Să facem dragoste pe cadavre sau ținte legitime în Armata lui Thomas Mâțâțelu: „Locotenentul din Inishmore” la Teatrul Mic

Orange is not the new black. Numa’ zic.

Despre cele mai serioase lucruri la modul cel mai neserios. Sau despre cele mai neserioase lucruri la modul foarte serios. Așa cum o impune subiectul unui mic text mare (ori un mare text mic) despre absurdul violenței. La modul dur, zgomotos, energic, tulburător, accelerat până la paroxism. Într-o nebunie de spectacol, o savuroasă comedie neagră cu toate ingredientele necesare pentru o gură neobișnuită de teatru proaspăt. Proaspăt tranșat, zic. Până la măruntaiele lui dramatice, deschise visceral către public pentru a scoate de acolo toată emoția cu care s-a putut pricopsi pe mațe după ce i-a digerat neobișnuitul narativ. O coborâre dintr-un cinema tip Tarantino (prin citate precise, mai ales muzicale) direct pe scândura scenei Sălii Atelier a Teatrului Mic.

De pe degetul smuls cu maximă cruzime din ceea ce ar fi putut fi altădată o mână, poate chiar pricepută să-i  aștearnă violenta poveste ori doar să-i apese fără să gândească trăgaciul, se ia un inel plin de sânge, martor la toate ororile care ar putea fi imaginate, să-i pecetluiască revenirea la normalul dinamitat cu grijă, la limita burlescului, printr-o absurdă ceremonie de logodnă. Cu violența. Cu disperarea. Cu brutalul. Cu urâtul și silnicul din noi, în toată splendoarea stridențelor pe care atât de mult ne străduim să le potolim, să le educăm, să le ascundem, scoase fără menajamente la lumină de regizorul Vlad Massaci și azvârlite nemilos spectatorului peste obrazul fin și nasul pudrat corespunzător să-și primească neașteptata și nemiloasa pedeapsă dramatică.

Răzbunarea e doar o cacealma. La capetele binelui stau două feluri de rău, dintre care cu greu se poate alege cel preferat pentru deznodământ. Pentru că la umbra ignoranței, a lipsei de educație și de șanse economice și sociale, compromisul, oricare ar fi el, este la fel de blamabil sau tolerabil, indiferent de care parte a adevărului te-ai așeza.

„Locotenentul din Inishmore” a avut premiera la The Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon, pe 13 mai 2001, iar în 2003 piesa a câştigat Premiul Olivier la categoria „Cea mai bună comedie nouă”.  Dramaturgul și scenaristul Martin McDonagh are în palmares patru trofee Tony, un Oscar pentru scurtmetrajul „Six Shooter”, un premiu BAFTA pentru pelicula „In Bruges”, iar cel mai recent film al său, „Trei panouri lângă Ebbing, Missouri”, a obținut două Oscaruri, patru premii Globul de Aur și cinci premii BAFTA.

Cu un senzațional simț al umorului, negru ca tăciunele, Martin McDonagh face din „Locotenentul din Inishmore” o bijuterie dramatică, numai bună de agățat la reverul oricărei haine militare a luptătorilor din armatele naționale de eliberare, din Irlanda sau de oriunde de-aiurea în lumea asta largă și bolnavă, în care violența crește tot mai mare la adăpostul ignoranțelor de tot felul la care suntem cu toții complici. Padraic, un locotenent nebun din insula Inishmore, este doar un model de neurmat, din multele pe care ni le oferă azi omenirea, inteligent adjudecat și condus în scenă de un excelent Ionuț Vișan, care-i descoperă și-i relevă toate colțurile întunecate ale minții și sufletului, împrăștiate deliberat în cele mai ascunse cotloane ale lor, până la antagonii savuroase, ale căror alternanțe rapide și precipitate valsează priceput între naivitate candidă și prăbușiri nervoase aurzitoare, oferind multe motive pentru cele mai legitime hohote de râs.

Mobilul (evident, ridicol!, dar cu cât mai precis trimis în derizoriu, cu atât mai ofertant de construit teatral în jurul lui) celei mai noi lupte pe care o are de dus și care-l mână în această aventură dramatică este prezumtiva ucidere a celui mai bun prieten al său, lăsat în grija tatălui de fiecare dată când pleacă într-o nouă misiune de ucidere și tortură a unor indivizi nedovediți de lege ori de bunul simț, în numele unei legitime violențe, lăsată altfel la cheremul mult prea liberului lui arbitru.

Autoerijat în liderul unui grup de sciziune desprins din Armata de Eliberare Națională a Irlandei, al cărui singur membru este și în numele căruia comite zilnic, aleator, cele mai groaznice crime ce se pot imagina, Padraic porneşte o adevărată luptă de răzbunare pentru a afla cine este responsabil de moartea prietenului lui, singura ființă pentru care a simțit vreodată afecțiune.

Furia lui oarbă se îndreaptă precis împotriva tatălui său Donny (un credibil vulnerabil Vitalie Bantaș, ce-și  stăpânește cu umor personajul mucalit, disimulant, uneori fals speriat, alteori resemnat ori puternic și determinat, toate fără niciun fel de stridențe, undeva în limitele autocontrolului precis dobândit de-a lungul numeroaselor expuneri la violențele fiului), care s-a dovedit prea puțin responsabil de această dată, și un cunoscut al familiei, un foarte fragil emoțional Davey al lui Andrei Brădean (bun biciclist și dansator!), atent condus și el prin nuanțele infinitei naivități pe care o presupune personajul, suspectul principal al săvârșirii omorului pe care lipsa de vigilență a tatălui l-a făcut posibil.

Donny-Davey este cuplul care deschide spectacolul și povestea absurdă a crimei, un cuplu care rămâne sudat până la sfârșit pentru a găsi soluții de apărare, mâinile care caută să se spele una pe alta de sânge, de cremă de ghete și de pufuleți (!), într-o realitate în care fiecare dintre ei schimbă lejer reperele, jonglând credibil, fiecare cu propria naivitate dar și cu absurdul ce le este pus în brațe într-o  complicitate ingenuă care face deliciul publicului. Complementari la toate nivelurile, cei doi reușesc să țină acțiunea în mână, adaptându-se lejer la situațiile în care sunt provocați mereu împreună, ca doi sisifi ce trebuie să miște piatra de pe stâncă, împingând-o cu aceeași forță, unul la vale, altul la deal.

Naivitatea lor nu mai pare cine știe ce strigătoare la cer când încep să-și dea arama de pe față celelalte personaje. Întâlnirea cu sora lui Davey, Mairead a excelentei Alina Rotaru  (în cealaltă distribuție rolul îi revine Silvanei Mihai), fata fără țâțe, cu părul scurt și atitudine de băiețandru, construită firav într-o aură de falsă duritate, sub un strat fin din cea mai temeinică gingășie și ludic pe care încearcă să le camufleze cu toata ființa ei, ca să nu pară vulnerabilă în această lume dementă populată de bărbați. Superbă Alina Rotaru în această joacă infinită de-a fata și băieții, în care plonjează ba abrupt, ba fin, fără să înțeleagă pe deplin ritmurile inimii ei și posibilitățile de a o acorda la pulsul local și universal, mereu răzvrătită împotriva unor idei pe care n-are vreme să le aprofundeze, o rebelă ce-și găsește mereu câte o cauză în speranța că va fi recrutată într-o zi în rândurile celor viteji.

Minunată în scena întâlnirii cu Padraic la întoarcerea lui acasă,  fiecare apărându-și fragila poziție de posibil amorez înainte de a-și da drumul de pe stânca vieții în prăpastia dragostei. Cu arma în mână, romantismul capătă nuanțe nebănuite, cu maximum de potențial comic, excelent exploatat de Vlad Massaci, pe care cei doi îl explorează inteligent între pudic, cruzime și disperare, printre injurii și țipete transformate abil în vorbe mieroase de dragoste, ce-și găsesc și calea întoarsă, întru apărare, în cea mai tandră apropiere dură ce se putea imagina între un criminal descreierat și o fată mai degrabă drăguță decât așa-și-așa (!).

Excelent și Cezar Grumăzescu, unul dintre cei mai talentați actori ai Teatrului Mic, care se achită impecabil de două misii precise, ambele delicioase în economia acestui spectacol. Inițial autorul unei minunății de prestație cu capul în jos, în rolul lui James, căruia a reușit să-i construiască memorabilul (un mic traficant de marijuana care le vinde droguri elevilor de liceu), o victimă superbă a furiei lui Padraic, căruia i se aplică meticulos un tratament de torturi, printre care se strecoară abil, punându-și la bătaie toate armele argumentativ-emoționale (și pe cele din arsenalul lui actoricesc) pe care le poate folosi pentru a evada din situație și a o întoarce în favoarea lui.

Revine încă și mai savuros în rolul lui Joey (în cealaltă distribuție rolul e interpretat de Bogdan Talașman), ostracizatul, suflet plăpând, împăciuitor, damnat pentru lipsa lui de peștișor de aur și nu numai (!), veriga slabă a unui alt grup „de sciziune”, un  trio „la costum” ce veghează la buna desfășurare a neliniștii publice, închegat în numele unei violențe pe care nu o înțelege și nu o împărtășește real niciunul dintre ei. Autor al unui minunat discursiv marcat de violenta respingere a violenței, Cezar Grumăzescu își folosește dibaci vocea sugrumată, infinit suav-speriată, și gesturile cele mai precipitate, coerent adunate în pielea lui Joey, cu care-i asigură grupului ridicolul necesar pentru a se prezenta publicului. De celălalt capăt al acestei surprinzătoare facțiuni trage punctual Brendan al lui Tudor Istodor, personajul aproape serios  care cată să-și smulgă bruma de autoritate în sânul grupului prin a contrazice. Încontrarea lui încordată e doar un joc prin care exactitatea inexactităților lui îmbracă la fel de ambiguu fiecare echivoc lansat de autoerijatul lider al grupului, ora exactă a unor incongruențe de sincronizare, interpretat de Ovidiu Niculescu. Personajul lui, Christy, primul care-și face apariția și care mai face și cu ochiul bun publicului, invitându-l la festinul absurdului, esteomul pildelor și lecțiilor de viață, al banalului tezist, mistificator, argumentativ justificativ pentru un comportament de un neplauzibil aproape poetic, închis cu grijă în cutia viorii din care se aud precis (și chiar sunt aduse la vedere!)sunetele  suave ale ridicolului,în numele unei Irlande libere. Un grup conștient de solemnitatea banalității lui, căruia îi asigură mai întâi ceremonialul, după care îi rostogolește bulgărele narativ până devine avalanșă. Strivind nemilos, într-o descătușare de energii declanșate și menținute sincron într-un amețitor schimb de ținte în care se prind toate personajele, fiecare călău și victimă în jocul celuilalt de-a violența (felicitări scenografei Ioana Pashca, care după ce i-a asigurat spațiului toată coerența necesară, compartimentându-l abil pentru scenele pe care le are de găzduit, îl aruncă savuros în aer în finalul spectacolului, prin elemente ce-i vor mânji delicios amintirea oricărui firesc), orice brumă de salvare, căreia-i va fi doar subliniat fatidicul imposibil, prin ultima proiecție (singurul lucru după care nu m-am dat în vânt, deși pe alocuri video-ul a rezolvat inteligent câteva scene).

„Locotenentul din Inishmore”. Un spectacol despre feline și igienă la modul îngrozitor de personal. Și despre armata fictivă de eliberat feline și conștiințe încărcate, ce cată să strecoare pe degetul întins inelul plin de sânge, mângâind deștept mâna cerută întru însoțeală în cea mai curate nebunie. Cu super umor negru irlandez și măcel asortat. Până în punctul în care aproape nu mai contează intriga și desfășurarea acțiunilor care au dus la teribila vărsare de sânge, în care punctele culminante, pentru fiecare personaj câte unul, se succed rapid până la cufundarea în cel mai perplex deznodământ.

Punct culminant după punct culminant, servite în cele mai spectaculoase răsturnări de situație și de poziții de putere, în care devin cu toții autori de sărituri peste axul spațiului, al timpului, al logicii și dramaticului, în care fiecare dintre noi e prins fără drept de apel și de unde va trebui să ne găsim, care cum putem, curajul și momentul care ni se potrivește să plonjăm în absurd.

Totul până la mâță!…

P. S.

Deloc întâmplător avertismentul regizorului către public (pot să confirm că n-a fost ușor de dus nici de adulții mai sensibili): „E atât de neagră încât rog sincer părinții să nu își aducă copiii la acest spectacol dacă nu au măcar 14 ani. Știu, unii copii sunt mai precoce, înțeleg mai repede convenția teatrală, înțeleg de la vârste mai fragede de atât, că ce văd nu e adevărat, că sângele e sirop, că nu moare nimeni iar cadavrele sunt butaforie. De aceea, citind aceste rânduri, un părinte poate hotârî dacă va ține cont de recomandarea teatrului sau nu. Dar rămâne întrebarea: „de ce montați, dom’le, prostiile astea violente, de le ziceți „comedie neagră”?!” Iar răspunsul este: tocmai pentru a întelege că violența e cea mai extremă formă a prostiei. Iar dacă prostia mai îmbracă și forme ideologico-naționaliste, atunci fandacsia e gata.” – Vlad Massaci.

„Locotenentul din Inishmore” de Martin McDonagh, Traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Mic, Sala Atelier

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Video, regie montaj: Adrian Petrariu

Director de imagine: Doina Moraru

Mișcare scenică: Ştefan Lupu

Producător delegat: Alois Chiriță

---

DISTRIBUȚIE:

Donny: Vitalie Bantaș

Davey: Andrei Brădean

Padraic: Ionuț Vișan

Mairead: Alina Rotaru / Silvana Mihai

James: Cezar Grumăzescu

Christy: Ovidiu Niculescu

Brendan: Tudor Istodor

Joey: Cezar Grumăzescu / Bogdan Talașman

Beep-beep, ura!: „98% decizia corectă”

– poveste non-porno, într-un tablou adolescentin cu trompe uterine și lacrimi –

Iza are 17 ani. Și a rămas însărcinată. Am plâns alături de ea câteva zile și nopți la rând. Am ținut-o de mână, i-am povestit în șoaptă cam tot ce am aflat eu despre viață, i-am cântat în surdină, să se liniștească, am apărat-o vehement în minte de prieteni, colegi, părinți, profesori, vecini, medici, activiști, inspectori școlari, primari și alte personaje, coaliții și instanțe morale. Am mângâiat-o pe creștet și pe părul ud de lacrimi de pe tâmple, ademenind-o să se odihnească pe perna mea imprimată luminos cu un aparat genital feminin. Încercând să-i dau răgaz să ia decizia corectă, în timp ce i-am studiat cu atenție visele. În reveriile ei, Iza nu mai are 17 ani. E o femeie realizată, care se plimbă printre toate Izele cu ochi frumoși și inimi zburdalnice ce se ciocnesc fără știre unele de altele în piața publică. Cele care au păstrat copilul și cele care au renunțat la el. Cele care au făcut avort și cele care au pierdut sarcina. Cele care l-au adus pe lume și l-au crescut singure și cele care-l cresc împreună cu tatăl natural. Sau cu un străin. Și cele care nu au niciun copil sau care au mai făcut și alții. Și cele care au adoptat unul. Cele care s-au măritat și cele care au decis să trăiască doar cu ele. Cele care și-au dat bacalaureatul și cele care au renunțat la școală. Și cele care au continuat studiile, după o scurtă întrerupere. Izele astea toate trimise către azi prin mesajele păstrate într-o capsulă a timpului, ce va fi deschisă în viitor și care păstrează cu grijă gândurile către un copil născut sau nenăscut. Dimpreună cu toate căile pe care mama lui va fi apucat după ce va fi părăsit acest spectacol.

Pentru că Iza are acum 17 ani. Și a rămas însărcinată. Departe de a se dori un manifest, „98% decizia corectă” este un spectacol-eveniment după o piesă de teatru care spune o poveste de viață contemporană, posibilă, plauzibilă, recognoscibilă și, din toate aceste motive, incredibil de personală și de emoționantă, din orice pagină, replică sau personaj ai privi către întregul text dramatic și, de acolo, mai departe, către viitorul public din sală, azi adunat curios în jurul ecranelor la o experiență culturală virtuală.

După scenariul „Decizia corectă” de Andreea Tănase, desemnat câștigător la a doua ediție a Concursului  de Dramaturgie Contemporană „Corneliu-Dan Borcia“, organizat de Teatrul Tineretului și regizat în urma unei selecții de proiecte regizorale de Elena Morar, spectacolul „98% decizia corectă” este cel de-al treilea spectacol din cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Început în martie 2019, proiectul și-a propus realizarea unor spectacole de teatru educațional care să genereze dezbateri în rândul publicului tânăr pe teme precum toleranța și diversitatea. Dar pare-se că trebuie să înceapă cu adulții.

Un spectacol pertinent despre informare și ignoranță. Despre prevenție, corecție și combatere eficientă. Despre hazard și planificare în viață. Despre responsabilitate și liber arbitru. Despre superficial și profund. Despre timpuriu și despre prea târziu. Despre conflictul interior, despre conflictele cu ceilalți și despre conflictul între generații. Și, cel mai strident, despre alăturarea solitudinilor și singurătatea oricărui fel de împreună.

Despre destinul posibil al unei fete de 17 ani, pierdută într-o lume pudică, ce-și bagă beep-ul intenționat, numai ca să te beep la cap, într-un colocvial care a evitat cu tandrețe cuvintele înlocuite de sunetul ăsta malițios. Mânca-i-ar beep-ul ei de domnișoară rătăcită în lumea asta nebună a pudibonderiilor unor adulți suficient de discreți cât să nu-i vorbească despre lucrurile cu adevărat importante, dar incredibil de vigilenți cât să-i amendeze limbajul! Atacând povestea inimii ei zburdalnice, ce tânjește să stea pe genunchii unui Făt-Frumos cu beep-ul bine ascuns sub prohab, care tremură nepriceput în timp ce-și plimbă curios mâna prin părul ei misterios, în cea mai mare nevoie umană posibilă: de tandrețe. Nu, Făt-Frumos nu e periculos și atroce! Și nici nu sare ca un sălbatic pe beep-ul Cosânzenei de parcă ar fi în epoca gândirii de piatră! Sunt doar doi adolescenți curioși în luptă cu ei înșiși, cu nepriceperile, cu hormonii lor, cu vremurile și cu lumea, în timp ce ceilalți îi arată mult prea târziu cu degetul.

Sunt și povești care încep cu „a fost odată ca întotdeauna”. Când o greșeală întrerupe brusc monotonia unei narațiuni care e musai să aibă un final fericit.

Excelentă Cătălina Bălălău în rolul Izei, eleva în penultimul an de liceu care-și dă toată viața peste cap numai pentru că niște liniuțe se încăpățânează să se afișeze mereu în pereche pe plasticul unui test de sarcină. Ingenuă și delicată, serioasă și inteligentă, ludică și agitată, melancolică și complexată, Iza Cătălinei Bălălău este o adolescentă minunat asumată. Ai văzut-o sigur într-un ciorchine de tineri care dezbăteau vehement pe o bancă în parc, ori râzând zgomotos cu prietenele ei la un suc pe o terasă scăldată în soare sau alergând precipitată pe coridorul liceului copilului tău, când te duceai la ședința cu părinții.

Coridorul ăla pe care te-ai ciocnit, mai mult ca sigur, și de părinții Izei, o mamă autoritară, precaută, rușinată, dar care-și apără cu disperare odrasla (Nora Covali) și un tată blând, tolerant și iubitor care trebuie să-i țină față, ce încă nu s-a obișnuit cu ideea că „piticul” lui a devenit peste noapte femeie (Dragoş Ionescu). Foarte bine își asumă cei doi actori rolurile (bine scrise) părinților, revoltați și grijulii deopotrivă, complementari în analiza problemei și complici în ascunderea și dezvăluirea celui mai bine păzit secret, ascuns o vreme, cu ani în urmă, într-un alt abdomen, dintr-o altă și totuși din aceeași poveste… O taină care i-a însoțit și i-a unit indestructibil după ce a părăsit natalul ăla misterios. Și care le dă azi bătăile astea de cap, într-o situație în care trebuie să se confrunte unul cu altul și să-i înfrunte împreună pe ceilalți, bine reprezentați de medicul de gardă din Ajunul Crăciunului (Cătălina Eşanu, care puctează perfect judecata pripită și ostilitățile noastre de gândire) la care părinții apelează pentru confirmare. Ca să primească un verdict implacabil de părinți iresponsabili, în timp ce „piticul” lor trece prin procesul mult mai crunt de judecată al generației din care face parte, la vârsta la care încrâncenările de tot felul își pun amprenta pe sufletele neprihănite ale unor copii mânați în luptă în primul rând de hormoni.

Foarte bine definită adolescența și relațiile dintre tineri, născute firesc din tipologiile minuțios construite întru recunoaștere și susținere a demersului artistic: un adolescent timid, speriat și confuz, dar care e dispus să învețe și să se responsabilizeze (Paul-Ovidiu Cosovanu, tatăl copilului, excelent în scena în care află despre sarcină și proiectează împreună cu Iza, câteva scenario posibile de viitor), un altul teribilist și vulgar (Emanuel Becheru, foarte stăpân pe rol), unul reținut, finuț și empatic (interpretat de Florin Hriţcu), altul expansiv și dornic de apartenență la grup (Corina Grigoraş, în rolul fiicei adoptive a medicului de gardă). Dintre ei se desprinde cea mai bună prietenă a Izei (foarte bună Aida Avieriţei în acest rol, cel mai consistent în economia poveștii și generos pentru interpretarea savuroasă a actriței), care subliniază cu pricepere limbajul tinerilor de azi, obișnuințele lor de comunicare și de relaționare, modul lor de gândire și noile expresii ale naivitățurilor de tot felul, într-o epocă a motoarelor de căutare, în care orice informație, bună sau rea, e la doar un click distanță.

Decisivă în această definiție  este scena filmată în exterior, într-un spațiu claustrant, aflat undeva într-un parc, la adăpost de ochii curioși ai lumii, unde adolescența caută să se ascundă și unde izbucnește violent în limbajul, comportamentele și discuțiile tinerilor ce se vânzolesc energic în sus și-n jos pe scări, izbindu-se cu putere de zidurile acoperite cu graffiti, ce au să le păstreze între ele secretele. Sau nu. Pentru că presiunea multimedia care să revarsă nemilos asupra Izei după această scenă, prin toate mijloacele moderne de comunicare (prin care primește cele mai crude și agresive verdicte morale posibile) o țintuiesc fără milă pe canapeluță. La o discuție importantă și complexă care nu poate avea loc decât pe canapeluță, despre un accident (ne)vinovat petrecut pe o canapea (foarte inspirat decorul Dianei Miroşu și inteligent luminat pe parcursul spectacolului), sub neoanele nemiloase ale uterului uriaș de pe perete, replicat metaforic pe chiloții Izei.

Prima oară. O clipă atât de importantă în viața unei fete. Clipa în care se nasc și se pulverizează repere, secrete, nevoi emoționale și sociale. Pentru totdeauna. Și prețul acestei clipe, ascunsă astăzi atent sub măști de protecție facială, de pe care ne sfredelesc emoticoane teatrale, asortate la pandemia de coronavirus. Dar și la pandemia asta de indiferență, de prejudecată, de refuz de maturizare.

Adolescența în vremuri de distanțare socială. În cele din urmă poate e minunat că vorbim cu atâta patos. Numai un demers foarte pertinent artistic putea produce atâta vâlvă.

Nu, oameni buni, nu există decizie corectă. În niciun caz 100%.

Poate doar teatral…

„98% decizia corectă” de Andreea Tănase

Teatrului Tineretului, Piatra Neamţ

Regie: Elena Morar

Costume: Ileana Zirra

Decor: Diana Miroșu

Video design: Ana Cârlan

Asistent regie: Emanuel Becheru

În distribuție: Cătălina Bălălău, Aida Avieriței, Nora Covali, Dragoș Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Emanuel Becheru, Florin Hrițcu

Proiect co-finanțat de AFCN. Partenerii proiectului: Asociația LiterNet, Asociația Estetica, Asociația T.E.T. Alexandria.

Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi – dramaturgie, Ilinca Luca – regie, Flavia Apetrei și Ioana Suciu – scenografie, Ioana Corduneanu – video design, Olivia Călin – documentare, Roxana Bobric și Ana Maria Muraru – promovare.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta peste 15 ani.

PLEDOARIE PENTRU DIACRITICE (text care nu s-a ajutat deloc de ele, tocmai ca)

Iubesc limba pe care o vorbesc dintotdeauna. Pe care mi-am jurat a o sluji pentru totdeauna.

Rog toate sufletele care cunosc valoarea unor semne dintr-o scriere a face un mic test de sinceritate: parcurgerea (mai apoi chiar elaborarea unuia nou!) unui scurt text (cel mai lung pe care l-am scris astfel, singurul dealtfel) care nu a fost blagoslovit cu folosirea diacriticelor din limba pe care o vorbim, prin urmare nu au a produce urechilor mai pudice vreun necaz la ascultarea rostirii lor cu vocea sufletului.

M-am chinuit destul de mult la el, de aceea invit pe oricine nu crede asta la o verificare a propriilor limite. E o idee mai veche, care ar putea folosi la buna explicare a valorii limbii noastre bogate, mai ales a valorii folosirii semnelor scrise pentru corecta indicare a sunetelor ei minunate, a asocierilor subite ori imprevizibile de sunete, silabe sau cuvinte, pline de muzicalitate, dezvelite arareori chiar auzului cel mai fin, pentru un plus de expresivitate ori numai pentru estetica obligatorie a bucuriilor simple (chiar pentru copii sau pentru cei care abia purced la a se familiariza cu ea).

Nici nu mai e important textul de la care am pornit, pot defila cu cel chiar acum preparat, care se supune rigorilor dinainte stabilite.

Pe cel la care m-am referit l-am construit cu aplecare peste detaliile lingvistice, de expresie, dar, mai ales, semantice (ah, ce mult au lipsit diacriticele pentru expresivitate!). Am schimbat timpurile verbelor, m-am ajutat des de trecut ori perfect, am jonglat cu diatezele, am folosit mai des infinitivul lung, nu am putut apela deloc la gerunzii, nu am putut enumera lipsind limba de conjunctive coordonatoare, nu prea m-am ajutat de flexiuni, nu am avut elemente pentru legat fraza (deci mai scurt, mai prea la obiect), am folosit mult mai des virgula (se mai pot observa pe parcursul testului frecventa folosire a dex-ului ori apelul infinit mai des la latinitate)…

Frate, un test care mi-a secat creierul, mi-a obosit mintea, mi-a distrus sufletul!… Dar am terminat, am ajuns la rezultatul dorit, se poate!

Pentru restul cuvintelor, pe care nu le-am putut folosi, s-au inventat semne, s-au inventat taste. Pentru legarea lor, pentru lipsa unei litere sau a unui sunet… Zic: a se folosi. Barem de cei ce ne slujesc limba ori ar trebui (a nu se trimite la limbajul colocvial, unde, pricep, ar fi mers ceva injurii, dar sunt greu de strunit cu penuria asta de semne pentru obscenitate… Dar de aici pornesc multe, s-avem pardon!).

Pe scurt, am periat-o de i-au mers fulgii!… Limba, zic. Dar nu prea s-a mai ales cu nimic…

Limba lui Nichita, a lui Naum, a lui Eminescu… A lui Urmuz, Brumaru, Blaga, Sorescu sau a Blandianei (cu toate scuzele scriitorilor care, din pricina acordului deja semnat, nu se pot aminti aici)… Un splendid nud, numai bun de aruncat peste fundul lui gol un pled de semne pentru blagoslovirea descoperirilor jenante, bun de acoperit intimitatea cu pricina…

S-a putut folosi, se poate, nu zic. Doar e mai dureros. Mai deloc generos cu semantica ori semiotica sufletelor noastre (despre vast nici nu poate fi vorba)…

Greu testul. Sugerez unul pentru fiecare, ca pentru Covid.

Barem pentru cei ce au slujba de a sluji limba. Pe contract.

Preventiv, nu doar terapeutic.

Recunosc, deja am obosit…

P.S. cu diacritice

Când o înjurăm, futu-i!, de mă-sa, să-i punem și căciuliță, nu numai cratimă… Zic.

INCEPTION (vis în vis în vis ș.a.m.d. sau un altfel de bumerang)

Un zbor visează să găsească o aripă neîncepută,

aripa năzuiește să fie înălțată de o pasăre măiastră,

pasărea se vede vânată în vis de un băiat priceput,

băiatul speră să-i tămăduiască rana cu o batistă,

batista râvnește să fie spălată de o fată cuminte,

fata jinduiește să o împăturească cu grijă și să o prindă cu sfoară,

sfoara tânjește ca vântul s-o-nalțe precum un zmeu…

 

Doar zmeul visează la alte zări,

unde nu sunt sfori, fete, batiste ori răni,

nici băieți, paseri, aripi sau zbor,

ci doar buzdugane

pe care le arunci cu dibăcie

și ajung la destinație

cu mult înaintea tuturor.

 

ÎN-CERC – Cap compas sau fals tratat de geometrie pascală –

Într-o zi i-am dibuit pământului buricul.

Am înfipt în el, fără să mă gândesc, un pripon,

de care mi-am legat, să pască, rumegătoarea.

Așa a crescut în timp un cerc mare dimprejur,

pe care iarba nu s-a mai ostenit să crească și să o hrănească

(stârpită în încercările repetate de a rupe odgonul

și de a se slobozi din căpăstru în căutarea nemărginirii),

un soi de cerc vicios de care-mi agățam uneori busola

într-o geografie uitată în lume fără de vreun nord,

măsurând fără pricepere pe hartă cercurile și rotundul:

cupola marelui circ și monedele de schimb pentru suflet,

roțile bicicletei și marginile ringului de dans,

sensul giratoriu pentru plimbat ideile în cercurile literare,

pocalul de bronz, aura sfinților părinți,

roata care pare că mai învârte pământul,

(până și rotocoalele de fum trebuie trasate precis în aer

din amintirile fiecărei expirații),

adâncimea cearcănului din care privesc îngrozită spre moarte…

 

Și când mă gândeam că nu am cu ce să-i trasez precis un arc

– poate chiar pentru săgețile pe care nu le-am aruncat niciodată –

să facem puțină economie la amețeala asta de la învârtitul în cerc,

o întâmplare fericită m-a adus în fața unui compas înțelept.

M-am azvârlit fără să clipesc în brațele lui

(unul cu ac, atent înfipt în mijlocul tuturor lucrurilor,

celălalt cu un creion de trasat vise, la distanță egală unele de altele

și împreună de miezul sufletului ce le-a zămislit)

și m-am apucat de trasat cercuri și Patimi.

 

Am desenat, pe rând,

fructul smochinului neroditor,

cercul celor zece fecioare,

paharul pentru mir,

pâinea rotundă și cupa de vin pentru cina cea de taină,

ligheanul pentru spălatul picioarelor,

pasca, oul, candela, luna plină,

un inel pentru logodna cea de pe urmă

și resemnarea din ochiul mielului sacrificat,

înconjurând deja, fără să știu,

de trei ori, după datină…

 

În cele din urmă m-am întâlnit cu mine.

Am întrebat: „Încotro?”

și mi s-a întors, sfios,

obrazul celălalt.

DE VORBĂ CU NICHITA – pagina unui jurnal de izolare –

Azi Îngerul a strigat cu Necuvinte:

— Ce mai faci tu, Nichita,

cum ai de gând să petreci ziua de mâine?

Și el a răspuns:

— Voi privi către patria mea

unde nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

 

E acolo, jos, un pământ numit România,

cu orașe cu suflete metalice

pe care nu mai pasc caii cu silaba

și unde înțelesurile din verbe nu se mai așează în semicerc,

privirile nu se mai murdăresc de triunghiuri și de șapte,

păsările nu mai pâlpâie,

schelele nu se mai îndrăgostesc,

serbările cetățenești nu mai încep când se face seară,

piatra nu se mai izbucnește să taie cerul în două înspre jos,

umbrele nu se mai sparg de ziduri în cioburi colorate

pentru așezat în vitralii în ferestrele de privit înspre Cer…

 

Mirarea de a fi pășește nehotărâtă în da și în nu,

pronumele personale se împart fără milă în eu și tu,

aproape că nu mai există semne bune ori nebune

de azvârlit printre litere și de arătat prin lume,

ori oameni de cal galopând către un punct

la răscrucea lui ce au fost cu ce sunt…

 

Fără potcoave, oameni din carne îmi admiră zgomotos operele imperfecte,

mă mută de pe peretele de Răsărit în fereastră, să-i vadă toată lumea,

dar gândul lor, plin de discreții și precauții,

îmbracă în pudori chinul de a înțelege sentimentele,

care nu sunt decât niște sentimente…

 

Apoi citesc cu mirare despre iarna de la sfârșitul lumii

chivernisind sarea și apa din lacrimi

– au uitat să mai plângă cu zăpadă

sau doar aleg cu mai multă grijă

suferințele care merită osteneala

(nu-și mai permit apa plată și nici să mai risipească fierul pe cuie,

ca să-și spânzure privirile curioase și gândurile necuviincioase) -,

întrebându-mă care mai e sensul iubirii.

 

Le răspund:

— Să vedem cine mai șchiopătează

când învață să pășească din nou.

 

Și ei se apropie curioși pe scara de roșu vertical,

agățată de marginea norului de care se țin încleștați soldații,

unul de bocancii celuilalt, cățărați în șir indian

pe frânghia de care, în pământ, le stau atârnați strămoșii…

Nu știu ce să le promit,

dacă se vor ține unii de alții

viii cu morții murind murmurând?…

 

Și-apoi tot ei mai cer câte un răgaz,

imploră să-i mai las măcar o frunză, un fir de nisip,

o briză, un amurg, o șoaptă, un anotimp, un timp…

 

Și când primesc, în sfârșit, dreptul la timp

ei nu pot să-l folosească

decât să se spele pe mâini.

Gând către surorile lui Shakespeare: „O cameră doar a ta”

Pentru femeia din tine. Poate fi chiar a Virginiei Woolf. A Marianei Cămărășan. A Adinei Suciu. A oricăreia și a tuturor femeilor care te-au inspirat și te inspiră. Să fii, să te bucuri că ești sau că vei deveni femeie. Și să vorbești și să scrii despre asta.

A Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Sau a unteatru, pentru scurt timp, oteatru. Camera ta intimă din această mică familie mare de pe Sfinții Apostoli, în care viața merită totul. Chiar și pentru câteva zile. Camera asta care se îngrijește să arunce din când în când un lemn în sobă, pentru ca tu să-ți lași tâmpla legănată ușor în poala ei și să-i asculți o nouă poveste.

De data asta una adusă de la Piatra Neamț. Povestea unei scriitoare. „O cameră doar a ta”, după Virginia Woolf, în regia Marianei Cămărășan, primul spectacol din cadrul programului Blind Date de la Teatrul Tineretului (care pune față în față un regizor și un actor care nu s-au cunoscut în prealabil). Și unul dintre cele trei spectacole din cadrul evenimentului „Viața merită totul!” (alături de „Cinci ore cu Mario” și „Amalia respiră adânc”)găzduite de unteatru în preajma zilei de 8 martie și dedicate memoriei mamei Marianei Cămărășan, regizoarea celor trei spectacole. Trei mari iubiri sau trei declarații de iubire în trei monoloage cu trei femei, mari prietene ale sufletului ei.

One-woman-show-ul „O cameră doar a ta” cu actrița Adina Suciu de la Teatrul Tineretului e o incursiune inteligentă și apăsătoare în cea mai adâncă intimitate, absolut esențială pentru condiția ei, a unei scriitoare care, acum un secol, demonstra în paginile unui excelent eseu feminist că, pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă un venit constant și o cameră doar a ei. O cameră în care să-și păstreze vremelnic gândurile, ca să nu le afle nimeni. Până când ele sunt pregătite să iasă în lume și să dărâme zidurile. De îndoială. De neputință. De neîncredere. De intoleranță. De prejudecăți. De deznădejde. De respingere. Zidurile astea înalte care au crescut în jurul ei de-a lungul secolelor, cărămidă după cărămidă, fără nicio ușă care să o lase să facă un pas în afară. Doar cu niște ferestre mari, veșnic închise, undeva sus, în vârful turnului în care a rămas ferecată, prin care a admirat frumusețile și urâtul din lume, aruncând către ea jinduiri după viață și speranțe că, într-o zi, măcar ferestrele i se vor deschide și-i vor umple cu aer proaspăt plămânii. Numai ca să poată striga lumii cum a reușit să construiască o fascinantă cameră, doar a ei, căreia i-a zgâlțâit într-o zi cercevelele și i-a tras generos perdelele la o parte pentru a ne lăsa și pe noi să aruncăm o privire înăntru… Cât să ne dea curaj să mai spargem și noi niște cărămizi și să-i scobim într-o zi o ușă…  Dar și  camera din care Virginia Woolf nu a putut să scape decât luându-și zborul din fereastră…

Seducător construit acest discurs implicit despre condiția artistului-femeie, despre colivia care îi strânge sufletul și granița asta, totuși atât de necesară, între marginile ei și marginile lumii. Între gândurile ei și gândurile lumii. Pentru ca ele să se poată ciocni într-o zi și poate chiar să stea serios de vorbă și să renegocieze codul vamal pentru a redimensiona spațiul nimănui și al fiecăruia.

Intimitatea.

Atât de râvnită și atât de des neglijată, care nu poate fi ușor nici construită, nici cucerită, și, cu atât mai greu, descrisă. La care a lucrat cu multă migală Mariana Cămărășan pentru a ne face să trăim, o oră și ceva de spectacol, doar din aerul expirat de o excelentă Adina Suciu în chip de Virginia Woolf. Într-un spațiu iscusit edificat pentru a ne simți cu toții Înăuntru. Un stâlp înconjurat de rafturi de bibliotecă înțesate cu cărți desparte masa de lucru (un secretaire ce se va transforma în pupitrul tribunei de la care scriitoarea revoltată își va cere, cu ton înalt, drepturile) de spațiul în care eroina noastră își cultivă încet și sigur gândurile despre lume și viață (cel de meditație și lectură, folosit și el uneori ca spațiu public, întru argumentare) și cel în care se pregătește să dea piept cu lumea, asortându-și în fiecare zi ideile, în fața oglinzii, cu pardesiul, pălăria și vremea de afară.

Un iatac cu provizii pentru sentimente și gânduri dintre cele mai alese, un budoar pentru emoții și idei îndrăznețe sau rușinoase, pe care actrița Adina Suciu reușește să le transmită într-un fascinant exercițiu de confesiune, când ingenuă, nevinovată și candidă, aproape plutind prin spațiul scenic ori sărind într-un picior și oprindu-se vinovată, ca o fetiță îmbujorată prinsă fără batistă la inspectarea normelor de igienă, când impunătoare, fermă, plină de nuanțe, cu intransigențe de discurs, rostiri răstite și inflexibilități corporale prin care reușește să-și arate revolta și încleștarea ce o mână în lupta cu neajunsurile lumii ăsteia, înarmată doar cu un scut de foi galbene și tăișul nemilos al unui instrument de scris, cu care sigur are să o doboare… Cu nehotărâri, neclintiri ori ghidușii programate sau brusc dezvelite, cu multă candoare, emoție și adevăr, cu energie, umor, autoironie, sarcasm, alint  și luciditate, toate în doze optime pentru a fluctua minuțios între echilibru și depresie, ca o pasăre cu aripile demult tăiate, rămasă neputincioasă în colivie chiar și după ce ușa ei i-a deschis larg promisiunea libertății, pentru că trupul a uitat să mai zboare în timp ce sufletul zburdă demult prin înalturi…

Și mintea…

Mariana Cămărășan face împreună cu Adina Suciu o incursiune succintă, fascinantă și elocventă prin istoria timidă a scrisului la genul feminin și a perceperii lui, vorbind pertinent despre neajunsurile manifestării talentului cu care Dumnezeu le-a dăruit pe scriitoare, traversând și punctând esențial problemele femeilor-artist până în secolul XX, al modernismului literar. În care Virginia Woolf (scriitoarea diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă, care a sfârșit prin a se sinucide după mai multe tentative suicidale) a militat pentru redimensionarea rolurilor femeii, redusă la a fi iubită, soţie, mamă, fiică  sau soră (excelent exploatat motivul surorii ficţionale a lui Shakespeare, de același calibru artistic ca al fratele său, care, femeie fiind, nu a putut niciodată să îşi publice operele…). Impunându-se imperativ în istoria literaturii ca reper esențial pentru mișcările de emancipare, educație și autonomie a femeii de mai bine de un veac.

Simbol al femeilor singure (aruncate în vârtejul unei societăți încă impenetrabilă și mereu vulnerabilă) care refuză să rămână în întuneric, orizontale și inerte. Și ies azi cu capul sus prin lume, înfruntând cu privirea îndrăzneață străzile, biblioteca și lumea academică din Oxbridge, societatea literară din Londra sau mulțimile mai mici sau mai mari, mai simple sau mai sofisticate de oriunde altundeva din lumea largă.

Poate chiar dintr-un târg ca Piatra Neamț sau dintr-un București emancipat de început de secol XXI, ascunse totuși bine împreună de privirile bănuitoare și pline de prejudecăți ce-i mai bântuie încă străzile într-un fost spațiu industrial în care astăzi se poate respira aer dramatic adevărat…

„O cameră doar a ta”. O demonstrație. O forță. Actoricească, regizorală, teatrală.

Da. Cred că Viața merită Totul, oteatru. Azi la feminin.

La mulți ani!

Semnat: o soră a lui Shakespeare.

 

„O cameră doar a ta” după Virginia Woolf, Traducere: Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

Adaptare text: Mariana Cămărășan și Adina Suciu

Regia: Mariana Cămărășan

Cu: Adina Suciu

Video: Vlad Lăzărescu

Pregătire canto: Gabriela Pipelea

 

Durata spectacolului: 1h 15 min

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 12 ani

Pionieri în grădina jocului de-a viața și de-a moartea: „Beginners” la Naționalul bucureștean

În orice sfârșit e un început. Și în orice început deja un sfârșit. În care se vede încolțind începutul, din care va înflori sigur sfârșitul unui alt nou început aducător de sfârșit. Până când nu vom mai ști în ce ordine s-au întâmplat toate în grădina asta cu începuturi de sfârșit și sfârșituri de început.

Așa arată grădina lui Bobi Pricop pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean.

„Beginners”, spectacolul după textul lui Tim Crouch (nu foarte ofertant, dar un pretext bun și bine exploatat pentru metaforă) tradus de Silvia Năstasie și Andrei Marinescu, e un joc cu desene de cretă prin sufletele noastre de tablă-palimpsest, ștearsă iar și din nou așternută pentru povestit peste o altă poveste care încă se mai tălmăcește, mereu aceeași și întotdeauna alta sau a altcuiva, pe care Bobi Pricop țopăie prin ploaia vieții de mână cu desenatorul Dan Basu, când pe un picior când pe altul, lovind împreună pietricica… Mișcându-se prin șotronul pus cu dibăcie la cale întru joc de scenograful bulgar Nikola Tomarov (premiat de UNITER în 2012 pentru „Vizita bătrânei doamne” la TNB, aflat acum la a treia colaborare cu Bobi Pricop, după spectacolele „Teroare” de Ferdinand von Schirach la Teatrul Național Târgu-Mureș  și „Radio” de Eric Bogossian la Teatrul Național Craiova). Picurând încet începuturi și sfârșituri în fiecare figură desenată cu cretă pe pământ și prin sufletele oamenilor, alb/negru sau în culori, cât să putem suporta călătoria abruptă prin copilărie către maturitate, în zilele fără soare, în care copiii e musai să devină peste noapte adulții ăștia înspăimântători, care complică totul: și viața, și moartea, și jocul și vacanțele noastre…

Ageamii în ale vieții, cinci adulți se trezesc prinși în capcana unui joc copilăresc de-a maturitatea în vacanță. Omoară albinele sau doar le lasă să moară pentru că ei sunt prea ocupați ca să le mai pese de albinele ce trebuie să polenizeze grădina. Pentru ca începuturile începătorilor să crească mari și să dea rod. Și dacă ei nu sunt decât niște copii (sau chiar animale!), captive în derma unor adulți neîndemânatici? Care îi țin mereu în întuneric? Care nu vor fi avut avut priceperea, timpul, curajul, curiozitatea ori răbdarea necesare să le privească prin suflete? Să învețe din nou să se joace? Ca să-i ajute să înțeleagă? Să poată? Să exploreze fără teamă pierderile? Și tranzițiile de la „cu” la „fără”?

Ce e viața? Când se termină moartea? Cum e boala? Cine e cancerul? De unde vine divorțul? Cum se împleticesc pașii celor ieșiți din cârciumă? La ce se gândește câinele? De ce refuză mama și tata să crească? Cum o să avem grijă de noi? Și de grădină? Și de continuare?…

Începătorii și doar câteva din întrebările lor, copii-adulți și adulți-copii care se desenează încet pe scenă, căutându-și răspunsuri într-un ludic ademenitor și mereu surprinzător, sub privirile pline de suspiciune ale spectatorilor. Urcați fiecare pe câte un căluț în caruselul care le învârte necontenit gândurile și emoțiile, într-un sus-jos de predare/primire de ștafetă. De responsabilitate. De adevăr. De curaj. Într-un joc de-a joaca de-a viața și de-a teatrul.

Un joc incredibil de candid. Pe care-l reușesc în primul rând actorii. Ăștia, mari, ai Naționalului, niște tovarăși de joc și de joacă de nădejde: Raluca Aprodu (fermecătoarea balerină Lucy, mereu într-un freamăt suav de mișcare și rostire copilăroasă, plutind ca un fulg pe toată scena și fugind întruna de responsabilitate), Istvan Téglás (intrusul care încearcă să se adapteze la grup, spumosul olandez metalist Bartholomeus, ghiduș și alunecos, absolut delicios), Ada Galeș (minunat revoltata Joy, „omul cu cel mai nepotrivit nume din lume”, inteligentă și aparent rece, cu un soi de violență asumată ce răzbate de sub un interesant strat de candoare, ascunsă cu vigilență, înarmată cu un pistol îndreptat amenințător spre tâmpla lumii ăsteia greșite), Alexandru Potocean (excelent în sarcasticul și energicul Nigel, imaginatul medic de emoții și de suflete, fin observator și reparator de gesturi și comportamente reprobabile ori doar greșite ale adulților pe care-i imită și îi ironizează cu mult umor) și Ciprian Nicula (surprinzătorul și savurosul personaj Sandy, absolut minunat în monologul încântător despre ale teatrului cu care-și însoțește simpatica scenă a reamenajării spațiului de joc). Care pregătesc cu multă migală (și replici sarcastice, aruncate zeflemitor și autoironic teatrului) terenul de joc alter ego-urilor lor, însoțiți cu duioșie în ritmuri de cretă colorată de Eduard Gabia (responsabil cu muzica și mișcarea scenică).

Dar și daimonii lor, mai micii parteneri de scenă care preiau și amplifică rolul și misia lor actoricească (copiii Chloe Basu, Eva-Ilinca Crudu, Maria Moustache, Rareș Gheorghe, Victor Vasilescu, Maria Luana Colica, Erica Mihaela Tanasov, Radu Anghelina și Ștefan Popa). Care preiau și ei iscusit ștafeta de actori adevărați, bine ghidați pe drumul între mimetic și construcție de rol de sine stătător, autori ai unor mici momente remarcabile de teatru în teatru, unii poate consemnând azi în jurnal debutul în cariera lor de viitori actori.

Copiii se substituie adulților, la vârsta pentru care viața și mai ales perplexitățile ei nu au reușit să pregătească pe nimeni, nici pe copiii care au fost, nici pe adulții care vor deveni (poate doar Beatles sau Darth Vader să-i mai salveze). La vârsta iresponsabilităților asumate, schimbărilor radicale de rol și revoluțiilor (tocmai de aceea) posibile. Debutanți cu toții în bucurie, în responsabilitate, în suferință, împrumutând mimetic unii de la alții, aparent fără niciun fel de discernământ, manipulând care cum se pricepe mai bine consecințele acțiunilor ne- sau prea puțin cugetate, fiecare se descurcă aici cum poate. Elev silitor în școala asta elementară de rațiune și emoții, în care notele nu sunt trecute decât în catalogul unor conștiințe de mâine, la care nu prea avem acces. Iar nota la purtare nu poate fi scăzută decât tot undeva în viitor, poate când adulții vor redeveni copii…

Cu toții doar niște desene în cretă pe tabla vieții, o metaforă pe care o spală cu grijă o ploaie agasantă de începuturi de sfârșit ce nu mai contenește, care caută să curețe întregul. Și, în mare, reușește. Afară doar de un gând, rămas cumva neterminat (încă din textul lui Tim Crouch), cu care te ridici de la masă, rușinat că ai lăsat ceva în farfurie, deși parcă ai fi vrut să mănânci tot (te-ar fi apostrofat oricum, dacă te-ar fi prins, toți adulții-copii de pe scenă!), dar nu ai avut (sau doar nu te-ai priceput să folosești) tacâmurile potrivite pentru toate cele care ți-au fost servite pe tavă… Proaspăt culese din grădina temerarilor…

Ca orice începători care se respectă, ei își propun să aranjeze din nou și din nou masa pentru festinul ăsta fără sfârșit. Nu mai contează că într-o cabană de munte într-o vacanță sau pe un munte de paturi gata pregătite pentru pacienții-jucători (pe care-i tratează în ospiciul vieții tocmai de viață), căutători pricepuți de tămăduire sufletească într-un perpetuum de gesturi greșite și mereu repetate ale unor adulți blazați, complăcuți în tradiții în care nu se mai încred demult, vânători de recognoscibil și plauzibil, exploratori previzibili de frici, nedumeriri și vină, sau într-un final de spectacol cu și pentru copii, cel pentru care ne-am pregătit sufletește cu toții în acest experiment teatral, peste care plouă cu apă și cu cretă colorată…

Doar pentru a desena, din nou, același tablou: copilul din noi… Însoțit mereu de un câine, măcar imaginar, care să latre la frica noastră și să muște din lașitatea adulților care ne însoțesc sau care am devenit…

(Sigur-sigur pe 22 martie, 9 aprilie și 3 mai, la Sala Atelier a Naționalului începând cu orele 19.30).

 

„Beginners” de Tim Crouch, Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

 

Distribuție:

Joy: Ada Galeș

Bart: Istvan Téglás

Lucy: Raluca Aprodu

Nigel: Alexandru Potocean

Sandy: Ciprian Nicula

Joy copil: Chloe Basu / Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache

Bart copil: Rareș Gheorghe / Victor Vasilescu

Lucy copil: Maria Luana Colica / Erica Mihaela Tanasov

Nigel copil: Radu Anghelina / Ștefan Popa

Data premierei: 03.03.2020

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Foto credit: Andrei Gîndac, Ioana Teodora Raicu, Cătălin Asanache

 

 

 

O Europă, două Europe, trei Europe… O singură speranță: „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”

Europa, piesă în trei acte și o concluzie din 2019.

Un act, două acte, și, în sfârșit… Actul III…

Trăim un perpetuu act III. Greu. Foarte greu de parcurs și de dus către un capăt dezirabil. Pentru toată lumea. E momentul ăla în care trebuie să hotărâm cum folosim lama, pușca, ștreangul ori otrava  cu care ne-am trezit încuiați în actul I, fiecare în compartimentul lui. În același vagon sau în vagoane diferite, într-un tren care ne va purta prin Europa către noi înșine, pe un  traseu propus de Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh. Altfel ne ratăm propria poveste. Noi, toți ăștia condamnați să orbecăim fără sens prin noaptea neagră pe care o traversează bătrânul nostru continent, încercând să găsească o lumină vigilentă în lumea asta nebună care sforăie cu zgomot și își trăiește coșmarul cu ochii larg deschiși la acest început de mileniu. Cu ceafa mereu amenințată sub tăișul unei săbii ce stă la pândă, aceeași și totuși mereu alta, și bărbia bine ascunsă în piept, printre lacrimi de deznădejde și de disperare…

Arătați cu degetul. Hărțuiți. Judecați. Respinși. Rușinați. Zvârcolindu-ne neputincioși, îngroziți de propria identitate sau blestemați să jonglăm între multele identități posibile pe care ceilalți le pretind de la noi, până când ne dispărem nouă înșine. Încrezători că „într-o zi, lumea se va schimba”. O speranță. O confesiune. O constatare. O povară. Sau doar o minciună necesară. Într-o joacă neasumată de-a diversitatea…

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, coproducția teatrală internațională realizată de ARCUB  și Compagnie des Ogres, inclusă în programul Sezonului România-Franța 2019,pusă în scenă de Eugen Jebeleanu, după un text și o adaptare de Yann Verburgh, aduce pe aceeași scenă actori români și francezi într-un eveniment multicultural și multilingv ce interoghează valorile Europei și statutul teatrului în contextul schimbărilor sociale și politice de astăzi.

Un spectacol despre frontiere. Politice, economice, geografice, psihologice, identitare, culturale. Absolut teatrale. Proprii sau colective. O succesiune de crâmpeie de viață din realitatea imediată (inclusiv testimoniale ale actorilor din distribuție, români și francezi) a unor europeni, artiști și cetățeni revoltați de limitele proprii și îngrădirile pe care le impune socialul în care trăiesc, într-o confruntare multiculturală și multilingvistică în spațiul unui patologic social-teatral de secol XXI. Traduse și îmbinate ingenios printr-o fabulă-metaforă despre o familie de pinguini, nevoită să părăsească Țara-Ghețurilor pentru a găsi un trai mai bun… Ea rătăcește acum pe meleaguri străine, patinând (pentru că nu a învățat încă să pășească) pe gheața subțire a unui continent lovit de migrație, de corupție, de xenofobie, rasism, misoginism și intoleranțe de toate felurile, în timp ce calota glaciară din Groenlanda se topește încet, punând în pericol viața pinguinilor și a celor pe care-i întâlnesc deopotrivă, întărindu-le fiecăruia teama și ostilitatea față de tot ceea ce le este străin… Zgomotos, așa cum se derulează acest secol în cugetul nostru. Și totuși atât de tăcut, aproape mut pe alocuri, ca un trup obosit în care se stinge încet sufletul ce nu poate să țină pasul cu mintea lui alergând chinuită…

E greu când un actor bun îți mărturisește cu lacrimi în ochi că vrea să plece departe de țara asta pentru că nu mai găsește nicio motivație. Ca și alți colegi de scenă. Și pe tine cui te lasă?… Cine va mai fi spectator?… Al cui?… Excelentă Ilinca Manolache, personajul-cheie al puternicului strigăt de disperare al teatrului (european), într-un monolog exploziv, complex și emoționant, într-un crescendo fascinant de idei despre posibilele funeralii ale teatrului (cu relații, cu emoții, cu personaje) ca artă, care poate nu mai are puterea să schimbe lumea deja în dezastru și nici să-i îndulcească iminentul naufragiu… Un teatru murind într-o Europă-fortăreață, muzeu în aer liber pentru străinii bogați… Și un strigăt de ajutor al omului Ilinca Manolache, spectator alături de noi, al spectacolului sinistru al intoleranței. Și al neputințelor neamului nostru, care-și deschid tot mai mult granițele … Încercând să ne învețe să ridicăm capul…

Din nou bravo, Ilinca Manolache! Doar una dintre vocile orchestrei de pe acest Titanic-feribot care se încăpățânează să ne îndulcească puțin melodia și să evite să ne cânte Prohodul!… La celelalte instrumente, parteneri de scenă pe măsură: o articulată Ioana Bugarin, o harpă #metoo (se pare că nu singura de pe scenă) la ai cărei sâni dezgoliți de actriță tânără și frumoasă cântă regizorii din spațiul teatral (încă patriarhal) românesc; un superb Nicholas Cațianis, o balalaică care a crescut cu stigmatul nonmasculinității dovedite, ale cărei coarde produc astăzi sunete încântătoare (excelent în scenele de dans oriental-manelesc, consistente și relaxante ale spectacolului, mai ales cel executat împotriva muzicii, dar și în monologul automărturisirii, în care urmărește să-și facă coming-out-ul heterosexual), un energic Radouan Leflahi (francez de origine marocană, care nu se simte nici francez nici marocan), ca o trompetă revoltată a temei diversității, o Clémence Laboureau asumată, claviatură a sărăciei și inechităților sociale  pe care nu are cum să nu le observe și să le înfiereze (provenind dintr-o familie săracă, ea e rușinată de privilegiile acordate artiștilor în fostele colonii franceze, extrem de sărace, unde joacă în turneu Marivaux) și o Claire Puygrenier limpede, o vioară tristă care a crescut fără arcuș la doi pași de scaunul lăsat liber de tatăl-violoncel (poate de aceea foarte bună în rolul mamei, deși vorbește într-o limbă pe care n-o cunoaște – berberă). Pe sub orchestră, pe bandă, se aude Alex Călin (voce din off și video), care vine să completeze marșul aproape funebru al acestui spectacol. Poate mai reușesc să ne facă să ne mai mințim puțin, poate scăpăm de psihopații aclamați, cocoțați în fruntea navei, poate totuși nu ne scufundăm…

Din vagonul-restaurant al trenului în care am fost urcați cu toții pe feribot, circulă mereu străbătând compartimentele o tavă pe care tronează o Europă-culturală-șaormă-cu-de-toate (live-uri tv din România și din Franța, de azi și de ieri, entertainment, film documentar, musical, muzică clasică, manele, colinde), dar mai ales cu mult teatru-pretext: Cehov, Shakespeare, Marivaux, Mihail Sebastian, cu toții în actul III (!) al unei piese ce se vede nevoită a fi retradusă azi pre limba diferitelor limbi și culturi care o accesează – nu doar română și franceză (putem încerca să amestecăm și germana, sună mai bine – excelentă scena din „Trei surori” și visul lor, „nach Moskau zurückkehren”). Avertizând agresiv asupra schimbării de climă căreia trebuie să-i facem față, cu toții străini printre mai străinii de lângă noi, întrebându-ne obsesiv ce e aia diversitate (foarte pertinent Radouan Leflahi în turul de forță printre spectatorii-etalon pentru toate formele de diversitate). Ca din întâmplare, primim la un moment dat pe tavă și o mostră de Act I („Tatăl” lui Strindberg), care lansează dilema asupra viitorului tinerilor (cărora toți cei din jur le prevedem un altfel de soartă și ne luptăm între noi ca chiorii pentru a controla procesul de educație în direcții diferite…). Lamă, pușcă, ștreang, otravă… Trebuie să hotărâm. Ce e, cum și mai ales cum să nu folosim…

Printre zgomote puternice, melodii pertinente cu mesaje usturătoare, replici-ghilotină, un încăpățânat și sarcastic „Stille Nacht” și înregistrări de la revoluție urlate din ecranul televizorului, spectacolul își găsește candoarea și emoția mărturisirilor sincere, pline de blândețe și calm, într-un climat sortit oricum unui fel de pieire puternic sugerată scenografic de Velica Panduru (un living-închisoare ce trebuie să străbată spațiul și timpul care arată ori curge diferit pentru cei ce se folosesc de el vremelnic, în care surprizele frigiderului-suport de lucru pentru diferite scene din spectacol se țin lanț, cât or mai ține resursele pe care le mai ascunde, în timp ce ușa se poate fereca oricând, pierdută printre lambriurile care-i îmbracă pereții).

Se termină… Trenul e coborât de pe feribot, nu se știe dacă ai ajuns sau vei ajunge undeva… Simți un gust sărat. Poate de la lacrimile pe care încerci să le înghiți sau de la sângele care a țâșnit din tine la fiecare lovitură încasată de pe scenă în plină figură, fără nicio șansă de a pregăti un minim gest de autoapărare. Încerci doar să-ți ții echilibrul într-un tren care încă nu s-a oprit și se așează cu greu pe șine și pe sine. Și căruia macazul i se poate schimba surprinzător oricând. Un spectacol ca o sârmă ghimpată, pe care ai fost invitat să-ți așezi de bunăvoie gâtlejul, scos afară pe geamul trenului în timpul mersului… O rană urâtă. Grea. Adâncă. Un manifest pe marginea condiției artistului și reprezentarea lui în raport cu limba, națiunea, continentul și lumea din care este parte. Pentru ca arta lui să reziste și poate chiar să vindece. Cine știe când vom mai putea circula în afara granițelor noastre?… Cât vom mai avea dreptul?… Sau mijloacele?… Oare facem parte din diversitate?…

Poate totuși nu sunt decât niște crâmpeie din viața unor oameni… Și ei doar niște călători…

Și dacă totuși, într-o zi, lumea nu se va schimba?…

Europa, capăt de linie, 2020. Gara Brexit.

Odă bucuriei.

P.S. Spectacolul este realizat în coproducție cu Maison de la Culture d’Amiens, Le Phénix Scène nationale Valenciennes, Théâtre de Choisy-le-Roi, Le Gallia Théâtre, La Comédie de Béthune și Centre Dramatique National du Nord-Pas-de-Calais, cu sprijinul Centrului Național de Scriere pentru spectacole La Chartreuse din Villeneuve-les-Avignon, al SPEDIDAM și al Fondului de donații POROSUS și se înscrie în seria de evenimente organizate cu prilejul Sezonului ROMÂNIA-FRANȚA 2019, bucurându-se de susținerea Institutului Francez și a Comitetului de Mecenat al Sezonul România-Franța 2019, prezidat de Frédéric Oudéa, director general al Grupului Société Générale.

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, textul și adaptarea: Yann Verburgh

ARCUB  și Compagnie des Ogres

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Sound creation: Rémi Billardon

Light design: Marine Le Vey & Alexandru Macrinici

Video design: Ioana Bodale & Vlad Lăzărescu

Asistent regie: Ugo Léonard

Asistenți scenografie: Ana Ienașcu & Nina Tanné

Construcție decor: Tukuma Works

Supratitrare live: Monica Zârna (Panthea)

Foto credit: Adi Bulboacă

Cu: Ioana Bugarin, Nicholas Cațianis, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Claire Puygrenier,  Alex Călin

Durata spectacolului: 150 min.

Spectacol recomandat persoanelor cu vârsta de peste 18 ani.

Cronică în două capitole: „Vinovat. Nevinovat.”. La Teatrul Mic.

Capitolul I: „VINOVAT.”

„Vinovat!”. Un verdict posibil. Poate chiar ușor de dat. La care poți ajunge doar plecând de la prezumpțiuni de nevinovăție, în timp ce așezi pașii corect, unul după altul. Dinspre mic spre mare. Dinspre superficial spre esență. Dinspre subiectivism spre luciditate. Dinspre absurd spre logic. Dinspre aparențe spre realitatea obiectivă. Dinspre constrângeri spre libertate. Dinspre prea puțin spre prea mult. Dar, mai ales, dinspre prea devreme spre prea târziu…

„Vinovat. Nevinovat.”, cea mai nouă producție a Teatrului Mic, se face vinovată de două ore de teatru de bună calitate, livrat spectatorilor dintre cutiile de carton din arhiva subsolului unui imaginar Palat de Justiție din România, asortat la o inventată Curte de Jurați (ce nu există în dreptul românesc), care așteaptă o decizie unanimă pentru a desăvârși un nou act de justiție.

Pe un text excelent adaptat la realitatea românească și hățișurile justiției ei, atât de răscolite în ultimii ani ai democrației noastre fragile, Gelu Colceag a construit un spectacol solid (mai ales din punct de vedere actoricesc, punând foarte bine în valoare o mare parte din trupa teatrului Mic) despre incoerența care caracterizează social, politic și cultural societatea noastră după treizeci de ani de căutări prin libertate. Greu să căutăm dreptate într-un astfel de climat. Și mai greu s-o găsim. Iar când totuși planetele se aliniază și reușim, poate nu mai e nevoie de ea…

O sală mică și prietenoasă (Sala Mare a Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB) devine pentru două ceasuri un loc de judecată, semănat cu semne de întrebare, ipoteze, mărturii, concluzii, reconstituiri, dezbateri aprinse în care spectatorul se face complice la stabilirea unui verdict. Trebuie să decidem împreună soarta unui băiat tânăr, judecat pentru patricid. Împreună cu doisprezece jurați. Care trebuie să ajungă la aceeași concluzie. Altfel nu pleacă nimeni acasă.

Drumul de la decizie la responsabilitate, cel mai greu de străbătut…

Douăsprezece minți. Douăsprezece suflete. Douăsprezece experiențe de viață. Din interacțiunile lor, infinite posibilități. În care binele și răul se răstoarnă cu zgomot unul pe altul. Și sunt la fel de plauzibile. Cum se poate ajunge la unanimitate?…

Vinovați de o interesantă explorare a minții și sufletului uman, pentru a le pune inteligent împreună în slujba unui act de justiție corect, la masa juraților se așează pe rând doisprezece actori (din cei douăzeci care joacă în cele două distribuții, dintre care doar trei rămân neschimbați: Vlad Logigan – Inginerul, Vlad Corbeanu – Actorul și Vitalie Bantaș – Poștașul), care vor reuși să transforme procesul de justiție în unul de conștiință. Foarte bine ghidați, ei sondează cu pricepere în tipologiile personajelor ce le-au fost încredințate, cu toții eroi recognoscibili ai zilelor noastre, cu partituri destul de egale, special și atent construite pentru ca fiecare nu doar să-și justifice prezența în Curtea Juraților, ci și să acopere prin reprezentare păturile societății (social, educațional, cultural), cu scopul de a invita spectatorul la propriul proces de conștiință (în legătură cu deciziile pe care trebuie să le ia în fiecare zi), pentru  ca fiecare să se simtă direct implicat. Și reușesc cu mare succes.

Cel mai vinovat este Vlad Logigan. Cu un firesc demn de invidiat, el reușește să-i imprime inginerului pe care-l interpretează, juratul numărul 2, o revoltă plină de nuanțe (inteligență, moralitate, precauții, răbdare, supunere) pentru a-și atinge scopul: acela de a ne face pe toți să analizăm încă o dată probele de la dosar. Ca voce (uneori ridicată, alteori stinsă, excelent alternate și însoțite de gestica și mimica necesare pentru a extrage maximum de emoție) care se ridică împotriva tuturor, el reușește să umple prin învăluire spațiul scenic și să relaționeze foarte bine cu fiecare dintre partenerii de scenă pe măsură ce aceștia apar în lumina reflectorului (foarte bun în scena reconstituirii, dar minunat în monologul în care-și prezintă povestea) împreună cu toate fricile, obsesiile, prejudecățile, stângăciile, suspiciunile și îndoielile personajelor lor, foarte diferite unele de altele. Foarte buni și Vlad Corbeanu, care e și coautor al textului „Vinovat. Nevinovat.” împreună cu regizorul Gelu Colceag (Actorul, autor al unui savuros eseu autoironic despre profesiunea de actor pe parcursul spectacolului, minunat în scena de teatru în teatru – momentul reconstituirii),  și Vitalie Bantaș (Poștașul, un evreu impregnat cu mai vechi convenții teatrale pe care le recunoaște spectatorul, cum e tărăgănatul vocii, fără să știrbească în vreun fel din farmecul personajului ori suspiciunea de cotidian în care se află în 2020).

În rolurile duble, vinovatul Gelu Colceag a ales să distribuie actori complementari în stilul de interpretare, ceea ce face foarte interesant și exercițiul de regie și pe cele de actorie, pentru că au rezultat două spectacole, foarte diferite ca energie și totuși perfect funcționale, fiecare în felul lui. Cu excepția cuplului Toma Cuzin / Marin Grigore, interșanjabili în rolul Muncitorului (absolut minunați amândoi în rolul scris poate cu cel mai mult umor), celelalte roluri primesc amprenta personală a actorului care le interpretează, unul în cheie energică, celălalt intenționat reținut. Este cazul Taximetristului  (senzațional Doru Ana, energic, băgăcios, răutăcios, supărăcios, românul care le știe pe toate, că doar bate toată ziua drumurile cu toată lumea – în timp ce monologul despre fata lui ne arată o altă față a actorului –, căruia i se opune un Ovidiu Niculescu mult mai cuminte, aproape fragil pe alocuri), Patroanei (o Dana Dembinski Medeleanu înfiptă și mai necioplită, versus o Mihaela Rădescu mai stilată și mai elegantă), Medicului (foarte bun și meticulos îngrijindu-se de personaj Alexandru Voicu, poate cel mai atent actor din scenă, împreună cu Vlad Logigan, la momentele în afara reflectorului; el joacă pe dublu rol cu Andrei Seuşan, mai reținut, mult mai bun în rolul cu care smulge hohote de râs la fiecare nas scos din rebus în cealaltă distribuție, Antreprenorul căruia i-a asortat o interesantă mișcare necontrolată de umăr, rol pe care-l împarte cu un  altfel de Viorel Cojanu, varianta mai abținută, mai rece și mai vicleană a prestatorului de servicii de pompe funebre), Arhitectei (plină de energie, ca de obicei, Ilinca Manolache, conduce excelent jocul reconstituirii, versus o Irina Velcescu destul de potolită și punctuală în interpretare), Vedetei TV (Manuela Hărăbor în rolul unei femei extrem de superficiale, zăpăcită, îngâmfată și zgomotoasă, versus o Ruxandra Enescu care duce totul în zona unei naivități mult mai puțin stridentă, absolut delicioasă) și Educatoarei (o Gabriela Iacob punctuală, mai blândă și mai așezată în singurătatea ei, versus o Valentina Popa în varianta neliniștită, cu accente de isterie a aceleiași femei singure). Deși am văzut spectacolul în ambele distribuții, rolul Profesorului a fost jucat în ambele cazuri de Tudor Aaron Istodor (precis, plat, intenționat imberb, fără mari inflexiuni), iar cel al Aprodului de un simpatic Petre Moraru, care punctează la fiecare intrare în scenă (așa e și din scriitură) și destinde publicul.

Fiecare rotiță din acest mecanism, de oriunde ai privi-o într-o seară sau alta de teatru, se învârte precis ca să miște angrenajul complicat al procesului de discernere între bine și rău, plin de contradicții și surprize de tot felul (inclusiv  scenografic, în pofida austerității!), cu răsturnări de situație și momente de mare sensibilitate emoțională, inserate între scene pline de încărcătură psihologică, atent detensionată de glume, ironii și sarcasm presărate la tot pasul.

Despre noi, românii, și continua noastră incapacitate de a ne face bine. Ascunzându-ne mereu după deget, după vișini, după fustele mamei sau ce găsim mai repede la îndemână.

„Vinovat.”!

Capitolul II: „NEVINOVAT.”

De pe afișul Teatrului Mic cred că lipsesc trei nume: Nikita Mihalkov, Aleksandr Novototskiy-Vlasov și Vladimir Moiseenko. În dreptul textului adaptat, „12”. Aici aș scrie inițial pe bilețel „vinovat”. Textul este traducerea și mai ales adaptarea scenariului după care Nikita Mihalkov a făcut filmul „12” în 2007 (după plot-ul din „12 bărbați furioși”, semnat de Reginald Rose, după care Sidney Lumet a făcut un celebru film în 1957, iar scenariul lui a fost dramatizat și jucat de-a lungul anilor pe multe scene ale lumii). Lucru pe care autorii îl recunosc ca sursă, dar nu cred că îl menționează corespunzător. În cazul piesei „Vinovat. Nevinovat.”, părți ale poveștii seamănă cam mult cu scenariul mai noului film rusesc. Cred că e păcat să așezi o astfel de pată pe reverul unui spectacol de teatru bun al unui teatru atât de bun. Poate fi doar o chestiune de scos o prepoziție de pe afiș. Sau de introdus un substantiv articulat cu articol nehotărât înainte.

Constrâns însă să-și ducă existența pe unde poate, Teatrul Mic și una dintre cele mai bune și mai tinere trupe de teatru pe care le are țara asta în acest moment,  e obligat să inventeze soluții cât se poate de ingenioase (administrative și financiare) ca să supraviețuiască crizei de a nu avea spații adecvate în care să-și desfășoare activitatea (încă din anul 2017, din cauza încadrării în clasa I de risc seismic, a fost nevoit să-și închidă Sala Mare și Sala Teatrului Foarte Mic, de atunci încoace spectacolele jucându-se fără întrerupere în cele două săli de tip studio, Sala Atelier și Sala Studio, inaugurată în anul 2018, precum și în sălile altor teatre partenere), obligat să joace pe la ARCUB, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie şi Centrul Cultural Ion Manu Otopeni, în cadrul unor parteneriate culturale menite să-i susţină continuitatea…

Cum să acuzi un spectacol care rulează inteligent, cu resurse limitate, jumătate de trupă (probabil de aici și rațiunea inventării rolurilor feminine)?… Până la urmă aș putea să schimb verdictul, fără să fie nevoie să se schimbe și afișul: „Nevinovat.”!

„De” nu este de altfel decât o prepoziție. Nu „de”-aia se face Teatrul Mic mare…

„Vinovat. Nevinovat.” un spectacol de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Teatrul Mic, Sala Arcub Gabroveni

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografie: Ioana Pascha

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuția:

Profesorul: Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul: Toma Cuzin / Marin Grigore

Patroana: Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul: Vlad Logigan

Medicul: Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul: Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul: Vlad Corbeanu

Educatoarea: Gabriela Iacob  / Valentina Popa

Vedeta TV: Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul: Vitalie Bantaș

Taximetristul: Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta: Ilinca Manolache / Irina Velcescu

Aprodul: Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu

Durata: 2 ore