Doar o oră despre nefericirea de o viață: „Before breakfast”- un spectacol despre laolalta unui neîmpreună

Before-breakfast 01

Tăcerea. Cel mai greu de suportat act de comunicare între doi oameni. Mai ales între doi oameni care au fost odată unul. Și din care n-a mai rămas niciunul, pentru că s-au șters, din greșeală, unul pe celălalt, fără posibilitatea de a se mai desena vreodată. Pentru că nu-și mai aduc aminte sentimentul care i-a împins să se contureze atât de frumos în fața privirii celuilalt, chiotul acela de bucurie din care s-a născut profilul ideal al lui laolaltă, stins, încetul cu încetul, până nu a mai rămas din el niciun sunet…

Doar tăcere. Nu, nu o tăcere simplă, nu liniște, nu doar lipsă de zgomot. Ci tăcerea aia densă, vinovată, plină de sensuri, de resemnare, de revoltă, de așteptări înșelate și vise destrămate, de posibilități infinite de a se sparge în strigăte de disperare, în răcnete de neputință, în urlete de singurătate și hohote de plâns sau chiar de râs isteric, așa cum și-au imaginat-o soții Andrei și Andreea Grosu în spectacolul „Before breakfast”, realizat în colaborare cu Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Un  text care pare mai actual azi, la un secol după ce a fost scris de Eugene O’Neill, despre un cuplu nefericit, doborât de plictis, de rutină, de compromis, de înstrăinare.

O piesă într-un singur act. De curaj. Cel de a tăia cu bisturiul pe toată lungimea viscerelor sufletului, lăsând cavitățile vitale lăcrimând, sângerând, supurând, drenând rușinea afară din răni prin tuburi de luciditate și meșe de amare confidențe nedisimulate.

Și un spectacol dintr-o singură răsuflare. Una de emoție. Adâncă. Nerostită sau măcar rușinat recunoscută, ci doar citită printre niște rânduri aproape familiare, ceea ce fac, cu o precizie usturătoare, Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Un paos cu ou și coji de pâine uscată, pe potriva iubirii ce pare că stă să-și dea duhul, deși a murit în fapt demult, și e celebrată, probabil, în fiecare dimineață la micul dejun, urmând ca după obișnuitul praznic să-și vadă, din nou, fiecare de ziua și viața lui.

O răvășitoare doamnă Rowland a Mihaelei Trofimov, într-o excelentă și complexă demonstrație de actorie în lungul și bogatul monolog cu care a dăruit piesa acest personaj (excelentă traducerea actriței în colaborare cu regizoarea) și căruia actrița îi exploatează la maxim posibilitățile de rostire, mișcare și trăire fizică, în  trânta corp la corp cu inerția senzaționalului Alfred al lui Richard Bovnoczki și cu speranțele pe care le-a proiectat într-o căsnicie din care nu au rămas decât sacrificiul ei și promisiunea lui că într-o zi vor zbura împreună spre cel mai minunat departe.

Într-un exercițiu complex de iubire față de cel căruia a acceptat să-și dăruiască viața, o încercare de reparare a trecutului într-un gest forțat de aducere aminte și o disperată nevoie de a-și justifica existența – care merge până la acceptarea infidelității lui -, toate numai pentru ca viața ei să nu fie golită de ultima fărâmă de sens, Mihaela Trofimov reușește să construiască un personaj tulburător și o tensiune uriașă în sala de spectacol, gata mereu să izbucnească dar forțând mereu abținerea într-un controlat și seducător exercițiu de maturitate emoțională, prins  într-o revoltă bine supravegheată regizoral și actoricește pas cu pas, transpus scenic într-o tăcere apăsătoare, dureroasă, peste care se așează straturi de vinovăție, de duioșie, de grijă, de infinită răbdare, sinceră admirație și candide izbucniri de indignare, peste care se așează, treptat, o deșartă speranță de a reînvia ceva ce pare să vie dintr-o poveste frumoasă care începe și se termină cu „a fost odată”…

Greu de adus într-un prezent și la masa acestei dezbateri despre istoria personală (foarte robuste, deși excelând prin simplitate, scenografia și recuzita lui Vladimir Turturică, prin care susține și articulează viziunea regizorală asupra acestei piese) și peripețiile acestui neîmpreună în care au ajuns să se scalde Alfred-ul, aparent imberb, al lui Richard Bovnoczki. Soțul boem, perfect precaut, ascuns în alcool și moțăieli vinovate, sub tăcerile lui pline de-nțelesuri, care mizează totul pe cartea discreției, a împăciuirii prin non-participare sau doar firave și gingașe intervenții emoționale. Când taci nu poți fi întrerupt. Și nici nu trebuie să spui ce gândești. Să împărtășești. Să te arăți pe tine. Să-ți sufleci mânecile sufletului și să-i desfaci încet nasturii, cât să se vadă puțin pe dinăuntru, sub straiele în care-l ții acoperit de privirile iscoditoare și judecătoare ale lumii. Și ale consoartei. Excelent desăvârșit acest gând în Bovnoczki. Un om pe care ți-l închipui un tip dezgustător și absent, cu sufletul împietrit și gesturi bădărane, pe care barosul stă, într-un gest amenințător și perfect justificat, să-l spargă, pentru ca el să se crape și să se sfarme candid, surprinzător de ușor, să se destrame fin într-un fir de mătase purtat în ciocuri de păsărele ce se-ngână-n tril, deschizându-și aripile și luându-și zborul printre degetele fine ale poetului… Într-o realitate doar a lui, în care pare să se fi cufundat demult și din care mai iese uneori doar pentru a încerca o timidă ameliorare a realității ăsteia crunte și absurde în care e condamnat să viețuiască. Fluierând… A poezie…

Excelent contrastul între cele două stări aproape patologice, antagonice dar mai ales concomitente scenic, complementare, bine asumate și argumentate pe care le creează cei doi actori, minunat mânuiți către împlinirea mesajelor pe care au a le transmite spectatorului. Despre sens și sensuri. Despre viață, în cel mai intim labirint uman. Despre definire și mai ales despre ceea ce trebuie să rămână neprecizat. Despre dreptate. La genul feminin și la genul masculin.  Despre lipsa de comunicare, blocajul emoţional şi înstrăinare. Care nu pot duce decât la singurătate. Împreună. Într-o confruntare sinceră din lupta pentru tăcere, poate chiar înainte de cel mai mic mic-dejun…

„Sau poate că în zilele cu un mic dejun reușit, se salvează”, speră Andrei și Andreea Grosu…

„Before breakfast” e genul acela de spectacol cu care soții Grosu par să ne spună „dați-ne șira spinării, că venim noi cu fiorii reci”… Din nou se pot simți mâine seară la București, în două reprezentații de la ora 18.00 și de la ora 21.00 la unteatru, în cadrul Festivalului Național de Teatru 2019.

afis Before-breakfast-950x1267

Before breakfast” de Eugene O’Neill

Teatrul „Maria Filotti”, Brăila

Traducere: Mihaela Trofimov și Andreea Grosu

Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturică

Distribuţie:

Doamna Rowland – Mihaela Trofimov

Alfred – Richard Bovnoczki

Advertisements

Corporealitate sau umanul strivit de vremuri: Cataclisma Andreei Gavriliu la unteatru

cataclisma 1.jpg

În urmă cu mulți ani, un prieten drag îmi scria despre cum, uneori, indiferent în ce poziție ar sta trupul, sufletul cade în genunchi. De multe ori de atunci mi-am imaginat căderea asta ca pe o sfâșiere trupească, pe care nu o vezi privind la corpul cu pricina, ci cu un singur ochi, când îl închizi pe celălalt întru studiu atent și focusare pe detalii. De fiecare dată altfel, sfâșierea asta mi-a apărut ca o nouă piesă dintr-un puzzle al cărui tot nu credeam să mi se dezvăluie vreodată. Și iată că, după mai bine de un sfert de secol, am văzut un trup sfârtecat în multe chipuri exact  din această pricină…

Răvășitor spectacolul unteatru „Cataclisma”, semnat de Andrea Gavriliu… Un solo coregrafic care prezintă un corp (feminin) bombardat cu informație, manipulat, revoltat, îngenuncheat fără drept de apel, într-o tranziție „cronologică” de la omul din apartament/birou/club la omul din peșteră, cum se autoprezintă.

Marele câştigător al festivalului Undercloud din acest an (Festival de Teatru Independent de Orice, 2019), spectacolul „Cataclisma” produs de Andrea Gavriliu la unteatru nu este tocmai o întâmplare sau o revelație. Andrea nu e un coregraf oarecare. E un artist complex, cu viziune și profunzimi spectaculoase, demonstrate în ultimii ani pe mari scene ale noastre în teatrul dramatic și liric în colaborare cu mari regizori, care descompune mișcarea actorului și dansatorului în cele mai mici amănunte pentru a o reconstrui cu sens nou pe un alt schelet uman, proaspăt inventat, pe care le oferă acestora cu bucurie întru exploatare. Actriță (absolventă în 2008 a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca la clasa profesorului Bács Miklós și Irina Wintze, a fost actriță a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț între 2007 și 2014), Andrea Gavriliu a făcut cursuri de masterat în Artă Coregrafică la UNATC București, la clasa prof. dr. Raluca Ianegic (așa a realizat spectacolul „Zic Zac”, care i-a adus în 2014 premiul special al senatului UNITER pentru teatru-dans, iar în 2017 premiul de excelență UNACOR pentru regie și coregrafie).

Ea a semnat coregrafia unor spectacole care mi-au rămas în suflet, precum „Lecția” lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (2014), „Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Șerban (Bulandra, 2014) sau „Pădurea spânzuraților al lui Radu Afrim (Naționalul  bucureștean, 2018). Am admirat-o dansând în urmă cu vreo doi ani  în „Iarna” (în regia aceluiași Mihai Măniuțiu, cu care a colaborat des ca dansator și coregraf) la Teatrul Nottara, într-o poezie plină de iubire și lumină corporală și mi s-a întipărit în minte ca o făptură gingașă și delicată ca un fulg de nea.

De data aceasta însă, Andrea Gavriliu m-a despuiat. Nu doar de șapte rânduri de dermă,  ci de multe straturi ale minții și sufletului, care se lasă antrenate inconștient, sau uneori doar fără voia mea, într-un cotidian la are cărui efecte avem  din ce în ce mai puțin timp să reflectăm.  Nu mi-am închipuit vreodată că poți să râzi și să plângi în același timp pe teme precum democrația, scientologia, securitatea frontierelor ori războaiele din Orientul Apropiat sau cu personaje care îți fură timpul, răbdarea și buna cuviință, precum Donald Trump sau Viorica Dăncilă, simțind (pur și simplu fizic!) cum pleacă fiecare cu câte o bucată din tine, individul docil care nu ripostează și nu se împotrivește în vreun fel, atins brusc de lepra unor vremuri pe care nici corpul nu le mai suportă… O senzație de visceral și ultrasenzual, de ieșire din tine, de abandon total, un spectacol în care respirația ți se taie des în timp ce tu încerci să lupți cu pruritul, cu bubele care încep să ți se aglomereze pe piele și rănile care nu mai reușesc să se vindece, cu propria nuditate, vulgară și rușinoasă, pe care încerci să o ții ascunsă până și privirilor tale, și, în cele din urmă, cu descărnarea și plecarea din (sau doar întoarcerea în) tine…

Toate în timpul unui exercițiu de admirație sinceră față de revolta trupului unui mare și important artist coregraf și dansator, o Andrea Gavriliu expresivă până la durere ori extaz, plină de emoție și de nuanțe fără astâmpăr, care se rupe, se sparge, se deformează, se topește, se încovoaie, se sfâșie și se spârcuiește sub privirile tale năucite, ce se împăienjenesc de ecoul informațiilor pe care nici măcar sub pleoapă nu le mai poți suporta și care te vor ejecta direct în closetul istoriei…

Un spectacol corporal despre nepăsare, despre neputință, despre prăbușirea sub timp, time, temps, tempo, Zeit… Dar mai ales despre suferință și damnare. La o viață ce se încăpățânează să ne intre și să se cuibărească pe sub piele doar pentru a ne putea apoi sfârteca mai ușor…

Vorba lui Doctor Rockit: this is the end…

P.S. Cine nu-și închide telefonul, mama lui e…

Din nou, mâine seară, la unteatru.

afis Cataclisma

Cataclisma“, unteatru

Concept, coregrafie, ilustrație muzicală și interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini și sunet: Paul Drăguș
Mulțumiri speciale: Gabi Costin

Durata: 55 minute

Răzbunarea unui 10 august al celor 8 raduiacobini: Bad talks la unteatru

Bad Talks 02

Meciul: Radu-Iacoban. Scor: 8-1. Sau 1-8.

Un act de curaj. În opt tablouri. Cu opt povești plauzibile. Care se nasc în spatele a opt paravane. Sau opt ecrane de proiecție. Pentru cele opt personaje invitate la masa dezbaterii, să prezinte opt perspective diferite asupra unei situații ipotetice. Din ea se nasc opt adevăruri care se confruntă și opt feluri de a împărți dreptatea în etalarea cele opt fațete ale uneia și aceleeași realități ce se lasă analizată: un asasinat. Asupra unui premier de stat.

Un gând curajos. Într-un one man show. Un singur actor. Un autor. Un regizor. Același. Într-un exercițiu dramatic de zile mari sau în opt confesiuni despre munca actorului cu sine însuși. La unteatru.

One man show-ul „Bad Talks” al lui Radu Iacoban  a fost  în avanpremieră una dintre surprizele verii la aniversarea a nouă ani de unteatru și este deja câștigător al unui festival (cel mai bun spectacol în Undercloud 2019 – Festival de Teatru Independent de Orice).

Deși nu se revendică drept spectacol politic iar povestea pe care o construiește Radu Iacoban  este una ipotetică într-o Românie imaginară, „Bad Talks” este un  text dedicat părinților lui care au venit entuziaști din Italia la protestul organizat de Diaspora pe 10 august anul trecut și s-au întors dezamăgiți în exil. Acum, cei opt Radu ai lor le răzbună  decepțiile, dând curs impulsului de a striga și a se revolta într-o analiză lucidă și aparent cuminte, care trage un serios semnal de alarmă asupra somnului societății și a conștiințelor. Într-un „spectacol dus cu pluta, populat de persoanje pe care sigur le știi, dar cu care nu ai stat de vorbă niciodată”. Poate că ai încercat. Măcar în câteva dintre  momentele de după ianuarie 2017, în care ai simțit că nu mai poți. Și în care te-ai gândit, măcar o dată, chiar la un gest extrem.

Exercițiul lui Radu Iacoban este unul extrem. De reușit, zic. Încă din scriitură. Și din confesiunea actoricească de la începutul spectacolului, prin care stabilește convenția teatrală cu spectatorul, înainte să ridice vălul. De pe un gând, încolțit pe un teritoriu nepermis, ce se lasă, vinovat și preventiv, în voia cenzurii. Născut în mintea unui om stăpânit de frică, pe care toți au avut amabilitatea și consecvența să o sădească în sufletul lui și să o crească mare. O mărturie sinceră a personajului central, într-un scurt eseu despre pasivitate în societatea românească (ridicat din umeri, plâns și deplâns, stat degeaba, resemnare, conformism, obediență și toate formele cunoscute ale fricii), foarte bine surprinsă și argument imbatabil pentru un gest disperat prin care frica poate fi spulberată iar actul de prezență articulat într-o dorință sinceră și concretă de a schimba ceva. Lovind fix în moalele capului și amprentând, cu voie sau fără de voie, istoria personală și istoria celorlalți.

O samă de personaje la cheremul unui fin psiholog și lingvist, care dovedește că știe multe despre sufletul, mintea și limba noastră, dar și despre societatea în care trăim, un prilej de a invoca tot ce cunoaștem bine sau doar am învățat de curând despre libertate și democrație, despre putere și informare ori despre haos și anarhie, trecându-le prin filtrul unor experiențe personale din care nu lipsesc abuzul emoțional (din familie, din sistemul de educație sau din vecinătate), complexul sărăciei și provincialismului, mirajul străinătății și iluzia fericirii prin dezrădăcinare, noile forme de alienare on-line și falsul activism social, de fațadă, snobismul, nevoia de refugiu în frumos dar și de bagatelizare a umanului în general și a actului artistic în special. Adică mai toate cusururile sistemului care ne-a creat și care ne ține împreună, legați într-o mașinărie de refulări complexe născute în copilăria noastră, care pare-se că ne însoțesc toată viața și cărora le purtăm vii nostalgii, ce ne individualizează ca nație și ne-a transformat în adulții care suntem, lipsiți încă de curaj și de imaginație socială, rotițe aproape înțepenite ale unui „mecanism molcom și docil care urlă foarte rar”, trecuți (cu brio, desigur) de examenul de licență „Lipsa de reacție a semenilor mei”…

Dar și o seamă de personaje la mâna actorului Radu Iacoban, talentat, versatil și  inteligent, care ne poartă grijuliu prin tipologiile lor, minuțios create pentru a suține acest demers artistic. Legate într-un exercițiu actoricesc de excepție care pune în valoare, cu mijloace puține dar excelent exploatate tehnic, multiplele calități și posibilități de explorare a textului rostit, gesturilor și mimicii feței, prin care te lași furat de gânduri serioase despre unde se termină realitatea ta și unde începe realitatea celuilalt, care este exact rolul tău și din care dintre aceste realități se va desprinde firul istoriei, nu doar a celei scrisă de cei opt radu-iacobini mânuiți impecabil, care se adună, unul câte unul, la ceas de analiză teatrală.

Depinde doar de fiecare dintre cei opt noi dacă lucrurile se schimbă ori ba după ieșirea de la spectacolul lui Iacoban. Nu cred că e în stare să ne reconstruiască demnitatea. Dar poate să ne aducă, și nouă și părinților lui, o doză importantă de entuziasm. Să punem fiecare câte o cărămidă în zidul ei spart de evenimentele ultimilor ani. Să păstrăm, măcar în suflet, un 10 august al nostru, cu un verdict fericit. Drept un triumf al oamenilor care gândesc și care aleg să nu tacă. Și un triumf al teatrului, ca oglindă socială a vremii.

afis Bad Talks

Bad Talks” de Radu Iacoban
unteatru

Cu: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Mulțumiri: Dan Samoilă

Dreptul la carne, dar nu și la sângele creștin: NEGUȚĂTORUL EVREU DIN VENEȚIA CONTROVERSELOR ANTISEMITE, BOTEZAT CREȘTINEȘTE LA TNB

Repetitii.NEGUTATORUL....v2.1

„Neguţătorul din Veneţia”, repetiții

 

„Neguţătorul din Veneţia” a lui Shakespeare – o piesă antisemită? Montarea recentă de la Naționalul bucureștean – un spectacol antisemit?

Nu cred că Veneția lui Morfov se vrea un Judenrein, așa cum nici cea a lui Shakespeare nu cred să se fi revendicat.  Deși nu era deloc străin de ideile și practicile vremii împotriva iudeilor (regele Eduard I expulzase toți evreii din Anglia încă din anul 1294, iar până în secolul XVI niciun evreu nu a avut voie să se stabilească pe teritoriul ei), marele dramaturg cred că a luat în râs mai degrabă batjocura creștinilor decât pe evreii înșiși.

Povestea lui Shylock a fost însă impregnată cu tot ceea ce au așezat în conștiința publică deceniile postnaziste peste  secolele care au trecut de când a fost scrisă. Piesă preferată a Germaniei naziste (cu zeci de puneri în scenă între 1933 și 1939, regizorii din vremea lui Hitler exploatând la maximum posibilitățile ei antisemite), comedia „Neguţătorul din Veneţia” rămâne o tragedie a omului care-și disprețuiește semenii, indiferent în ce tabără s-ar afla, ce culoare ar avea și ce credință ar purta în suflet. Shylock nu este judecat tocmai și numai pentru că este evreu, nici măcar pentru că e cămătar, ci din pricina felulului în care îi trateză pe ceilalți, cu cinism, ranchiună și cruzime. Mărturie stă chiar titlul inițial al piesei lui Shakespeare, „Istoria comică a neguțătorului din Veneţia”. Însă și doar de dragul conflictului teatral, este foarte important că neguțătorul cu pricina e evreu…

Încă la început de secol XVI, cu multe decenii înainte ca marele Will să scrie această piesă, evreii din Veneția, până atunci cu drepturi egale cu ale oricăror alți cetățeni ai cetății, au fost obligați să domicilieze și să se roage într-o zonă săracă, pe locul unei foste topitorii de cupru („geto” în dialectul local, de unde și originea cuvântului ghetou, asemănător în mai toate limbile pământului, cuvânt prin care se desemnau inițial cartierele destinate exclusiv evreilor în Evul Mediu în Italia și, mai târziu, în țările ocupate de hitleriști, cartiere pe care aceștia nu aveau permisiunea să le părăsească decât în mod exceptional și doar în timpul zilei), într-o formulă de compromis față de expulzările evreilor la care se instiga și se practicau deja în Anglia, Spania sau Portugalia. Nu se știe cum circula informația în epocă, dar e imposibil ca un intelectual de talia lui Shakespeare să nu fi auzit despre nașterea ghetoului, devreme ce subliniază că Shylock locuiește pe o „stradă publică” și îi cere fetei să se încuie în casă peste noapte. Asta dincolo de monologul emoționant și referirile explicite ale personajului principal, revoltat de discriminările la care se simte încontinuu supus.

E o contextualizare obligatorie a textului shakespearian pentru montarea pe care o propune bulgarul Alexander Morfov (căreia i se dedică un spațiu amplu și în caietul-program), care nu doar lasă deschisă interpretării ci chiar incită la abordarea antisemită, dar numai întru buna pricepere a textului shakespearian și întru justificare și gest reparator pentru vina comună a individului și istoriei  față de propriile neputințe de înțelegere și de acțiune umană.

În montarea lui Morfov ții cu Shylock. Cel mai probabil motivul e Ion Caramitru. Neguţătorul din Veneţia este cămătarul ticălos, avar, nemilos și crud, care-și câștigă simpatia publicului aproape exclusiv prin interpretare. Evreul este fascinant, intrigant, puternic și lunecos, iar Ion Caramitru îi construiește revolta cu inteligență scenică și mare atenție la detalii. Impunător la fiecare intrare în scenă și în interacțiunea cu fiecare dintre partenerii de spectacol, Caramitru reușește să-i imprime lui Shylock o rostire impecabilă, pe care o îmbină dibaci cu gesturi și mișcări corporale prin care completează și articulează cu succes gândurile și trăirile personajului, prezent mereu în spațiul de joc și în conșiința celorlalți chiar și în scenele care nu-i aparțin. Și nu e vorba doar despre una dintre intervențiile post-Holocaust care încearcă să-l așeze pe Shylock într-o lumină favorabilă, ci chiar de farmecul actorului, care reușește să-și înfigă personajul încă de la prima lui apariție în sufletul spectatorului, pe care îl atrage în capcana suferinței lui, disimulate sau nu, făcându-l să empatizeze până la capăt, în ciuda celor mai monstruoase idei care-l stăpânesc și care-l mână-n lupta cu ceilalți. Accentuând și desfidând deopotrivă prejudecățile antisemite, plecând de la faimosul contract pe care îl încheie cu Antonio, în care vede un pretext pentru a se răzbuna pe un semen creștin și un competitor neloial (declară că-l urăște pe Antonio pentru că e creștin, dar în fapt îl detestă pentru că îi strică afacerile, împrumutând bani fără dobândă și furându-i clientela), Shylock se dovedește un individ preocupat mai mult de bani decât de dragostea părintească, interesat mai degrabă de afaceri decât de prietenie  și obsedat de dreptate în detrimentul oricărui sentiment uman.

Întreg universul gravitează în jurul lui într-un mod zgomotos și vesel, pe alocuri deșănțat și intenționat strident, într-o Veneție boemă, petrecăreață și colorată, frumos luminată și incredibil de vie, cu look de Las Vegas european al unui Ev mediu târziu, care-și revendică semințele modernității pe continent. Este meritul echipei cu care Morfov a montat acest spectacol – Gabi Albu (decor), Liliana Cenean și Maria Dore (costume) și Chris Jaeger (light design) – dinamic și antrenant, care arată bine și se lasă legănat cu mult curaj pe canalele Veneției în încercarea de depănare a poveștii (și de multe ori în detrimentul ei), ajutat de alegerile muzicale ale regizorului și coregrafia Ingăi Krasovska.

Tocmai această Veneție prosperă și efervescentă, care în toiul emancipării comerciale simte nevoia să împingă evreii spre marginile cetății, face posibilă și plauzibilă istoria comică a neguțătorului. El nu este cel care inițiază prin vicleșug și rele intenții vreo ticăloșie, ci cel care,  prin intermediul lor, profită de o conjunctură favorabilă pentru a se răzbuna pe – ceea ce el consideră – abuzurile la care a fost supus și care i-au împietrit inima și i-au întunecat judecata. Până la urmă, ceilalți au nevoie de el și e și evreul om…

La mâna lui ajunge și Antonio, negustorul care-i compromite mereu afacerile, împrumutându-i pe alții fără dobândă și fără pedepse, punând mereu în pericol camăta pe care el o percepe îndatoraților. Cu inima bună și punga largă, Antonio este bine pus în valoare de un boem, temperat, abținut și intenționat stângaci Richard Bovnoczki, întruchipând un nobil sictirit și un romantic superficial, dar care răspunde fără rezerve la apelul prietenului lui Bassanio (un tânăr nobil venețian pe măsura lui, interpretat cuminte de Alexandru Potocean, un flăcău frivol însă nestrident, lipsit de esență și ambiții, veșnic plin de datorii, care-și cheltuie averea pe distracții și desfrâu, rămas acum fără bani pentru a merge în pețit într-o manieră onorabilă la frumoasa Portia, de care e demult îndrăgostit și care e gata să se mărite), care-i cere bani cu împrumut pentru a-și încerca norocul la însurătoare. Fiind la rândul lui la strâmtoare, Antonio apelează la Shylock pentru a-și ajuta prietenul. Astfel se semnează celebrul contract shakespearian, prin care Antonio se învoiește să-i cedeze evreului, în schimbul banilor fără dobândă, o livră – la alegere – din carnea lui, în caz că nu va înapoia banii la timp.

În paralel cu ura ce va crește continuu în inima lui Shylock se construiește dragostea, care domină relațiile dintre celelalte personaje și le va uni când va fi să-i țină piept la ceasul judecății. Asta în defavoarea unui fir narativ robust, văduvit cu bune intenții (sau nu?) de acțiune coerentă și consistentă. Amorul și relațiile de prietenie sunt expediate în episoade candide, romantice sau simpatice de teatru în teatru, în scene de culoare în care se înghesuie fărâme din vesela populație rezidentă ori voiajoare a Veneției, aruncată în tumultul vieții cotidiene direct din micile urzeli și uneltiri sociale ori familiale care-i asigură pulsul de cetate vie, încercând să se armonizeze și să respire la unison.

O Veneție boemă căreia îi ridică fustele Mihai Calotă (proprietarul bine conturat al unei taverne de pe a cărei terasă Morfov își lansează la apă gondolele cu iubăreți pe canalele venețiene, pentru ca în final tot el să prezinte, sarcastic, și verdictul acestei întâmplări teatrale, în calitate de searbăd Doge judecător în procesul dintre Shylock și Antonio), o Veneție liberă de ură din care Bassanio pleacă spre Belmont, la casa frumoasei moștenitoare Portia (la femme fatale căreia îi dă viață Ada Galeș), pentru a reveni în sânul ei la ora la care va împărți dreptatea arătându-și colții.

Drumul către și șederea lui în Belmont, perindarea altor pețitori pe la casa alesei lui, pețitul și alegerea potrivită  prin care Bassanio câștigă logodna (împlinind dorința testamentară a tatălui fetei, care o încredința celui ce va alege cufărul potrivit, pe cel de plumb, dintre cele trei care aveau să-i testeze seriozitatea), unirea destinelor celor doi, Bassanio și Portia, dar și a servitorilor lor, Gratiano (un suflet sincer și devotat, care își urmează orbește stăpânul, inspirat condus de Silviu Mircescu) și Nerissa (foarte bună Cosmina Olariu, cred că cea mai articulată interpretare feminină din spectacol), precum și a fiicei risipitoare a lui Shylock, Jessica (cuminte și candid revoltată Flavia Giurgiu, fata supusă la chinul pe care îl presupune drama trădării de sânge), proaspăt fugită de acasă și în prag de botez creștin prin cununie cu Lorenzo-ul șarmant al lui Ciprian Nicula, toate sunt presărate cu frivolități și inocențe, filosofii ieftine de viață și chiar scene generoase de umor grosier, întru rupere de ritm și teatralitate (precum pețitul prințului Marocului, interpretat, evident, cu mult umor, de Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, secondat cu efect de un translator pitoresc încredințat lui  Dragoş Dumitru).

Dragostea și fericirea îndrăgostiților sunt tulburate de o scrisoare primită de Bassanio de la Veneția, prin care  Antonio îl anunță că este în pragul falimentului și nu-i va putea plăti datoria lui Shylock, urmând ca înscrisul semnat cu acesta să-și producă efectele. Portia se vede nevoită să-și suțină alesul pentru a-și salva prietenul, nu doar cu bani, dar și deghizându-se în avocatul care îl va învinge pe Shylock în celebrul proces care va urma, secondată de devotata ei Nerissa.

Ada Galeș, femeia impunătoare care este Portia, ce se poate preface cu inteligentă lejeritate că s-ar lăsa cucerită de fiecare dintre pețitori, plângându-și cu demnitate amarul doar în fața devotatei ei Nerissa, femeia care până acum părea sigură pe sine și pe calitățile ei, deși mizează totul în continuare pe inteligența cu care personajul trebuie să îmbrace rolul de travestit, nu reușește să se plieze perfect în rolul de avocat incognito al propriului ei soț (deși e posibil să fi fost doar emoțiile premierei!), responsabil cu tranșarea problemei și soluționarea fericită a speței. Cum Shylock are drept doar asupra unei livre de carne dar nu și a vreunui strop de sânge din trupul lui Antonio, povestea se întoarce cu succes împotriva evreului, amendându-i cu dispreț și justificată satisfacție reaua voință, dorința de răzbunare și încăpățânarea de a refuza o altă soluție decât livra de carne promisă, ceea ce ar fi însemnat și curmarea vieții dușmanului lui declarat Antonio, dând jos la final arama pe care o intuiai de pe fața evreului.

Fermecătoare prezența personajelor de legătură din spectacol, în special Lanceloto al lui Emilian Mârnea, un savuros servitor al evreului care-și va schimba stăpânul, urmând să intre în slujbă la Bassanio, prin intermediul căruia Morfov, ca și Shakespeare însuși, aduce nuanțe în portretul negativ al evreului, personajul Lanceloto fiind cel ce-și compară stăpânul cu diavolul și care denunță concludent că evreitatea ține de un fel rău de a fi, molipsitor precum un virus, adresându-se mereu publicului și sieși deopotrivă printr-o serie de remarci naive cu rol revelator, întregind caracterizarea evreilor la care participă cu cărămizile lor, foarte atent plasate în zidul impenetrabil al incompatibilității dintre cele două perspective asupra lumii, evreiască și creștină, și Mihai Munteniţă (Tubal / Nepotul ducelui de Saxa), dar și Petre Ancuța (Salanio) și Florin Călbăjos (Salarino).

Sentința judecătorească a Curții Veneției este mai degrabă o sentință socială. Pe axa bun-rău, justiția creștină nu e musai câștigătoare. Shakespeare l-a cruțat de la moarte pe Shylock, dar l-a condamnat nu doar la renunțarea la avere, ci și la încreștinare, luând în batjocură cele mai importante virtuți creștine: milostenia, generozitatea, mândria și dragostea. Sarcasmul lui a mers până acolo încât afirmă, bineînțeles prin gura creștinilor, că evreul va deveni creștin numai prin faptul că devine bun…

Shylock, ghici cine ți-e naș la botez!…

(următorul botez pe 13 octombrie de la ora 19.30 la Sala Studio a Naționalului).

afis negutatorul_final

Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare

Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București, Sala Studio

Regie: Alexander Morfov

Decor: Gabi Albu

Costume: Liliana Cenean

Coregrafie: Inga Krasovska

Light design: Chris Jaeger

Distribuție:

Shylock: Ion Caramitru

Antonio: Richard Bovnoczki

Portia: Ada Galeș         

Bassanio: Alexandru Potocean

Nerissa: Cosmina Olariu

Graziano: Silviu Mircescu

Jessica: Flavia Giurgiu

Lorenzo: Ciprian Nicula

Lanceloto: Emilian Mârnea

Dogele: Mihai Calotă

Salanio: Petre Ancuța

Salarino: Florin Călbăjos

Tubal / Nepotul ducelui de Saxa: Mihai Munteniţă

Angelica: Ștefania Cîrcu, Cristina Simion

Prințul Marocului: Shahbazimoghadam Mohammad Jawad

Translatorul: Dragoş Dumitru

Figurație: Aurelian Ungurianu,  Silviu Negulete

DansActorii lui Gigi Căciuleanu, pescăruși-bufon pe acoperișul Naționalului: ON THE (p)ROOF

roof 01

Cum poți să-ți imaginezi o Introfugă. Un Giumbușglonț. O Zvîrlucitelniță. Un Titirezache. O Căzutcîșă. Un Ricoșluc. Un Învîrtișag. Sau măcar o Zburătăcitură. Cam tot ce poate face ad-Hop o lume de bufoni contemporani, așa cum știe să se lase inventată într-o privire atentă, ascunsă cu grijă sub pleoapa unui ochi de suflet inteligent, sprinten și jucăuș al unui mare talent: Gigi Căciuleanu. Un copil de doar șapte ani, crescut precum Făt-Frumos în fiecare an cât alții în zece, care știe multe despre cum se împletesc în cosițe forța verbului-acțiune cu cea a verbului-vorbă și trage de ele cu bucurie de câte ori scapă pe vreun afară, la joacă. Spre disperarea și îmbujorarea Cosânzenei cu pricina.

Un suflet deschis, vesel și curios, ce a răscolit cu dibăcie prin disponibilităţile teatral-corporale ale tinerilor actori pe care i-a cunoscut pregătind Gala Hop (al cărei director este în acest an) și pe care i-a imaginat și i-a antrenat într-o poezie teatrală plină de jonglerii cu desene, cuvinte și, mai ales, dans și mișcare, recitată cu energie și talent de undeva de la 24 de metri înălțime deasupra Pieței Universității, într-un nou vocabular fundamental. Al imaginarului. Al ludicului. Al inocenței.

Un spectacol de teatru coregrafic de zile mari, de vară, găzduit de Amfiteatrul în aer liber de pe acoperișul Naționalului bucureștean, „On the roof” m-a trimis direct în copilărie, țintuindu-mă cu spatele pe un câmp de iarbă proaspăt cosită, cu picioarele încrucișate sprijinite de trunchiul gros al unui copac magic, răsfoind „Antologia Inocenței”, așa cum mi-a fost dat să o întâlnesc, retrăind cu sufletul la gură „cele Douăsprezece luni ale visului” meu de atunci. Într-o singură noapte. Poate chiar una în care e absentă, nemotivat, dorminda lună.

Când orele trec. La fel anii și secolele. Tot timpul acela în care nimeni și nimic nu se pierde, totul se transformă.

Când vocalele pleacă ascuțite sau dulci, în șoaptă, în hohote sau sughițuri și se întorc mirate ori revoltate în gâtlejul care le-a slobozit și trupul ce tocmai le-a trăit, după ce s-au făcut auzite traversând vene, mușchi și straturi de dermă și și-au lansat ecoul către infinit.

Când încerci să-i găsești o soluție melcului. Când cauți să-i pricepi de ce-ul, să-i știi pentru ce-ul ori să-i ghicești încotro-ul, deși știi că e mult prea multă bătaie de cap pentru zero soluții. Cam câte are și planeta locuită, pe care încerci să o lași să fie rotundă, așa, ca o minge, să o cruți de rușinea de a te purta și tu cu ea ca și cum ar fi doar o gaură neagră. Să o tratezi doar precum o harababură de ghiocei, mărțișoare, harapi albi, gărgărițe, pisicuțe ori scarabei de aur, hrană cu cremă de hrean și ardei umpluți și iuți pentru suflete necuminți (chiar și al motănelului Stanislavski), care se hrănesc cu numere rostite, cântate ori strigate și nasc pui vii de dans și zvâcnire de emoții contra cronometru, în plescăiala minutarului orologiilor lui Salvador Dali, dar numai când le vine să-și ia lumea-n cap. Junglând din pom în pom, născocind, ventrilocind, măscăricind și măscărind, cum îi șade bine unui adevărat bufon. Ce mai contează, geniu ori gnom?…

„Chiar dacă voi vreți sau nu, voi veți, noi vom (…) lumea în cap să ne-o luăm… ”.

Și și-au luat-o. Actorii, zic, cu un bravo în dreptul fiecărui nume (despre care vom mai auzi, cu siguranță), sub minunata coordonare a lui Gigi Căciuleanu. Cu talent, cu energie, cu umor, cu răbdare, cu ironie, cu sarcasm, cu multă muncă și importantă socoteală. Pe care au dat-o spectatorilor. Care și-au luat-o și ei, la rândul lor, în cap.

Ce frumos e să rămâi copil!… Încă o dovadă, dacă mai aveți nevoie.

Mulțumim, Gigi Căciuleanu!

Următoarele reprezentații pe 20 și 30 august.

large_poster_mic_ON_THE_ROOF

„On the roof”

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Amfiteatrul în aer liber

– teatru coregrafic –

un spectacol de Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea / Sensor

Texte, desene: Gigi Căciuleanu

DansActori (în ordinea alfabetică după prenume):

Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogânceanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Foto: Florin Ghioca

Spectacolul este produs de TNB în parteneriat cu UNITER, Fundația  Art Production / Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Reciproca teoremei iubirii: „Proof”, demonstrația unteatru

01-proof

Un spectacol ca o închidere de pleoapă. Peste o teoremă, cea mai importantă a vieții: dragostea. Cu speranța că visul are să o demonstreze, în momentul acela de aur al reveriei în care, ca o tresărire între lumi, se naște revelația. Sau ce ne ajută mai tare să tacem când  vrem să urlăm. Și ce ne face să vorbim când vrem să nu se mai audă tăcerea răcnind.

Spectacolul „Proof” după textul lui David Auburn (o piesă cu prima reprezentație în 2000 la Chicago, care a devenit în scurtă vreme și scenariul cinematografic după care  John Madden a regizat filmul „Proof” în 2005, cu Gwyneth Paltrow și Anthony Hopkins în rolurile principale), montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este un vis curat despre iubire, în cea mai adâncă formă în care se poate întrupa: singurătatea. Având în prim plan drama unui matematician de geniu atins de boală și a destinelor nefericite ale celor ce-l înconjoară, „Proof” este o scormonire inteligentă și minuțioasă prin sufletele lor prime, nefactorizabile, divizibile doar cu unu și cu ele însele…

„N-am vrut să vorbim despre matematică, deși textul face asta pe alocuri. Noi am urmărit patru personaje care ne-au împins spre căutări mai adânci decât ne-am fi imaginat. Cu relațiile lor bogate, cu neîmplinirile lor și cu iubirea lor cu tot. Probabil e despre iubire și nu despre altceva. Noi asta am găsit în întâlnirea asta. Iubire.”, susțin regizorii Andrei și Andreea Grosu, care vorbesc simplu și tandru în spectacolul lor despre această iubire.

Sistemul axiomatic: viața. Teoria: dragostea. Ipoteza justificabilă: singurătatea. Într-un vis ce se autodemonstrează. Despre condiția omului de geniu. Despre încredere și devotament. Despre rațiune și alienare. Despre căutare și aripi frânte. Dar și despre cenușă și renaștere. Despre dragoste necondiționată. Despre căile întortocheate ale iubirii aproapelui, cea care se poartă în suflet și care se împlinește departe de ochii lumii,  în cea mai adâncă intimitate. Pentru care niciun sacrificiu nu e vreodată prea mare. Și care nu are nevoie să fie măcar declamată, darămite demonstrată…

Sub pleoapa închisă întru reverie austerul e bine controlat de Vladimir Turturică. Nu încap în el decât o masă și niște scaune, la, sub și pe lângă care patru actori talentați așează la taifas iubirea, sub toate formele în care o țin ascunsă în ele personajele lor: respect, responsabilitate, împărtășire, protecție, compasiune, curiozitate, îndoială, frică, grijă și rușine. Doar câte un spot de lumină (foarte inteligent folosită în întreg spectacolul în complicitate cu Dragoș Mărgineanu), care se încăpățânează să le scoată discret din penumbră și să ne arate ce e sub ele, e suficient pentru a apăsa pedala emoțională a fiecăruia dintre ei și reacția afectivă țâșnește în afară, parcă împreună cu o serie de tulburări fiziologice pe care actorii le suferă și le metabolizează pe măsură ce-și construiesc personajele.

O face cu mare finețe Dana Rogoz, excelentă în rolul lui Catherine, tânăra de 25 de ani din centrul acestei povești care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, un matematician de geniu atins de schizofrenie, care însă nu a renunțat niciodată la visele și pasiunea comună (matematica) cu a tatălui ei mult iubit, cu care, din nefericire, este amenințată să împărtășească și boala. Cu mare atenție la detalii, ea construiește un personaj frământat și asumat, lucid și fragil deopotrivă, pentru care iubirea înseamnă în primul rând devotament, respect și autorespect. Conștientă de sacrificiul ei, într-o admirație sinceră pentru mintea altădată sclipitoare a tatălui, pe care a încercat nu doar să o protejeze, dar și să o încurajeze și să o stimuleze pe parcursul anilor de suferință, ea a fost mereu într-o competiție sinceră cu ideile lui dar și cu sine, reușind să găsească o cale prin care să le pună în valoare în cel mai neintruziv mod posibil, păstrând la sertar descoperirile ei geniale. Este și motivul pentru care trăiește senzația unui abandon absolut odată cu dispariția acestuia. Mintea ei tulburată, în care lucrează în același timp emoția și genetica, nu are în aparență nicio scăpare, nicio abatere de la normalitate. În asta rezidă și forța spectacolului, care vine din scriitura inteligentă dar și din expresivitatea actorilor, foarte bine diriguiți pe calea unei nebunii controlate, fără crize și lamentări zgomotoase, în care emoția se clădește cu gesturi, priviri și rostiri chibzuite, printre care se intercalează scurte tăceri grăitoare. Mai mult însingurată decât singură, Catherine este o eroină tensionată, plină de semne de întrebare către sine și către lume, care se supune mereu unor teste de autoevaluare aproape gingașe (mai ales în modul în care se raportează la ceilalți), pentru că sunt trecute prin filtrul unei inteligențe superioare, cea mai de preț moștenire de pe masa succesorală a patrimoniului geniului defunct, aflată acum în dezbatere.

Din altă lume, Robert, tatăl care și-a încheiat socotelile cu viața dar a lăsat multe de lucru moștenitorilor, rămâne să o însoțească pe Catherine și amintirile ei cu umor, cu forță, cu ironii și nesfârșită candoare. Foarte bun Marian Râlea în acest rol, dozat și el matematic în gestică și mișcare, cu o privire expresivă și vorba articulată și mereu bine plasată. Împreună cu Dana Rogoz, el reușește un duet inteligent, un schimb credibil și consistent de trăiri și emoții complementare, hrănindu-se unul din energia celuilalt. Este de remarcat chimia dintre cei doi (poate și rezultatul unui lung parteneriat pe scenă între Magician și Abramburica de altădată), care funcționează sub forma unui adevăr filial indiscutabil, pe care-l livrează spectatorului cu mare lejeritate.

Florentina Ţilea, precisă în postura „ingrată” a fiicei și surorii mai mari, Claire, care nu a reușit niciodată să pătrundă în universul mental complex al celor doi, este ancora în realitate de care marii neînțeleși au mare nevoie. Văduvită de bogata experiență sufletească și arsenalul de replici puternice cu care ai ei au fost dăruiți și de autor și de regizori, ea reușește un contrapunct precis la problemele de alienare pe care le ridică piesa și spectacolul, trădând o eroină la rândul ei frământată și necesar reținută în a se exprima, obligată la convenții și formalism nu doar ca să asigure funcționarea socială a familiei ei, dar și ca să se poată proteja de condamnarea la neputință și să se salveze.

La umbra tăcerilor la care această familie de oameni geniali a fost silită, Harold (Hal) Dobbs, un profesor de matematică al cărui mentor a fost Robert, a întreținut de-a lungul timpului focul mocnit al cercetărilor marelui geniu de care a fost dintotdeauna fascinat, convins că acesta va lăsa lumii o operă valoroasă. Foarte simpatic și energic Ionuț Vișan în acest rol, în construcția căruia strecoară cu pricepere doze precise de pragmatism și naivitate, prin care își dovedește atât loialitatea și respectul față de munca genială a mentorului lui și a fiicei acestuia, cât și dorința de a fi parte (deși e la rândul lui un „freak”) din lumea reală, în care oamenii mai și cântă, dansează și se distrează. El se erijează într-un liant plauzibil între lumile diferite ale celor două surori, reușind să construiască relații credibile și cumva armonioase cu partenerii de scenă nu doar pentru personajul propriu, dar și punând discret umărul în legăturile pe care aceștia le leagă între ei.

Cu toții însărcinați să parcurgă partea din demonstrație care le revine, pentru ca visul să poată fi întrerupt și să strecoare momentul de revelație, poate chiar în cod Morse, livrat încă din afiș prin impulsuri de curent electric cu care telegraful unteatru va face genele să se dezlipească întru trezire.

În loc de concluzie, o propoziție teatrală în mod necesar adevărată pentru că a fost demonstrată: patru actori minunați, trei ecuații matematice cu o necunoscută cunoscută, doi regizori talentați și unteatru curat.

You do the math.

afis proof-logo-bigger

Proof” de David Auburn, Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Light Design: Dragoș Mărgineanu

 

Distribuția:

Catherine: Dana Rogoz

Robert: Marian Râlea

Harold Dobbs: Ionuț Vișan

Claire: Florentina Ţilea

 

 

Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Class 1

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

afis large_Afis_Class_OK.jpg

Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca