Fiara.
Ascunsă precis undeva în preajmă. Agilă, curioasă, flămândă, gata să atace oricând. Stă mereu la pândă și ne așteaptă prima julitură, ce are s-o stârnească negreșit cu mirosul de sânge speriat. Știe sigur că momentul în care ne slăbește vigilența e aproape. După ce ne-a fost pusă mai întâi la îndoială credința, pe urmă emoțiile și-n cele din urmă dreapta judecată.
Se hrănește cu dubii. Cu ignoranță. Cu distorsiuni și credințe false. Cu manipulare. Cu risc și primejdie. Cu amenințare. Cu tremur și frică. Și sare la beregată din față, privindu-te în ochi și hrănindu-se cu toată neputința ta de a i te împotrivi.
Sună familiar?!…
„Foxfinder”. Cea mai proaspătă premieră a regizorului Cristian Juncu. La Teatrul Excelsior, care continuă seria propunerilor inedite. Cred că este la această oră teatrul cu cel mai interesant și revigorant repertoriu, în care au fost prinse inteligent temele contemporanului, tălmăcite răspicat pe limba tinerilor cărora li se adresează, cu care jonglează destul de lejer regizorii aduși să monteze pe scenele lui, pentru că se pot baza pe o trupă foarte tânără (și deja foarte prețioasă), tot mai antrenată pentru un teatru de tip nou după colaborările cu importanți artiști care i-au pus foarte bine în valoare în ultimii ani.
„Foxfinder”. Un construct teatral solid despre fragilitatea cotidianului, cu iminența pericolului pe masă. Una dintre cele mai ofertante premize dramatice, acum în chip de vulpe, tăvălită excelent de Dawn King în jurul celulelor societății prin toate relațiile de putere prin care sunt prinse în diferite organe ale organismului social căruia îi asigură supraviețuirea (și reduse iscusit la esență), pentru a evidenția slăbiciunile individului ca verigă a sistemului în care este nevoit să funcționeze. Capabil să-l domine și să-l strivească, legându-i sigur posibilitățile de mișcare în lanțul pe care singur și-l înfășoară în jurul oricărei libertăți, în numele logicii și bunului simț anume inventate pentru a-l ține captiv în dilemele propriilor alegeri, cea mai importantă resursă pentru orice formă de control care se poate exercita asupra sa. Într-o lecție de manipulare perfectă (la nivel dramatic, teatral, ideatic, muzical!) construită temeinic de Cristi Juncu prin jocul substanțial al actorilor, excelent aleși și senzațional antrenați să învârtească distopia cât să alunece ușor pe gâtlej. Între oricare două înghițituri în sec.
Pe care le va experimenta cuplul Samuel și Judith Covey (excepționali Bogdan Nechifor și Dana Marineci), pus acum sub lupa atentă a unui sistem ce-și flutură amenințările și instrumentele de tortură pe deasupra capetelor, proprietății și temerilor lor și ale vecinei și prietenei lor Sarah Box (senzațională Oana Predescu), iscodind cu atenție felul în care își administrează fiecare viața și ferma, pentru ca nu cumva să amenințe viețile și fermele altora, punând astfel în pericol sistemul și modul de guvernare a vieților și fermelor tuturor (!). O cercetare amănunțită a umanului întors pe toate părțile, așa cum traversează el interioarele celor trei, la care purcede cu maximum de seriozitate William Bloor (superb Dan Pughineanu!), căutătorul de vulpi flancat vigilent de alți trei foxfinderi care-l vor sprijini îndeaproape pe toată durata spectacolului (Visarion Udatu – cu partitura cea mai generoasă, Iulian Sfircea și Andrei Ionescu).
Doamne, câte se pot învârti în jurul unei lipse de vulpe!… Și cât de ușor și frumos pot asuma o convenție șapte actori cu chef de joc și joacă! Transformând un mare banc sec într-o dezbatere serioasă despre guvernanții și guvernările acestui început de mileniu (proaspăt traversat de o pandemie ce ne asigură recognoscibilul în normal/absurdul acestei situații, de curând cotrobăit de întreaga planetă în căutarea noilor mecanisme de lansare, propagare și integrare a informațiilor în acțiunile indivizilor), netezind calea către posibila dictatură a unor minorități (entități dinadins invizibile sau nemenționate – expediate în definiții sistemice generaliste, aici „Institut” – pentru ca misterul în jurul identității lor să le poată asigura autoritatea) ce poate trece dincolo de totalitarism, către o nouă formă de absolutism, cu democrațiile la vedere, spre a face ca orice alegere să pară liberă (deși conduce negreșit către rezultatul mult așteptat de despot, acum intrinsec și colectiv).
Sunt la mijloc nespusele care ne guvernează cotidianul, tăcerile care deformează încetul cu încetul realitatea noastră până se lasă substituită de realitatea altora. Interesant constructul dramatic ce va face posibil ca îndoiala să apară în oglindă în ambele tabere, proces pe care Cristi Juncu îl va asigura magistral dinspre fiecare dintre ele.
Tăceri din care se alimentează și se augmentează perfect suspiciunea de infestare, de contaminare, de molimă ce se cere curmată înainte să-și întindă tentaculele, ce-l mână pe William (al unui implacabil Dan Pughineanu care își conduce inițial personajul milimetric prin hățișurile conceptual-birocratice ce i-au fost insuflate din fragedă copilărie – petrecută de la 5 ani în Institut – de mama/planetă și tatăl dormitorului, ce i-au legănat visele cu disciplină) prin ancheta amănunțită asupra cazului, până se lovește cu zgomot de adevărurile celorlalți. În timp ce Samuel Covey (minunat Bogdan Nechifor, care construiește impecabil portretul bărbatului provocat de propriile pierderi și încolțit de constrângerile sistemului ce caută să-l anihileze pentru nerespectarea planului cu care-i este dator) parcurge traseul în sens invers, plecând de la suspiciune și circumspecție față de adversarul (redutabil!) căruia trebuie să-i facă față, ajungând să-i împrumute ideile apoi să-și însușească tot mai înveșunat credințele lui (Bogdan Nechifor performează la superlativ la ambele extreme, mai ales după ce le punctează mijlocul – gestul acceptării și convingerii, asumat emoțional când așează ceasul pe mâna adormită (!)–), pe care soția sa Judith Covey încearcă, răbdătoare, să le contracareze (foarte bine susține Dana Marineci lupta asta cu sine – a ei, a soțului, a cuplului – și cu ceilalți, găsind mereu echilibru între nevoile și posibilitățile tuturor, ca punct vertical de intersecție și mediator perfect al tuturor conflictelor între personaje), până la sacrificiu.
Cosmin Ardeleanu i-a plasat pe acești căutători de sine și de sens într-un spațiu al izolării ce se cere salvat (o casă din lemn cu mobilier puțin dintr-un rural apăsător, la care a asortat și ternul din costumele personajelor, ale cărei elemente se mișcă generos spre a muta acțiunea dintr-o încăpere în alta – chiar și într-o altă casă, prin mica extensie din dreapta (!), inițial un birou în afara unui spațiu precis, o amenințare la vedere care și-a pus amprenta asupra receptării personajului William), luminat sărac și impregnat de vocea necontenită a ploii, întreținută acustic de o ingenioasă instalație de lemn care mișcă apa și-i asigură percutant căderi în cadențe diferite), extins abil de regizor către sala de joc și frământările interioare ce-i vor traversa negreșit pe spectatori prin trucuri de efect (mai ales foxfinderii/pomi, capcanele vii cu iepuri pe crengi pentru ademenirea vulpilor).
Peste toți și toate guvernează meticulos, de sub pelerinele KKK, varianta pe galben (!) ce atenționează asupra pericolului vulpo-atomic (vulpea stilizată de pe spatele lor seamănă teribil cu semnul de avertizare în legătură cu prezența materialelor radioactive / pericolelor nucleare), foxfinderii (repet, cu autoritate neprecizată, care te duc lejer cu gândul către o sectă, scopul și mecanismele ei de racolare și întreținere a entuziasmului în rândul sectanților sub o cauză nobilă – și Ku Klux Klan a avut drept scop inițial protejarea celor nevinovați și neajutorați și ajutorarea celor oprimați, chiar autointitulându-se „Statul Invizibil”). Anunțați de fiecare dată cu surle, trâmbițe și tobe (!), foxfinderii acestui trio parodic asigură treceri excelente între scene și ne ajută să înaintăm prin distopie. Înarmați de Cristina Juncu (cea care semnează o spumoasă compoziție muzicală, ce are să te bântuie multă vreme după spectacol) cu toate cele de care au nevoie pentru a-și prezenta și apăra organizația, inclusiv imn („Caută vulpea”, cu ceva variațiuni notabile – schimbă inteligent verbul pe parcurs, invitând la acțiune! –, cântat mereu pe două voci, Visarion Udatu și Iulian Sfircea, ce ți se înșurubează precis în timpan) și Crez (delicioasă scena în care Visarion Udatu, foxfinder-ul principal, citește cu emfază religioasă textul despre vulpe, îngânându-l pe Dan Pughineanu care-l repetă cu disperare și credință în timp ce inspectează casa Covey-lor), excelent asortate la elementele pe care regizorul le-a integrat în comportamentele lor (semnul recunoașterii între găsitorii de vulpi, cu degetele adunate în chip de îndemn și binecuvântare, dar și pedepsele corporale pe care și le aplică William pentru a stăvili orice pornire necuviincioasă în afara comportamentului dezirabil impus de organizație), foxfinderii înaintează demni prin narativ până la autodezintegrare. Doar înăuntru nu căutaseră!…
Singurul portret de învingător rămâne cel al Sarei Box, o excepțională Oana Predescu (incredibilă transfigurarea de care este capabilă această talentată actriță pentru a-i împlini personajului caracterul revoluționar) dispărută inteligent din deznodământ, cea care luptă până la capăt cu sistemul și-l biruiește (în cele din urmă metaforic), luând mai întâi pe îndelete fiecare amenințare a lui (excelentă în confruntările unu la unu cu asupritorul, pe care-l pune cu botul (vulpii!) pe labe, și obține până la urmă chiar avantaje, în pofida dovezilor incontestabile de colaboraționism cu care este prinsă și amenințată), marcând victorii punctuale în fiecare luptă de putere în care întoarce cu forță situațiile în favoarea ei, cu care însă nu se mulțumește, mergând cu încăpățânare mai departe pe propria cale pentru a câștiga tot războiul.
Războiul din care, tocmai prin superba ei lipsă, vulpea negăsită rămâne un excelent încasator.
„Foxfinder” de Dawn King traducerea Bogdan Budeș
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Muzica originală: Cristina Juncu
Lighting design: Traian Marin
Producător delegat: Camelia Moroianu
Foto: Cosmin Ardeleanu
DISTRIBUȚIA:
William Bloor: Dan Pughineanu
Samuel Covey: Bogdan Nechifor
Judith Covey: Dana Marineci
Sarah Box: Oana Predescu
Foxfinder: Visarion Udatu
Foxfinder: Iulian Sfircea
Foxfinder: Andrei Ionescu
Durata: 2h (fără pauză)
Luciana Antofi 