DansActorii lui Gigi Căciuleanu, pescăruși-bufon pe acoperișul Naționalului: ON THE (p)ROOF

roof 01

Cum poți să-ți imaginezi o Introfugă. Un Giumbușglonț. O Zvîrlucitelniță. Un Titirezache. O Căzutcîșă. Un Ricoșluc. Un Învîrtișag. Sau măcar o Zburătăcitură. Cam tot ce poate face ad-Hop o lume de bufoni contemporani, așa cum știe să se lase inventată într-o privire atentă, ascunsă cu grijă sub pleoapa unui ochi de suflet inteligent, sprinten și jucăuș al unui mare talent: Gigi Căciuleanu. Un copil de doar șapte ani, crescut precum Făt-Frumos în fiecare an cât alții în zece, care știe multe despre cum se împletesc în cosițe forța verbului-acțiune cu cea a verbului-vorbă și trage de ele cu bucurie de câte ori scapă pe vreun afară, la joacă. Spre disperarea și îmbujorarea Cosânzenei cu pricina.

Un suflet deschis, vesel și curios, ce a răscolit cu dibăcie prin disponibilităţile teatral-corporale ale tinerilor actori pe care i-a cunoscut pregătind Gala Hop (al cărei director este în acest an) și pe care i-a imaginat și i-a antrenat într-o poezie teatrală plină de jonglerii cu desene, cuvinte și, mai ales, dans și mișcare, recitată cu energie și talent de undeva de la 24 de metri înălțime deasupra Pieței Universității, într-un nou vocabular fundamental. Al imaginarului. Al ludicului. Al inocenței.

Un spectacol de teatru coregrafic de zile mari, de vară, găzduit de Amfiteatrul în aer liber de pe acoperișul Naționalului bucureștean, „On the roof” m-a trimis direct în copilărie, țintuindu-mă cu spatele pe un câmp de iarbă proaspăt cosită, cu picioarele încrucișate sprijinite de trunchiul gros al unui copac magic, răsfoind „Antologia Inocenței”, așa cum mi-a fost dat să o întâlnesc, retrăind cu sufletul la gură „cele Douăsprezece luni ale visului” meu de atunci. Într-o singură noapte. Poate chiar una în care e absentă, nemotivat, dorminda lună.

Când orele trec. La fel anii și secolele. Tot timpul acela în care nimeni și nimic nu se pierde, totul se transformă.

Când vocalele pleacă ascuțite sau dulci, în șoaptă, în hohote sau sughițuri și se întorc mirate ori revoltate în gâtlejul care le-a slobozit și trupul ce tocmai le-a trăit, după ce s-au făcut auzite traversând vene, mușchi și straturi de dermă și și-au lansat ecoul către infinit.

Când încerci să-i găsești o soluție melcului. Când cauți să-i pricepi de ce-ul, să-i știi pentru ce-ul ori să-i ghicești încotro-ul, deși știi că e mult prea multă bătaie de cap pentru zero soluții. Cam câte are și planeta locuită, pe care încerci să o lași să fie rotundă, așa, ca o minge, să o cruți de rușinea de a te purta și tu cu ea ca și cum ar fi doar o gaură neagră. Să o tratezi doar precum o harababură de ghiocei, mărțișoare, harapi albi, gărgărițe, pisicuțe ori scarabei de aur, hrană cu cremă de hrean și ardei umpluți și iuți pentru suflete necuminți (chiar și al motănelului Stanislavski), care se hrănesc cu numere rostite, cântate ori strigate și nasc pui vii de dans și zvâcnire de emoții contra cronometru, în plescăiala minutarului orologiilor lui Salvador Dali, dar numai când le vine să-și ia lumea-n cap. Junglând din pom în pom, născocind, ventrilocind, măscăricind și măscărind, cum îi șade bine unui adevărat bufon. Ce mai contează, geniu ori gnom?…

„Chiar dacă voi vreți sau nu, voi veți, noi vom (…) lumea în cap să ne-o luăm… ”.

Și și-au luat-o. Actorii, zic, cu un bravo în dreptul fiecărui nume (despre care vom mai auzi, cu siguranță), sub minunata coordonare a lui Gigi Căciuleanu. Cu talent, cu energie, cu umor, cu răbdare, cu ironie, cu sarcasm, cu multă muncă și importantă socoteală. Pe care au dat-o spectatorilor. Care și-au luat-o și ei, la rândul lor, în cap.

Ce frumos e să rămâi copil!… Încă o dovadă, dacă mai aveți nevoie.

Mulțumim, Gigi Căciuleanu!

Următoarele reprezentații pe 20 și 30 august.

large_poster_mic_ON_THE_ROOF

„On the roof”

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Amfiteatrul în aer liber

– teatru coregrafic –

un spectacol de Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea / Sensor

Texte, desene: Gigi Căciuleanu

DansActori (în ordinea alfabetică după prenume):

Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogânceanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Foto: Florin Ghioca

Spectacolul este produs de TNB în parteneriat cu UNITER, Fundația  Art Production / Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Advertisements

Reciproca teoremei iubirii: „Proof”, demonstrația unteatru

01-proof

Un spectacol ca o închidere de pleoapă. Peste o teoremă, cea mai importantă a vieții: dragostea. Cu speranța că visul are să o demonstreze, în momentul acela de aur al reveriei în care, ca o tresărire între lumi, se naște revelația. Sau ce ne ajută mai tare să tacem când  vrem să urlăm. Și ce ne face să vorbim când vrem să nu se mai audă tăcerea răcnind.

Spectacolul „Proof” după textul lui David Auburn (o piesă cu prima reprezentație în 2000 la Chicago, care a devenit în scurtă vreme și scenariul cinematografic după care  John Madden a regizat filmul „Proof” în 2005, cu Gwyneth Paltrow și Anthony Hopkins în rolurile principale), montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este un vis curat despre iubire, în cea mai adâncă formă în care se poate întrupa: singurătatea. Având în prim plan drama unui matematician de geniu atins de boală și a destinelor nefericite ale celor ce-l înconjoară, „Proof” este o scormonire inteligentă și minuțioasă prin sufletele lor prime, nefactorizabile, divizibile doar cu unu și cu ele însele…

„N-am vrut să vorbim despre matematică, deși textul face asta pe alocuri. Noi am urmărit patru personaje care ne-au împins spre căutări mai adânci decât ne-am fi imaginat. Cu relațiile lor bogate, cu neîmplinirile lor și cu iubirea lor cu tot. Probabil e despre iubire și nu despre altceva. Noi asta am găsit în întâlnirea asta. Iubire.”, susțin regizorii Andrei și Andreea Grosu, care vorbesc simplu și tandru în spectacolul lor despre această iubire.

Sistemul axiomatic: viața. Teoria: dragostea. Ipoteza justificabilă: singurătatea. Într-un vis ce se autodemonstrează. Despre condiția omului de geniu. Despre încredere și devotament. Despre rațiune și alienare. Despre căutare și aripi frânte. Dar și despre cenușă și renaștere. Despre dragoste necondiționată. Despre căile întortocheate ale iubirii aproapelui, cea care se poartă în suflet și care se împlinește departe de ochii lumii,  în cea mai adâncă intimitate. Pentru care niciun sacrificiu nu e vreodată prea mare. Și care nu are nevoie să fie măcar declamată, darămite demonstrată…

Sub pleoapa închisă întru reverie austerul e bine controlat de Vladimir Turturică. Nu încap în el decât o masă și niște scaune, la, sub și pe lângă care patru actori talentați așează la taifas iubirea, sub toate formele în care o țin ascunsă în ele personajele lor: respect, responsabilitate, împărtășire, protecție, compasiune, curiozitate, îndoială, frică, grijă și rușine. Doar câte un spot de lumină (foarte inteligent folosită în întreg spectacolul în complicitate cu Dragoș Mărgineanu), care se încăpățânează să le scoată discret din penumbră și să ne arate ce e sub ele, e suficient pentru a apăsa pedala emoțională a fiecăruia dintre ei și reacția afectivă țâșnește în afară, parcă împreună cu o serie de tulburări fiziologice pe care actorii le suferă și le metabolizează pe măsură ce-și construiesc personajele.

O face cu mare finețe Dana Rogoz, excelentă în rolul lui Catherine, tânăra de 25 de ani din centrul acestei povești care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, un matematician de geniu atins de schizofrenie, care însă nu a renunțat niciodată la visele și pasiunea comună (matematica) cu a tatălui ei mult iubit, cu care, din nefericire, este amenințată să împărtășească și boala. Cu mare atenție la detalii, ea construiește un personaj frământat și asumat, lucid și fragil deopotrivă, pentru care iubirea înseamnă în primul rând devotament, respect și autorespect. Conștientă de sacrificiul ei, într-o admirație sinceră pentru mintea altădată sclipitoare a tatălui, pe care a încercat nu doar să o protejeze, dar și să o încurajeze și să o stimuleze pe parcursul anilor de suferință, ea a fost mereu într-o competiție sinceră cu ideile lui dar și cu sine, reușind să găsească o cale prin care să le pună în valoare în cel mai neintruziv mod posibil, păstrând la sertar descoperirile ei geniale. Este și motivul pentru care trăiește senzația unui abandon absolut odată cu dispariția acestuia. Mintea ei tulburată, în care lucrează în același timp emoția și genetica, nu are în aparență nicio scăpare, nicio abatere de la normalitate. În asta rezidă și forța spectacolului, care vine din scriitura inteligentă dar și din expresivitatea actorilor, foarte bine diriguiți pe calea unei nebunii controlate, fără crize și lamentări zgomotoase, în care emoția se clădește cu gesturi, priviri și rostiri chibzuite, printre care se intercalează scurte tăceri grăitoare. Mai mult însingurată decât singură, Catherine este o eroină tensionată, plină de semne de întrebare către sine și către lume, care se supune mereu unor teste de autoevaluare aproape gingașe (mai ales în modul în care se raportează la ceilalți), pentru că sunt trecute prin filtrul unei inteligențe superioare, cea mai de preț moștenire de pe masa succesorală a patrimoniului geniului defunct, aflată acum în dezbatere.

Din altă lume, Robert, tatăl care și-a încheiat socotelile cu viața dar a lăsat multe de lucru moștenitorilor, rămâne să o însoțească pe Catherine și amintirile ei cu umor, cu forță, cu ironii și nesfârșită candoare. Foarte bun Marian Râlea în acest rol, dozat și el matematic în gestică și mișcare, cu o privire expresivă și vorba articulată și mereu bine plasată. Împreună cu Dana Rogoz, el reușește un duet inteligent, un schimb credibil și consistent de trăiri și emoții complementare, hrănindu-se unul din energia celuilalt. Este de remarcat chimia dintre cei doi (poate și rezultatul unui lung parteneriat pe scenă între Magician și Abramburica de altădată), care funcționează sub forma unui adevăr filial indiscutabil, pe care-l livrează spectatorului cu mare lejeritate.

Florentina Ţilea, precisă în postura „ingrată” a fiicei și surorii mai mari, Claire, care nu a reușit niciodată să pătrundă în universul mental complex al celor doi, este ancora în realitate de care marii neînțeleși au mare nevoie. Văduvită de bogata experiență sufletească și arsenalul de replici puternice cu care ai ei au fost dăruiți și de autor și de regizori, ea reușește un contrapunct precis la problemele de alienare pe care le ridică piesa și spectacolul, trădând o eroină la rândul ei frământată și necesar reținută în a se exprima, obligată la convenții și formalism nu doar ca să asigure funcționarea socială a familiei ei, dar și ca să se poată proteja de condamnarea la neputință și să se salveze.

La umbra tăcerilor la care această familie de oameni geniali a fost silită, Harold (Hal) Dobbs, un profesor de matematică al cărui mentor a fost Robert, a întreținut de-a lungul timpului focul mocnit al cercetărilor marelui geniu de care a fost dintotdeauna fascinat, convins că acesta va lăsa lumii o operă valoroasă. Foarte simpatic și energic Ionuț Vișan în acest rol, în construcția căruia strecoară cu pricepere doze precise de pragmatism și naivitate, prin care își dovedește atât loialitatea și respectul față de munca genială a mentorului lui și a fiicei acestuia, cât și dorința de a fi parte (deși e la rândul lui un „freak”) din lumea reală, în care oamenii mai și cântă, dansează și se distrează. El se erijează într-un liant plauzibil între lumile diferite ale celor două surori, reușind să construiască relații credibile și cumva armonioase cu partenerii de scenă nu doar pentru personajul propriu, dar și punând discret umărul în legăturile pe care aceștia le leagă între ei.

Cu toții însărcinați să parcurgă partea din demonstrație care le revine, pentru ca visul să poată fi întrerupt și să strecoare momentul de revelație, poate chiar în cod Morse, livrat încă din afiș prin impulsuri de curent electric cu care telegraful unteatru va face genele să se dezlipească întru trezire.

În loc de concluzie, o propoziție teatrală în mod necesar adevărată pentru că a fost demonstrată: patru actori minunați, trei ecuații matematice cu o necunoscută cunoscută, doi regizori talentați și unteatru curat.

You do the math.

afis proof-logo-bigger

Proof” de David Auburn, Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Light Design: Dragoș Mărgineanu

 

Distribuția:

Catherine: Dana Rogoz

Robert: Marian Râlea

Harold Dobbs: Ionuț Vișan

Claire: Florentina Ţilea

 

 

Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Class 1

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

afis large_Afis_Class_OK.jpg

Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca

 

În grajdul vieții sau lupta cu deşertăciunea: Leonce și Lena, paiațe în lumea de paie la unteatru

blog Leonce

O joacă de-a teatrul în teatru. La Unteatru.

O poveste romantică despre putere, libertate și fatalitate. O farsă filosofică despre iubire și soartă, scrisă cu nerv și umor, pusă în scenă cu multă emoție și tandrețe, la modul cel mai sarcastic, asumat, livrată direct spectatorului pe care-l privește fix în ochi și îl invită să se lase purtat în aventură. De plictiseală…

Textul de acum două secole al lui Georg Büchner spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi, care, fără a se cunoaște unul pe altul, fug de căsătoria aranjată de părinții lor și ajung să se îndrăgostească, fără a ști adevărata identitate a celuilalt.

Precursor al teatrului absurdului, preocupat  de nevoia de libertate a individului și revoltat de condiţiile sociale şi politice ale epocii lui, ce refuza emanciparea în această direcție, dramaturgul, care a murit foarte tânăr (la 24 de ani), a gândit povestea celor doi prinți ca pe o ironie împinsă până la sfidare la adresa aranjamentelor politice ale vremii, tributare încă tradițiilor istorice, a intrigilor matrimoniale ale părinţilor ce-şi uneau averile și blazonul cu prețul nefericirii odraslelor lor. Büchner sapă adânc în sufletul acestora din urmă, cu delicatețe și cinism deopotrivă, amendând ipocrizia și căutând să delimiteze adevărul uman de falsul grosolan la care este îndemnat să consimtă. Rezultatul este un basm plin de cugetări filosofice și poezie, cu replici usturătoare despre viață și lume, pe care Eugen Gyemant îl exploatează cu farmec și chef de joacă pe scena unteatru.

O scenă-grajd imaginată de Maria Nicola, staul al celor mai domestice animale mari din câte a cunoscut pământul: oamenii. Prinși fără soluții de evadare într-un spațiu în care nici măcar animalele (sugestiv scheletul unei bovine în fundalul scenei) nu reușesc să supraviețuiască, înțesat de tulpini uscate, rămase după ce istoria a treierat prin literatură și teatru, asigurându-le provizii necesare doar subzisteței, un nutreț demult cosit pentru hrana sufletelelor chinuite de convenții…

Convenții cu care a luptat Georg Büchner și pe care le sparge la rândul lui Eugen Gyemant, cu fantezie și umor, bazându-se pe o echipă de actori tineri, talentați și carismatici, împreună cu care a cunoscut mai multe succese teatrale pe scenele românești.

Personajele joacă și se joacă în această lume de paie, lansându-se într-o aventură copilărească, prezentată sub formă de confesiune, care mizează pe complicitatea publicului.

Leonce, pe care-l construiește cu multă migală Andrei Seuşan, este un adolescent frumos, curat și delicat, inteligent, ironic și autoironic, prea tânăr să se însoare dar destul de înțelept să nu se lase târât cu ușurință în mascarada ce i se pregătește, care zburdă prin temele pe care le propune textul neliniştit, căutător, visător, încercând să rezolve (cu autodeclarată plictiseală) mari probleme existenţiale, cum ar fi, să zicem, să-ţi priveşti creştetul capului… Credibil încă de la început, când răsfoieşte textul piesei şi se adresează direct spectatorilor cu care face prinsoare și pe care-i pregătește pentru „înaltele lui îndatoriri viitoare”, apoi în monologul în care-și deplânge soarta, ca exponent fără voie al unui grup de oameni ce fac cele mai serioase lucruri fără să știe de ce, supunându-se orbește unor norme pe care nu caută să le înțeleagă („acești păcătoși, acești sfinți, acești nătărăi, acești respectabili tați de familie, care nu sunt la urma urmelor decât niște leneși abili și prefăcuți”), dar și în rol de iremediabil îndrăgostit, care însă tratează cu cinism subiectul iubirii, Leonce al lui Andrei Seuşan îți merge la inimă.

Îi ține isonul un savuros Valerio al talentatului Lucian Iftime, valetul boem și visător cu care filosofează în voie pe tot parcursul spectacolului, ludic autoritar în relația cu prințul, plin de forţă, versatil, un bufon înţelept cu vorbe ticluite, „un alt nefericit care umblă după idealuri” și perorează cu farmec și umor pe orice subiect care îi trece prin cap (excelent în scena în care își prezintă personajul, inventând oameni și situații și jucându-se cu paiele care-l înconjoară), care cunoaște toate potecile către drumul spre balamuc, dar și spre fundul paharelor și sticlelor, mânat de lene și de fuga permanentă de orice fel de muncă: „Am o imensă tenacitate în a fi leneş. Nici o bătătură nu-mi spurcă mâinile, pământul n-a sorbit încă nici o picătură din sudoarea frunţii mele… În ce priveşte munca sunt fecioară.”.

Pe el își sprijină Leonce povara rutinei și a condamnării la o viață normată, dar și a aventurării în necunoscut și a dragostei care se naște și crește în el pentru minunata Lena, micuța și fragila prințesă a Danei Rogoz, o adolescentă finuță, candidă și visătoare, sinceră până la lacrimi și ludică precum un copil aruncat într-o lume plină cu jucării (mai ales când joacă rolul inventatului ei personaj, Roseta), în care durerea ei devine și mai importantă: „Doamne, pot şi eu să iubesc? De ce eu nu? Umblăm atât de singuri, căutând o mână care să ne sprijine până vine femeia care spală morţii, ne desprinde mâinile şi le încrucişează fiecăruia pe piept. Dar de ce? De ce să baţi un cui prin două mâini care nu s-au căutat? Mâna mea ce vină are? ”. Ca și Leonce, Lena a fugit de acasă și caută sens, motivație și autentic în tot ce o înconjoară, sprijinită și însoțită la rândul ei de o doică lipsită de prejudecăţi (foarte inspirată alegerea regizorului).

Valetul și doica îi reazemă pe cei doi în încercarea de a-și păcăli familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, ei chiar fuseseră sortiţi. Povestea lirică a lui Leonce și a Lenei, care reușește să rămână romantică fără tușe groase (ba chiar se infiltrează accente ironice ori chiar cinice – muzica spectacolului în principal, dar și monologuri ale actorilor) își găsește contrapunctul în regele dezumanizat (Împăratul de Popo), lipsit de simțul ridicolului, de care dă mereu dovadă, pe care Ionuţ Grama îl conduce prin scenă cu mare pricepere și interesante nuanțe (ceea ce dealtfel face și cu Doica), atât în gestică și mișcare cât și în jucăușa lui rostire. El perorează cu aceeași bucurie despre nodul la batistă sau despre liberul arbitru, amestecând teme și filosofii de viață cu cele mai banale gânduri care-i trec prin minte în savuroase tirade: „Substanţa este lucrul „în sine”; adică eu. Aţi înţeles? „În sine” înseamnă în sine, pricepeţi? Acum vin atributele, modificările, afectele şi efectele. Deci: atributele, însemnele, modificările, ajustările, afectele, afectările, efectele şi defectele. Unde mi-e cămaşa? Unde-mi sunt pantalonii? Staţi, pfui! Liberul arbitru e complet deschis. Unde e morala, unde sunt manşetele? Categoriile sunt în cea mai scandaloasă dezordine: mi-aţi încheiat doi nasturi în plus; tabachera e în buzunarul din dreapta; întregul meu sistem e distrus. ”…

Penibilul și accentele paranoice ale personajului lui sunt întreținute cu umor de un cuplu haios de servanţi (Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan), docili și simpatici, mereu amenințați de vreo primejdie, consilieri ai „Curcii” (amuzantă dezvoltarea acestui defect intenționat în rostire, prelungit apoi și în joc), cărora le-au fost trasate și rezervate situații și replici picante, cu care este condimentat întregul spectacol.

La căderea măștilor de final, rămâi cu gustul amar al limitelor unei vieţi previzibile, plină de norme, etichete și butoane precise, de la care individul nu se poate sustrage, la fel cum nu se poate eschiva nici de învârtirea haotică prin mecanismul iubirii. Poate că toate aceste personaje nu sunt decât un pretext literar, „un calambur nereuşit, născut din împreunarea unor cuvinte”, așa cum îl percepe Leonce pe Valerio, sau doar „o carte fără cuvinte şi fără litere, numai cu puncte de suspensie”, cum crede Valerio despre Leonce, cei doi prieteni care-și propuseseră la începutul spectacolului să devină eroi, savanți sau genii, ori măcar membri folositori ai societății omenești…

O posibilă concluzie o găsim tot într-o replică a lui Leonce: „Pentru apriori e cam târziu, trebuia s-o fi moştenit de la tata; şi aposteriori înseamnă să luăm totul de la-nceput, ca într-un basm vechi:

A fost odată…!”…

afis LeonceLena

Leonce și Lena”  de Georg Büchner, traducerea: Nina Cassian

Teatrul unteatru

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Costume: Baden 11 și Narman

Foto: Florin Kirițescu

DISTRIBUȚIA:

Leonce: Andrei Seuşan

Valerio: Lucian Iftime

Lena: Dana Rogoz

Împăratul de Popo şi Doica: Ionuţ Grama

Consilierii curții: Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

Imediat ce ajunge celebru, „Băiatul din Brooklyn“ rămâne orfan la Teatrul Evreiesc

0 blog baiat br

Prețul succesului. Condiția artistului și a operei lui, de la idee la împlinire. Și întrebările pe care nu vrea să le pună pe drum, de teamă că le-ar putea afla răspunsul.

Când prin libera exprimare a ideilor, sentimentelor și viziunii lui despre viață scriitorul reușește să dea naștere unei opere de valoare, el are un impact necontrolat asupra felului în care aceasta este receptată. Toate frământările lui artistice și personale în legătură cu găsirea stilului cel mai convingător pentru a-și expune lucrarea și a lăsa să se vadă perspectiva sa asupra gândului așternut pe hârtie, prin adoptarea unei atitudini deschise, necenzurate, liberă de orice constrângeri, subzistă departe de ochii iscoditori ai lumii.

Însingurarea întru introspecție și creație, fără de care opera lui ar rămâne nescrisă, e greu de explicat și de gestionat. Dar curajul de a-și pune sufletul pe tavă, care îi poate aduce o nesperată celebritate, poate veni la pachet cu o maximă vulnerabilitate față de cei apropiați. Care sunt și primii sacrificați pe altarul creației. Iar cum orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare (înainte de toate, scriitorul este om, rezultat al întâlnirilor și experiențelor lui de viață, surse principale de inspirație), se poate întâmpla ca, scotocind după un acasă în sufletul său, să piardă orice alt acasă posibil.

Este și cazul romancierului american cu origini evreiești Eric Weiss (și succesului pe care-l înregistrează romanul său de inspirație autobiografică), eroul piesei „Băiatul din Brooklyn“ a lui Donald Margulies, un scriitor care cunoaște succesul exact în momentul în care traversează o criză personală profundă, prețul bestseller-ului mult așteptat fiind declinul în viața familială și socială.

„Băiatul din Brooklyn“ este prima piesă pe care a scris-o Margulies după ce a luat Premiul Pulitzer în anul 2000 (pentru „Cină cu prieteni“) și a fost minunat montată de Cristi Juncu în urmă cu aproape trei ani pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, unde se joacă din nefericire destul de rar.

Intențiile precise ale lui Cristi Juncu sunt ambalate într-un decor negru, la care sunt asortate și costumele protagoniștilor, semnat de Vladimir Turturică (în care se insinuează subtil doar o urmă de alb), unde numai lumina mută ochiul spectatorului prin spațiul de joc (un pat de spital, un bufet de spital, apartamentul conjugal, o cameră de hotel, un birou de producător hollywoodian și casa părintească) pe care-l împarte cu actorii (spectacolul se joacă pe scenă), care se dovedește un imens orfelinat pentru Eric, gata să-l adopte și să-l înghită după fiecare pierdere suferită în cele șase scene ale spectacolului.

Odată cu lansarea celei de-a treia cărți, „Băiatul din Brooklyn“, Eric Weiss ajunge în topul bestseller-urilor. Considerat o autobiografie, romanul e supus unei aspre critici de către cei din jur, frustrați de asemănările cu diverse personaje ori situații din roman, dar și de deviațiile beletristice la care acestea sunt subjugate.

În lupta lui de a trasa granița între real și ficțional și de a apăra faptele și personajele romanului său, pe care le justifică drept absolut necesare pentru a ilustra viața unui copil evreu din Brooklyn, Eric al lui Tudor Aaron Istodor este credibil și convingător, fragil, infinit trist, condamnat fără drept de apel și chiar supus la o cenzură la care nu s-ar fi așteptat, apăsat de sentimente contradictorii, hăituit și cumva încântat în același timp, nevoit să-și înfrunte relațiile care scârțâie de ceva vreme sau dintotdeauna, făcând față cu demnitate presiunilor care îl apasă din toate direcțiile.

În primul rând iminenta despărțire de tatăl lui, Manny Weiss (foarte bun Andrei Finți), un tip ursuz și crud, absurd și enervant, bolnav în stadiu terminal, care rămâne și pe patul morții fidel modelului autoritar în care a condus relația cu fiul său, cu care nu doar că pare să nu empatizeze, dar chiar poartă un conflict deschis, jignindu-l în mai multe feluri și căutând să-i știrbească chiar și triumful literar, pe care-l reduce la o simplă conjuctură care l-a făcut posibil.

În al doilea rând eșecul căsnicei. Soția lui, Nina, este Raluca Aprodu, care construiește cu naturalețe un personaj rece, distant și nefericit, o scriitoare neîmplinită care-i invidiază succesul și îi reproșează propriul sacrificiu, după ce a eșuat în tot ce și-a propus în plan personal și profesional, adâncindu-se în frustrare și lăsându-se purtată iremediabil departe de sufletul lui, altădată mult iubit.

Apoi izolarea la care s-a autocondamnat, care l-a dus către pierderea abilităților sociale elementare și îndepărtarea de orice fel de tradiție. Scoasă în evidență în întâlnirea cu prietenul din copilărie, Ira Zimmer (excelent Marius Călugărița în acest rol), pe care, după ce că nu-l recunoaște, îl simte infinit departe de orice social cunoscut. Timid și necioplit, rezultatul unui amestec candid   de neșansă și complacere în cea mai banală dintre existențele posibile, Ira al lui Călugărița este un personaj fascinant, cap al unei familii numeroase, slujbaș nefericit, mic proprietar al unei afaceri de familie, înghițit de preocupări mărunte și de sentimentul datoriei față de ai lui și față de comunitate, pe care însă le duce în spate cu capul sus, vesel și mândru, admirând sincer de pe margine viața ilustrului său prieten. El reprezintă pentru Eric chintesența a tot ce l-a îndepărtat de rădăcinile de care s-a dezis, de originea lui evreiască, de o viețuire tradițională, religioasă, de care nu s-a simțit niciodată atras.

Aruncat în deznădejdea proaspetelor rupturi de tot ce îi este drag, dezis de legăturile sale cu iudaismul și cu spiritul în care a crescut, persiflat de tată și abandonat de soție, aspru judecat de prieteni, Eric călătorește prin întreaga țară promovându-și cartea și căutând un sens pentru succesul care i-a adus atâta nefericire. Întâlnirile cu străinii, care ar trebui să-i hrănească măcar orgoliul de scriitor și să mai aline din suferință, par însă să adâncească criza pe care o traversează. Cu o foarte tânără cititoare, admiratoare din Los Angeles, pe nume Alison (interpretată cu inteligență de Mihaela Velicu), un amestec interesant de naivitate cu profunzime în gândire, dar și de castitate cu frivolitate în comportament, pe scurt, ispita ideală pentru momentul pe care-l traversează în viața personală, apoi cu o producătoare de la Hollywood, Melanie Fine (însărcinată cu producția filmului ce urmează a fi turnat după romanul „Băiatul din Brooklyn”, nu înainte ca acesta să fie temeinic și esențial modificat), adică ispita ideală profesională. Excelentă această business-woman extravagantă, ipocrită, impertinentă și vicleană pusă în scenă de Natalie Ester, cu umor, ironii, sarcasm și energie, specifice industriei, care-i oferă o autoritate de netăgăduit în fața timidului scriitor aflat la prima ecranizare. O ajută și actorul ce urmează să joace în film, exageratul și ridicolul Tyler Shaw (bine exploatat în scurta dar pertinenta apariție a lui Cezar Grumăzescu), produsul artistic perfect al acestei lumi superficiale și cinice în care Eric se simte tot mai mic și mai neînsemnat, căzând într-o iremediabilă resemnare.

Contactul cu fiecare dintre aceste personaje relevă prin contrast câte un aspect al personalității lui complexe, niciodată deslușită, admirată și răpusă cu aceeași săgeată: scrisul.

Cu un final ușor didactic și puțin exagerat emoțional, rostind un kaddish la lumina lumânării după moartea tatălui care-l bântuie, într-un ritual de înmormântare și de doliu deviat din tradiția lui iudaică pe care a respins-o atâta timp, Eric încearcă împăcarea cu sine și cu ceilalți, împlinind drama de a rămâne un neînțeles.

Prizonier în acest ultim orfelinat la ușa căruia a fost azvârlit: viața. De unde băiatul din Brooklyn este oferit iar spre adopție. De această dată teatrului.

afis Baiatul-Brooklyn

„Băiatul din Brooklyn” de Donald Margulies, traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Evreiesc de Stat

Regia și ilustrația muzicală: Cristi Juncu

Scenografia: Vladimir Turturică

 

Distribuția:

Eric Weiss: Tudor Aaron Istodor

Manny Weiss: Andrei Finți

Ira Zimmer: Marius Călugărița

Nina: Raluca Aprodu

Alison: Mihaela Velicu

Melanie Fine: Natalie Ester

Tyler Shaw: Cezar Grumăzescu

Durata: 140 minute (fără pauză)

Mai bine 30 de minute de ceva minunat decât o viață întreagă de nimic special: „Magnolii de oțel” la Avangardia

0 blog Magnolii-

Fragilitate și tenacitate. Sau cum arată puterea la genul feminin. Și idealurile pentru care femeia este dispusă să-și dea viața, fără să se gândească de două ori.

Un spectacol despre rezistența prin prietenie. Despre solidaritatea nedisimulată și dârzenia prin care șase femei sunt nevoite să înfrunte cele mai grave probleme cu care se confruntă, boala și moartea, și să suplinească lipsa de ajutor din partea bărbaților care-i înconjoară și care dau bir cu fugiții la greu.

Comedia cu accente dramatice Magnolii de oțel este un text terapeutic, pe care dramaturgul Robert Harling l-a scris după ce sora lui, Susan, a murit prematur, în urma unor complicaţii datorate diabetului, lăsând orfan un copil de doi ani. “Este o comedie – spune el – deoarece chiar şi în cele mai întunecate momente există lucruri care te fac să chicoteşti”.

La scurt timp după premiera off Broadway a primului spectacol după textul acestei piese (care a avut peste o mie de reprezentații), Robert Harling a scris și scenariul cinematografic „Magnolii de oţel” (filmul, regizat de Herbert Ross în 1989, le-a avut în rolurile principale pe Sally Field, Dolly Parton, Shirley Maclaine, Daryl Hannah, Olympia Dukakis şi Julia Roberts – care a interpretat personajul Shelby, inspirat de Susan, sora dramaturgului, cu care actrița a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun rol secundar feminin).

În varianta inițială, cea de scenă, Harling a optat pentru scoaterea din distribuție a oricărui rol masculin, bărbații din viețile celor șase personaje fiind portretizați doar din discuțiile lor și câteva artificii scenice. În montarea lui Ricard Reguant pe scena Sălii Cinema Pro a Teatrului Avangardia, simplă, curată și onestă, în spatele fragilității și duioșiei acestor personaje  există forță, autoritate, vigoare și concentrare sau invers, în doze și întruchipări diferite, complementare, prin care se relevă șase fețe ale feminității, așa cum se desprind din tipologiile pe care le reprezintă ele (inspirate de prietene ale mamei sale, așa cum și le aduce aminte dramaturgul din copilărie, sunt recognoscibile în femeile din jurul oricui, în orice epocă și în orice spațiu geografic).

Acțiunea textului dramatic se desfășoară întrun singur loc – un coafor din Louisiana -, unde cele șase femei se întâlnesc și își împărtășesc părerile despre lume și viață, în ședințe consistente de bârfe și destăinuiri dintre cele mai intime, în care umorul și emoția se întâlnesc și se completează pentru a prezenta o poveste de viață adevărată și tandră, al cărei tragism nu poate fi abordat decât cu zâmbetul pe buze pentru a putea fi dus de fiecare în parte.

Coaforul lui Truvy (o Ștefana Samfira veselă, abilă și prietenoasă, proprietara plină de energie care știe să facă pasul în spate și să participe neintruziv la poveștile de viață ale clientelor ei, făcându-se plăcută și indispensabilă oricui intră în contact cu ea) este locul în care se vor scrie, prezenta și împlini destinul tragicomic al tinerei Shelby (o Irina Ștefan credibilă și versatilă, care plimbă personajul ei complex între naivitate și hotărâre, forță și sensibilitate, asumare și resemnare) și drama mamei sale, M’Lynn (o Medeea Marinescu puternică, rezistentă și reținută, precum personajul pe care-l întruchipează, care trebuie să facă față unei familii ciudate și unui job greu, pe lângă gravele probleme de sănătate ale copilului ei, dar și să păstreze aparențele unei vieți fericite în fața celorlalți).

În povestea lor sunt implicate noua angajată a lui Truvy, Annelle (a sensibilei și ingenuei Ioana Barbu) și două cliente obișnuite ale coaforului: Clairee (foarte bună în acest rol Victoria Cociaș), soția primarului decedat, o femeie activă și sociabilă, implicată în viața comunității, și Quiser, excentrica temperamentală a orașului, o femeie capricioasă, cu o gură slobodă și apucături de nebună, căreia îi dă viață cu umor Maia Morgenstern.

Fiecare ducând în spate drame ale femeii de azi și de oricând (căsnicie sau maternitate neîmplinită, abandon, văduvie), a căror povară mai pierde parcă din greutate când e împărtășită și alinată de cei din jur, prin care reușește să găsească puterea și dorința de a merge mai departe chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

Un spectacol despre urcușuri și coborâșuri. Despre conflictul între generații. Despre relațiile cu ceilalți. Despre sprijin și compasiune. Despre solidaritate și altruism.

Dar mai ales despre căutare. Despre dragoste și desăvârșire. Despre femeia care iubește fără limite și caută să-și împlinească rostul pe lume, indiferent cât de mare este prețul pe care are să-l plătească. Sau cât de puternic este vântul care încearcă să-i smulgă petalele…

Afis-Magnolii-de-Otel

Magnolii de oțel de Robert Harling

Teatrul Avangardia

 

Regia: Richard Reguant

Decor: Bogdan Amarfi

 

DISTRIBUȚIA:

Shelby: Irina Ștefan

M’Lynn: Medeea Marinescu

Truvy: Ștefana Samfira

Clairee: Victoria Cociaș

Quiser: Maia Morgenstern

Annelle: Ioana Barbu

 

LA TRÂNTĂ CU NICOLAE LABIŞ

tranta Labis

Mi-e frică să mă lupt cu inerţia,

Mi-e groază să o las să mă învingă,

Să-mi râdă-n faţă crudă inepţia

De a lăsa poetul să-mi convingă

Silitul suflet, ce se cată-n spate,

Pe crestele privite dintr-un hău,

Să nu mai urce muntele de şoapte,

Să nu mai creadă niciunui flăcău,

 

Să n-aibă ochi de păsări sau de ciute,

De flori, de lună mată, de copii,

Să nu mai aibă tihnă să asculte

Nici muzici, nici candide poezii,

Să nu încapă-n-trânsul nici Nichita,

Sorescu, Blandiana sau Naum,

Să nu mai vrea să prețuiască clipa

În care i-a-ntâlnit, ori vreun acum,

 

Să-și ia adio de la castitate

Și toți pe care i-a făcut eroi

Că i-au zidit copilului eternitate

(Scuzați că-ntreb: a fost și pe la voi?…).

Să-l urmărească pân’ la bătrânețe

Tabloul cu desenul lui curat

Ce nu vrea să învețe vreo tristețe

Și nici s-ajungă mâine un bărbat…

 

Așa-i vorbea copilului din mine

Ce când va crește nu va fi la fel

Și nu-l va condamna nicio rușine

Că s-a dezis, încă de-atunci, de el,

Până m-am prins c-așa sunt toți copiii

Ce zbenguiesc încă prin noi, haihui,

Și m-am trezit că un străin din mine

Vorbește-n șoaptă cu străinul lui.

 

Nu mă certa! Nu-s chiar așa de rău, străine!

Mi-e teamă de neant și de nimic,

Vreau mai mereu justificări senine,

Nu m-amăgesc, am mai crescut un pic…

Aştept încă să fiu luat în seamă,

Să fiu iubit și ascultat și răsfățat,

Să nu-mi mai fie chiar așa de teamă

Că voi sfârși făr’ să fi apucat.

 

Mai caut încă urme pe potecă

Cale întoarsă să încerc să fac

Să nu rămână doar în bibliotecă

Tot ce-am citit și-ncerc acum să tac.

Dar parcă nu mai pot să aflu drumul…

Cenușa ce s-a scurs din buzunar

Am risipit-o-ntruna, ca nebunul,

Mi-am pus-o-n cap la fiece hotar.

 

Nu am pădure ca să pot să urlu,

Flori ne-nflorite se usucă în zăvoi,

Nici aer nu mai e, să mai răsuflu,

Și păsări nu mă mai primesc ‘napoi.

Sunt doar foste catarge de epavă

Fără arcași pe punte și săgeți,

Străin ești, singur de acum pe navă

Și nu mai ai cui să mai dai bineți.

 

La oameni, părăsiţii tăi prieteni,

E greu și prea-ntuneric să revii,

Că nu au mai rămas povești să depeni

Și nicio constelație să sui,

Să te mai joci naiv, în libertate,

Și chiar să te mai și prostești nițel,

Dând prea târziu copilului dreptate

Că nu ai devenit mai bun ca el….

 

E greu străine, nu-i uşor deloc

Să nu asculți o voce de copil,

S-arunci cu zaruri după vreun noroc,

Să-ncerci să vindeci orice pueril.

Sunt om comun, nu vreau nicio dilemă

Şi nicio hotărâre n-o să iau,

Mă lupt cu toate versurile tale

Într-un birou în care nu mai pot să stau

 

Și mi-am făcut din viaţă paravan.

Vreau lacăte să sparg şi s-o slobod

De un adult ce nu face vreun ban,

De-nvingeri, adormire și exod.

Nu-i loc de fericire personală

Nu voi în fluviul timpului s-o-nec

Şi nici nu-i cine ştie ce scofală…

Copil prostuţ, mai lasă-mă să-ncerc!