așa-și-așa (!).

Excelent și Cezar Grumăzescu, unul dintre cei mai talentați actori ai Teatrului Mic, care se achită impecabil de două misii precise, ambele delicioase în economia acestui spectacol. Inițial autorul unei minunății de prestație cu capul în jos, în rolul lui James, căruia a reușit să-i construiască memorabilul (un mic traficant de marijuana care le vinde droguri elevilor de liceu), o victimă superbă a furiei lui Padraic, căruia i se aplică meticulos un tratament de torturi, printre care se strecoară abil, punându-și la bătaie toate armele argumentativ-emoționale (și pe cele din arsenalul lui actoricesc) pe care le poate folosi pentru a evada din situație și a o întoarce în favoarea lui.

Revine încă și mai savuros în rolul lui Joey (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Bogdan Talașman), ostracizatul, suflet plăpând, împăciuitor, damnat pentru lipsa lui de peștișor de aur și nu numai (!), veriga slabă a unui alt grup „de sciziune”, un  trio „la costum” ce veghează la buna desfășurare a neliniștii publice, închegat în numele unei violențe pe care nu o înțelege și nu o împărtășește real niciunul dintre ei. Autor al unui minunat discursiv marcat de violenta respingere a violenței, Cezar Grumăzescu își folosește dibaci vocea sugrumată, infinit suav-speriată, și gesturile cele mai precipitate, coerent adunate în pielea lui Joey, cu care-i asigură grupului ridicolul necesar pentru a se prezenta publicului. De celălalt capăt al acestei surprinzătoare facțiuni trage punctual Brendan al lui Tudor Istodor, personajul aproape serios  care cată să-și smulgă bruma de autoritate în sânul grupului prin a contrazice. Încontrarea lui încordată e doar un joc prin care exactitatea inexactităților lui îmbracă la fel de ambiguu fiecare echivoc lansat de autoerijatul lider al grupului, ora exactă a unor incongruențe de sincronizare, interpretat de Ovidiu Niculescu. Personajul lui, Christy, primul care-și face apariția și care mai face și cu ochiul bun publicului, invitându-l la festinul absurdului, esteomul pildelor și lecțiilor de viață, al banalului tezist, mistificator, argumentativ justificativ pentru un comportament de un neplauzibil aproape poetic, închis cu grijă în cutia viorii din care se aud precis (și chiar sunt aduse la vedere!)sunetele  suave ale ridicolului,în numele unei Irlande libere. Un grup conștient de solemnitatea banalității lui, căruia îi asigură mai întâi ceremonialul, după care îi rostogolește bulgărele narativ până devine avalanșă. Strivind nemilos, într-o descătușare de energii declanșate și menținute sincron într-un amețitor schimb de ținte în care se prind toate personajele, fiecare călău și victimă în jocul celuilalt de-a violența (felicitări scenografei Ioana Pashca, care după ce i-a asigurat spațiului toată coerența necesară, compartimentându-l abil pentru scenele pe care le are de găzduit, îl aruncă savuros în aer în finalul spectacolului, prin elemente ce-i vor mânji delicios amintirea oricărui firesc), orice brumă de salvare, căreia-i va fi doar subliniat fatidicul imposibil, prin ultima proiecție (singurul lucru după care nu m-am dat în vânt, deși pe alocuri video-ul a rezolvat inteligent câteva scene).

„Locotenentul din Inishmore”. Un spectacol despre feline și igienă la modul îngrozitor de personal. Și despre armata fictivă de eliberat feline și conștiințe încărcate, ce cată să strecoare pe degetul întins inelul plin de sânge, mângâind deștept mâna cerută întru însoțeală în cea mai curate nebunie. Cu super umor negru irlandez și măcel asortat. Până în punctul în care aproape nu mai contează intriga și desfășurarea acțiunilor care au dus la teribila vărsare de sânge, în care punctele culminante, pentru fiecare personaj câte unul, se succed rapid până la cufundarea în cel mai perplex deznodământ.

Punct culminant după punct culminant, servite în cele mai spectaculoase răsturnări de situație și de poziții de putere, în care devin cu toții autori de sărituri peste axul spațiului, al timpului, al logicii și dramaticului, în care fiecare dintre noi e prins fără drept de apel și de unde va trebui să ne găsim, care cum putem, curajul și momentul care ni se potrivește să plonjăm în absurd.

Totul până la mâță!…

P. S.

Deloc întâmplător avertismentul regizorului către public (pot să confirm că n-a fost ușor de dus nici de adulții mai sensibili): „E atât de neagră încât rog sincer părinții să nu își aducă copiii la acest spectacol dacă nu au măcar 14 ani. Știu, unii copii sunt mai precoce, înțeleg mai repede convenția teatrală, înțeleg de la vârste mai fragede de atât, că ce văd nu e adevărat, că sângele e sirop, că nu moare nimeni iar cadavrele sunt butaforie. De aceea, citind aceste rânduri, un părinte poate hotârî dacă va ține cont de recomandarea teatrului sau nu. Dar rămâne întrebarea: „de ce montați, dom’le, prostiile astea violente, de le ziceți „comedie neagră”?!” Iar răspunsul este: tocmai pentru a întelege că violența e cea mai extremă formă a prostiei. Iar dacă prostia mai îmbracă și forme ideologico-naționaliste, atunci fandacsia e gata. – Vlad Massaci.

Locotenentul din Inishmore” de Martin McDonagh, Traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Mic, Sala Atelier

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Video, regie montaj: Adrian Petrariu

Director de imagine: Doina Moraru

Mișcare scenică: Ştefan Lupu

Producător delegat: Alois Chiriță


DISTRIBUȚIE:

Donny: Vitalie Bantaș

Davey: Andrei Brădean

Padraic: Ionuț Vișan

Mairead: Alina Rotaru / Silvana Mihai

James: Cezar Grumăzescu

Christy: Ovidiu Niculescu

Brendan: Tudor Istodor

Joey: Cezar Grumăzescu / Bogdan Talașman

Beep-beep, ura!: „98% decizia corectă”

– poveste non-porno, într-un tablou adolescentin cu trompe uterine și lacrimi –

Iza are 17 ani. Și a rămas însărcinată. Am plâns alături de ea câteva zile și nopți la rând. Am ținut-o de mână, i-am povestit în șoaptă cam tot ce am aflat eu despre viață, i-am cântat în surdină, să se liniștească, am apărat-o vehement în minte de prieteni, colegi, părinți, profesori, vecini, medici, activiști, inspectori școlari, primari și alte personaje, coaliții și instanțe morale. Am mângâiat-o pe creștet și pe părul ud de lacrimi de pe tâmple, ademenind-o să se odihnească pe perna mea imprimată luminos cu un aparat genital feminin. Încercând să-i dau răgaz să ia decizia corectă, în timp ce i-am studiat cu atenție visele. În reveriile ei, Iza nu mai are 17 ani. E o femeie realizată, care se plimbă printre toate Izele cu ochi frumoși și inimi zburdalnice ce se ciocnesc fără știre unele de altele în piața publică. Cele care au păstrat copilul și cele care au renunțat la el. Cele care au făcut avort și cele care au pierdut sarcina. Cele care l-au adus pe lume și l-au crescut singure și cele care-l cresc împreună cu tatăl natural. Sau cu un străin. Și cele care nu au niciun copil sau care au mai făcut și alții. Și cele care au adoptat unul. Cele care s-au măritat și cele care au decis să trăiască doar cu ele. Cele care și-au dat bacalaureatul și cele care au renunțat la școală. Și cele care au continuat studiile, după o scurtă întrerupere. Izele astea toate trimise către azi prin mesajele păstrate într-o capsulă a timpului, ce va fi deschisă în viitor și care păstrează cu grijă gândurile către un copil născut sau nenăscut. Dimpreună cu toate căile pe care mama lui va fi apucat după ce va fi părăsit acest spectacol.

Pentru că Iza are acum 17 ani. Și a rămas însărcinată. Departe de a se dori un manifest, „98% decizia corectă” este un spectacol-eveniment după o piesă de teatru care spune o poveste de viață contemporană, posibilă, plauzibilă, recognoscibilă și, din toate aceste motive, incredibil de personală și de emoționantă, din orice pagină, replică sau personaj ai privi către întregul text dramatic și, de acolo, mai departe, către viitorul public din sală, azi adunat curios în jurul ecranelor la o experiență culturală virtuală.

După scenariul „Decizia corectă” de Andreea Tănase, desemnat câștigător la a doua ediție a Concursului  de Dramaturgie Contemporană „Corneliu-Dan Borcia“, organizat de Teatrul Tineretului și regizat în urma unei selecții de proiecte regizorale de Elena Morar, spectacolul „98% decizia corectă” este cel de-al treilea spectacol din cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Început în martie 2019, proiectul și-a propus realizarea unor spectacole de teatru educațional care să genereze dezbateri în rândul publicului tânăr pe teme precum toleranța și diversitatea. Dar pare-se că trebuie să înceapă cu adulții.

Un spectacol pertinent despre informare și ignoranță. Despre prevenție, corecție și combatere eficientă. Despre hazard și planificare în viață. Despre responsabilitate și liber arbitru. Despre superficial și profund. Despre timpuriu și despre prea târziu. Despre conflictul interior, despre conflictele cu ceilalți și despre conflictul între generații. Și, cel mai strident, despre alăturarea solitudinilor și singurătatea oricărui fel de împreună.

Despre destinul posibil al unei fete de 17 ani, pierdută într-o lume pudică, ce-și bagă beep-ul intenționat, numai ca să te beep la cap, într-un colocvial care a evitat cu tandrețe cuvintele înlocuite de sunetul ăsta malițios. Mânca-i-ar beep-ul ei de domnișoară rătăcită în lumea asta nebună a pudibonderiilor unor adulți suficient de discreți cât să nu-i vorbească despre lucrurile cu adevărat importante, dar incredibil de vigilenți cât să-i amendeze limbajul! Atacând povestea inimii ei zburdalnice, ce tânjește să stea pe genunchii unui Făt-Frumos cu beep-ul bine ascuns sub prohab, care tremură nepriceput în timp ce-și plimbă curios mâna prin părul ei misterios, în cea mai mare nevoie umană posibilă: de tandrețe. Nu, Făt-Frumos nu e periculos și atroce! Și nici nu sare ca un sălbatic pe beep-ul Cosânzenei de parcă ar fi în epoca gândirii de piatră! Sunt doar doi adolescenți curioși în luptă cu ei înșiși, cu nepriceperile, cu hormonii lor, cu vremurile și cu lumea, în timp ce ceilalți îi arată mult prea târziu cu degetul.

Sunt și povești care încep cu „a fost odată ca întotdeauna”. Când o greșeală întrerupe brusc monotonia unei narațiuni care e musai să aibă un final fericit.

Excelentă Cătălina Bălălău în rolul Izei, eleva în penultimul an de liceu care-și dă toată viața peste cap numai pentru că niște liniuțe se încăpățânează să se afișeze mereu în pereche pe plasticul unui test de sarcină. Ingenuă și delicată, serioasă și inteligentă, ludică și agitată, melancolică și complexată, Iza Cătălinei Bălălău este o adolescentă minunat asumată. Ai văzut-o sigur într-un ciorchine de tineri care dezbăteau vehement pe o bancă în parc, ori râzând zgomotos cu prietenele ei la un suc pe o terasă scăldată în soare sau alergând precipitată pe coridorul liceului copilului tău, când te duceai la ședința cu părinții.

Coridorul ăla pe care te-ai ciocnit, mai mult ca sigur, și de părinții Izei, o mamă autoritară, precaută, rușinată, dar care-și apără cu disperare odrasla (Nora Covali) și un tată blând, tolerant și iubitor care trebuie să-i țină față, ce încă nu s-a obișnuit cu ideea că „piticul” lui a devenit peste noapte femeie (Dragoş Ionescu). Foarte bine își asumă cei doi actori rolurile (bine scrise) părinților, revoltați și grijulii deopotrivă, complementari în analiza problemei și complici în ascunderea și dezvăluirea celui mai bine păzit secret, ascuns o vreme, cu ani în urmă, într-un alt abdomen, dintr-o altă și totuși din aceeași poveste… O taină care i-a însoțit și i-a unit indestructibil după ce a părăsit natalul ăla misterios. Și care le dă azi bătăile astea de cap, într-o situație în care trebuie să se confrunte unul cu altul și să-i înfrunte împreună pe ceilalți, bine reprezentați de medicul de gardă din Ajunul Crăciunului (Cătălina Eşanu, care puctează perfect judecata pripită și ostilitățile noastre de gândire) la care părinții apelează pentru confirmare. Ca să primească un verdict implacabil de părinți iresponsabili, în timp ce „piticul” lor trece prin procesul mult mai crunt de judecată al generației din care face parte, la vârsta la care încrâncenările de tot felul își pun amprenta pe sufletele neprihănite ale unor copii mânați în luptă în primul rând de hormoni.

Foarte bine definită adolescența și relațiile dintre tineri, născute firesc din tipologiile minuțios construite întru recunoaștere și susținere a demersului artistic: un adolescent timid, speriat și confuz, dar care e dispus să învețe și să se responsabilizeze (Paul-Ovidiu Cosovanu, tatăl copilului, excelent în scena în care află despre sarcină și proiectează împreună cu Iza, câteva scenario posibile de viitor), un altul teribilist și vulgar (Emanuel Becheru, foarte stăpân pe rol), unul reținut, finuț și empatic (interpretat de Florin Hriţcu), altul expansiv și dornic de apartenență la grup (Corina Grigoraş, în rolul fiicei adoptive a medicului de gardă). Dintre ei se desprinde cea mai bună prietenă a Izei (foarte bună Aida Avieriţei în acest rol, cel mai consistent în economia poveștii și generos pentru interpretarea savuroasă a actriței), care subliniază cu pricepere limbajul tinerilor de azi, obișnuințele lor de comunicare și de relaționare, modul lor de gândire și noile expresii ale naivitățurilor de tot felul, într-o epocă a motoarelor de căutare, în care orice informație, bună sau rea, e la doar un click distanță.

Decisivă în această definiție  este scena filmată în exterior, într-un spațiu claustrant, aflat undeva într-un parc, la adăpost de ochii curioși ai lumii, unde adolescența caută să se ascundă și unde izbucnește violent în limbajul, comportamentele și discuțiile tinerilor ce se vânzolesc energic în sus și-n jos pe scări, izbindu-se cu putere de zidurile acoperite cu graffiti, ce au să le păstreze între ele secretele. Sau nu. Pentru că presiunea multimedia care să revarsă nemilos asupra Izei după această scenă, prin toate mijloacele moderne de comunicare (prin care primește cele mai crude și agresive verdicte morale posibile) o țintuiesc fără milă pe canapeluță. La o discuție importantă și complexă care nu poate avea loc decât pe canapeluță, despre un accident (ne)vinovat petrecut pe o canapea (foarte inspirat decorul Dianei Miroşu și inteligent luminat pe parcursul spectacolului), sub neoanele nemiloase ale uterului uriaș de pe perete, replicat metaforic pe chiloții Izei.

Prima oară. O clipă atât de importantă în viața unei fete. Clipa în care se nasc și se pulverizează repere, secrete, nevoi emoționale și sociale. Pentru totdeauna. Și prețul acestei clipe, ascunsă astăzi atent sub măști de protecție facială, de pe care ne sfredelesc emoticoane teatrale, asortate la pandemia de coronavirus. Dar și la pandemia asta de indiferență, de prejudecată, de refuz de maturizare.

Adolescența în vremuri de distanțare socială. În cele din urmă poate e minunat că vorbim cu atâta patos. Numai un demers foarte pertinent artistic putea produce atâta vâlvă.

Nu, oameni buni, nu există decizie corectă. În niciun caz 100%.

Poate doar teatral…

„98% decizia corectă” de Andreea Tănase

Teatrului Tineretului, Piatra Neamţ

Regie: Elena Morar

Costume: Ileana Zirra

Decor: Diana Miroșu

Video design: Ana Cârlan

Asistent regie: Emanuel Becheru

În distribuție: Cătălina Bălălău, Aida Avieriței, Nora Covali, Dragoș Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Emanuel Becheru, Florin Hrițcu

Proiect co-finanțat de AFCN. Partenerii proiectului: Asociația LiterNet, Asociația Estetica, Asociația T.E.T. Alexandria.

Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi – dramaturgie, Ilinca Luca – regie, Flavia Apetrei și Ioana Suciu – scenografie, Ioana Corduneanu – video design, Olivia Călin – documentare, Roxana Bobric și Ana Maria Muraru – promovare.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta peste 15 ani.

PLEDOARIE PENTRU DIACRITICE (text care nu s-a ajutat deloc de ele, tocmai ca)

diacritice pledoarie

Iubesc limba pe care o vorbesc dintotdeauna. Pe care mi-am jurat a o sluji pentru totdeauna.

Rog toate sufletele care cunosc valoarea unor semne dintr-o scriere a face un mic test de sinceritate: parcurgerea (mai apoi chiar elaborarea unuia nou!) unui scurt text (cel mai lung pe care l-am scris astfel, singurul dealtfel) care nu a fost blagoslovit cu folosirea diacriticelor din limba pe care o vorbim, prin urmare nu au a produce urechilor mai pudice vreun necaz la ascultarea rostirii lor cu vocea sufletului.

M-am chinuit destul de mult la el, de aceea invit pe oricine nu crede asta la o verificare a propriilor limite. E o idee mai veche, care ar putea folosi la buna explicare a valorii limbii noastre bogate, mai ales a valorii folosirii semnelor scrise pentru corecta indicare a sunetelor ei minunate, a asocierilor subite ori imprevizibile de sunete, silabe sau cuvinte, pline de muzicalitate, dezvelite arareori chiar auzului cel mai fin, pentru un plus de expresivitate ori numai pentru estetica obligatorie a bucuriilor simple (chiar pentru copii sau pentru cei care abia purced la a se familiariza cu ea).

Nici nu mai e important textul de la care am pornit, pot defila cu cel chiar acum preparat, care se supune rigorilor dinainte stabilite.

Pe cel la care m-am referit l-am construit cu aplecare peste detaliile lingvistice, de expresie, dar, mai ales, semantice (ah, ce mult au lipsit diacriticele pentru expresivitate!). Am schimbat timpurile verbelor, m-am ajutat des de trecut ori perfect, am jonglat cu diatezele, am folosit mai des infinitivul lung, nu am putut apela deloc la gerunzii, nu am putut enumera lipsind limba de conjunctive coordonatoare, nu prea m-am ajutat de flexiuni, nu am avut elemente pentru legat fraza (deci mai scurt, mai prea la obiect), am folosit mult mai des virgula (se mai pot observa pe parcursul testului frecventa folosire a dex-ului ori apelul infinit mai des la latinitate)…

Frate, un test care mi-a secat creierul, mi-a obosit mintea, mi-a distrus sufletul!… Dar am terminat, am ajuns la rezultatul dorit, se poate!

Pentru restul cuvintelor, pe care nu le-am putut folosi, s-au inventat semne, s-au inventat taste. Pentru legarea lor, pentru lipsa unei litere sau a unui sunet… Zic: a se folosi. Barem de cei ce ne slujesc limba ori ar trebui (a nu se trimite la limbajul colocvial, unde, pricep, ar fi mers ceva injurii, dar sunt greu de strunit cu penuria asta de semne pentru obscenitate… Dar de aici pornesc multe, s-avem pardon!).

Pe scurt, am periat-o de i-au mers fulgii!… Limba, zic. Dar nu prea s-a mai ales cu nimic…

Limba lui Nichita, a lui Naum, a lui Eminescu… A lui Urmuz, Brumaru, Blaga, Sorescu sau a Blandianei (cu toate scuzele scriitorilor care, din pricina acordului deja semnat, nu se pot aminti aici)… Un splendid nud, numai bun de aruncat peste fundul lui gol un pled de semne pentru blagoslovirea descoperirilor jenante, bun de acoperit intimitatea cu pricina…

S-a putut folosi, se poate, nu zic. Doar e mai dureros. Mai deloc generos cu semantica ori semiotica sufletelor noastre (despre vast nici nu poate fi vorba)…

Greu testul. Sugerez unul pentru fiecare, ca pentru Covid.

Barem pentru cei ce au slujba de a sluji limba. Pe contract.

Preventiv, nu doar terapeutic.

Recunosc, deja am obosit…

P.S. cu diacritice

Când o înjurăm, futu-i!, de mă-sa, să-i punem și căciuliță, nu numai cratimă… Zic.

INCEPTION (vis în vis în vis ș.a.m.d. sau un altfel de bumerang)

inception

Un zbor visează să găsească o aripă neîncepută,

aripa năzuiește să fie înălțată de o pasăre măiastră,

pasărea se vede vânată în vis de un băiat priceput,

băiatul speră să-i tămăduiască rana cu o batistă,

batista râvnește să fie spălată de o fată cuminte,

fata jinduiește să o împăturească cu grijă și să o prindă cu sfoară,

sfoara tânjește ca vântul s-o-nalțe precum un zmeu…

 

Doar zmeul visează la alte zări,

unde nu sunt sfori, fete, batiste ori răni,

nici băieți, paseri, aripi sau zbor,

ci doar buzdugane

pe care le arunci cu dibăcie

și ajung la destinație

cu mult înaintea tuturor.

 

ÎN-CERC – Cap compas sau fals tratat de geometrie pascală –

in cerc veget

Într-o zi i-am dibuit pământului buricul.

Am înfipt în el, fără să mă gândesc, un pripon,

de care mi-am legat, să pască, rumegătoarea.

Așa a crescut în timp un cerc mare dimprejur,

pe care iarba nu s-a mai ostenit să crească și să o hrănească

(stârpită în încercările repetate de a rupe odgonul

și de a se slobozi din căpăstru în căutarea nemărginirii),

un soi de cerc vicios de care-mi agățam uneori busola

într-o geografie uitată în lume fără de vreun nord,

măsurând fără pricepere pe hartă cercurile și rotundul:

cupola marelui circ și monedele de schimb pentru suflet,

roțile bicicletei și marginile ringului de dans,

sensul giratoriu pentru plimbat ideile în cercurile literare,

pocalul de bronz, aura sfinților părinți,

roata care pare că mai învârte pământul,

(până și rotocoalele de fum trebuie trasate precis în aer

din amintirile fiecărei expirații),

adâncimea cearcănului din care privesc îngrozită spre moarte…

 

Și când mă gândeam că nu am cu ce să-i trasez precis un arc

– poate chiar pentru săgețile pe care nu le-am aruncat niciodată –

să facem puțină economie la amețeala asta de la învârtitul în cerc,

o întâmplare fericită m-a adus în fața unui compas înțelept.

M-am azvârlit fără să clipesc în brațele lui

(unul cu ac, atent înfipt în mijlocul tuturor lucrurilor,

celălalt cu un creion de trasat vise, la distanță egală unele de altele

și împreună de miezul sufletului ce le-a zămislit)

și m-am apucat de trasat cercuri și Patimi.

 

Am desenat, pe rând,

fructul smochinului neroditor,

cercul celor zece fecioare,

paharul pentru mir,

pâinea rotundă și cupa de vin pentru cina cea de taină,

ligheanul pentru spălatul picioarelor,

pasca, oul, candela, luna plină,

un inel pentru logodna cea de pe urmă

și resemnarea din ochiul mielului sacrificat,

înconjurând deja, fără să știu,

de trei ori, după datină…

 

În cele din urmă m-am întâlnit cu mine.

Am întrebat: „Încotro?”

și mi s-a întors, sfios,

obrazul celălalt.

DE VORBĂ CU NICHITA – pagina unui jurnal de izolare –

blog Nichita

Azi Îngerul a strigat cu Necuvinte:

— Ce mai faci tu, Nichita,

cum ai de gând să petreci ziua de mâine?

Și el a răspuns:

— Voi privi către patria mea

unde nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

 

E acolo, jos, un pământ numit România,

cu orașe cu suflete metalice

pe care nu mai pasc caii cu silaba

și unde înțelesurile din verbe nu se mai așează în semicerc,

privirile nu se mai murdăresc de triunghiuri și de șapte,

păsările nu mai pâlpâie,

schelele nu se mai îndrăgostesc,

serbările cetățenești nu mai încep când se face seară,

piatra nu se mai izbucnește să taie cerul în două înspre jos,

umbrele nu se mai sparg de ziduri în cioburi colorate

pentru așezat în vitralii în ferestrele de privit înspre Cer…

 

Mirarea de a fi pășește nehotărâtă în da și în nu,

pronumele personale se împart fără milă în eu și tu,

aproape că nu mai există semne bune ori nebune

de azvârlit printre litere și de arătat prin lume,

ori oameni de cal galopând către un punct

la răscrucea lui ce au fost cu ce sunt…

 

Fără potcoave, oameni din carne îmi admiră zgomotos operele imperfecte,

mă mută de pe peretele de Răsărit în fereastră, să-i vadă toată lumea,

dar gândul lor, plin de discreții și precauții,

îmbracă în pudori chinul de a înțelege sentimentele,

care nu sunt decât niște sentimente…

 

Apoi citesc cu mirare despre iarna de la sfârșitul lumii

chivernisind sarea și apa din lacrimi

– au uitat să mai plângă cu zăpadă

sau doar aleg cu mai multă grijă

suferințele care merită osteneala

(nu-și mai permit apa plată și nici să mai risipească fierul pe cuie,

ca să-și spânzure privirile curioase și gândurile necuviincioase) -,

întrebându-mă care mai e sensul iubirii.

 

Le răspund:

— Să vedem cine mai șchiopătează

când învață să pășească din nou.

 

Și ei se apropie curioși pe scara de roșu vertical,

agățată de marginea norului de care se țin încleștați soldații,

unul de bocancii celuilalt, cățărați în șir indian

pe frânghia de care, în pământ, le stau atârnați strămoșii…

Nu știu ce să le promit,

dacă se vor ține unii de alții

viii cu morții murind murmurând?…

 

Și-apoi tot ei mai cer câte un răgaz,

imploră să-i mai las măcar o frunză, un fir de nisip,

o briză, un amurg, o șoaptă, un anotimp, un timp…

 

Și când primesc, în sfârșit, dreptul la timp

ei nu pot să-l folosească

decât să se spele pe mâini.

Gând către surorile lui Shakespeare: „O cameră doar a ta”

o-camera-1

Pentru femeia din tine. Poate fi chiar a Virginiei Woolf. A Marianei Cămărășan. A Adinei Suciu. A oricăreia și a tuturor femeilor care te-au inspirat și te inspiră. Să fii, să te bucuri că ești sau că vei deveni femeie. Și să vorbești și să scrii despre asta.

A Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Sau a unteatru, pentru scurt timp, oteatru. Camera ta intimă din această mică familie mare de pe Sfinții Apostoli, în care viața merită totul. Chiar și pentru câteva zile. Camera asta care se îngrijește să arunce din când în când un lemn în sobă, pentru ca tu să-ți lași tâmpla legănată ușor în poala ei și să-i asculți o nouă poveste.

De data asta una adusă de la Piatra Neamț. Povestea unei scriitoare. „O cameră doar a ta”, după Virginia Woolf, în regia Marianei Cămărășan, primul spectacol din cadrul programului Blind Date de la Teatrul Tineretului (care pune față în față un regizor și un actor care nu s-au cunoscut în prealabil). Și unul dintre cele trei spectacole din cadrul evenimentului „Viața merită totul!” (alături de „Cinci ore cu Mario” și „Amalia respiră adânc”)găzduite de unteatru în preajma zilei de 8 martie și dedicate memoriei mamei Marianei Cămărășan, regizoarea celor trei spectacole. Trei mari iubiri sau trei declarații de iubire în trei monoloage cu trei femei, mari prietene ale sufletului ei.

One-woman-show-ul „O cameră doar a ta” cu actrița Adina Suciu de la Teatrul Tineretului e o incursiune inteligentă și apăsătoare în cea mai adâncă intimitate, absolut esențială pentru condiția ei, a unei scriitoare care, acum un secol, demonstra în paginile unui excelent eseu feminist că, pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă un venit constant și o cameră doar a ei. O cameră în care să-și păstreze vremelnic gândurile, ca să nu le afle nimeni. Până când ele sunt pregătite să iasă în lume și să dărâme zidurile. De îndoială. De neputință. De neîncredere. De intoleranță. De prejudecăți. De deznădejde. De respingere. Zidurile astea înalte care au crescut în jurul ei de-a lungul secolelor, cărămidă după cărămidă, fără nicio ușă care să o lase să facă un pas în afară. Doar cu niște ferestre mari, veșnic închise, undeva sus, în vârful turnului în care a rămas ferecată, prin care a admirat frumusețile și urâtul din lume, aruncând către ea jinduiri după viață și speranțe că, într-o zi, măcar ferestrele i se vor deschide și-i vor umple cu aer proaspăt plămânii. Numai ca să poată striga lumii cum a reușit să construiască o fascinantă cameră, doar a ei, căreia i-a zgâlțâit într-o zi cercevelele și i-a tras generos perdelele la o parte pentru a ne lăsa și pe noi să aruncăm o privire înăntru… Cât să ne dea curaj să mai spargem și noi niște cărămizi și să-i scobim într-o zi o ușă…  Dar și  camera din care Virginia Woolf nu a putut să scape decât luându-și zborul din fereastră…

Seducător construit acest discurs implicit despre condiția artistului-femeie, despre colivia care îi strânge sufletul și granița asta, totuși atât de necesară, între marginile ei și marginile lumii. Între gândurile ei și gândurile lumii. Pentru ca ele să se poată ciocni într-o zi și poate chiar să stea serios de vorbă și să renegocieze codul vamal pentru a redimensiona spațiul nimănui și al fiecăruia.

Intimitatea.

Atât de râvnită și atât de des neglijată, care nu poate fi ușor nici construită, nici cucerită, și, cu atât mai greu, descrisă. La care a lucrat cu multă migală Mariana Cămărășan pentru a ne face să trăim, o oră și ceva de spectacol, doar din aerul expirat de o excelentă Adina Suciu în chip de Virginia Woolf. Într-un spațiu iscusit edificat pentru a ne simți cu toții Înăuntru. Un stâlp înconjurat de rafturi de bibliotecă înțesate cu cărți desparte masa de lucru (un secretaire ce se va transforma în pupitrul tribunei de la care scriitoarea revoltată își va cere, cu ton înalt, drepturile) de spațiul în care eroina noastră își cultivă încet și sigur gândurile despre lume și viață (cel de meditație și lectură, folosit și el uneori ca spațiu public, întru argumentare) și cel în care se pregătește să dea piept cu lumea, asortându-și în fiecare zi ideile, în fața oglinzii, cu pardesiul, pălăria și vremea de afară.

Un iatac cu provizii pentru sentimente și gânduri dintre cele mai alese, un budoar pentru emoții și idei îndrăznețe sau rușinoase, pe care actrița Adina Suciu reușește să le transmită într-un fascinant exercițiu de confesiune, când ingenuă, nevinovată și candidă, aproape plutind prin spațiul scenic ori sărind într-un picior și oprindu-se vinovată, ca o fetiță îmbujorată prinsă fără batistă la inspectarea normelor de igienă, când impunătoare, fermă, plină de nuanțe, cu intransigențe de discurs, rostiri răstite și inflexibilități corporale prin care reușește să-și arate revolta și încleștarea ce o mână în lupta cu neajunsurile lumii ăsteia, înarmată doar cu un scut de foi galbene și tăișul nemilos al unui instrument de scris, cu care sigur are să o doboare… Cu nehotărâri, neclintiri ori ghidușii programate sau brusc dezvelite, cu multă candoare, emoție și adevăr, cu energie, umor, autoironie, sarcasm, alint  și luciditate, toate în doze optime pentru a fluctua minuțios între echilibru și depresie, ca o pasăre cu aripile demult tăiate, rămasă neputincioasă în colivie chiar și după ce ușa ei i-a deschis larg promisiunea libertății, pentru că trupul a uitat să mai zboare în timp ce sufletul zburdă demult prin înalturi…

Și mintea…

o-camera-5

Mariana Cămărășan face împreună cu Adina Suciu o incursiune succintă, fascinantă și elocventă prin istoria timidă a scrisului la genul feminin și a perceperii lui, vorbind pertinent despre neajunsurile manifestării talentului cu care Dumnezeu le-a dăruit pe scriitoare, traversând și punctând esențial problemele femeilor-artist până în secolul XX, al modernismului literar. În care Virginia Woolf (scriitoarea diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă, care a sfârșit prin a se sinucide după mai multe tentative suicidale) a militat pentru redimensionarea rolurilor femeii, redusă la a fi iubită, soţie, mamă, fiică  sau soră (excelent exploatat motivul surorii ficţionale a lui Shakespeare, de același calibru artistic ca al fratele său, care, femeie fiind, nu a putut niciodată să îşi publice operele…). Impunându-se imperativ în istoria literaturii ca reper esențial pentru mișcările de emancipare, educație și autonomie a femeii de mai bine de un veac.

Simbol al femeilor singure (aruncate în vârtejul unei societăți încă impenetrabilă și mereu vulnerabilă) care refuză să rămână în întuneric, orizontale și inerte. Și ies azi cu capul sus prin lume, înfruntând cu privirea îndrăzneață străzile, biblioteca și lumea academică din Oxbridge, societatea literară din Londra sau mulțimile mai mici sau mai mari, mai simple sau mai sofisticate de oriunde altundeva din lumea largă.

Poate chiar dintr-un târg ca Piatra Neamț sau dintr-un București emancipat de început de secol XXI, ascunse totuși bine împreună de privirile bănuitoare și pline de prejudecăți ce-i mai bântuie încă străzile într-un fost spațiu industrial în care astăzi se poate respira aer dramatic adevărat…

„O cameră doar a ta”. O demonstrație. O forță. Actoricească, regizorală, teatrală.

Da. Cred că Viața merită Totul, oteatru. Azi la feminin.

La mulți ani!

Semnat: o soră a lui Shakespeare.

 

Afis_O_camera

„O cameră doar a ta” după Virginia Woolf, Traducere: Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

Adaptare text: Mariana Cămărășan și Adina Suciu

Regia: Mariana Cămărășan

Cu: Adina Suciu

Video: Vlad Lăzărescu

Pregătire canto: Gabriela Pipelea

 

Durata spectacolului: 1h 15 min

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 12 ani

Pionieri în grădina jocului de-a viața și de-a moartea: „Beginners” la Naționalul bucureștean

Beginners - foto Andrei Gindac_49

În orice sfârșit e un început. Și în orice început deja un sfârșit. În care se vede încolțind începutul, din care va înflori sigur sfârșitul unui alt nou început aducător de sfârșit. Până când nu vom mai ști în ce ordine s-au întâmplat toate în grădina asta cu începuturi de sfârșit și sfârșituri de început.

Așa arată grădina lui Bobi Pricop pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean.

„Beginners”, spectacolul după textul lui Tim Crouch (nu foarte ofertant, dar un pretext bun și bine exploatat pentru metaforă) tradus de Silvia Năstasie și Andrei Marinescu, e un joc cu desene de cretă prin sufletele noastre de tablă-palimpsest, ștearsă iar și din nou așternută pentru povestit peste o altă poveste care încă se mai tălmăcește, mereu aceeași și întotdeauna alta sau a altcuiva, pe care Bobi Pricop țopăie prin ploaia vieții de mână cu desenatorul Dan Basu, când pe un picior când pe altul, lovind împreună pietricica… Mișcându-se prin șotronul pus cu dibăcie la cale întru joc de scenograful bulgar Nikola Tomarov (premiat de UNITER în 2012 pentru „Vizita bătrânei doamne” la TNB, aflat acum la a treia colaborare cu Bobi Pricop, după spectacolele „Teroare” de Ferdinand von Schirach la Teatrul Național Târgu-Mureș  și „Radio” de Eric Bogossian la Teatrul Național Craiova). Picurând încet începuturi și sfârșituri în fiecare figură desenată cu cretă pe pământ și prin sufletele oamenilor, alb/negru sau în culori, cât să putem suporta călătoria abruptă prin copilărie către maturitate, în zilele fără soare, în care copiii e musai să devină peste noapte adulții ăștia înspăimântători, care complică totul: și viața, și moartea, și jocul și vacanțele noastre…

Ageamii în ale vieții, cinci adulți se trezesc prinși în capcana unui joc copilăresc de-a maturitatea în vacanță. Omoară albinele sau doar le lasă să moară pentru că ei sunt prea ocupați ca să le mai pese de albinele ce trebuie să polenizeze grădina. Pentru ca începuturile începătorilor să crească mari și să dea rod. Și dacă ei nu sunt decât niște copii (sau chiar animale!), captive în derma unor adulți neîndemânatici? Care îi țin mereu în întuneric? Care nu vor fi avut avut priceperea, timpul, curajul, curiozitatea ori răbdarea necesare să le privească prin suflete? Să învețe din nou să se joace? Ca să-i ajute să înțeleagă? Să poată? Să exploreze fără teamă pierderile? Și tranzițiile de la „cu” la „fără”?

Ce e viața? Când se termină moartea? Cum e boala? Cine e cancerul? De unde vine divorțul? Cum se împleticesc pașii celor ieșiți din cârciumă? La ce se gândește câinele? De ce refuză mama și tata să crească? Cum o să avem grijă de noi? Și de grădină? Și de continuare?…

Începătorii și doar câteva din întrebările lor, copii-adulți și adulți-copii care se desenează încet pe scenă, căutându-și răspunsuri într-un ludic ademenitor și mereu surprinzător, sub privirile pline de suspiciune ale spectatorilor. Urcați fiecare pe câte un căluț în caruselul care le învârte necontenit gândurile și emoțiile, într-un sus-jos de predare/primire de ștafetă. De responsabilitate. De adevăr. De curaj. Într-un joc de-a joaca de-a viața și de-a teatrul.

Beginners - foto Andrei Gindac_38

Un joc incredibil de candid. Pe care-l reușesc în primul rând actorii. Ăștia, mari, ai Naționalului, niște tovarăși de joc și de joacă de nădejde: Raluca Aprodu (fermecătoarea balerină Lucy, mereu într-un freamăt suav de mișcare și rostire copilăroasă, plutind ca un fulg pe toată scena și fugind întruna de responsabilitate), Istvan Téglás (intrusul care încearcă să se adapteze la grup, spumosul olandez metalist Bartholomeus, ghiduș și alunecos, absolut delicios), Ada Galeș (minunat revoltata Joy, „omul cu cel mai nepotrivit nume din lume”, inteligentă și aparent rece, cu un soi de violență asumată ce răzbate de sub un interesant strat de candoare, ascunsă cu vigilență, înarmată cu un pistol îndreptat amenințător spre tâmpla lumii ăsteia greșite), Alexandru Potocean (excelent în sarcasticul și energicul Nigel, imaginatul medic de emoții și de suflete, fin observator și reparator de gesturi și comportamente reprobabile ori doar greșite ale adulților pe care-i imită și îi ironizează cu mult umor) și Ciprian Nicula (surprinzătorul și savurosul personaj Sandy, absolut minunat în monologul încântător despre ale teatrului cu care-și însoțește simpatica scenă a reamenajării spațiului de joc). Care pregătesc cu multă migală (și replici sarcastice, aruncate zeflemitor și autoironic teatrului) terenul de joc alter ego-urilor lor, însoțiți cu duioșie în ritmuri de cretă colorată de Eduard Gabia (responsabil cu muzica și mișcarea scenică).

Dar și daimonii lor, mai micii parteneri de scenă care preiau și amplifică rolul și misia lor actoricească (copiii Chloe Basu, Eva-Ilinca Crudu, Maria Moustache, Rareș Gheorghe, Victor Vasilescu, Maria Luana Colica, Erica Mihaela Tanasov, Radu Anghelina și Ștefan Popa). Care preiau și ei iscusit ștafeta de actori adevărați, bine ghidați pe drumul între mimetic și construcție de rol de sine stătător, autori ai unor mici momente remarcabile de teatru în teatru, unii poate consemnând azi în jurnal debutul în cariera lor de viitori actori.

Beginners - foto Andrei Gindac_86

Copiii se substituie adulților, la vârsta pentru care viața și mai ales perplexitățile ei nu au reușit să pregătească pe nimeni, nici pe copiii care au fost, nici pe adulții care vor deveni (poate doar Beatles sau Darth Vader să-i mai salveze). La vârsta iresponsabilităților asumate, schimbărilor radicale de rol și revoluțiilor (tocmai de aceea) posibile. Debutanți cu toții în bucurie, în responsabilitate, în suferință, împrumutând mimetic unii de la alții, aparent fără niciun fel de discernământ, manipulând care cum se pricepe mai bine consecințele acțiunilor ne- sau prea puțin cugetate, fiecare se descurcă aici cum poate. Elev silitor în școala asta elementară de rațiune și emoții, în care notele nu sunt trecute decât în catalogul unor conștiințe de mâine, la care nu prea avem acces. Iar nota la purtare nu poate fi scăzută decât tot undeva în viitor, poate când adulții vor redeveni copii…

Cu toții doar niște desene în cretă pe tabla vieții, o metaforă pe care o spală cu grijă o ploaie agasantă de începuturi de sfârșit ce nu mai contenește, care caută să curețe întregul. Și, în mare, reușește. Afară doar de un gând, rămas cumva neterminat (încă din textul lui Tim Crouch), cu care te ridici de la masă, rușinat că ai lăsat ceva în farfurie, deși parcă ai fi vrut să mănânci tot (te-ar fi apostrofat oricum, dacă te-ar fi prins, toți adulții-copii de pe scenă!), dar nu ai avut (sau doar nu te-ai priceput să folosești) tacâmurile potrivite pentru toate cele care ți-au fost servite pe tavă… Proaspăt culese din grădina temerarilor…

Ca orice începători care se respectă, ei își propun să aranjeze din nou și din nou masa pentru festinul ăsta fără sfârșit. Nu mai contează că într-o cabană de munte într-o vacanță sau pe un munte de paturi gata pregătite pentru pacienții-jucători (pe care-i tratează în ospiciul vieții tocmai de viață), căutători pricepuți de tămăduire sufletească într-un perpetuum de gesturi greșite și mereu repetate ale unor adulți blazați, complăcuți în tradiții în care nu se mai încred demult, vânători de recognoscibil și plauzibil, exploratori previzibili de frici, nedumeriri și vină, sau într-un final de spectacol cu și pentru copii, cel pentru care ne-am pregătit sufletește cu toții în acest experiment teatral, peste care plouă cu apă și cu cretă colorată…

Doar pentru a desena, din nou, același tablou: copilul din noi… Însoțit mereu de un câine, măcar imaginar, care să latre la frica noastră și să muște din lașitatea adulților care ne însoțesc sau care am devenit…

(Sigur-sigur pe 22 martie, 9 aprilie și 3 mai, la Sala Atelier a Naționalului începând cu orele 19.30).

Afis_Beginners_bun

 

„Beginners” de Tim Crouch, Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

 

Distribuție:

Joy: Ada Galeș

Bart: Istvan Téglás

Lucy: Raluca Aprodu

Nigel: Alexandru Potocean

Sandy: Ciprian Nicula

Joy copil: Chloe Basu / Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache

Bart copil: Rareș Gheorghe / Victor Vasilescu

Lucy copil: Maria Luana Colica / Erica Mihaela Tanasov

Nigel copil: Radu Anghelina / Ștefan Popa

Data premierei: 03.03.2020

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Foto credit: Andrei Gîndac, Ioana Teodora Raicu, Cătălin Asanache